Se afișează postările cu eticheta elisabeta rizea. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta elisabeta rizea. Afișați toate postările

luni, 25 februarie 2019

„Cred în sfinți, dar și-n voinici”


[Articol publicat în Ziarul Lumina ]
În lumea contemporană, oamenii par a nu mai avea nici timpul, nici dispoziția interioară necesare unei priviri profunde îndreptate asupra realităților înconjurătoare. Pe acest fundal dezolant, în care lipsa de interes face casă bună cu graba de a emite opinii, de a-ți impune cu orice preț părerea, proliferează mania de a eticheta cu lejeritate oameni, fapte și situații. Termeni ca „naționalist”, „fascist”, „etnocentric” sunt folosiți ca și când ar transmite acelaşi înţeles, chiar dacă viața reală sau istoria intelectuală a acestor concepte contrazic utilizarea lor ca sinonime.
De aceea, se impune o redefinire a cuvintelor și conceptelor pe care le folosim.

Cum definim conceptul de „neam”?
Sociologii și antropologii au stabilit că neamurile - așa cum s-au profilat ele în istorie - s-au definit în funcție de trei trăsături esențiale: teritorialitate, o limbă comună și valori comune. Aceste caracteristici, deși obiective, par a nu releva esența spirituală a conceptului de „neam”. În scrierile filosofului și sociologului Mircea Vulcănescu, am descoperit o definiție mai amplă, fără rest: „Un neam - ne învață el - nu e niciodată o realitate închisă, sfârșită; ci o realitate vie. El nu e numai o realitate naturală, ci și o realitate etică; destinul unui neam nu e dat o dată pentru totdeauna, el se actualizează problematic pentru fiecare generație și pentru fiecare om. Istoria e plină de neamuri care s-au stins și sunt și neamuri care și-au trădat destinul. Pentru fiecare dintre cei care avem temeiuri să ne simțim români, neamul se-nfățișează ca o chemare”. Mircea Vulcănescu s-a ridicat la înălțimea chemării neamului românesc: prin preocupările sale multidisciplinare a deschis noi orizonturi în cultura română modernă, a servit exemplar interesele statului român (în calitate de subsecretar de stat în perioada guvernării antonesciene) și și-a împlinit destinul, acceptând să pătimească până la moarte, în temnițele comuniste, pentru Hristos și pentru valorile perene ale neamului românesc.
Cine va răsfoi, din curiozitate, culegerile folcloriștilor români va observa că definiția pe care o oferă Mircea Vulcănescu noțiunii de neam se verifică în mentalul nostru colectiv, arhaic. Indiferent dacă vom lua ca reper sărbătorile din ciclul calendaristic sau pe acelea din ciclul familial (naștere, nuntă, moarte). Neamul - ne învață străbunii noștri - este format atât din cei de aici, cât și din aceia care au trecut „hotarul de taină” dintre lumi. În satul românesc de odinioară, când murea un om, comunitatea din care făcuse parte credea că „dalbul de pribeag” a plecat în lumea de dincolo pentru a-și regăsi rudele, pentru a-și întregi neamul. La fel, în calendarul românesc, marile sărbători (Întruparea și Învierea Domnului) sunt precedate de numeroase pomeniri și parastase - un semn că timpul sărbătoresc este un timp diferit din punct de vedere calitativ de timpul profan: acum „cerurile se deschid” pentru ca cei vii și cei morți (întregul neam, cu alte cuvinte) să se bucure, să prăznuiască împreună.

„...căci tăcuții mucenici/ cu haiducii-s gemeni”
Destinul neamului românesc s-a împlinit și se împlinește (fiindcă el este o devenire începută în vremelnicie, dar care se va desăvârși în veșnicie) prin sfinții, mucenicii, mărturisitorii, dar și eroii care au răsărit din el. Poetul Radu Gyr are o poezie intitulată „Crez”, în care exprimă admirabil comuniunea străveche dintre sfinți și eroi: „Cred într-unul Dumnezeu,/ Tatăl Ziditorul,/ dar mai cred și-n neamul meu,/ înfrățit cu dorul./ Cred în sfinți, dar și-n voinici,/ cred în flori și-n cremeni,/ căci tăcuții mucenici/ cu haiducii-s gemeni”.
M-am bucurat când am aflat că în piciorul mesei Sfântului ­Altar din Catedrala Mântuirii Neamului, pe lângă părticelele din moaștele mucenicilor, au fost așezate și numele tuturor eroilor (cunoscuți) ai românilor. Iată că ideea comuniunii dintre sfinți și eroi străbate veacurile. Ea ar trebui să ne motiveze să fim mai uniți în fața adversităților de tot felul, care s-au înmulțit, parcă, în ultimul timp.

Eroii noștri naționali - modele de virtute
Istoria unui stat sau a unui popor poate fi privită și cercetată în diverse moduri. Te pot preocupa cauzele unui război, creșterea și decăderea imperiilor, rolul hazardului în soarta unei bătălii. Dar poți fi fascinat și de spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă un domnitor sau un erou pe câmpul de bătălie. Sau te poți mira în fața curajului, a demnității, a milosârdiei pe care le-au întrupat marile figuri ale istoriei noastre naționale. În rândul părinților, revine din ce în ce mai des întrebarea: cum le putem transmite copiilor noștri dragostea pentru trecutul nostru istoric? Povestindu-le acele întâmplări exemplare care pun în lumină virtuțile definitorii ale eroilor noștri.
De pildă, știm că Ștefan cel Mare a domnit 47 de ani și a înălțat 47 de locașuri sfinte. Dar puțini știu că după victoria repurtată la Vaslui - așa cum aflăm din cartea lui Neagu Djuvara, O scurtă istorie a Românilor povestită celor tineri -, Papa i-a acordat titlul de „Athleta Christi”, atlet al lui Hristos, semn că toți liderii Occidentului vedeau în el un apărător al culturii și civilizației creștine, o stavilă împotriva turcirii Europei.
S-a vorbit și se vorbește mult despre cruzimea fără seamăn a lui Vlad Țepeș, uitându-se sau trecându-se cu vederea lupta sa asiduă pentru eliberarea Țării Românești de sub jugul otoman și eforturile pe care le-a depus pentru ca noi, românii, să fim tratați cu demnitate de mai-marii vremii. Una dintre legendele istorice născute în sânul poporului român chiar despre demnitate ne vorbește: în ea se istorisește că Vlad-Vodă Țepeș, văzând că solii lui Mahomed al II-lea, intrând în sala de primire a domnului român, nu catadicsesc să își scoată fesurile pentru că „așa este obiceiul la stăpânitorii țării noastre”, le dădu poruncă slujitorilor să le bată în cuie fesurile, iar când îi slobozi, le spuse un cuvânt pentru măreţul Mehmed: „Mergeți de spuneți stăpânului vostru că el este obișnuit să sufere asemenea necinste din partea voastră, noi însă nu suntem învățați. Altă dată să nu mai trimită la noi, ori în alte părți și la alți stăpânitori, soli cu obiceiurile sale, că noi nu voim să i le primim”.
Constantin Brâncoveanu, „Boier vechi şi domn creștin” (cum îl cântă baladele româneşti), alege moartea martirică, împreună cu cei 4 fii ai săi şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu, chiar de praznicul Adormirii Maicii Domnului. Îndemnul său către mezinul familiei îi transmite şi astăzi cititorului un fior sacru: „Mai bine să mori de o mie de ori decât să te lepezi de credinţă”.
Cuza-Vodă a rămas în memoria colectivă a românilor ca un iubitor și apărător al dreptății. Numeroase legende autohtone pun în lumină „dreptatea lui Cuza”: îmbrăcat în haine obișnuite vânează peste tot pricinile de nedreptate. Odată reinstaurată dreptatea în lume, legendele se încheie cam aşa: „Iar domnul, punând lucrurile la cale, se făcu nevăzut”. În timpul scurtei sale domnii, Cuza a împroprietărit 500.000 de familii de plugari. Un asemenea gest de omenie nu se uită uşor, poate el nu va pieri niciodată în uitare.
Poporul nostru nu a născut doar eroi. Ecaterina Teodoroiu moare la doar 23 de ani, în luptele de la Mărăşeşti, comandând un pluton de infanterie. Voia să răscumpere sângele celor 4 fraţi ai săi, jertfiţi şi ei pe altarul României. În secolul XX avem numeroase eroine anticomuniste, de la Elisabeta Rizea din Nucşoara (care a pătimit vreme de 12 ani în închisorile regimului bolşevic), până la Aniţa Nandriş-Cudla (care a înfruntat, pentru 20 de ani, vitregiile deportării în Siberia, a fost despărţită de soţul şi de mama sa şi a supravieţuit tuturor încercărilor destinului doar cu credinţa nezdruncinată în ajutorul dumnezeiesc).
Faptele exemplare ale sfinţilor şi eroilor noștri nu şi-au pierdut nici măreția, nici valoarea edificatoare. A le rechema, când şi când, din memorie nu este doar benefic, ci şi necesar: un popor unit şi puternic este un popor cu o memorie colectivă vie. (Ciprian Voicilă)

joi, 3 iulie 2014

Astăzi se împlinesc 12 ani de când Irina Nicolau a trecut la cele veșnice

Fără întâlnirea pe care Dumnezeu mi-a mijlocit-o cu Irina, mi-aș fi îngropat în străfundurile ființei talanții. Și nu aș fi știut să apreciez și să-i disting pe oamenii vii de oamenii morți. E doldora lumea de oameni aparent vii. Așa cum e plină, până la saturație, de făcători, funcționari într-ale culturii, culturnici, specializați în „concepere de proiecte culturale”, dar din mâna cărora ies lucruri sortite morții încă din fașă. Sau se ițesc deșănțate, perverse ca fond și formă, ideologice, de un kitsch grețos, oculte - din ce în ce mai des în ultima vreme. Și asta pentru că noii culturnici nu trăiesc în perspectiva veșniciei. Trăiesc aici și acum, nepăsători la ceea ce lasă în urmă. Nu doar că nu mai au noțiunea de memorie, dar luptă pe viață și pe moarte împotriva ei. Irina ne-a lăsat în dar niște cărți, dar și un orizont spiritual definibil prin simpla enumerare a titlurilor lor: Haide, bre!, Piața Universității, Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, Arca lui Noe.
Irina ne-a învățat pasiunea lucrului bine făcut, deplina similitudine, complementaritate dintre „A fi” și „A face”. Să fii deplin în ceea ce faci, chiar dacă ceea ce iese din tine este ceva plăpând, smerit. Un ciorăpel, cum îl numea ea. Să i te dăruiești Celuilalt fără rest. E inutil să vă spun că îmi este dor de ea și de ceea ce iradia continuu în jur: o bună-dispoziție creatoare + un fluviu de generozitate entuziasmantă. Repostez aici un text mai vechi și un interviu pe care i l-am luat odinioară. O scrisoare/ Dragă domnule X, Dacă aveam o adresă a dumneavoastră cu stradă, număr, oraş etc., v-aş fi scris o scrisoare cu cerneală, toc şi peniţă, cum fac de o vreme încoace. Materialitatea unui dialog la distanţă ar trebui recuperată. Din scris aţi fi aflat despre mine lucruri care altfel se comunică greu. Prin urmare, ca să nu spun deci că prea spun toţi aşa, mă bucur de scrisoarea dumneavoastră, că vă interesează ce fac şi mai ales că uneori m-aţi contrazice. Fără puţină tensiune o comunicare capătă forma unei clătite. Cel mai mult m-a bucurat însă episodul craiovean. Am două motive, mă topesc după această urbe şi după olteni şi, cu îngăduinţa dumneavoastră, aş arhiva cele două pagini şi fotografiile în „Arca lui Noe. De la neolitic la Coca Cola” un proiect de salvare făcut fără nici o metodă, dar cu pasiune şi mirare de specialişti şi voluntari. Orice altă iniţiativă pentru Arcă este bine venită. Visul meu ar fi- visez tot timpul vise care nu se prea îndeplinesc- să reuşiţi să înjghebaţi o reţea de „arcaşi” între oamenii pe care îi cunoaşteţi. Pe arcă urcă orice mărturii scrise, piese de arhivă, înregistrări audio, fotografii. Să auzim unul de altul de bine. Cu prietenie, Irina”. ... şi un om/ Dacă ar fi rămas din Irina doar această scrisoare cineva care nu a cunoscut-o, citind-o, şi-ar fi putut face o imagine adecvată despre ea. Oamenii se împart în două categorii: unii folosesc din abundenţă două puncte- ritoşii, apodicticii, dogmaticii, prizonierii adevărului pe care îl întrupează şi pe care îl plimbă de colo-colo; alţii virgula- dilematicii, căutătorii, adepţii uimirii ca metodă de a te aşeza în faţa vieţii. Irina făcea parte cu prisosinţă din a doua categorie. Într-o lume acaparată de computer Irina îşi mărturisea dorinţa de a se întoarce la toc, cerneală şi peniţă ca să recupereze omenescul dialogului la distanţă. Într-un timp al fatalului şi ubicuului „deci”, Irina zicea cu zîmbetul pe buze „prin urmare”. Într-o societate avidă de specialişti, Irina milita pentru o etnologie practicată de vînzătorul de la chioşcul de ziare. Aveam douăzeci şi unu de ani cînd am cunoscut-o şi, într-adevăr, Irinei îi plăcea să i te opui, să nu împărtăşeşti aceeaşi opinie cu ea. Trăia din tensiuni.Nu avea nevoie de subordonaţi, ci de parteneri. Irina îmi contrabalansa pornirile, ieşirile în decor, îmi şlefuia asperităţile. Motivele derapajelor erau multe: timpul pierdut aiurea, loisir-ul, cum îl eticheta ea, neîncrederea în forţele proprii sau o iubire neîmpărtăşită pe care mi-a tratat-o îndelung, „la o ţigară” pe care mi-o arunca şi pe care eu trebuia să o prind din zbor ca să arăt că o merit. Mi-a spus atunci că şi ea a iubit cîndva „fără să spere” un individ vreo nouă ani. Eu ar fi trebuit să mă simt onorat pentru că bărbatul de care era amorezată împricinata era un cineva, era „de iubit”, în jargonul atît de particular al Irinei. În cazul ei bărbatul care o orbise nouă ani „era îndrăgostit de o vacă”. Situaţia mea cvasimasochistă necesita o intervenţie rapidă ceea ce a făcut-o pe Irina să încheie apoteotic: „şi apoi ce? Ai vrea să-ţi plâng de milă? Nu! Eşti tânăr, deci suferă!” Într-o altă zi a venit mîhnită acasă convinsă că „omul are dreptul să-şi plângă de milă. Dacă nu îmi plîng eu de milă, atunci cine să o facă?”. Altădată îmi spunea: „mă duc să mă uit la un film prost ca să uit de viaţă”. Cînd făceam în silă un lucru mă sfătuia să-l termin repede pentru că „un lucru început trebuie terminat tocmai ca să-ţi bagi picioarele în el”. Nu numai eu eram la vîrsta la care căutam reţete, răspunsuri sigure şi argumente irefutabile. La Irina veneau de dimineaţa pînă tîrziu în noapte tot felul de tineri care aveau nevoie de idei pentru traiectul lor profesional sau pentru viaţă în genere. Într-o seară apar în salonul Irinei, în care tronau în principal trei fotolii, un portret al ei pictat de Horia Bernea ( tablou la care Irina ţinea foarte mult pentru că Horia „o citise”, îi surprinsese adevăratul chip al ei, care era cum nu te-ai fi aşteptat: melancolic, fragil), vreo două icoane vechi, bizantine, şi o mulţime de obiecte de mici dimensiuni, apar, zic, doi tineri absolvenţi, un el şi o ea. Ea i se destăinuie Irinei că ar vrea să facă o a doua facultate, Belle Arte. O face pe un ton destul de ezitant pentru că fata nu ştia din ce o să trăiască. Irina le livrează imediat soluţia care vine ca bastonul maestrului zen peste ceafa discipolului, cu efect sigur de Satori: „ei, vă sugeţi şi voi degetul şi gata!” De nenumărate ori Irina le-a mărturisit apropiaţilor că visul ei era să-şi deschidă o tarabă în Piaţa Matache ca să vîndă idei. Avea un dar nemaiîntîlnit de a te face să i te deschizi, dădea naştere unei intimităţi speciale căreia nu i-au rezistat oameni ca Alexandru Paleologu sau Neagu Djuvara. Pe 2 aprilie 2000 mi-am notat în jurnal un fragment dintr-un dialog purtat între ea şi Paleologu pe care îndrăznesc să îl reproduc aici pentru că îl socot relevant. Irina: „- De citit, bunica îmi citea „Biblioteca roz” şi „Coana Chiriţa”. Îmi plăcea la nebunie chestia asta. Dar mama nu. Ea venea şi stătea. Ţin minte mirosul extraordinar de suav pe care-l răspîndea. Nu cred că era parfum. Era ceva foarte vag. Îmi vîram capul în fusta ei să captez mirosul”. Alexandru Paleologu:”- Da, e un loc extraordinar. Nu ştiu cum e pentru o fetiţă, dar pentru un băieţel, să se bage în poala maică-sii, e ceva mirific. De-aia, înjurătura noastră de bază e, de fapt, o urare superbă. Să te întorci acolo de unde ai ieşit. Ce bine o fi fost acolo, înainte să mă nasc! Cînd îi spui cuiva „Dute-n pizda mă-tii”, îi faci o urare minunată. Unde poate să fie mai bine? Eu către asta tindeam cînd îmi băgam nasul în poala ei”. La o întîlnire intelectualistă se apropie de Irina Părintele Galeriu, care o apucă de mîna stîngă. „Cu dreapta fumam, povestea ea rîzînd, iar Părintele Galeriu mă ţinea de stînga. Aş fi stins ţigara, dar scrumiera era prea departe, aşa că i-am zis, Părinte, lasă-mă să mă duc să sting ţigara că aşa stau cu o mână pe Dumnezeu şi cu alta pe dracu’ ”. Am în faţă o copie xerox după un desen făcut de Mihaela Şchiopu. Sunt trei personaje, primul din stînga, o femeie cu coadă stînd cu spatele într-o poziţie de „asana”. Sub desen mîna dreaptă a Irinei pe care tronau cîteva inele de argint, metalul feminităţii absolute, a scris cu litere rotunde: „Riri este a treia din stînga...”, iar pe margine „Cum e Riri? E grasă şi are o singură coadă neagră. Tolerantă pînă la lăbărţare, brutală cînd este singură în casă. În general etnoloagă”. Lîngă Irina simţeai nevoia să te destinzi, să te lăbărţezi. Iubea obiectele despre care credea că „simt cât timp le ţii în mînă, cum te ocupi de ele”. Avea o mică vitrină în care colecţiona balerine bibelou. Avea o atitudine specială faţă de obiectele kitsch. Într-o zi Răzvan Exarhu i-a adus o halbă de bere lumînare şi un tablou de epocă reprezentîndu-l pe Gheorghiu Dej în deplinătatea forţelor , ca să-şi completeze colecţia. Irina folosea expresii pe care oamenii din proximitatea ei le-au perpetuat. Am putea compune un dicţionar de cuvinte şi ziceri irineşti: „ a fi garat”, „ a bălti” ( a lîncezi, a trăi de pomană), „ a fi plevuşcă” ( adică un om de nimic), „a aştepta pe cineva în poziţie ginecologică”, „ a face un ciorăpel” (un lucru modest, aparent insignifiant), „a fi lăsat sau a lăsa pe cineva în bretele” ( a lăsa pe cineva de izbelişte), „a bricola”... Poate că oamenii dispar cu adevărat abia atunci când le-am uitat cuvintele.(Ciprian Voicilă)