Se afișează postările cu eticheta ziarul lumina. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ziarul lumina. Afișați toate postările

miercuri, 21 aprilie 2021

„Fratele nostru este viața noastră!”

 


Postul cel Mare este un timp al regăsirii de sine. Angajamentele noastre față de lume, grijile, ­cohorta obligațiilor de zi cu zi cad în plan secund. Ne amintim că, mai presus de toate, suntem ființe plămădite după chipul și asemănarea Chipului - Iisus Hristos. Ne amintim că scopul vieții creștine ­este comuniunea cu El, „Calea, Adevărul și Viața”. Părăsind cele ale lumii, exterioritatea absorbantă, mintea noastră se întoarce „acasă”, din vagabondajul ei: ne cufundăm în noi înșine, atenți la miș­cările fine ale sufletului.

Ca un străjer încercat, mintea veghează la gândurile și dispo­zițiile rele, care ame­nință să ne arunce, pentru a câta oară?, în mrejele vechilor păcate și patimi. Redescoperim valoarea revigorantă a postului, prin care sufletul nostru devine stăpân peste trup. Când postim, gândurile toxice, pornirile pă­timașe ale inimii slăbesc în inten­sitate, izbindu-se ca de un scut nevăzut. Gândul la Dumnezeu devine un filtru al mișcărilor psihicului nostru: în lumina lui deslușim toate umbrele din lăuntrul nostru.

Tot acest efort de interiorizare întru Hristos, pentru Hristos este benefic ființei noastre, în integralitatea ei. Nu trebuie totuși să ignorăm o dimensiune importantă a existenței noastre spirituale: relația cu semenii noștri.

Suntem ființe deschise spre ceilalți. Trebuie să părăsim „zidurile” citadelei în care tronează iubirea pătimașă de sine, atenți la durerile și poverile care apasă asupra semenilor noștri, ame­nințând să-i strivească.

Textele liturgice, rugăciunile care ne mângâie auzul în biserică, în această perioadă, ne înmoaie inima, topind sloiurile de gheață cu care am „pavat-o”. Spre exemplu, înveșmân­tându-ne sufletul în cuvintele rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, îl implorăm pe Dumnezeu să ne izbăvească de duhul demonic al stăpânirii semenilor (atât de cotropitor în vremurile noastre) și să ne dăruiască gând smerit și dragoste.

Dacă vrei să te asculte Dumnezeu, nu-l mâhni pe aproapele tău

Viețile cuvioșilor, mărturisitorilor, sfinților ne vorbesc, la rândul lor, despre importanța pe care o are aproapele în vindecarea noastră de patimile care se fac zid între noi și Dumnezeu. Cu ani în urmă, am ajuns în căsuța părintelui Proclu, din satul Metocul Bălan, răsărită la hotarul care despărțea plaiurile, pădurea, munții neatinși de mână omenească de lumea civilizată, dar pe alocuri atât de artificială și de robotizată a omului contemporan. Privit dintr-o altă dimensiune, monahul Proclu - împuținat la trup, care ne vorbea cu ochii inundați de lacrimi despre dragostea Maicii Domnului - era un munte de smerenie. Dar și un izvor nesecat de grijă și compasiune pentru durerile credincioșilor care îi treceau pragul chiliei. Cu greu ne-am despărțit de el, după câteva ore de binecuvântată sfătuire, și de cămăruța sa de primire, ­populată de icoane fel de fel, ­umplută de un har aproape palpabil. Dar nu am plecat pe drumul întoarcerii spre casă cu mâna goală: ne-a spus că dacă vrem ca Bunul Dumnezeu să ne asculte rugăciunile, trebuie să avem grijă să nu-l mâhnim pe semenul nostru. Altfel, Duhul Sfânt ne lasă în părăsire, iar la ceasul rugăciunii nu o să ne mai putem ruga. Tot atunci bătrânelul purtător de Dumnezeu ne-a sfătuit ca, atunci când vom fi ispitiți să îi reproșăm ceva aproapelui nostru, să ne spunem „nu o să-i zic azi, ci mâine”. Și până mâine ispita - de a răspunde la reproș cu reproș, la osândire cu osândire - va dispărea. Mi-am amintit atunci de rugăciunea Sfântului Siluan Athonitul pentru „întregul Adam” și de învățătura sa: „Fratele nostru ­este viața noastră”.

Gustave Flaubert cunoștea bine Patericul

Patericul egiptean ne vor­bește, la rândul său, de impor­tanța virtuților care îl vizează pe semenul nostru, fără de care mântuirea sufletului ne este primejduită. Sfântul Antonie cel Mare sfătuia: „De la aproapele nostru vin și viața și moartea. Dacă-l vom câștiga pe frate, îl câștigăm pe Dumnezeu. Dacă-l smintim pe frate, păcătuim împotriva lui Hristos”. Regretul ­Avvei Agathon l-a inspirat pe Gustave Flaubert, părintele realismului literar, care a scris mai apoi memorabila Legendă a Sfântului Iulian Ospitalierul: „Dacă aș putea găsi un lepros, să-i dau lui trupul meu și eu să-l iau pe al lui, aș fi tare fericit. Aceasta este iubirea cea desă­vârșită”. ­Într-adevăr, cine poate pretinde că a atins asemenea culmi de ­iubire a semenilor?!

Conștienți fiind de moliciunea, ba chiar de nevolnicia noastră, putem, în schimb, să cultivăm acele virtuți mai la îndemâna noastră: nejudecarea aproapelui nostru, blândețea, milostenia, negrăirea de rău, iertarea, neținerea de minte a răului pe care ni l-a pricinuit cineva.

Tot despre Avva Agathon citim că de fiecare dată când vedea ceva condamnabil, reușea să nu judece, spunându-și: „Să nu faci asta, Agathon!”, „iar mintea sa se liniștea pe dată”. Avva Visarion aflându-se odată într-o biserică, în care s-a întâmplat ca un frate care păcătuise să fie gonit afară, s-a ridicat și a ieșit și el din ­biserică, spunând: „Și eu sunt păcătos”.

Cerându-i odată Avva Pafnutie Cuviosului Macarie Egipteanul cuvânt de folos, acesta l-a sfătuit: „Să nu faci rău nimănui și să nu judeci pe nimeni. Păzește aceste porunci și te vei mântui”.

Milostenia și credința ne curăță de păcate

Avva Moise, cel care mai îna­inte fusese tâlhar, învăța că duhul pocăinței, al prihănirii de sine se risipește dacă atenția noastră nu mai este orientată spre propriile păcate, ci spre acelea ale semenilor: „Dacă suntem atenți la păcatele noastre, nu mai vedem ­păcatele aproapelui. E o nebunie ca un om cu un mort în casă să-și lase mortul său și să se ducă să plângă mortul aproapelui. A muri față de aproapele tău înseamnă a-ți duce păcatele proprii și a nu avea grija altuia, dacă-i bun sau rău. Să nu faci rău nimănui și să nu ai nici un gând rău pentru cineva în inima ta. Nu-l disprețui pe cel care face rău, nu fi de partea celui care face rău semenului său și nu te bucura împreună cu el. Nu bârfi pe nimeni, ci spune: Dumnezeu îi cunoaște pe toți. Nu fi alături de cel care bârfește, nu te bucura de bârfa lui, dar nici nu-l urî. Iată ce înseamnă să nu judeci pe nimeni. Nu dușmăni pe nimeni și nu ține dușmănia în inima ta. Nu-l urî pe cel care-și dușmănește aproapele. Aceasta este pacea. În toate mângâie-te cu gândul că truda durează puțin, iar odihna totdeauna, prin harul lui Dumnezeu Cuvântul. Amin”.

Virtutea blândeței domolește și stinge mânia - „vinul dracilor”, cum o numea Evagrie Ponticul. Ea este semnul smereniei și al faptului că în sufletul respectiv și-a făcut sălaș Duhul Sfânt. La rândul său, milostenia este mântuitoare. Avva Pimen învăța: „Lucrează cât poți cu mâinile, ca să faci milostenie din câștig. Căci este scris: milostenia și credința curăță de păcate (Pr 16, 6). Credința, spunea el, „înseamnă a trăi în smerenie și a face milostenie”. Uneori ne surprindem pe noi înșine că suntem milostivi cu semenii noștri, urmărind însă un scop egoist. Și ne vine gândul: „Mai are sens să fac milostenie?”. Amma Sara ne răspunde: „E bine să facem milostenie. Chiar dacă este pentru plăcerea oamenilor, până la urmă este și pentru ­plăcerea lui Dumnezeu”.

În final, propun spre medi­tație un ultim cuvânt cules din Pateric: Avva Ioan cel Scund spunea deseori - „Nu se poate zidi o casă de sus în jos, ci de la temelie către acoperiș. (…) Temelia este aproapele, pe care trebuie să-l câștig și să-i fiu de folos mai întâi. De el atârnă toate poruncile lui Hristos”. Ciprian Voicilă

vineri, 20 noiembrie 2020

„Familia este locul în care înveți primii pași în viață”

 


Părintele Arsenie Papacioc a fost unul dintre cei mai înfocați trăitori pentru ­Hristos pe care Bunul Dumnezeu ni i-a dăruit în negurosul şi învolburatul secol XX. În cristalizarea personalității sale de excepție, un rol determinant l-a jucat mediul social, spiritual în care s-a plămădit. Pus în postura de a-şi rememora zorii existenței, Avva Arsenie povestea: „Mă cheamă Papacioc. Pentru că ­străbunicul meu a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei. Şi de aici vine numele. Era aromân şi i s-a spus: Popă cu cioc - Papacioc. Dar la ­origine ne chema Albu. Şi bunicul meu a venit cu mii de oi din Macedonia şi s-a instalat pe Ialomița, unde era câmpie. Satele erau rare”. 

 O amprentă vie, de neşters, în sufletul micuțului Anghel Papacioc a lăsat-o mama sa, Stanca. Ea i-a dăruit cea mai prețioasă nestemată din lume: credința în Domnul nostru Iisus Hristos, dezvăluindu-i câte ceva din nesfârşitele ei taine. ­Părintele Arsenie rememora adesea următoarea întâmplare: „Eu o întrebam pe mama mea, când dădea oaia din picior înainte de culcare: De ce dă din picior? Iar mama-mi zicea: Se-nchină, ­mamă...! Vasăzică eu de ce să nu mă-nchin?!” 

 Importanța mediului ­familial în devenirea ­psihologică a copilului 

Propovăduitor al unei stări de prezență continuă a inimii credinciosului în Dumnezeu, părintele Arsenie le reamintea părin­ților şi educatorilor că principalul scop paideic este să îi sădeşti copilului în inimă o credință vie, lucrătoare: „Să-i creşteți (pe copii) să se mântuiască. Familia este locul în care înveți primii paşi în viață, acolo te formezi ca om în cei şapte ani de-acasă. Apoi, şcoala şi biserica îți ­desăvârşesc educația”. Părintele Arsenie accentua rolurile diferite, bine definite, pe care le au în educația micuților mama şi tata: „Este foarte important ca un copil să aibă ambii părinți, ca să-l îndrume. Tatăl îi asigură traiul, îl ocroteşte şi-l poate învăța multe. Mama îl hrăneşte, îl îngrijeşte când e bolnav, îi dă balsam pentru sufletul rănit, sădeşte în copil încrederea în viitor. Mama naşte, mama renaşte”. 

 Blândețea ca metodă ­pedagogică și limitele ei 

Noi, părinții, nu de puține ori ne găsim în fața întrebării stringente: Cum trebuie să mă port cu copilul meu? Mai aspru? Întotdeauna cu blândețe? Avva Arsenie accentua importanța exemplului viu pe care i-l dă părintele copilului şi milita pentru cultivarea blândeții: „Ca metodă tot blândețea rămâne cea mai bună, pentru că, folosind asprimea, copilul te ascultă de frică şi prinde numai în piele învățătura ta. Dar dacă te porți blând cu el, copilul tatii, copilul mamii, uite aşa..., el ascultă, dar înregistrează şi el - poate să facă şi nebunii -, el a înregistrat de la tine un cuvânt, pe care nu l-a înregistrat prin asprimea ta, ci prin blândețea ta. Cu alte cuvinte, copiii mei să mă asculte şi după moartea mea, pentru că le rămân: «Uite, Doamne, ce spuneau mama şi tata!» Dar dacă te-ai purtat aspru cu el, a miorlăit, l-a durut şi nu te ascultă. Deci, ca metodă, tot blândețea.” Uneori, ne învață părintele Arsenie, noi, părinții, trebuie să recurgem la puțină asprime, dacă situația o cere. Altfel, copilul va creşte având ca şi centru al personalității sale narcisiste propriile dorințe şi respingându-l constant pe imperativul „trebuie”: „Dar asta nu înseamnă să nu le împletim, ci să fie şi un pic de asprime, pentru că el doreşte să împlinească numai ce vrea el, nu ceea ce trebuie. Dar foarte important este să-i dai exemplu de viață. Pentru că el ştie să vorbească, nu l-ai învățat tu să vorbească, dar te-a auzit pe tine vorbind în casă şi a învățat şi el. Şi-ți învață şi faptele tale. Deci să fii exemplu, acesta este cel mai mare lucru!”. 

 Mama și tata, apoi profesorul 

Remarcabila sa experiență duhovnicească i-a permis să descopere o fațetă a educației practicate în prezent care, de obicei, este ocultată, trecută sub tăcere: de multe ori, anumite aspecte ale procesului pedagogic vin în contradicție cu învățătura creștină. Ce ar trebui să facă părintele în acest caz? Avva Arsenie ne oferă un răspuns tranșant, în perfect acord cu viața sa de mărturisitor, neumbrită de vreun compromis: „Și la școală îi obiș­nuiesc cu comunitatea. E o oarecare ordine. Nu este rea, dar s-ar putea să fie o dirijare necreștină. El (copilul) trebuie învățat să spună ce s-a întâmplat la școală și părinții să îndrepte cu orice chip greșeala enormă pe care a făcut-o un pedagog. Sunt mai puțini copiii care spun: «Eu fac așa pentru că m-a învățat profesorul», însă aproape toți spun: «Așa m-a învățat tata sau mama». Pentru că aici e dragostea simțită de toți, din partea tuturor”. Educația nu se încheie odată cu sfârșitul copilăriei. De obicei, adolescența și tinerețea sunt vârste psihologice în care valorile moștenite de la înaintașii noștri sunt puse sub semnul întrebării. Părintele Arsenie are un cuvânt și pentru tineri: „(Tinerii) mai întâi să prețuiască cu adevărat valorile reale ale existenței. Să se întrebe: Cine m-a creat? Trebuie să fie un Mare Meșter! Aștept de la tineri să se deștepte, să descopere care sunt scopurile ultime ale vieții”.  

Suntem chemați să luptăm pentru idealuri mărețe, nu mărunte 

Părintele Arsenie Papacioc ne relevă şi un alt adevăr profund al vieții: o educație al cărei scop final este cariera, obținerea unei diplome care să ateste specializarea noastră într-un domeniu, este binevenită, întrucât ne ajută să ne adaptăm mai bine la solicitările viitorului. Pentru noi, creştinii, însă, scopul suprem este mântuirea, întâlnirea cu Hristos - un scop pe care lumea l-a refuzat odinioară şi îl respinge şi astăzi. Spunea vrednicul de pomenire părinte Arsenie: „Lumea este obişnuită să meargă pe un făgaş normal, fără să se angajeze, psihologic vorbind, la o luptă dincolo de ceea ce suntem - să împlinească cuvântul Sfintei Scripturi. (...) Lupta nu trebuie dată pentru idealuri mărunte, ci numai şi numai pentru idealul cel mai înalt - mântuirea. Dacă lupta ta este să termini o facultate, să ajungi medic sau inginer, acesta este un ideal mărginit”. Iar scopul acestei lupte este dobândirea adevăratei libertăți: izbăvirea de patimi prin și pentru Hristos. O luptă pe care fiecare creștin este chemat să o dea, din postura socială în care se găsește: „Luptă este să-ți capeți libertatea în funcție de prezența lui Dumnezeu în ființa ta. Este vorba de o libertate față de marea răspundere pe care o avem de a folosi timpul cum trebuie, singurul timp pe care îl avem, să ajungem cu orice chip să fim și noi oamenii lui Dumnezeu. (...) (Omul) să-și facă educația prezenței inimii la Dumnezeu, acolo unde își desfă­șoară arhitectura, acolo unde face inginerie, acolo unde ară cu plugul. El să aibă o relație cu Dumnezeu”. Ciprian Voicilă

sâmbătă, 18 ianuarie 2020

Educație pentru veșnicie


[Articol publicat în Ziarul Lumina]

Sfaturile pe care Sfântul Sofronie Saharov le adresa părinților dornici să le ofere copiilor lor o educație cât mai aleasă sunt de maximă actualitate și eficiență. Aceste povețe au fost culese de cineva care l-a cunoscut îndeaproape pe ucenicul Sfântului Siluan Athonitul și le-a consemnat în scris - Mitropolitul Hierotheos Vlachos - conștient de cât de prețioase sunt, mai ales în lumea noastră, în care părinții sunt derutați inclusiv de teoriile concurente, contradictorii, întâlnite în domeniul educației.
Sfântul Sofronie remarca cu profund realism: „Astăzi este un privilegiu ca cineva să aibă copii. Părinții sunt mărturisitori. (...) Creștinii vor fi întotdeauna neînțeleși de oamenii din jur”.
Este firesc să ne dorim și să facem tot ceea ce depinde de noi, pentru a le oferi copiilor noștri o educație cât mai adecvată vremurilor, astfel încât aceștia să învețe câteva limbi de circulație, să își formeze o cultură vastă, să își dezvolte darurile native pentru ca mai târziu să își aleagă profesii cât mai potrivite și, de ce nu, cât mai bănoase.
Cu toate acestea, noi, creș­tinii, nu trebuie să uităm că scopul principal al educației este să îi formăm pe copii pentru comu­niunea cu Hristos, pentru viața veșnică. Sfântul Sofronie sfătuia: „Scopul educației copiilor este ca ei să dobândească dragoste personală de Hristos și de Maica Domnului. Nu trebuie să le dăm sfaturi ca să devină doar oameni buni, morali. De asemenea, trebuie să-i ajutăm să rămână în Biserica Ortodoxă, și nu doar să nu păcătuiască. Faptul că rămân în Ortodoxie este un lucru important și poate să fie cauză a mântuirii, chiar dacă au făcut unele greșeli în viața lor. Copiii trebuie să se inspire din dragostea noastră către Hristos și către Dumnezeu”.

Exemplul personal, lecția care bate orice discurs moralizant

În această paidee creștină, un rol decisiv îl joacă mediul, atmosfera duhovnicească, de rugăciune, pe care tata și mama vor ști să le creeze acasă. Fiind­că cei mici sunt receptivi mai degrabă la ce văd și simt decât la reguli, imperative sau interdicții, noi, părinții, trebuie să le dovedim concret ce înseamnă să faci din viața lui Hristos, viața ta. Sfântul Sofronie spunea: „Educația copiilor începe din ziua căsătoriei. Soții trebuie să trăiască cu rugăciune, cu frica lui Dumnezeu. Atunci când mama se roagă, când este însărcinată, copilul simte lucrarea rugăciunii. Când soția rămâne însărcinată, nu trebuie ca părinții să se tulbure. Atunci când se naște, trebuie să se roage. Trebuie să se roage și când au copilul mic în brațe. Tot ceea ce face mama trebuie să facă cu rugăciune. Să-l închine pe copil atunci când doarme, să se roage atunci când îi dă laptele ei, atunci când îi dă mâncare”. Iar după ce micuțul este botezat „scopul nu este ca pruncul să fie doar împărtășit cu Sfintele Taine, ci să trăiască într-o atmosferă de rugăciune în casă. Atmosfera casei trebuie să fie atmosferă de rugăciune. Părin­ții trebuie să însuflețească copilul în dragostea lor față de Hristos și față de Maica Domnului”.

O viață trăită exclusiv după reguli înseamnă moartea libertății

Un alt sfat prețios al Sfântului Sofronie are în vedere problema raportului dintre autoritate și libertate, cu consecințe decisive în educație. Cât de autoritar trebuie să fie părintele în relația cu copilul său? Cât spațiu de desfășurare a perso­nalității copilului trebuie să îi pună la dispoziție, astfel încât el să nu devină un „copil-problemă”? Un amănunt relevant: în literatura de specialitate, unii psihologi și educatori accentuează impor­tanța regulilor, alții, dimpotrivă, dovedesc faptul că un copil mai puțin încorsetat de acestea, peste ani, va deveni un adult mult mai armonios din punct de vedere emoțional, volitiv și intelectual.
Răspunsul Cuviosului Sofronie la această problemă este plin de discernământ: regulile sunt bune, dar, pe măsură ce copilul crește, își câștigă independența, devine la rândul său persoană, aceste reguli trebuie restrânse, iar în final eliminate: „Când copiii sunt mici, trebuie să existe reguli în casă care, pe măsură ce cresc copiii, încet, încet trebuie micșorate, retrase, pentru că trebuie dată libertate copiilor”. Dar a fi liber înseamnă și a fi responsabil pentru libertatea ta.

Rugăciunea, indiciul nemincinos care probează faptele noastre

Părintele Sofronie continuă: „Libertate nu înseamnă «Fac orice vreau!» ci «Fac orice vreau în anumite limite, în rânduială». Adică să discutăm cu copiii, să nu ne arătăm mirați sau înspăimântați de ceva rău făcut de ei și, în probleme secundare, să-i lăsăm chiar să lucreze singuri, după voința lor. Dacă un copil vrea să meargă la o petrecere, să-i spunem: «Roagă-te și fă cum te luminează Dum­nezeu!», și să adăugăm: «Eu nu te voi reține, dacă mergi la petrecere după rugăciune». Astfel, le dezvoltăm responsabilitatea în legătura lor cu Hristos, îi învățăm să se roage lui Dumnezeu pentru orice faptă a lor”. De altfel, atunci când facem un gest sau o faptă, iar după săvârșirea lor ne putem ruga fără mustrare de conștiință pentru ce am făcut mai înainte, să știm că suntem pe calea bună, pe drumul lui Dumnezeu.
Să reținem, în încheiere, care sunt elementele esențiale ale unei educații creștine rodnice: exemplul personal al părinților, o atmosferă casnică duhovnicească, diminuarea regulilor în favoarea libertății copilului, dar și responsabilizarea lui în relația sa lăuntrică cu Domnul nostru Iisus Hristos. (Ciprian Voicilă)

Nu se face educație copiilor cu: „Îți interzic!”

„Când avem pretenţia ca în ziua de astăzi copiii noştri să trăiască în marile oraşe aşa cum am trăit noi pe vremea noastră, noi de fapt le cerem imposibilul. Trebuie să avem în vedere ca fiii şi fiicele noastre să rămână în Biserica Ortodoxă, nu doar să nu păcătuiască. Ei se pot simţi oarecum plictisiţi de viaţa din biserică uneori, dar important este să nu ajungă atei. Ateismul este mai rău chiar şi decât păcatul trupesc. În Rusia erau mulţi atei în secolul XX, însă cei mai înverşunaţi dintre ei erau foştii copii de preoţi. Trebuie să avem grijă să ne creştem copiii în aşa fel încât să nu simtă Ortodoxia ca pe o greutate şi povară. Părerea consfinţită despre educaţia copiilor este următoarea: trebuie grijă înainte de căsătorie. Alegerea persoanei potrivite trebuie făcută cu rugăciune. Soţii să-şi înceapă cu râvnă şi cu rugăciune viaţa lor de familie, ca să-i lumineze Dumnezeu şi pe copiii care se vor naşte, spre a deveni copiii Lui. Pe măsură ce copiii cresc, este nevoie să li se ofere, cu discernământ, libertatea – să fie lăsaţi să meargă pe drumul lor. Să nu folosim cuvântul „îţi interzic” nici măcar în scop educativ. Nu contează atât de mult cum se poartă copiii în problemele secundare dacă au dragoste pentru Hristos. Şi ca să aibă dragoste pentru Hristos, nu trebuie să le vorbim nici psihologic, nici teologic, ci să ne rugăm înlăuntrul inimilor noastre. Copiii simt când părinţii au harul lui Dumnezeu înlăuntrul lor”. ­(Ierótheos, Mitropolit al ­Nafpaktosului, Ştiu un om întru Hristos. Stareţul ­Sofronie, isihastul şi theologul, Editura Sophia, 2013)

joi, 28 februarie 2019

Monahul Marcu Dumitrescu, cel care a învins frica torturii, prin tăcere

[Articol publicat în Ziarul Lumina]
Ivit pe lume la data de 12 septembrie 1910, în satul Hătcărău, din județul Prahova, Constantin - viitorul monah Marcu - va îndura peste douăzeci de ani de temniță, sub trei orânduiri politice: carlistă, antonesciană și comunistă.
Cititorul vieții sale și al mărturiilor pe care ni le-au dăruit cei care au avut bucuria să îl cunoască îndeaproape rămâne cutremurat în fața privațiunilor și a torturilor la care a fost supus Constantin Dumitru în timpul îndelungatei detenții. În același timp, se minunează când prin fața ochilor minții i se derulează momentele de cumpănă existențială peste care acesta a trecut doar prin ajutor, tainic, de sus.

Cruntele pătimiri și dumnezeiasca purtare de grijă

Spre exemplu, la prima arestare, petrecută în luna noiembrie a anului 1939, este dus la București pentru anchetă. Este supus la chinuri inimaginabile, pe care mai târziu avea să i le descrie tânărului său ucenic, monahul Filotheu Bălan – care i-a zugrăvit biografia și a strâns la un loc principalele mărturii despre el: „Aici, printre multele mijloace de tortură, s-a folosit următorul: mă întindeau pe o masă mai lungă și mai lată, unul mă ținea de cap, doi de mâini, doi băteau cu două cauciucuri foarte grele pe tot corpul și doi cu două răngi de fier peste tălpile încălțate. Dar nici nu am răsuflat, nici nu m-am văitat în vreun chip, încât cei care mă băteau au crezut că am murit”.

Învingerea torturii prin tăcere

În fața refuzului său tranșant de a-și trăda prietenii, Constantin este bătut crunt. Peste ani, va mărturisi: „Am numărat până la 200 [de lovituri], după care am pierdut numărătoarea. Însă n-am scos nici un geamăt. Dar, spre diferență de părintele Dimitrie Bejan, care era preot și pe care îl acoperea darul, nesimțind nici o durere de la lovituri, eu le-am simțit pe toate până în vârful creierului. N-am scos însă nici un cuvânt, având, și atunci, și după aceea, marea grijă să nu pârăsc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frică: să nu scap un cuvânt despre cineva. Atât de mult m-au bătut, că, deși fiecare dintre ei băuse câte o sticlă de vodcă înainte de a mă tortura, au obosit, căzând neputincioși. Darul lui Dumnezeu m-a ținut. De atunci am primit porecla de Fachirul”. Anchetatorii nu s-au limitat la tortura prin bătaie: în cele din urmă, i-au străpuns trupul cu un cuțit, crezând poate că, în cele din urmă, Constantin va divulga numele celorlalți. Însă, în chip minunat, el și-a păstrat starea de muțenie. Și-a revenit în mod inexplicabil, cam după o săptămână de la încheierea cumplitei încercări. Fiind transferat de la Ploiești la București, anchetatorii căutau să îl vadă, mirându-se de cât de repede i se vindecaseră rănile: „Hai să-l vedem pe «Fachiru»! Ia uite-l cum arată! Ca un nou-născut!”
Într-un alt moment al anchetei, torționarii l-au introdus într-o cameră, amenințându-l că îl vor jupui de viu. Au rămas consternați când Constantin Dumitru nu doar că nu s-a înfrico­șat, ci s-a descheiat singur la nasturii de la cămașă. Vrând probabil să-și revină din starea de uimire, conducătorul anchetei și-a dat două palme, exclamând: „Cum e posibil să nu-i fie frică?”
În tentativa de a-i înfrânge voința morală, imaginația diabolică a comuniștilor a inventat noi și noi metode de tortură: l-au expus, alternativ, la ger și căldură sufocantă, i-au aruncat sare în ochi în timpul anchetei... Constantin Marcu a învins toate încercările de compromitere a sa printr-o credință neclintită în pronia dumnezeiască. Mai târziu va spune: „Din copilărie până acum L-am simțit ducându-mă de mână, pas cu pas”.

A doua arestare

Este arestat pentru a doua oară în noiembrie 1943. După cea de-a doua arestare, la proces primește o condamnare de 10 ani. Este trimis la Aiud. Aici face cunoștință cu „grupul misticilor”, care erau călăuziți în căutările lor duhovnicești de părintele Vasile Serghie. Membrii grupului - dintre care cei mai cunoscuți sunt Valeriu Gafencu, Anghel Papacioc, Traian Trifan, Virgil Maxim, Marin Naidim -, în condițiile improprii de detenție, se dedică unei vieți de nevoință duhovnicească, conști­entizând faptul că anii grei de temniță la care fuseseră condamnați îi vor ajuta să parcurgă stadiile vieții duhovnicești, de la treapta despătimirii până la iluminare și îndumnezeire. Dintr-o altă perspectivă, ei vor vedea în suferința lor o jertfă asumată spre mântuirea neamului românesc.
În 1951, regimul comunist, în loc să îl elibereze cum ar fi fost firesc, pedeapsa expirându-i, decide să îl trimită cu domiciliu obligatoriu la Bicaz, unde va lucra o perioadă îndelungată la construirea barajului. Este eliberat în 1956. La 46 de ani alege să-și închine viața lui Hristos: devine frate la Mănăstirea Cernica, unde va îndeplini diverse ascultări: paznic la vie, grădinărit, îngrijitor la vite. La 15 august 1957, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, ajunge în Mănăstirea Slatina, unde se găsea la acea vreme părintele Arsenie Papacioc, care îi era și duhovnic. Fratele Constantin va primi aici ascultarea de chelar.
În iunie 1958 este rearestat, fiind nevoit să suporte încă 18 luni de anchetă dură, la Ploiești. Datorită refuzului său dârz de a-și trăda frații de ideal și de suferință, la un moment dat, torționarii pun la cale moartea lui prin asfixiere. Dar, ca de atâtea ori în viața extraordinară a monahului Marcu, bucuriile și darurile duhovnicești pe care le va primi vor fi pe măsura încercărilor. Peste ani, părintele va povesti: „Deodată, cum stăteam la rugăciune, cu fața către răsărit (...), am auzit un zgomot în spatele meu. M-am întors și am văzut cum băgaseră (...) un tub ca de jumătate de metru, care în capătul celălalt avea o pâlnie. Am văzut cum au băgat ceva pe tub și au suflat. Deodată camera s-a umplut de un praf strălucitor, iar eu am început să mă sufoc și să văd stele galbene, albastre și verzi. Atunci L-am simțit pe Mântuitorul în dreapta mea, cam la jumătate de metru, dar L-am simțit cu mult mai puternic decât aș vedea cu ochii mei și aș auzi pe cineva. Și imediat mi s-a luminat mintea să-mi umplu gura cu apă și să pulverizez apa prin celulă. Așa am anihilat praful ucigaș și am rămas în viață”.

Din nou la Aiud

Ultimii ani de detenție și-i va petrece la Aiud. În luna iulie a anului 1964 este eliberat. Se va stabili la Sihăstria, unde, în timp, va îndeplini mai întâi ascultarea de chelar, apoi pe aceea de îngrijitor la stupii mănăstirii. În această prestigioasă vatră monahală își va desăvârși nevoința ascetică deprinsă în anii de temniță grea: participa zilnic la slujbele săvârșite în biserică, iar la chilie își îndeplinea pravila monahală care în ultimii ani ai vieții dura nu mai puțin de 13 ore. O altă nevoință a monahului Marcu era citirea a sute și sute de pomelnice. Nu dormea mai mult de o oră pe zi. Ajunsese la măsuri înalte în rostirea Rugăciunii lui Iisus, cu care se îndeletnicea mai cu seamă noaptea. Monahul Filotheu mărturisește că nu l-a găsit niciodată fără lacrimi în ochi. Părintele Marcu avea și alte daruri: tăcerea, curajul mărturisirii credinței, al răbdării necazurilor, al umilinței și pocăinței, al înainte-vederii, după cum reiese din mărturia lui Ioan Ianolide, consemnată în Întoarcerea la Hristos. A fost legat sufletește de părintele Ilie Cleopa, care i-a fost și părinte duhovnicesc.

Liniile unui portret duhovnicesc

Prin 2001, părintele Arsenie Papacioc, într-o convorbire duhovnicească, i-a schițat monahului Marcu un portret impresionant: „Era mai mărișor decât mine cu vreo 2-3 ani, însă în luptă, în încordarea aceasta a inimii pentru ideal, nu mai contează vârsta. Contează mișcarea, eroismul, contează poziția. (...) Ne-am încurajat încontinuu; prin închisori întâlnindu-ne foarte rar, pentru că eram izolați. (...) Se jertfea fără discuție, având în vedere marile idealuri ale omului, ale neamului, ale neamului nostru. (...) Îl pomenesc cu mare drag, cu trăire, cu odihnă, a fost un monah simplu”.
Părintele Marcu va părăsi viața pământească pășind lin în Împărăția cea veșnică și nestricăcioasă la data de 28 februarie 1999.
Pelerinul care poposește în cimitirul Mănăstirii Sihăstria, doritor să se închine la mormântul cuvioșilor Paisie Olaru și Ilie Cleopa, poate se va opri și la locul unde odihnesc rămășițele sale pămân­tești - mărturie a pătimirilor îndurate de el pentru dragostea față de Domnul nostru Iisus Hristos și pentru încercatul neam românesc.(Ciprian Voicilă)

luni, 25 februarie 2019

„Cred în sfinți, dar și-n voinici”


[Articol publicat în Ziarul Lumina ]
În lumea contemporană, oamenii par a nu mai avea nici timpul, nici dispoziția interioară necesare unei priviri profunde îndreptate asupra realităților înconjurătoare. Pe acest fundal dezolant, în care lipsa de interes face casă bună cu graba de a emite opinii, de a-ți impune cu orice preț părerea, proliferează mania de a eticheta cu lejeritate oameni, fapte și situații. Termeni ca „naționalist”, „fascist”, „etnocentric” sunt folosiți ca și când ar transmite acelaşi înţeles, chiar dacă viața reală sau istoria intelectuală a acestor concepte contrazic utilizarea lor ca sinonime.
De aceea, se impune o redefinire a cuvintelor și conceptelor pe care le folosim.

Cum definim conceptul de „neam”?
Sociologii și antropologii au stabilit că neamurile - așa cum s-au profilat ele în istorie - s-au definit în funcție de trei trăsături esențiale: teritorialitate, o limbă comună și valori comune. Aceste caracteristici, deși obiective, par a nu releva esența spirituală a conceptului de „neam”. În scrierile filosofului și sociologului Mircea Vulcănescu, am descoperit o definiție mai amplă, fără rest: „Un neam - ne învață el - nu e niciodată o realitate închisă, sfârșită; ci o realitate vie. El nu e numai o realitate naturală, ci și o realitate etică; destinul unui neam nu e dat o dată pentru totdeauna, el se actualizează problematic pentru fiecare generație și pentru fiecare om. Istoria e plină de neamuri care s-au stins și sunt și neamuri care și-au trădat destinul. Pentru fiecare dintre cei care avem temeiuri să ne simțim români, neamul se-nfățișează ca o chemare”. Mircea Vulcănescu s-a ridicat la înălțimea chemării neamului românesc: prin preocupările sale multidisciplinare a deschis noi orizonturi în cultura română modernă, a servit exemplar interesele statului român (în calitate de subsecretar de stat în perioada guvernării antonesciene) și și-a împlinit destinul, acceptând să pătimească până la moarte, în temnițele comuniste, pentru Hristos și pentru valorile perene ale neamului românesc.
Cine va răsfoi, din curiozitate, culegerile folcloriștilor români va observa că definiția pe care o oferă Mircea Vulcănescu noțiunii de neam se verifică în mentalul nostru colectiv, arhaic. Indiferent dacă vom lua ca reper sărbătorile din ciclul calendaristic sau pe acelea din ciclul familial (naștere, nuntă, moarte). Neamul - ne învață străbunii noștri - este format atât din cei de aici, cât și din aceia care au trecut „hotarul de taină” dintre lumi. În satul românesc de odinioară, când murea un om, comunitatea din care făcuse parte credea că „dalbul de pribeag” a plecat în lumea de dincolo pentru a-și regăsi rudele, pentru a-și întregi neamul. La fel, în calendarul românesc, marile sărbători (Întruparea și Învierea Domnului) sunt precedate de numeroase pomeniri și parastase - un semn că timpul sărbătoresc este un timp diferit din punct de vedere calitativ de timpul profan: acum „cerurile se deschid” pentru ca cei vii și cei morți (întregul neam, cu alte cuvinte) să se bucure, să prăznuiască împreună.

„...căci tăcuții mucenici/ cu haiducii-s gemeni”
Destinul neamului românesc s-a împlinit și se împlinește (fiindcă el este o devenire începută în vremelnicie, dar care se va desăvârși în veșnicie) prin sfinții, mucenicii, mărturisitorii, dar și eroii care au răsărit din el. Poetul Radu Gyr are o poezie intitulată „Crez”, în care exprimă admirabil comuniunea străveche dintre sfinți și eroi: „Cred într-unul Dumnezeu,/ Tatăl Ziditorul,/ dar mai cred și-n neamul meu,/ înfrățit cu dorul./ Cred în sfinți, dar și-n voinici,/ cred în flori și-n cremeni,/ căci tăcuții mucenici/ cu haiducii-s gemeni”.
M-am bucurat când am aflat că în piciorul mesei Sfântului ­Altar din Catedrala Mântuirii Neamului, pe lângă părticelele din moaștele mucenicilor, au fost așezate și numele tuturor eroilor (cunoscuți) ai românilor. Iată că ideea comuniunii dintre sfinți și eroi străbate veacurile. Ea ar trebui să ne motiveze să fim mai uniți în fața adversităților de tot felul, care s-au înmulțit, parcă, în ultimul timp.

Eroii noștri naționali - modele de virtute
Istoria unui stat sau a unui popor poate fi privită și cercetată în diverse moduri. Te pot preocupa cauzele unui război, creșterea și decăderea imperiilor, rolul hazardului în soarta unei bătălii. Dar poți fi fascinat și de spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă un domnitor sau un erou pe câmpul de bătălie. Sau te poți mira în fața curajului, a demnității, a milosârdiei pe care le-au întrupat marile figuri ale istoriei noastre naționale. În rândul părinților, revine din ce în ce mai des întrebarea: cum le putem transmite copiilor noștri dragostea pentru trecutul nostru istoric? Povestindu-le acele întâmplări exemplare care pun în lumină virtuțile definitorii ale eroilor noștri.
De pildă, știm că Ștefan cel Mare a domnit 47 de ani și a înălțat 47 de locașuri sfinte. Dar puțini știu că după victoria repurtată la Vaslui - așa cum aflăm din cartea lui Neagu Djuvara, O scurtă istorie a Românilor povestită celor tineri -, Papa i-a acordat titlul de „Athleta Christi”, atlet al lui Hristos, semn că toți liderii Occidentului vedeau în el un apărător al culturii și civilizației creștine, o stavilă împotriva turcirii Europei.
S-a vorbit și se vorbește mult despre cruzimea fără seamăn a lui Vlad Țepeș, uitându-se sau trecându-se cu vederea lupta sa asiduă pentru eliberarea Țării Românești de sub jugul otoman și eforturile pe care le-a depus pentru ca noi, românii, să fim tratați cu demnitate de mai-marii vremii. Una dintre legendele istorice născute în sânul poporului român chiar despre demnitate ne vorbește: în ea se istorisește că Vlad-Vodă Țepeș, văzând că solii lui Mahomed al II-lea, intrând în sala de primire a domnului român, nu catadicsesc să își scoată fesurile pentru că „așa este obiceiul la stăpânitorii țării noastre”, le dădu poruncă slujitorilor să le bată în cuie fesurile, iar când îi slobozi, le spuse un cuvânt pentru măreţul Mehmed: „Mergeți de spuneți stăpânului vostru că el este obișnuit să sufere asemenea necinste din partea voastră, noi însă nu suntem învățați. Altă dată să nu mai trimită la noi, ori în alte părți și la alți stăpânitori, soli cu obiceiurile sale, că noi nu voim să i le primim”.
Constantin Brâncoveanu, „Boier vechi şi domn creștin” (cum îl cântă baladele româneşti), alege moartea martirică, împreună cu cei 4 fii ai săi şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu, chiar de praznicul Adormirii Maicii Domnului. Îndemnul său către mezinul familiei îi transmite şi astăzi cititorului un fior sacru: „Mai bine să mori de o mie de ori decât să te lepezi de credinţă”.
Cuza-Vodă a rămas în memoria colectivă a românilor ca un iubitor și apărător al dreptății. Numeroase legende autohtone pun în lumină „dreptatea lui Cuza”: îmbrăcat în haine obișnuite vânează peste tot pricinile de nedreptate. Odată reinstaurată dreptatea în lume, legendele se încheie cam aşa: „Iar domnul, punând lucrurile la cale, se făcu nevăzut”. În timpul scurtei sale domnii, Cuza a împroprietărit 500.000 de familii de plugari. Un asemenea gest de omenie nu se uită uşor, poate el nu va pieri niciodată în uitare.
Poporul nostru nu a născut doar eroi. Ecaterina Teodoroiu moare la doar 23 de ani, în luptele de la Mărăşeşti, comandând un pluton de infanterie. Voia să răscumpere sângele celor 4 fraţi ai săi, jertfiţi şi ei pe altarul României. În secolul XX avem numeroase eroine anticomuniste, de la Elisabeta Rizea din Nucşoara (care a pătimit vreme de 12 ani în închisorile regimului bolşevic), până la Aniţa Nandriş-Cudla (care a înfruntat, pentru 20 de ani, vitregiile deportării în Siberia, a fost despărţită de soţul şi de mama sa şi a supravieţuit tuturor încercărilor destinului doar cu credinţa nezdruncinată în ajutorul dumnezeiesc).
Faptele exemplare ale sfinţilor şi eroilor noștri nu şi-au pierdut nici măreția, nici valoarea edificatoare. A le rechema, când şi când, din memorie nu este doar benefic, ci şi necesar: un popor unit şi puternic este un popor cu o memorie colectivă vie. (Ciprian Voicilă)

joi, 7 februarie 2019

Dominarea furiei

 
[Articol publicat în Ziarul Lumina] 
 Într-o scrisoare celebră, filosoful stoic Seneca afirma că mânia este „cea mai respingătoare și mai sălbatică dintre toate”. Încă din Antichitatea greacă și romană, filosofii preocupați de etică și de idealul desăvârșirii morale a omului au căutat să descrie fizionomia acestei patimi sufletești, analizând în detaliu cauzele și moda­li­tățile ei de manifestare. Efortului filosofilor de a defini mânia i s-a alăturat în ultimii zeci de ani preocuparea psihologilor de a studia căile prin care stările de mânie sau de furie ar putea fi gestionate cu succes de persoana umană (în literatura de specialitate, fie „mânia” și „furia” sunt folosite ca sinonime, fie furia este văzută ca fiind gradul maxim al mâniei). Spre exemplu, doctorul Albert Ellis și psihologul Raymond Tafrate, inventatorii terapiei rațional-emotive și comportamentale, au demonstrat că furia este distructivă atât în ceea ce îi privește pe ceilalți, cât și în ceea ce ne privește pe noi înșine. Ea poate distruge relații, familii, instituții, ne poate ruina sănătatea fizică și echilibrul lăuntric. 
  
Afectează sistemul cardiovascular 
 Potrivit profesorului de biologie și neuroștiințe de la Universitatea Stanford, Robert Sapolski, activarea repetată a stărilor fiziologice care însoțesc furia afectează sistemul cardiovascular și favorizează apariția arteriosclerozei. Furia naște întotdeauna agresivitatea. Ea stă la originea vio­len­ței domestice (de pe urma căreia suferă nenumărate femei) și a agresiunii îndreptate împotriva copiilor. Psihologii care au studiat această emoție distructivă au concluzionat că, în pofida preju­de­că­ților noastre curente, tindem să ne manifestăm furia nu împotriva persoanelor care ne provoacă antipatie și aversiune, ci față de cei care trăiesc în imediatul vieții noastre curente: membrii familiei, colegii de serviciu, prietenii. La fel de grav este și un alt aspect al furiei: cel care se lasă dominat de ea, nu o conștientizează, nu își asumă efectele ei și este tentat permanent să proiecteze asupra celorlalți vina pentru neîmplinirea proprie și pentru eșecul relațional. Psihologii Ellis și Tafrate au identificat o serie de mituri privind modalitățile prin care am putea să ne controlăm mânia, idei pe cât de eronate, pe atât de asiduu vehiculate în mass-media. Enumăr aici câteva: exteriorizarea fizică și verbală a furiei conduce la diminuarea ei (în realitate, o amplifică); ne eliberăm de mânie evitând contextele exis­tențiale care o favorizează (ceea ce ar putea să ne creeze ima­ginea inconfortabilă de persoane slabe, pasive, evitante); furia ne ajută să depășim obstacolele care ne împiedică să ne atingem scopurile pe care ni le-am propus (în realitate, acest tip de comportament provoacă în rândul membrilor familiei și în rețeaua de prieteni și cunoscuți neîncredere, resentimente, impulsul de a ne ocoli); evenimentele externe cauzează întotdeauna declan­șarea furiei (dacă ar fi adevărat, în aceleași condiții date, toți oamenii ar trebui să reacționeze la fel: de pildă, ar trebui ca toți par­ti­cipanții la traficul superaglomerat să se înfurie). În urma cercetărilor aprofundate care au avut ca obiect furia, Ellis și Tafrate au ajuns la concluzia că orice persoană care se înfurie și-a alimentat în prealabil această stare prin câteva idei care au căpătat forța unor convingeri subiective. Să presupunem că am fost tratați nedrept de colegii noștri de serviciu. Ne înfuriem și ne alimentăm în forul nostru interior mânia, spunându-ne, de regulă: 1. „Este groaznic că acești oameni mă tratează nepoliticos și nedrept!”; 2. „Nu suport să mă trateze astfel!”; 3. „Nu ar trebui absolut deloc să mă trateze așa de rău!”; 4. „Fiindcă se poartă atât de rău, sunt persoane îngrozitoare și ar trebui pedepsite!” Între cele 4 idei există o înlănțuire cauzală și împreună fac să credem că o persoană este prin natura ei fundamental rea doar pentru că într-o anumită situație ea adoptă un comportament inadecvat, greșit față de noi. Cu alte cuvinte, generalizăm. Este aceeași eroare pe care o facem atunci când ajungem să judecăm și să osândim un om pentru păcatele pe care le-a săvârșit sau despre care noi credem că le-a săvârșit. Îl etichetăm pentru totdeauna, deși răul pe care l-a comis a fost poate neintenționat sau s-a ivit din necunoaștere.  

„Vinul dracilor” 
Putem să ne gestionăm cu succes momentele în care suntem tentați să reacționăm cu furie dacă ne vom deprinde să identificăm acele convingeri personale, iraționale, care în mod obișnuit amplifică mânia. Ele ar putea fi formulate astfel: 1. „Trebuie neapărat să fac bine lucrurile importante și să primesc aprobarea celor care sunt importanți pentru mine, iar dacă nu, sunt lipsit de valoare”; 2. „Trebuie să mă tratezi cu amabilitate și cu atenție, iar dacă nu o faci, ești o persoană îngrozitoare”; 3. „Condițiile trebuie neapărat să fie așa cum îmi doresc eu să fie și să nu îmi blocheze în mod nejustificat plăcerile și obiectivele, iar dacă nu, viața mea este oribilă”. Cei doi inițiatori ai terapiei rațional-emotive recomandă ca antidot împotriva acestor credințe care generează adesea furia așa-numitele „tehnici cognitive de distragere”. Printre ele, rugăciunea ocupă un loc important. Următorul pas este să îi acceptăm necondiționat pe cei care trăiesc alături de noi. Chiar dacă nu ne plac, în urma unei analize raționale vom ajunge la concluzia că ne este util să îi acceptăm. Deși sunt atâtea diferențe majore între noi și ei, în cele din urmă este preferabil să trăim sau să muncim alături de ei. Doctorul Ellis scrie: „Accepți păcătoșii, dar nu și păcatele lor. Accepți realitatea socială că ei sunt cu toții - fiecare dintre ei - incredibil de imperfecți și îi accepți cu slăbiciunile lor”. În tradiția creștin-ortodoxă, mânia sau furia este considerată patimă. Creștinul trebuie să o înfrunte și, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se elibereze de sub tirania ei. Încă din secolul al IV-lea, Evagrie Ponticul a surprins o trăsătură specifică mâniei: a numit-o „vinul dracilor”. Este adevărat: omul mânios nu doar că își pierde stăpânirea de sine, ca în beția alcoolică, dar această stare nefirească se amplifică de la o clipă la alta, ca o vâlvătaie care se întețește, amenințând tot ce îi stă în cale. Patericul egiptean îl învață pe creștin să nu se bazeze pe propriile puteri în lupta cu patima mâniei, ci doar pe ajutorul lui Dumnezeu. Avva Amona mărturisea: „Patrusprezece ani am petrecut în schit, rugându-mă lui Dumnezeu noaptea și ziua ca să-mi dăruiască să biruiesc mânia”. Sfinții Părinți au arătat că, de cele mai multe ori, ne mâniem în momentul în care nu ne este satisfăcută o anumită patimă, fie ea trupească – de pildă, lăcomia -, fie mai subtilă – mândria, slava deșartă. Pentru a ne izbăvi de patima cumplită a mâniei trebuie să cultivăm cât mai mult virtutea smereniei. (Ciprian Voicilă)

joi, 31 ianuarie 2019

Invidia și efectele ei nocive

[Articol apărut în Ziarul Lumina] 
Trăind în societate, invidiem și suntem invidiați. Invidia se naște atunci când întâlnim o ființă mult mai înzestrată decât noi înșine, mult mai bine situată în ierarhia socială sau care posedă anumite bunuri la care noi doar jinduim. Ce trăsături esențiale are această emoție toxică? Cum am putea-o controla astfel încât să ne redobândim libertatea interioară? Psihiatrii Cristophe André și François Lelord afirmă că invidia este o emoție universală, un „amalgam de iritare și ură față de cel care este mai favorizat de soartă decât noi”. Cuvântul vechi „pizmă” reflectă fidel această complexitate. În limbajul comun, despre omul dominat de invidie se spune că este „ros de invidie”. Analizând această expresie, vom descoperi câteva trăsături specifice acestei emoții negative. Invidia, deci, este o emoție chinuitoare, dar și insațiabilă: totdeauna vreun apropiat sau un cunoscut de-al nostru va avea o calitate care ne va stârni invidia sau va poseda un bun material pe care noi doar ni-l dorim. Invidia, această emoție ascunsă, este paradoxală: deși nenumărați oameni suferă de ea, este riscant să ți-o exprimi în societate, fiindcă ea va stârni dezaprobarea celorlalți.  

Trei tipuri de invidie 
Invidia se ivește pe neaștep­tate și se manifestă ca „o reacție bruscă, involuntară, însoțită de manifestări fizice”. Cei doi psihiatri menționați mai sus împart invidia în 3 categorii. Pentru a le înțelege mai bine, vom pleca de la un exemplu: să presupunem că un coleg de serviciu a fost promovat. Invidia se manifestă mai întâi la nivelul gândirii, apoi al comportamentului uman. Dacă vom gândi „Mie nu mi se va întâmpla asta”, și vom simți nevoia să ne retragem, să ne închidem în sine, evitând pe viitor să inte­racționăm cu persoana nou-promovată, putem spune că trăim un episod de invidie depresivă. Invidia ostilă se manifestă altfel. În acest caz, invidiosul gândește „Nu suport faptul că acest incapabil a fost promovat înaintea mea!”, apoi începe să își bârfească față de cunoscuți colegul, spunându-și sieși: „Lasă că îi arăt eu lui cine sunt!” Invidia admirativă este mai rar întâlnită. Persoana atinsă de acest tip de invidie gândește complet diferit: „E normal să-l promoveze, a muncit din greu”. Ea are puterea să se ducă și să îl felicite sincer pe colegul respectiv. Pe viitor, va lucra mai mult pentru a le dovedi superiorilor că și ea merită să fie promovată.  

Comparație-invidie-stimă de sine scăzută 
Cum se naște în sufletul nostru invidia? Această emoție complexă are întotdeauna la origine o comparație: invidiosul își compară propria situație cu a persoanei pe care o invidiază. Consecința nefastă a compa­rației este că invidiosul se va simți inferior și va înțelege că această inferioritate nu poate fi depășită curând, ceea ce va conduce la scăderea stimei de sine. Sentimentul de inferioritate poate produce, la rândul său, alte emoții toxice: tristețe, furie... Devenim cu atât mai invi­dioși cu cât ne simțim mai inferiori decât ceilalți într-un domeniu pe care îl considerăm reprezentativ pentru noi. Acel domeniu este o piesă importantă în edificiul stimei de sine. Un elev care a obținut rezultate foarte bune la matematică nu îl va invidia pe un coleg care excelează la literatură. Studiile psihologice au relevat faptul că, de obicei, îi invidiem pe cei care ne sunt mai apropiați (frați, prieteni, vecini). Sunt două cauze majore ale acestei stări de fapt: fiind mai apropiați de ei, tindem adesea să ne evaluăm atuurile personale, prin com­parație cu ei. În plus, ei și noi formăm același grup. Avem o viziune comună, de grup, privind valorile și atributele necesare pentru dobândirea unui anumit statut social, iar atunci când ne comparăm cu ei și ne conști­entizăm defectele, stima de sine ne scade simțitor. Să nu uităm că stima de sine este o componentă esențială a identității noastre. Privind lucrurile dintr-o altă perspectivă, putem spune că invidia poate avea și efecte sociale pozitive. În limitele legalității, invidia creează emulație și contribuie la atingerea unor noi standarde de performanță în domeniile sportului, afacerilor sau al științei. În aceste cadre competitive putem vorbi de un alt tip de invidie: invidia emulativă. La nivel instituțional, invidia poate fi stimulată prin compararea regulată a rezultatelor obținute de angajați, ceea ce va conduce la creșterea perfor­manței.  
Antidoturi psihologice 
Cum am putea controla această emoție negativă, care se ivește în sufletele noastre brusc și care ne periclitează stima de sine? Psihologii care au studiat-o îndeaproape ne sfătuiesc să nu o refulăm, adică să nu o alungăm din conștiința noastră ca pe ceva inexistent sau neadevărat. Dimpotrivă, să recunoaștem că suntem invi­dioși pe o anumită persoană. Trebuie să înțelegem că nu putem controla condițiile obiective care favorizează invidia (ea este întotdeauna o reacție involuntară), dar că suntem responsabili dacă o vom controla sau nu, din momentul în care ea își face simțită prezența în sufletul nostru. În mod paradoxal, ne putem elibera decent de invidie exteriorizând-o, dar nu cu ostilitate, ci cu umor și autoironie. De pildă, îi putem declara colegului nostru proaspăt promovat: „Îmi pare bine pentru tot ce ți se întâmplă; era și mai bine dacă mi se întâmpla mie!” Psihologii le recomandă persoanelor mai puțin înzestrate cu umor să facă efortul de a nu exterioriza invidia, dar, în același timp, să conștientizeze faptul că sunt animați de invidie. Tot ei ne sugerează să ne analizăm gândurile de inferioritate provocate de invidie: de unde vin? Sunt cumva legate de anumite întâmplări din copilărie? O altă strategie pe care ne-o propun psihologii este relativizarea avantajului celuilalt: ne putem întreba dacă acel statut social, bun material sau trăsătură de personalitate care ne-a stârnit invidia a ajutat-o pe respectiva persoană să fie fericită. Una din cele mai eficiente căi de combatere a invidiei este să ne ferim să provocăm invidia apropiaților noștri. O viață socială discretă ne poate feri de neplăcerile stârnite de invidia celor din preajma noastră. În tradiția creștină, invidia este etichetată, pe bună dreptate, ca patimă. Invidiosul încalcă porunca a 10-a din Decalog: „Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău”. El încalcă porunca dragostei față de aproapele și se arată și ne­mulțumit de darurile pe care i le-a făcut Dumnezeu. Pentru a ne feri de patima invidiei este bine să nu ne comparăm prea des cu ceilalți oameni. A ne aduce aminte măcar la sfârșitul zilei, la ceasul rugăciunii, de clipele în care am primit ajutorul lui Dumnezeu constituie un alt mijloc eficace de a ne veni în fire. Citind Patericul egiptean învățăm că cel mai eficient mijloc de potolire a invidiei aproapelui nostru este smerirea de sine. Ava Ioan Colov ședea odată în fața bisericii, înconjurat de frații care îl întrebau despre gândurile lor. La un moment dat, un bătrân „ros de invidie” îi spuse cuviosului: „Urciorul tău, Ioane, e plin de otravă”. Cuviosul Ioan îi răspunse: „Așa e, avvo. Ai spus așa că le vezi doar pe cele dinafară; dacă le-ai vedea pe cele dinăuntru, ce-ai spune?” (Ciprian Voicilă)

marți, 22 ianuarie 2019

„Dumnezeu când te ajută, plumbul ți se face plută!”


[Articol publicat în Ziarul Lumina]
Proverbele românilor sunt asemănătoare apoftegmelor din Pateric: te surprind prin acuitatea observației și prin forța cu care transmit opinii și judecăți de valoare privind viziunea țăranului asupra vieții. Cea mai mare colecție de proverbe românești a fost realizată de Iuliu Zanne. Ea adună nu mai puțin de 10 volume. Paremiologia românească, portul și jocurile populare care fac parte din zestrea satului nostru ar merita o atenție mai mare din partea educatorilor care activează în învățământul de la noi.
Prin psihologie, în sens larg, se înțele­ge reprezentarea pe care o are un om despre sine și despre realitățile care îl înconjoară. Psihologia țăranului român subzistă în basmele orale, în baladele și zicerile înțelepte pe care le-a plămădit de-a lungul existenței sale milenare și, mai ales, în proverbele care i-au sintetizat bogata-i experiență. Exploatarea îndelungată a țăranului, obijduit de vremi și de numeroasele stăpâniri, și-a găsit expresia în formule ca: „Țăranul paște vaca, iar arendașul o mulge”. Sau: „Bogatul greșește și săracul cere iertăciune”. Iar spectacolul cotidian al bogăției nemilostive a născut proverbe ca acestea: „Averea bogatului mănâncă bucățica săracului” sau „Bogatul mănâncă când voiește și săracul când găsește”. Dacă era strâmtorat și trebuia să se împrumute, țăranul se ducea la un semen de aceeași condiție socială: „Sărac la sărac aleargă”.
Despre omul care se căpătuia pe căi imorale, țăranul român spunea că acela „adună unde n-a risipit”. Înțelepciunea înain­tașilor noștri propune ca ideal moral viața chibzuită, bine cumpănită: „Adună cu firul ca să ai cu grămada” sau „Adună la tinerețe ca să ai la bătrânețe”.
Când omul devenea risipitor, înțelepciunea populară sancționa actele nechibzuite, iraționale: „Aduni cu țârâita și împarți cu nemiluita”. Țăranul era conștient că o viață nechibzuită te poate condamna la sărăcie: „Cine cheltuiește peste ceea ce câștigă/ N-are-n casă nici mămăligă”.
„Omul lucrător de pâine nu duce dor”
În schimb, despre cel care le făcea pe toate de-andoaselea se spunea că umblă „pe brumă desculț și pe rouă încălțat”.
În același timp, străbunii noștri aveau o viziune realistă despre viață: conștientizau efemeritatea bunurilor materiale. Spuneau deseori: „Averea n-are stăpân”. Deși, de obicei, viețuia în lipsuri de tot felul, țăranul român nu prețuia excesiv avutul, ci îl cântărea la adevăratele-i dimensiuni: „Averea străină nu ține de cald”. Era convins că „nu averea face pe om, ci omul averea”.
Socotea vremelnice plăcerea și bucuria produsă de lucrurile acestei lumi: „Totdeauna desfătarea are soră întristarea”. Sau: „Bucuria înșelătoare, ca roua trecătoare”.
Țăranul valoriza știința de carte. De altfel, cei mai impor­tanți oameni ai satului erau știutori de carte: preotul, dascălul sau învățătorul, primarul. De aceea, se spunea că „cine știe carte are patru ochi”. Iar despre omul care grăia frumos și drept se spunea că „vorbește ca o carte”.
Țăranul prețuia munca, fiind­că „pâinea nu vine singură la tine”. Credea că „omul lucrător/ De pâine nu duce dor” și că „omul cu meșteșug nu piere”. De aceea, „orice fel de meserie, nu e rău omul să știe”. Românul de odinioară punea preț pe muncă, dar se bucura și de sărbătorile din calendar: „Viața fără sărbători, ca un drum fără conac”.
În fața unei dileme, a unei situații care necesita luarea unei decizii, țăranul își spunea că „stă în cumpănă” și că, la urma urmei, „nu se poate și în căruță și în teleguță”.
Nici omul care se apuca de mai multe lucruri deodată, fără să isprăvească vreunul, nu era bine văzut în sat: „Multe știe, multe croiește/ Și nici una nu isprăvește”. Țăranul știa că, de multe ori, pentru a realiza ceva în viață, trebuie „să te faci luntre și punte”.
Românul de odinioară era darnic, crezând cu tărie că „dar din dar se face raiul” sau că „dar la dar trage”. Iar despre unul care nu se achita de datorii sau nu îți întorcea ajutorul, când ai fi avut mai mare nevoie de el, grăia: „Când îi dai, îi fată vaca, când îi ceri, îi moare vițelul”.
„Omul calic și obraznic/ Merge nepoftit la praznic”
Țăranul iubea dreptatea, de care atât de rar a avut parte în existența lui urgisită (de unde și proverbul conform căruia, pe pământ „dreptatea umblă cu capul spart”). Îi plăcea să spună că „ce-i drept și lui Dumnezeu îi place”. Și credea că virtutea dreptății va ieși învingătoare, în cele din urmă, în această lume plină de nedreptăți: „Dreptatea iese ca untdelemnul deasupra apei”.
Țăranul român era milostiv. Gândea că „cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu”.
Lăcomia și obrăznicia - astăzi am numi aceste patimi „dorință de autoafirmare”, de a ieși cu orice preț în față - erau taxate în proverbe de tipul: „Omul calic și obraznic/ Merge nepoftit la praznic”.
Grăirea de rău, clevetirea și osândirea aproapelui erau descrise în proverbe de felul: „Vorba rea se duce ca glonțul”. Sau: „Vorba de rău se duce peste nouă țări și nouă mări”.
Sau: „Vorba ce zboară odată, nu se mai întoarce”. De aceea, „vorba puțină și mâncarea cumpătată niciodată nu strică pe om”. Înțelepciunea populară avertizează: „Cine va umbla cu pizma își va sparge singur cizma”.
Țăranul nu răbda fudulia: „Fudulul are doi tovarăși: prostia și sărăcia”. Despre omul fudul se spunea că „se fudulește ca musca în lapte”.
Multe proverbe sunt dedicate prostului și prostiei: „Prostului nu-i stă bine dacă nu-i și fudul”; „Cu omul prost să nu ai a face nici în clin, nici în mânecă”; „Prostul crede pe oricine mai prost decât dânsul”; „Omul prost nu vede pădurea din cauza copacilor”; „Prostul mănâncă postul și Vinerea cu dulce”; „Prostul se cunoaște după vorbă și șiretul după ochi”; „Omul prost din fire/ N-are lecuire”; „Ce face un prost nu pot desface 10 înțelepți”.
Beția, o patimă din păcate des întâlnită în viața cotidiană, era obiectul multor proverbe și ziceri. Despre omul beat se vorbea că s-a cătrănit, adică s-a făcut negru la față precum catranul. Când dependența de alcool se dovedea a fi incurabilă, vocea poporului spunea că „beția o vindecă sapa și lopata”. Întâlnim și o variantă românească a celebrei expresii latine, „in vino veritas”: „Arama omului la beție se arată”. De multe ori, patima beției stă la originea altor patimi: „Beția este ușa tuturor răutăților”. Beția era văzută ca un soi de nebunie: „Fie omul cât de bun, vinul îl face nebun”. Sau: „Cine bea vin mult își bea și mințile”. Despre deprinderile rele, dobândite la tinerețe, de care greu te dezbari la bătrânețe, se spunea: „Cine se învață, la groapă se dezvață”.
Prietenul fals, „frate la câștig și străin la pagubă”
Țăranul român iubea omul dintr-o bucată și ura fariseismul, prefăcătoria: „Ori te poartă cum ți-e vorba, ori vorbește cum ți-e portul”. Iar despre omul care își schimba brusc opiniile se zicea că „și-a întors cojocul pe dos”. Când viața îl vădea pe câte unul că este prieten fals, se spunea despre respectivul că este „frate la câștig și străin la pagubă”.
Țăranul român poseda elemente de psihologie empirică, necesare în viața de zi cu zi: „Omul se cunoaște din umblet, ca și după vorbă”. Știa din experiență că „vorba dulce oase frânge”. Era adeptul învățăturii evanghelice care ne învață să răspundem la rău cu bine, cu dragoste: „Cine îți zvârle o piatră, zvârle-i o pâine”. Știa să învețe din lipsuri („Nevoia învață pe om și nuiaua pe copil”), dar și din greșeli: „Cine cu capul de multe praguri se lovește, acela în urmă mai bine se socotește”. Sau: „Până nu guști amarul, nu știi ce e dulcele”.
Își iubea casa și ograda, chiar dacă erau sărace: „E mai bine în coliba ta decât în palatul altuia”. Nu privea cu ochi buni viața scursă în pribegie, printre străini: „Cine bea apă din pumni străini nu se satură niciodată”. Ținea să fie bine văzut în sat: „Decât să-ți iasă nume rău, mai bine ochii din cap”.
Când îi venea sorocul să se însoare, de obicei se ghida după precepte, care au circulat din gură-n gură, de la cei bătrâni la cei mai tineri, ca acestea: „Nevasta cu mintea bună e bărbatului cunună”; „Cine caută nevastă fără cusur, neînsurat rămâne”.
Credea, cu tărie, că toate încercările vieții devin suportabile dacă vei ști să Ți-l faci pe Dumnezeu prieten, aliat: „Dumnezeu când te ajută, plumbul ți se face plută”.
Merită să ne întoarcem, când și când, la înțelepciunea stră­moșilor noștri și să ne hrănim cu ea sufletele, mai ales în vremuri când relativismul și nihilismul sunt curentele la modă în societatea actuală. (Ciprian Voicilă)

luni, 17 decembrie 2018

Colindele Nașterii Domnului, un obicei creștin al Europei

[Articol publicat în Ziarul Lumina]

Într-o societate de consum, principala calitate a indivizilor care o compun este capacitatea lor de a cumpăra bunuri și servicii. „A cumpăra” devine un act la fel de necesar ca „a te hrăni” sau „a te îmbrăca”. În fapt, primul devine condiție necesară pentru celelalte. Dar cât cumpărăm și cât de mult ne putem identifica cu rolul nostru de cumpărători fideli?
Ne putem întreba și în ce măsură sărbătorirea unuia dintre cele mai semnificative praznice ale creștinilor - Nașterea Domnului - este dependentă de capacitatea financiară a fiecăruia dintre noi. Este firesc să cumpărăm? Cât? Dar dacă am ajunge „la sapă de lemn”, cum spuneau străbunii noștri, fără nici o resursă financiară, acest lucru ne-ar umbri total bucuria lăuntrică a Nașterii Domnului?

Bunul simț și inteligența noastră practică ne îndeamnă să nu cumpărăm mai mult decât avem de gând să consumăm. Uneori ne abatem de la această regulă, când cumpărăm din impuls sau când încercăm să compensăm prin acest act nevoi superioare, spirituale, pe care le conștientizăm doar parțial: nevoia de afecțiune, nevoia de recunoaștere socială, nevoia de a fi stimați. Cine se identifică total cu rolul social al cumpărătorului își neglijează ființa profundă, spirituală. Etologul Konrad Lorenz considera că unul din atuurile unei tradiții este acela că ea îți pune la dispoziție răspunsurile corecte, verificate în timp, la marile întrebări ale vieții. Este suficient, deci, să privim atent la mărturiile despre cum prăznuiau românii de odinioară sărbătoarea Întrupării Domnului pentru a recâștiga dreapta măsură, buna raportare la timpul sacru, sărbătoresc. Cu atât mai mult cu cât raportarea noastră la stricta actualitate ar putea fi riscantă, înșelătoare: observăm, an de an, cum în apropierea sărbătorii Nașterii Domnului, Moș Crăciun este folosit ca un ideal agent de vânzări: vinde orice - de la tichete de vacanță sau decorațiuni interioare până la pizza („Pizza Moș Crăciun”) și smartphone-uri.

Din colindele românești transpare, în primul rând, bucuria pură a omului, a întregii creații că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru a pune capăt morții, păcatului, stricăciunii. Pentru țăranul român, Nașterea Domnului era un moment unic, în care era recapitulată geneza universului. Ai impresia că toate stihiile cosmosului au fost chemate să ia parte la acest eveniment grandios. Un colind pe care cetele de colindători îl cântă în ajunul Crăciunului spune: „Ce sară-i această sară?/Sara mare-a lui Ajun,/ Mâne-i ziua lui Crăciun,/ De-a născut și Fiul-sfânt,/ Fiul sfânt/pe-acest pământ/Mititel, înfășățel;/ Fașa-i verde, de mătasă,/ Scuticel/de bumbăcel,/ Cârpe-s albe de fuior,/ Legănel/de păltinel./ Ploaia caldă/ de mi-l scaldă,/ Neaua ninge,/ nu-l atinge./ Vânt tragănă,/ de-l leagănă,/ Tri zânioare mi-l apleacă./ Dacă Domnul sfânt năștea,/ Mare lucru ce-mi făcea?/ Face ceriul și pământul,/ Face ceriu-n două zile/ Și pământu-nalte două”. Într-un alt colind se cântă: „În ­curtea lui Moș Crăciun/ S-a născut un Domn prea bun;/ S-a născut un Domn frumos,/ Cu numele lui Hristos,/ Mititel,/ Îi mititel,/ Râde Dumnezeu la el,/ Că e Fiul cerului/ Și Domnul pământului”.

Timpul sacru al Întrupării Domnului transfigurează întreaga realitate

Actele obișnuite care compun viața cotidiană - așezarea la masă, faptul de a mânca sau de a bea devin mijloace prin care ființa umană intră în contact cu sacrul, iar aceste gesturi mărunte devin puternice, semnificative. Într-un colind românesc ne este descrisă starea de așteptare a stăpânului casei, din ajunul Nașterii Domnului, și minunile care o însoțesc: „Șade dumnealui la masă/ C-un pahar de vin pe masă;/ Pe toarta paharului,/ Scrisă-i floarea soarelui;/ În fundul paharului,/ Scrisă-i floarea raiului./ Arde nouă lumânări./ Pică-și nouă picături,/ Dintr-aceste picături,/ A purces pârău de vin”.

Colindul de Crăciun și Anul Nou este o datină specifică întregii Europe și, totodată, o datină creștină fiindcă - potrivit afirmației etnografului Petru Caraman - „o găsim numai la popoarele creștine, și anume având loc cu prilejul uneia din cele mai mari sărbători creștine: Naș­terea Domnului”. Etnografii au identificat opt tipuri de colinde care se cântau pe teritorul României, care, în marea lor majoritate, au supraviețuit în timp. În primul rând, colindatul propriu-zis, care se desfășoară fie în noaptea de dinaintea Crăciunului, fie în cele trei zile ale Nașterii Domnului. Apoi, colindatul copiilor, care are loc în ajunul Crăciunului, colindele micuților fiind, în fapt, urări scurte, percutante. Al treilea fel de colind este Plugușorul, care se cântă la Anul Nou și are ca scop influențarea benefică a recoltei care va fi obținută de gospodari în anul ce vine. Vine la rând umblatul măștilor, acestea însoțind de Anul Nou fie plugușorul, fie cetele de colindători. Vasilca reprezintă un obicei dispărut astăzi, în care se mergea cu uratul din casă-n casă, fie în dimineața Anului Nou, fie în ajun, cu o tavă pe care se găsea un cap de porc (tăiat de Ignat, pe 20 decembrie) ornat cu flori, fructe, panglici și oglinzi. Sorcova a rămas un obicei păstrat. De obicei, copiii între 3 și 9 ani colindă casele, în dimineața Anului Nou. În timp ce le urează să aibă spor și sănătate, micuții îi ating ușor pe cei mari cu mlădițe proaspăt înmugurite, înverzite sau chiar artificiale, cum am văzut că au apărut în ultimii ani. Cu Steaua merg tot copiii, fie în cele trei zile ale Nașterii Domnului, fie de la Crăciun la Bobotează. Ultima categorie de colinde, Vicleimul sau Irozii, este un teatru religios cu care se colindă, în anumite zone etnografice, satele, de la Crăciun până la Bobotează.

De Crăciun, „Domnu-ți calcă prin ogradă...”

În tot spațiul creștin-european colindătorii sunt primiți în casele oamenilor ca vestitori ai Domnului. Într-un colind românesc se afirmă: „Cu colindul azi venim/ Și pe Domnul vi-L vestim,/ Că S-a născut Domn frumos,/ Numele lui e Hristos”. Iar la sfârșit, colindătorii le urează casnicilor să se împărtășească din darurile alese ale Domnului, bucuria, pacea, sănătatea, izbăvirea de vrăjmași: „Să vă dea Hristos de toate:/ Bucurie, sănătate,/ Pace-n casă și în țară,/ Și nici un dușman pe-afară”. Iar într-un final de colind, celor care i-au primit în bătătură li se urează: „Sus în poarta lui Hristos,/ Rămâi, om bun, sănătos/ Cu-ai tăi frați, cu-ai tăi părinți,/ Ai lui Dumnezeu să fiți,/Să trăiți./ Să mărginiți,/ Ca stelele cerului,/ Ca florile mărului”.

Rostul simbolic al colindatului este să aducă prosperitatea în casele și țarinele oamenilor care îi primesc. Într-un colind ucrainean întâlnim un scenariu în care Dumnezeu Însuși, prin intermediul colindătorilor, îi înmul­țește gazdei animalele, grânele, iar în final sănătatea: „Ei, panul nostru gospodar.../ Ia privește luna nouă,/ Domnu-ți calcă prin ogradă,/ Dă la vaci câte trei bolfe,/ Binecuvântând pe cele sterpe,/ Iar la anu care vine îți va da și mai mult bine.../ (...) Domnu-ți calcă prin căsuță,/ Să ai spor, pânza-n trei ițe,/ Suveicile-n fire patru.../ (...) Ei, vă calcă Domnu prin ocol,/ Ei, și să fiți toți sănătoși,/ Toți sănătoși, la mulți ani”.

Aceleași urări le întâlnim la polonezi. După ce au primit darurile, colindătorii le spun gazdelor: „Domnul să te răsplătească, gospodare, pentru ăst colind,/ Și dumitale, gospodino, așa să ți se întâmple:/ În casă și pe câmp, în grădină, pe ogor,/ Fiecare văcuță să vă fete, o doniță de lapte să vă dea,/ Fiecare găinușă de trei ori să cadă cloșcă,/ Porcii și purceii, mieii, vițeii/ Să vi se înmulțească, să fie grași...”

Textele colindelor ne reamintesc un adevăr pe care îl uităm adesea: Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu este însoțită de prosperitate, de reînnoirea vieții. Noi, însă, nu trebuie să ne fixăm atenția asupra bunăstării, riscând să devenim captivii ei, ci, după Cuvântul Domnului, să căutăm mai întâi Împărăția Lui, iar toate celelalte ni se vor adăuga nouă. (Ciprian Voicilă)

miercuri, 3 octombrie 2018

Masculin și feminin, mărci culturale tradiționale. Pentru a păstra această diversitate (creată dintru început de Dumnezeu, singura care ne poate oferi cadrul propice unei vieți normale), vă îndemn să răspundeți printr-un Da! decisiv, sâmbătă sau duminică (pe 6 sau 7 octombrie 2018) la referendumul pentru familie, afirmând astfel căsătoria ca uniune nu dintre „soți”, ci între „un bărbat și o femeie”

[Articol publicat în Ziarul Lumina]

Privind o fotografie veche, în care obiectivul aparatului foto a surprins o familie țărăneas­că românească, am înțeles, dintr-o privire, două lucruri: ierarhia internă a familiei tradiționale și cine se bucura de un statut aparte în cadrul ei. În centrul imaginii erau băr­bații familiei (bunicul și soțul), iar lângă ei însoțitoa­rele lor în viață (bunica și soția). Apoi, copiii, învăluiți de brațele protectoare ale părin­ților. În pofida trecerii de la societatea arhaică, tradițio­nală, la cea postindustrială, globalistă, trăsăturile esențiale ale familiei tradiționale s-au păstrat. Pentru un copil, „tata” și „mama” nu sunt niște cuvinte golite de orice conținut, interșanjabile ca „părinte 1” și „părinte 2”.
Folosim spontan sintagma familia „tra­dițio­nală”, din dorin­ța, parcă, de a opune familia de odinioară, care viețuia la sat într-o comuniune intimă cu natura, familiei moderne, supusă drastic transformărilor inevitabile ale urbanității. Când spunem familie „tradițională” ne referim la modelul străvechi al familiei lăsat moștenire de străbunii noștri, arhetip ce păstrează datele esențiale ale unor relații interumane firești. Familia „tra­dițională” este sinonimă cu familia „pur și simplu”, iar rădăcinile ei culturale coboară până în trecutul foarte îndepărtat. O regăsim, din plin, în polis-ul gre­cesc și în urbea romană.
Revenind la matricea civiliza­ției tradiționale românești, remarcăm anumite caracteristici extrem de sugestive din perspectivă culturală. Înainte de toate, așa cum putem vedea în fotografiile de epocă, familia românească era una extinsă: în aceeași casă puteau să viețuiască două sau chiar trei generații (soțul și soția, copiii, bunicii și străbunicii). Între generații exista un respect firesc, natural, bazat pe faptul că sfaturile pe care le dădeau vârstnicii se fundamentau pe o îndelungată experiență de viață. În plus, tinerii deprindeau tainele unei meserii, cu care își câștigau mai târziu existența, de la părinții lor.

Familia în satul arhaic

 

În vremurile noastre, mulți vociferează isteric că genul (masculin sau feminin) este o simplă chestiune de opțiune personală. Pentru istoricul sau etnograful român, în satul tradițional românesc existau (și prin unele zone etnografice din România supraviețuiesc încă) meserii tipic bărbătești, așa cum cu altele se îndeletniceau doar femeile. Diviziunea socială a muncii, teoretizată de sociologul Émile Durkheim, este valabilă inclusiv la nivelul vieții satului românesc. Bărbații se ocupau cu aratul și semănatul, coseau fânul sau grâul, preparau vinul și rachiul, se îngrijeau de stupii de albine, vânau, pescuiau pe catalige sau cu năvodul sub gheață (obicei întâlnit mai ales în Brăila), erau olari căutați și pietrari renumiți. Femeile, îndeobște, secerau cerealele (grâul mai cu seamă), cărau apa de la fântână (de vara până iarna), coceau pâinea în cuptor, pregăteau în vase de lut hrana pentru întreaga familie. Dar nu făceau doar atât: cultivau cânepa, o torceau, înălbeau pânza țesută în casă, alegeau borangicul din care, mai târziu, își vor țese maramele, pe care la diferite sărbători le vor purta cu mult fast. Alte meserii sau ocupații presupuneau cooperarea dintre soț și soție: cojocarul, de pildă, croia pieptarul din pieile tăbăcite de el, iar soția le broda. Meșterul olar plămădea din lut vasele, le așeza în cuptor ca să fie arse, iar soția sa le decora.
Copiii creșteau în această ambianță în care mama le oferea afecțiunea ei, iar tata îi învăța cum să se descurce în viață. Când nu avea în grija cui să îl lase, mama lua cu sine pruncul. Acesta dormea de multe ori la umbra căruței. Când era nevoită să purceadă la drum, îl purta în spate, într-un leagăn din lemn. Alteori, leagănul era încropit din mai multe bețe și dintr-o bucată de pânză țesută în casă. Pruncul dormea acolo unde o chemau pe mama sa grijile traiului de zi cu zi: dacă mama avea de muls oile, micuțul se odihnea într-o albie, învelit în cojoc. Dacă mama avea lână de tors, stând pe prispa casei, în timp ce mâinile sale țineau caierul și învârteau fusul, ea veghea, în același timp, somnul lin al copilului.
Când creșteau mai mărișori, copiii începeau să își ajute părinții la muncile gospodărești: dădeau de mâncare păsărilor și animalelor din ogradă, cărau apă de la izvor în donițe, culegeau din pădure plante de leac, ciuperci, vreascuri pentru foc.
În familiile de păstori, la momentul prielnic feciorul primea, plin de mândrie, de la tatăl său cârlibana, toiagul simbolic de cioban. Fetițele deprindeau de la mama sau bunica cusutul și brodatul. Feciorii își ajutau tații la fâneață: coseau fânul, greblau, îl strângeau și îl aduceau acasă în căruțe. Întreaga familie lua parte la strânsul fânului. În pauză își mai trăgeau sufletul și îmbucau din hrana adusă în oale de lut, care erau transportate la arie în coșuri din piele.
Etnologii și antropologii au dovedit că anumite zone din gospodăria țărănească aveau o marcă pronunțat feminină. Spre exemplu, vatra casei, unde se concentra o bună parte din activitatea cotidiană a femeilor. Ele trebăluiau în jurul vetrei întreaga zi: fierbeau pe ea mâncarea și mămăliga, atârnau deasupra ei, pe o prăjină, diverse țesături pentru a fi uscate. Pisau lângă vatră boabe de grâu, de secară sau porumb - pentru pâine. Anumite unelte țărănești, în mentalul arhaic autohton, aveau conotații culturale masculine sau feminine. Un simplu obicei din ritualul casnic este elocvent aici: când se întâmpla ca o femeie să nască greu, moașa satului îi așeza la picioare un topor sau o furcă, țăranii având convingerea că acest gest va ușura ivirea pe lume a unei noi ființe, fiindcă „de va fi fecior va trage la topor, iar de va fi fată va trage la furcă”.
Iată, prin urmare, că masculinul și femininul sunt concepte specifice culturii tradiționale ro­mânești. Ele nu sunt o invenție de dată recentă menită să discrimineze anumite categorii sociale. De altfel, principiile masculin-feminin sunt definitorii pentru orice cultură și civilizație arhaic-tra­dițio­nală. Este suficient să amintim binomul culturii chineze, yin-yang.
În familia tradițională românească, micuții primeau o edu­cație morală și religioasă care le oferea mijloacele necesare pentru propria devenire spirituală: din basmele și legendele auzite din gura bunicilor învățau că, în ciuda aparențelor, este mai bine să alegi să te situezi în viață de partea binelui. Duminicile și cu ocazia sărbătorilor, întreaga familie se îndrepta spre biserică, ducând cu ea prescuri și vin. Părinții îi închinau pe copii în biserică, la icoană, iar când se preumblau prin sat, la troițele ridicate la răscrucile drumurilor.
Această întrepătrundere a vieții generațiilor mai în vârstă cu cele mai tinere făcea ca, la nivel familial și comunitar, coeziunea dintre oameni să fie mult mai mare decât în societățile industrializate sau în cele postindustriale. O altă concluzie care se impune de la sine este aceea că dintotdeauna omul a primit determi­națiile spirituale necesare pentru a fi cu adevărat om doar într-un mediu familial, iar familia (potrivit studiilor realizate de sociologi, psihologi sau antropologi) nu a cunoscut în istoria umanității decât două forme: nucleară (soț, soție, copil sau copii) sau extinsă (părinți, copii, unchi, bunici, alte rude).
În istorie, neamurile se definesc în funcție de trei indici majori: limba vorbită, teritorialitate și valori comune. Pentru strămoșii noștri, familia a reprezentat o valoare esențială pentru viață. Prin urmare, noi ne păstrăm legătura spirituală cu înaintașii noștri în măsura în care împărtășim ace­leași valori: în particular, în măsura în care, la rândul nostru, vom ști (la nivelul gândirii, conjugat cu cel al acțiunii) să valorizăm familia tradițională.


Familia în prezent

În pofida transformărilor provocate de trecerea de la un tip de societate (arhaică, tradi­țio­nală, bazată pe economie de subzis­tență) la alta (postindustrială, de consum, globalistă), trăsăturile esențiale ale familiei tradiționale s-au păstrat. În cadrul familial, tatăl este cel care, de obicei, îl învață pe copil cum trebuie să se descurce în viață. El întrupează arhetipul psihologic al autorității, oferindu-i copilului feedback-ul necesar pentru o evoluție firească: încrederea în sine copiii o dobândesc printr-o relație sufletească normală cu tatăl.
Mama, în schimb, este garanta unei evoluții afective armonioase. Ea îl învață pe copil să iubească și să primească dragostea oferită de semenii săi. Și astăzi, ca și odinioară, bunul simț, rușinea, politețea, respectul (cu alte cuvinte, sentimentele morale) copilul le învață în primul rând în familie. Pentru un copil „tata” și „mama” nu sunt niște cuvinte golite de orice conținut, interșan­jabile, ca „părinte 1” și „părinte 2”. Tata și mama sunt ființe diferite, care se manifestă diferit, care se raportează la el diferit și care îi oferă, după cum am văzut, o hrană spirituală diferită.
Pentru a păstra această diversitate (creată dintru început de Dumnezeu, singura care ne poate oferi cadrul propice unei vieți normale), vă îndemn să răspundeți printr-un Da!  decisiv, sâmbătă sau duminică (pe 6 sau 7 octombrie 2018) la referendumul pentru familie, afirmând astfel căsătoria ca uniune nu dintre „soți”, ci între „un bărbat și o femeie”. (Ciprian Voicilă)


duminică, 4 mai 2014

Adrian Petcu: Părintele Ilie Lăcătuşu sub persecuţia comunistă

Unul dintre slujitorii români persecutaţi în perioada comunistă a fost părintele Ilie Lăcătuşu. Acesta s-a născut la 6 decembrie 1909, în familia cântăreţului bisericesc Marin Lăcătuşu din localitatea Crăpăturile, judeţul Vâlcea. După şcoala primară, între 1922 şi 1930, tânărul Ilie Lăcătuşu a urmat Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea, apoi între 1930 şi 1934, cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Deşi era căsătorit încă din martie 1931, Ilie Lăcătuşu a primit darul preoţiei abia după obţinerea licenţei în teologie. Pentru o scurtă perioadă de timp este slujitor la Parohia Osica de jos, în judeţul Olt, pentru ca de la 1 noiembrie 1934 să devină paroh la Pluta, judeţul Mehedinţi. Situată între Filiaşi şi Strehaia, Parohia Pluta, cu filiala Buiceşti, avea 469 de familii, respectiv 1.805 suflete. Aici, prezbitera Ecaterina Lăcătuşu, învăţătoare la şcoala din localitate, a înfiinţat un frumos cor care dădea răspunsurile la slujbele săvârşite de părintele Ilie Lăcătuşu. Pentru ridicarea culturală a comunităţii, părintele a înfiinţat un „centru cultural“, dar şi o cantină şcolară pentru toţi elevii din localitate. Prin numeroasele iniţiative pastoral-misionare, părintele Lăcătuşu a devenit foarte iubit de credincioşi, în comunitate neexistând sectanţi. De aceea, în perioada guvernării legionare a fost cooptat în calitate de şef de cuib, a cărui activitate însă s-a rezumat la iniţiative gospodăreşti, după cum rememora într-o declaraţie din 1954: „Ni s-a spus pe un ton convingător că este cazul să dăm şi noi concurs acelui partid care nutreşte bine bisericii şi ţării şi că luptă pentru dreptatea celor mulţi şi ca atare şi noi pentru interesele generale obşteşti comunale… Am ţinut câteva adunări, am luat hotărâri pentru terminarea podeţelor mici începute şi deteriorate în comună, pentru curăţenia şoselei de zăpadă, pentru adunatul fierului vechi, a părului de porc, împărţindu-ne cu atribuţii pe sectoare de activitate“. Părintele a activat în mişcarea legionară până la rebeliunea din ianuarie 1941. Ulterior, între 1 noiembrie 1942 şi martie 1943, a făcut misiune pe frontul antibolşevic din Transnistria, slujind la Biserica „Sf. Arhanghel Mihail“ din Şerşeniţa, judeţul Râbniţa, în apropiere de Nistru, parohie cu 974 de familii, respectiv 4.000 de suflete. În perioada bolşevică, biserica parohială fusese transformată în club politic. Părintele Lăcătuşu a reamenajat-o şi a înzestrat-o cu icoane, veşminte şi obiecte de cult, astfel încât la 3 noiembrie 1942 a resfinţit-o. Ca slujitor a împărţit obiecte religioase credincioşilor, a iniţiat acţiuni de ajutorare cu lemne de foc pentru cei săraci, a înfiinţat o cantină destinată şcolarilor orfani, a predat religia în şcoli, totodată de la 1 ianuarie 1943 suplinind Parohia Grabova, din vecinătate. După instalarea regimului comunist, părintele Ilie Lăcătuşu a intrat în atenţia Securităţii, mai ales datorită stimei de care se bucura în localitate. În urma unor declaraţii calomniatoare date de doi membri PMR, prin care se arăta că părintele „ar duce activitate de dezbinare în localitate“, în 1949 se declanşează o urmărire împotriva sa. Însă ancheta Securităţii a dovedit contrariul. Nu la fel s-a întâmplat în anul 1952, când a fost arestat din cauza antecedentelor politice. (va urma) Articolul a apărut în Ziarul Lumina.