Învierea Domnului oglindită în tradiții și obiceiuri românești

 

Sacrul diferă radical de profan. De aceea, întâlnirea ființei umane cu puterea sacră și cu timpul sacru necesită o pregătire îndelungată și laborioasă. În simplitatea sa proverbială, țăranul român intuia, dar și cunoștea din tradiție, acest adevăr. De aceea, în așteptarea învierii Domnului nostru Iisus Hristos, el căuta, prin toate mijloacele de care dispunea, să se pregătească pentru această întâlnire. Mai corect spus, se străduia să se primenească. Trupește și sufletește. Ținea un post lung, de 40 de zile, abținându-se să mănânce „de dulce”. Se spovedea în fața preotului și se împărtășea. În acest timp, căuta să își cumpere, să își comande sau să își coasă haine noi, cu care se îmbrăca în prima zi a Paștelui. Își curăța, își punea în bună rânduială și casa și ograda.

 

De la Joia cea Mare la Joimărița

Joia din Săptămâna Patimilor lui Iisus Hristos mai era numită și Joia Mare sau Joia Neagră. Până în această zi fetele nemăritate și femeile trebuiau să-și termine de tors lâna și cânepa. Țăranii credeau în existența unui personaj mitologic – Joimărița, care colinda satele de-a lungul și de-a latul, pedepsindu-le pe femeile care nu terminaseră de tors, dar și pe acelea care nu-și cususeră cămașă nouă pentru ziua Sfintelor Paști. Joimărița avea un întreg repertoriu de pedepse, mai blânde sau mai aspre: le certa, le batjocorea, le ardea lână sau cânepa rămasă netoarsă, le ardea degetele sau le bătea peste ele. Exista obiceiul ca din Joia Mare până la Ispas (Înălțarea Domnului) țăranii să nu lucreze (nu torceau, nu coseau, nu-și fierbeau cămășile) pentru a-și feri semănăturile proaspete de piatră, de secetă și pentru ca în anul agrar ce începuse nu cu multă vreme înainte să aibă roade din belșug. În schimb, gospodinele obișnuiau să facă borș în Joia Mare. În popor exista credința că acest borș nu se va strica tot anul.

Altă credință înrădăcinată în mentalul colectiv spunea că cine doarme în Joia Mare va fi lenevos până anul următor. Tot în Joia Mare se înroșesc ouăle care vor fi consumate în cele 3 zile ale Paștelui și în Săptămâna Luminată, dar despre ele vom vorbi pe larg puțin mai târziu.

Joia Mare este o zi însemnată în cultul funerar: este și o zi dedicată morților. Potrivit unei credințe străvechi, morții revin pe pământ, la casele lor, și stau aici – de obicei, la streașina casei – până la Sărbătoarea Moșilor (în sâmbăta dinaintea Rusaliilor) sau până în Duminica Mare, când femeile împart pomeni (colaci, ulcele cu apă) pentru ca sufletele celor adormiți să se întoarcă în tărâmul lor.

În vechime, în Joia Mare românii obișnuiau să aprindă, prin ogradă, focuri pentru ca sufletele care au călătorit până aici din lumea de dincolo să se poată încălzi la ele și să se bucure de lumină. În anumite zone etnografice femeile  tămâiau scaunele așezate împrejurul focurilor și turnau apă pe lângă ele, pentru sufletele însetate. Împărțeau colaci, ulcele cu apă sau vin pentru toți cei plecați în lumea de apoi, din neamul lor, cărau apă de la fântână, cu cobilițele, și stropeau iarba proaspăt răsărită, tot în amintirea celor morți, sau pentru ca anul să fie unul bogat în roade. Femeile din fiecare familie merg la cimitir, stropesc cu apă mormintele celor dragi, le aprind la căpătâi o lumânare, împart la mormânt colaci din făină de grâu. Bătrânele făceau o turtă din făină, crestată pe margini, „pâinea uitaților”, în amintirea acelor suflete de care nimeni nu-și mai amintește, în afara Bunului Dumnezeu. Se dau pomeni și vecinilor, fiindcă Joia Mare „se satură morții”: colaci „cu lumină”, năframe, costume de haine, ulcele cu apă și vin. De multe ori, înainte de a fi împărțiți, coliva și colacii sunt sfințite de preot la biserică. O credință străveche, românească, spune că din Joia Mare până la Rusalii cerul, raiul și iadul sunt deschise, de aceea sufletele celor adormiți colindă pe pământ și se pot întoarce acasă.

Un obicei aparte, încă viu în unele zone ale României, este strigarea peste sat. În seara Joii Mari sau în Sâmbăta Paștelui flăcăii și bărbații satului se urcă deasupra unei râpe sau pe două dealuri învecinate, împărțiți în cete, și încep să strige în gura mare care dintre fete sunt harnice și care sunt leneșe, cine s-a măritat și cine a rămas fată bătrână, ce consătean stă mai mult prin cârciumă decât acasă, ce vrăjitoare fură mana laptelui de la oile sau vacile ce pasc prin pășunile învecinate. „Strigarea peste sat” era și este un fel de tribunal al poporului, cu efecte benefice asupra comportamentului comunitar: cel puțin în cele 6 săptămâni din Postul Mare sătenii din zonele etnografice în care s-a păstrat acest obicei caută să-și înfrângă pornirile pătimașe, să se poarte cum se cade.

 

Ce e bine să faci de Vinerea Mare?

Vinerea Mare mai este cunoscută în tradiția poporului român și ca Vinerea Patimilor ( lui Iisus Hristos) sau Vinerea Seacă, fiindcă, țăranii, dar și mulți creștini din zilele noastre, obișnuiesc să țină întreaga zi post negru, fără pic de mâncare sau de apă. Scopul pentru care ajunează diferă de la om la om: unii postesc pentru a fi feriți de boli (în special de dureri de cap), alții pentru a se bucura de ani mulți, alții pentru a atrage protecția divină. Potrivit unei alte credințe ancestrale, cine ajunează în Vinerea Mare își va cunoaște clipa morții, cu 3 zile înainte ca ea să survină. Tot așa, se spune că pentru a fi tare, sănătos tot anul, când te-ai trezit în dimineața zilei de vineri, când te cobori din pat e bine să calci pe o bucată de fier.

Bineînțeles, ca în toate zilele cu semnificație spirituală, în Vinerea Mare ( când, potrivit tradiției, Hristos a fost răstignit pe Golgota) nu se lucrează: gospodinele nu fac borș (fiindcă Necuratul ar veni să se scalde în el), nu se coase (se zice că cine încalcă acest tabuu, orbește), nu se toarce, nu se țese, femeile nu albesc cămăși (dacă ar face-o, ar supăra-o pe Sfânta Vineri). În schimb, fac ouă roșii pentru masa ce va fi servită în prima zi a Paștelui. Bărbații se feresc să semene ceva în pământ acum fiindcă semănăturile s-ar usca. Abținerea de la munca obișnuită are ca finalitate, printre altele, credința că în acest mod vitele din gospodărie vor fi ocrotite și nu vor cădea pradă fiarelor sălbatice. Tot în acest scop, în dimineața zilei de vineri, din Săptămâna Mare, femeile înconjură de 3 ori casa și pomii fructiferi din grădină, afumându-i și tămâindu-i, convinse fiind în sinea lor că aceștia vor rodi, iar insectele, gângăniile nu le vor pricinui vreo pagubă.

În seara Vinetei Mari creștinii merg la biserică. După încheierea slujbei, se întorc la casele lor, fiecare cu o lumânare aprinsă, foarte grijulii ca lumânarea să nu se stingă pe drum. Apoi înconjoară casa de 3 ori, purtând în mâini lumina de la biserică și fac semnul crucii, cu flacăra, pe pereți, în cele 4 părți (puncte cardinale) ale locuinței, în popor existând credința că astfel casa respectivă va fi ferită de foc, de trăsnet, iar casnicii de boli.

 

Alimentele rituale: pasca, ouăle roșii/încondeiate, mielul

Când spui Paște, spui inevitabil pască, ouă încondeiate, miel. Toate sunt alimente rituale, simbolice, toate fac parte din identitatea culinară a sărbătorii.

Pasca este cea mai importantă coptură care se face de Sfintele Paști, din făină curată, cernută prin sită deasă. Ea are formă rotundă fiindcă credința străveche spune că scutecele Pruncului Iisus au fost rotunde și e în 4 colțuri („cornuri”) deoarece mormântul Fiului lui Dumnezeu a avut tot atâtea. E umplută cu ouă, brânză de vacă sau de oaie, stafide. Prin urmare, în Vinerea Mare femeile frământau și coceau pasca. La mijloc îi făceau o cruce din aluat și înainte de a o pune în cuptor însemnau în cruce cu lopata din lemn pereții lui, spunând o rugăciune: „Cruce-n casă/cruce-n piatră,/cruce în tuspatru/cornuri de casă/Dumnezeu cu noi la masă,/Maica Precista la fereastră”. Cojile de la ouăle folosite pentru pască erau aruncate de gospodine pe o apă curgătoare. Credeau că astfel le dau de știre blajinilor că pe pământ a sosit din nou sărbătoarea Paștelui.

Ouăle înroșite sau încondeiate sunt un alt aliment nelipsit de pe masa de Paști. În tradiția poporului român, acestea sunt de două feluri: merișoare, adică de culoare roșie, și împistrite (încondeiate, muncite, chinuite, scrise li se mai spune). Multe legende autohtone oferă o posibilă explicație pentru obiceiul de a vopsi ouă de Paști. În cea mai cunoscută dintre versiuni se spune că Maica Domnului, după un drum lung ajunge pe Golgota și, pentru a-i îmbuna pe soldații romani, le oferă un coș cu ouă. Acestea sunt lăsate la picioarele crucii și, după un timp, sângele lui Hristos le colorează în roșu. Potrivit altei legende, în ziua învierii Domnului toți copiii din lume s-au trezit în mânuțe cu un ou roșu. Desenele, simbolurile zugrăvite pe oul de Paști sunt de o varietate luxuriantă și de o creativitate de invidiat: crucea Paștelui, grebla, hârlețul, roata carului, brăduțul, floarea Paștelui, calea rătăcită, peștele, laba gâștei, coarnele cerbului, fluierul ciobanului, steaua, fierul plugului, pălăria, cercelul doamnei...

Un alt aliment pascal este mielul. El îl simbolizează pe Iisus Hristos care, spun textele citite la biserică, s-a adus pe sine ca jertfă, așa cum e dus un miel la tăiere. În trecut, țăranii care nu aveau miel făceau tot posibilul să aibă pe masa de Paști carne de porc sau de pasăre.

 

Blajinii de pe malul Apei Sâmbetei

Am vorbit de obiceiul de a arunca pe o apă curgătoare cojile de ouă rămase de la pască și de credința că ele le vor vesti blajinilor că pe pământ a sosit Paștele. Dar cine sunt acești „blajini”? Unele legende românești ne spun că blajinii se situează, într-o posibilă ierarhie a ființelor, între urieși și oamenii obișnuiți. Se zice că Dumnezeu i-a creat mai întâi pe urieși. El a observat însă că aceștia metecăiau, poticnindu-se ba de munți, ba de păduri. Atunci Demiurgul a creat un neam de oameni opuși urieșilor: i-a zămislit pe blajini sau rohmani, care erau atât de mici încât era nevoie ca 9 blajini să lucreze împreună la un cuptor. Acești pitici erau oameni de caracter: buni la suflet, drepți, blânzi. Fiind însă prea mici, ei începeau multe treburi, dar nu puteau să termine niciuna. De aceea, Dumnezeu ne-a creat pe noi, oamenii obișnuiți. Pe blajini sau rohmani, „ca să nu mai încurce lumea aici pe pământ” i-a mutat pe tărâmul celălalt. Pe acolo curge Apa Sâmbetei. Apa Sâmbetei, des întâlnită în basmele românești, izvorăște de la rădăcina Pomului Vieții (situat în Paradis; varianta creștină a lui axis mundi- axa lumii). După ce înconjoară de mai multe ori pământul, pătrunde fie în iad, unde se transformă în râu de foc, fie în tărâmul morților, ducând cu ea sufletele păcătoșilor.

Etnologii și etnografii văd în blajini (denumiți și rohmani, rocmani, rugmani) niște „reprezentări mitice ai oamenilor primordiali, sau ai moșilor și strămoșilor, celebrați primăvara, la Paștele Blajinilor, de obicei în ziua de luni după Duminica Tomii”. Blajinii mitici au devenit cunoscuți în popor datorită largii circulații pe care a avut-o în Evul Mediu românesc romanul popular „Alexandria”.

Personaje mitice, blajinii trăiesc într-o zonă liminală, de trecere: fie pe hotarul care desparte lumea de aici de cea de dincolo, fie sub pământ, fie pe malul Apei Sâmbetei, în locul în care aceasta se varsă în Sorbul Pământului. Blajinii sunt urmașii direcți ai lui Adam și ai Evei, au fost martori la facerea lumii și au primit sarcina să sprijine, să susțină Pământul. Priviți din exterior, blajinii sunt foarte mici de înălțime, au corpul acoperit cu păr și umblă goi (haina a apărut mai târziu, e rodul civilizației omului, în starea paradiziacă sau în starea de natură nu era nevoie de ea). Din punct de vedere psiho-moral sunt, cum spuneam, blânzi, buni la suflet, înțelepți, credincioși; se exersează în posturi lungi și alte privațiuni (de pildă, se întâlnesc cu femeile  doar o dată pe an, de Paștele Blajinilor, pentru a li se naște prunci). Deși sunt curați la suflet, sunt deopotrivă cam înguști la minte: nu știu să calculeze când pică sărbătorile. De aceea ei prăznuiesc Paștele cam cu 7, 8 zile după ce el este sărbătorit pe pământ. Ca să-i anunțe, gospodinele de la sat aruncau pe o apă curgătoare cojile de ou roșu, în Vinerea Mare sau în sâmbăta din Săptămâna Patimilor. Strămoșii noștri credeau că toate apele curg și se unesc în Apa Sâmbetei care, în cele din urmă, pătrunde în lumea subpământeană, ducând la blajini cojile de ouă de Paști. Odată ce le văd, blajinii încep să sărbătorească Paștele, în vreme ce noi aici serbăm „Paștele Blajinilor” numit și „Paștele Morților” ( cum spuneam, la 7 sau 8 zile după Înviere, în duminica Tomii sau în lunea de după ea). „În această zi credincioșii depun ofrande pe morminte, bocesc morții, împart pomeni, fac libațiuni, se întind mese festive în cimitir, lângă biserică, sau în câmp, la iarbă verde ( în Moldova, Bucovina, Dobrogea, Maramureș, Bistrița-Năsăud)” potrivit spuselor etnografului Ion Ghinoiu.

 

Masa pascală – prilej de comuniune umană

Cum spuneam la începutul articolului, țăranul român se primenea pentru noaptea Învierii. Înainte de a o porni spre biserică, își spăla chipul cu apă proaspătă - în care pusese câteva fire de busuioc, o monedă din argint și un ou roșu, ca să fie sănătos și bogat întregul an. Se îmbrăca în straie cusute de curând. Tot omul, fie el cât de sărac, căuta să se îmbrace acum cu haine noi. Exista chiar o vorbă: „Paștele falnice/cu cămașă nouă/cu găoci de ouă”. O pornea, în cele din urmă, spre biserică ducând în desagă pasca, cozonacul, ouăle roșii, cârnații, brânza, făina, usturoiul pentru a fi sfințite de preot. Spre dimineață, revenea acasă cu lumânarea aprinsă, pe care o stingea de grindă, în semnul crucii. Mânca mai întâi „paștele” -  o pâine specială sfințită de preot, apoi ciocnea ouă cu toți membrii familiei, înfruptându-se din bucatele gătite cu atâta grijă. Pentru români, masa pascală continuă să rămână un prilej al comuniunii, al reîntregirii familiei.

Fie ca lumina Învierii Domnului să vă încălzească inimile și viața!

Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Credinte si practici de Sfintele Pasti

Daca ne referim la o sarbatoare, trebuie sa spunem, mai inainte de toate, ca sarbatorile, ca si oamenii, au un trecut, un prezent si un viitor. In trecut, mai ales la sat, sarbatoarea indeplinea trei functii importante: il punea iarasi pe om in legatura cu Dumnezeu, intarea mai mult legaturile dintre oameni si innoia relatia omului cu Cosmosul, cu lumea inconjuratoare.

Dupa cum stim, Pastele este cea mai importanta sarbatoare a crestinilor. Bucuria Invierii era precedata de Postul Mare, in care taranul roman pasea cu nadejde. Spun “pasea” pentru ca postul era privit ca un drum lung, care era strabatut mai greu sau mai usor. Drumul avea si “borne” care ii aratau cat mai are de parcurs pana la Marea Intalnire.

Cele mai importante erau Joia si Vinerea Mare.
Joia Mare, denumita si Joia-neagra, Joimarica sau Joi-marele este ultima joi din post. Potrivit unei credinte din Muntenia, in trecut, trebuia ca femeile sa isi termine de tors lana si canepa pana in aceasta zi. Cele care incalcau aceasta prescriptie erau pandite de un pericol iminent: un personaj mitologic, feminin, Joimarita, umbla in aceasta zi prin sat si le pedepsea in diferite feluri, proportional cu gravitatea faptelor de care se faceau vinovate. Pe unele doar le batjocorea, pe altele le mustra aspru, altora le ardea toata canepa ramasa netoarsa sau le batea peste degete. Pe fetele lenese le rapea si le ducea la ea acasa, unde le manca. Pentru a se feri de intalnirea cu Joimarita, in Bucovina si Moldova femeile aveau grija sa nu toarca si sa nu spele in aceasta zi. Credeau ca daca vor tine sarbatoarea prin nelucrare, recoltele lor vor fi ferite de seceta si de ploaie cu piatra. Tot in Bucovina, femeile fac in Joia mare bors, despre care cred ca nu se va strica tot anul. In Transilvania, in aceasta zi se sfinteste la biserica pasca facuta cu o zi inainte. Nu este bine sa dormi in Joia Mare pentru ca se zice ca vei fi lenes si netrebnic tot anul. Aceasta joi este si o zi a mortilor. In Muntenia se crede ca sufletele raposatilor vin in fiecare an pe la fostele lor locuinte, unde raman pana in sambata de dinaintea Rusaliilor sau pana in Duminica Mare, cand se intorc in locul lor de veci cu colacii si ouale capatate de la pomana pe care cei dragi le-o fac in aceasta zi. Cei vii intampina sufletele mortilor cu focuri, pe care le fac dimineata si seara in curtea casei sau in ograda, focuri la care sufletele se vor incalzi. Tot in Joia Mare, femeile vopsesc ouale de Pasti, le impetresc, adica le ingalbenesc, sau le impestresc, adica le inrosesc, dupa care le fierb. Este recomandabil sa vopsesti ouale pentru Pasti in aceasta zi pentru ca ele nu se vor strica prea curand.

O alta zi importanta, care precede Sfintele Pasti, este Vinerea Mare sau „vinerea seaca”. I se spune asa pentru ca, fiind ziua in care a fost rastignit Mantuitorul, este un timp al postului negru, al ajunarii. In trecut, femeile credeau ca in aceasta zi nu este bine sa faci bors pentru ca, altfel, vine Necuratul si se scalda in el si ti-l strica. Nu coseau, pentru ca se spunea ca cine coase in Vinerea Mare va orbi, nu torceau, nu teseau, nu faceau piine, nu albeau camasi. In schimb, faceau oua rosii si pregateau pasca pentru Pasti. Nici barbatii nu erau feriti de o serie de interdictii legate de munca. Nu aveau voie sa semene nimic in pamant, pentru ca daca semanai ceva in Vinerea Seaca, se usca. O atentie aparte era acordata insectelor si animalelor daunatoare, „dihaniilor”. In Bucovina, locuinta pradata de ele era inconjurata de doua ori in zorii zilei si era afumata de trei ori cu tamaie sau cu un petic aprins.

Orice discutie despre sarbatoarea Sfintelor Pasti trebuie sa se refere direct sau indirect la trei alimente ritual-simbolice: pasca, mielul si ouale. In Bucovina exista o legenda conform careia Iisus Hristos, inainte de a fi prins si rastignit, le spune discipolilor ca daca pana acum au mancat copturi nedospite si nesarate, adica turte sau azime, de acum inainte vor manca pasca, o coptura dospita si sarata. Pasca are o forma rotunda pentru ca se crede ca asa au fost scutecele Mantuitorului. Continutul ei variaza. De obicei se pun in ea sare, lapte, cuisoare, scortisoara, sofran. Ea are uneori la mijloc o cruce, alteori este simpla. Pe langa pasca, se mai fac tot felul de copturi: babe, mosi, cozonaci, invartite, colaci, prescuri, placinte. „Mielul Pastilor” se duce in ziua de Pasti, impreuna cu pasca la sfintit. Mielul il simbolizeaza chiar pe Fiul lui Dumnezeu, Care „ca un miel spre jertfa S-a adus”.

Simion Florea Marian, unul dintre parintii etnografiei romanesti, afirma ca „oul se zice ca reprezinta pre Creatorul lumii, care produce tot si contine in sine totul”. Despre ouale de Pasti exista mai multe povesti. Una dintre ele, culeasa din Bucovina, ne spune ca afland jidovii de nasterea lui Iisus, cautau sa il omoare. Maica Lui afla de intentia lor, isi ia fiul si fuge. Jidovii o urmaresc iar ea le arunca in spate oua rosii. Jidovii isi inceteaza urmarirea cand ajung in fata oualelor, le ridica, le intorc pe toate fetele si raman fara grai in fata frumusetii lor.

De Pasti se vopsesc oua in mai multe culori. Pot fi rosele, galbinele, albastrele, verdete, negrele. Cele negre erau facute pentru sufletele raposatilor. Taranii credeau ca daca vor ciocni oua in numele lor, acestia vor afla ca pe pamant a venit Pastele si se vor bucura si ei. In mare, sunt doua categorii de oua: care au o singura culoare - „merisoare”, rosii si „impiestrite”, incondeiate („scrise”, „muncite”, „chinuite”). Desenele, motivele de pe oua pot si ele varia. Poti gasi pe ele Braul sau desagii popii, Vartelnita, Suveica, Furca de tors sau de lucrat, Grebla, Hirletul, Scara, Roata carului, Floarea Pastilor, Bradutul, Ciubotica cucului, Frunza stejarului, Laba gainii sau a broastei, Painganul, Laba cartitei, Carja sau steaua ciobanului, Racul, Berbecele, Pestele, Albina, Calea ratacita. Ultimul motiv este intalnit adesea. Se zice ca odata o femeie sarmana a plecat la padure sa aduca niste lemne si s-a ratacit, nemaigasind drumul de intoarcere.

In ziua de Pasti, toata familia, de la mic la mare, se spala intr-un lighean in care s-au pus unul sau mai multe oua rosii, bani (odinioara se punea bani de argint sau de aur). Se spala cu ou rosu ca sa fie sanatosi ca oul si cu bani ca sa fie prosperi tot anul. Tot in trecut, dupa ce se spalau, se imbracau in haine noi, cele mai frumoase pe care le aveau si plecau spre miezul noptii la slujba de Inviere, ducand cu ei pasca si oua, pe care preotul le sfintea. La intoarcere, luau masa impreuna, gustand mai inainte din alimentele sfintite. Exista si o ordine destul de riguroasa in care erau ciocnite ouale. Ciocneau mai intai sotii intre ei, apoi copiii cu parintii, dupa care parintii ciocneau cu celelalte neamuri, amici, vecini etc. Se zice ca persoanele care ciocnesc oua de Pasti se vor vedea si pe lumea cealalta. In prima zi de Pasti se ciocnea numai cap cu cap, a doua zi se putea ciocni si cap cu dos, iar in a treia si dos cu dos. Daca ti se sparge oul, trebuie sa il dai invingatorului, altfel il vei manca innegrit cu pacura pe lumea cealalta.

In ultimii ani, vechile credinte si practici coexista cu unele de data recenta. Este cazul iepurasului de Paste, asociat sarbatorii crestine, iepurele fiind un simbol precrestin al fertilitatii, al reinnoirii vietii sub toate aspectele ei. Informatiile istorice legate de geneza iepurasului sunt destul de vagi. Se pare ca pe la inceputul secolului al XV-lea, iepurasul apare ca simbol al Pastelui in diferite carti, iar in secolul al XVII-lea, in Germania se iveste „iepurasul comestibil” facut din aluat si zahar. Iepurasul in rol de Mos Craciun, adica de distribuitor de cadouri, este ulterior dus in America de emigrantii nemti.