Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (15 august), în credințe și obiceiuri

Din vremuri imemoriale, praznicul Adormirii Maicii Domnului, cunoscut și ca Sântă-Măria-mare, Sântă-Măria-cea-mare sau Precista-mare, era foarte așteptat de țăranul român. El îl întâmpina „cu aceeași bucurie aproape ca și Paștele sau Crăciunul, «căci postul ei a fost ținut mai abitir ca al Crăciunului»”. (Tudor Pamfile, Sărbătorile la români, Editura Saeculum I.O., București, 1997, p. 163) Odinioară, în ajunul acestei zile, la fel ca în momentele în care se simțeau primejduiți de ceva, oamenii rosteau această... nici nu știu cum s-o numesc în cuvinte mai potrivite: rugăciune? Descântec? O rememorare, în versuri, a patimilor îndurate de Mântuitorul pentru izbăvirea noastră, a oamenilor, de moarte: „Piatră peste piatră,/ Maica Domnului/ Jos pe piatră ședea,/ Domnul Hristos/ P-altă parte venea./-O! Maica noastră, ce iubești,/Ori dormi, ori odinești?/- O, Doamne, fiul meu/Nici dorm, nici odinesc,/ Puținel somn însomnai/Și mare vis că visai:/Unde te prinsese câinii de jidovi./În Udeia/Te căznea,/Te chinuia,/Cu oțet și fiere te-adăpa;/Te-mbrăcase/Cu cămașă de urzică,/Te-ncinsese/Cu brâu de mărăcine,/Și-ți pusese/Coroană de spini pe cap./-O, Doamne, Maica noastră,/Cum mă vrea bate cu palmele/Peste fața obrazului,/Cu biciu de foc din cer,/L-oi săgeta. (...) – O, Doamne, fiul meu,/Cine va prea zice/Aste sfinte, cuvinte/ Ziua de trei ori/Și noaptea de două ori,/Nici focu' nu-l va arde,/Nici tătarii nu-l va robi,/Nici de ciumă nu va muri”. Femeile, mai ales, merg, dis -de -dimineață, la biserică și, după ce preotul le sfințește, împart credincioșilor struguri, prune coapte, faguri de miere. Apoi merg la cimitir pentru a tămâia mormintele celor dragi, plecați dintre ei. Praznicul este un prilej de bucurie pentru întregul neam (care îi cuprinde pe cei de aici, dar și pe cei de dincolo), pentru întreaga fire văzută și nevăzută. În această zi sfântă, cei care au primit la botez numele de Maria sau Marin au un motiv în plus să se bucure și să petreacă. În trecutul nu foarte îndepărtat se făcea horă în sat. Cei tineri încingeau jocul, iar bătrânii și copiii... băteau „nucii pe la vii, câmpuri și prin grădini”. Tot în acestă zi se tocmeau pândarii, care vegheau strugurii pârguiți de prin vii, iar ciobanii coborau cu turmele de oi din munte, vorba cântecului muscelean: La Sântă-Mărie-mare/ Tulesc oile devale/ Și se duc și nu mai vin/ Pân' la Sfântul Constantin;/ Și se duc și nu mai vin iară/ Pân' la dalba primăvară./ Rămân stâni/ Fără stăpâni,/ Strunguțe/ Fără oițe,/ Scaune făr de băcițe,/ Izvoare/ Făr' de mioare. Ciprian Voicilă