La 30 de ani de la trecerea la Domnul a mărturisitorului Ioan Ianolide: Testamentul Sfinţilor Închisorilor

Putem vorbi despre un testament al Sfinţilor Închisorilor? Şi dacă da, în ce ar consta el? Cu ce ne angajează un asemenea testament pe noi, creştinii, care manifestăm evlavie faţă de ei, noii mărturisitori ai secolului XX? Eu cred că acest testament transpare explicit într-o carte apărută la editura Bonifaciu, în 2009, intitulată Deţinutul profet. O carte care, prin gravitatea problemelor pe care le aşează în faţa conştiinţei creştinilor trăitori în secolele XX şi XXI, merită o minimă dezbatere. În debutul volumului, Ioan Ianolide, într-o scrisoare adresată Anei Maria Marin (soţia mărturisitorului Vasile Marin, ucis pe frontul de la Majadahonda) îi mărturiseşte că „după toate distilările spirituale provocate de cea mai cumplită şi îndelungată prigonire a creştinătăţii” a dobândit un „autentic creştinism ca şi concepţie integrală despre viaţă. Pe aceasta o mărturisesc acum, în pragul morţii, căci am o tumoare hepatică ce-mi numără zilele” – îşi încheie Ioan Ianolide scrisoarea. Citind textele adunate în Deţinutul profet, ce par scrise în perioade diferite („Tristeţile unui deţinut”, „Profeţiile unui deţinut”, „Spovedania unui deţinut”), ai sentimentul că te apropii ideatic – cu fiecare pagină parcursă – de esenţa personalităţii Sfinţilor Închisorilor, esenţă care îi defineşte şi care îi individualizează în categoria mai largă a mucenicilor şi mărturisitorilor pentru Hristos, din primele secole şi dintotdeauna. La paginile 26 şi 27 descoperim – după mine – mobilul interior, motivaţia profundă care i-a împins atât de dramatic, însă atât de glorios la sacrificiul de sine, dar şi la unirea în veşnicie cu Hristos. Ianolide vorbeşte despre sine la persoana a-3-a: „Ştie că datorează mult Filocaliei din punct de vedere sufletesc, că gândirea i-a fost formată de teologie, şi totuşi ia distanţă faţă de ele, le judecă pe toate cu luare aminte şi caută să le vadă pe toate în Hristos. Îl interesează mântuirea lumii: ce este, cum este şi cum se poate concretiza. Filocalia, din acest punct de vedere, îi pare o reducere a viziunii hristice asupra lumii la viziunea eremitică asupra monahismului. Filocalia este o restrângere a spiritualităţii creştine la spiritualitatea personală, ori, cel mult, monahală. Introspecţia monahilor i-a făcut să nu mai privească lumea ca lume. Viziunea din Filocalie e război nevăzut cu duhurile, război cu patimile şi război cu lumea ca un tot integral. Discursul filocalic nu seamănă cu discursul evanghelic, căci acolo lupta se dă în lume, pentru schimbarea lumii şi spre înfrângerea forţelor întunericului din lume. Filocalia e scrisă în Evul Mediu, când problemele lumii erau transmise statelor, iar statele le rezolvau în măsura în care erau ori nu erau expresie a creştinătăţii, iar monahii se dedicau vieţii pur spirituale. O parte din virtuţile şi valorile evanghelice nici nu apar în Filocalie: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia, pedeapsa etc. El (adică Ianolide) înţelege specializarea pe domenii în creştinătate, dar în unitatea ce o dau mădularele în trupul omului. Caută deci regăsirea trupului mistic al lui Hristos ca realitate ce integrează lumea, o umple şi o sfinţeşte. Dacă ar trebui să-şi expună concluziile vieţii într-o conferinţă succintă, ar lua drept exemplu predica de pe munte a Mântuitorului. Toţi creştinii, în orice domeniu s-ar afla, trebuie să fie solidari, în acelaşi duh şi concepţie creştină”.

„Nu izolarea de lume ci salvarea lumii cu preţul propriei vieţi”/ Ioan Ianolide nu contestă valoarea inestimabilă a scrierilor filocalice – în Întoarcerea la Hristos arată cât de importante au fost acestea pentru Valeriu Gafencu şi mica sa „obşte” de la Aiud, formată din Virgil Maxim, Marin Naidim şi din el, Ioan Ianolide -, ci pune în lumină valorile cardinale ale celor pe care îi numim generic „Sfinţi ai închisorilor”: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia. Scopul lor nu a fost acela de a se retrage la linişte, de a se izola de lume, atenţi doar la propria mântuire ci, paradoxal pentru mentalitatea vremurilor noastre, şi-au pus problema salvării lumii cu preţul propriei vieţi. În aceeaşi carte explozivă Ianolide spune: „În mod regretabil însă, în Biserică clerul s-a rezumat la rugăciuni, iar laicii au intrat într-un formalism lipsit de conţinut. A dispărut ierarhizarea valorilor laice în Biserică, şi deci s-a pierdut misiunea laicilor în lume, cât şi în Biserică” (op. cit., p. 183). Prin urmare, scopul Bisericii – ca trup mistic al lui Hristos – nu este doar acela de a se ruga pentru lume, într-o atitudine pasivă, ci de a lupta împreună – cler, monahi, mireni – împotriva răului din lume şi contra forţelor antihristice care o ameninţă, acum mai mult ca niciodată. Aceeaşi învăţătură o descoperim la Valeriu Gafencu: „Avem nevoie de mărturisitori şi trăitori creştini, monahi şi laici. Nu ne retragem din bătălia istoriei, ci ne formăm şi ne oţelim în îndârjita ei tensiune” . Regăsim acest tip de înţelegere a rostului Bisericii în lume la toţi reprezentanţii de frunte ai Sfinţilor Închisorilor. Ion Moţa şi Vasile Marin s-au dus să moară în Spania, pentru că se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos. Înainte de a porni pe drumul fără întoarcere al propriului destin, Ion Moţa îi lasă profesorului Nae Ionescu o scrisoare-testament a cărei lectură ne înfioară şi astăzi: „Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători? Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!”. Unele dintre cele mai cunoscute versuri ale poetului martir Radu Gyr dau expresie aceluiaşi duh jertfelnic: „Nu dor nici luptele pierdute,/ nici rănile din piept nu dor,/ cum dor acele braţe slute/ care să lupte nu mai vor./ (…) Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,/ nici ochii când în lacrimi ţi-s./ Adevăratele înfrângeri/ sunt renunţările la vis” . Acelaşi mesaj lipsit de orice echivoc ni-l relevă versurile unui alt poet martir, Constantin Oprişan: „Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,/ Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;/ Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,/ Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!”

„Vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te!”/ Într-un interviu apărut în numărul 8 al revistei Atitudini, din octombrie 2009, Părintele Justin Pârvu spunea: „Trăim într-o lume anarhică, întreaga clasă politică este vrăjmaşă a lui Hristos şi slujitoare răului, de aceea numai simpla noastră vieţuire, fără să abdicăm de la principiile noastre creştine, este o mărturisire şi o mucenicie de zi cu zi. (…) Singurele noastre arme sunt numai cele duhovniceşti: rugăciunea, smerenia, dragostea, dar şi mărturisirea. Nu se poate dragoste fără mărturisire. Dragostea este jertfitoare, iar noi dacă ne temem să mărturisim adevărul, ce jertfă mai avem? (…) Soluţii omeneşti nu sunt, dragii mei! Soluţia este moartea pentru Hristos”. În Cuvântul Înainte adresat întregului neam românesc, Virgil Maxim, scrie: „Până vom fi conştienţi şi luciditatea minţii nu ne va părăsi, vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te! Ridică-te din mocirla păcatului la cunoştinţa Luminii mântuitoare! Adună-te cu cei buni la picioarele lui Hristos şi porneşte din nou la luptă. De la ICOANĂ, urcând muntele suferinţei (biruindu-ţi patimile trupeşti), trecând prin pădurea cu fiare sălbatice (ucigând în tine orice gând meschin şi egoist şi orice dorinţă de mărire lumească) şi creându-ţi drum prin mlaştina deznădejdii (suportând tot oprobriul public al celor inconştienţi şi ignoranţi în răutatea lor), în numele neamului tău! Vei suferi, dar vei învinge!” Duhul mărturisirii credinţei în Hristos vine în contradicţie flagrantă cu instinctul de conservare a propriei persoane şi cu tendinţa firească, naturală a omului de a se bucura de „fructele pământului” (André Gide), de măruntele şi adeseori meschinele bucurii ale vieţii. Când în 1978 Părintele Gheorghe Calciu a ţinut în faţa tinerilor seminarişti, teologi, dar şi proveniţi de la alte facultăţi – care veniseră la Seminarul de la Radu Vodă, însetaţi fiind de cuvântul lui Dumnezeu, suprasaturaţi de sufocanta şi aplatizata ideologie marxist-atee, celebrele Şapte Cuvinte către tineri, colegii săi de profesorat, fraţii săi întru Hristos l-au considerat nebun pentru că, în ochii lor, doar o persoană care îşi ieşise din minţi putea să îşi anuleze instinctul de conservare în favoarea mărturisirii creştine: „În timp ce anunţam public ceea ce intenţionam în legătură cu credinţa şi combaterea ateismului, fiecare hotărâre a mea creştea neliniştea în rândurile lor, care ajunseseră să mă considere nebun, pentru că nu înţelegeau cum un om poate merge până la sacrificiul personal pentru Hristos”. Unul dintre meritele enorme ale Sfinţilor Închisorilor este acela că au intuit faptul că orânduirea comunistă este doar o etapă în procesul de constituire a Noii Ordini Mondiale, al cărei apogeu va fi instaurarea fastuoasă a Antihristului. Ioan Ianolide scrie: „Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii care va veni. Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenţi şi fără precedent. Din punct de vedere antihristic, comunismul ateu şi-a îndeplinit misiunea şi nu mai este necesar, deci poate să dispară spre a transmite puterea sa unei noi forţe apocaliptice” . Aceeaşi intuiţie au avut-o în Rusia sovietizată creştinii Bisericii din Catacombe – urmaşii Patriarhului Tihon – care refuzau să lucreze la colectiv motivând că a lucra pentru guvernarea comunistă înseamnă, în fapt, a lucra pentru Antihrist. Dacă îi iubim cu adevărat pe Sfinţii Închisorilor va trebui să ne asumăm lupta cu răul din lume. Un rău care, de la o zi la alta, capătă noi forme: îndosarierea electronică, regionalizarea României, intenţia perversă de a redefini conceptul juridic de căsătorie în favoarea minorităţilor sexuale, intenţia de a le impune cetăţenilor obligativitatea de a-şi înscrie copiii la grădiniţă de la vârsta de trei ani (ceea ce va duce la îndoctrinarea etatistă a generaţiilor viitoare), impunerea orelor de aşa-zisă educaţie sexuală în care copiii sunt familiarizaţi cu perversiunile sexuale şi cu ideea că heterosexualitatea sau homosexualitatea este doar o problemă de alegere personală. (Ciprian Voicilă) (articol aparut in Nr. 36 al Revistei ATITUDINI)

O carte fascinantă ca o călătorie inițiatică: „Cealaltă față a exilului” de Erast Călinescu

Cealaltă față a exilului, de Erast Călinescu, volumul recent apărut la Editura Evdokimos, este o carte-mozaicată, o oglindă a vieții tumultoase a autorului. În ea sunt surprinse instantanee de viață. Citind-o, simți că în această narațiune primează „viul vieții”, bucuria de a trăi, întâmplările personale, mai degrabă decât interpretarea lor și judecățile de valoare. Vă mărturisesc faptul că m-a cucerit, în primul rând, tonalitatea pe care și-a ales-o vocea naratorului: nu este moralizatoare, patetic-alarmistă, grandilocventă sau excesivă. Scriitorul a descoperit buna cumpănire a cuvintelor (adevărate vehicule care transportă senzații, percepții, reprezentări, afecte, idei), dar și a trăirilor care, puse împreună, pun în scenă o lume veridică, palpabilă, armonioasă. Veridicitatea ei este dată, mai înainte de toate, de firescul cu care este ea scrisă. Ai zice că bunul-simț este, iată, nu doar o valoare morală ci și una… estetică. Acest tip de scriere va aduce, cred, schimbări semnificative în viața morală a cititorilor ei tocmai pentru că nu se vrea una moralizatoare. Îi lipsește moralina (Friedrich Nietzsche), atât de urâcioasă sufletului omenesc, ea fiind însă o carte edificatoare, cititorul putând extrage din întâmplările narate un tâlc, o pildă, o înțelepciune. Surprinzătoare pentru mai tânărul cititor este și folosirea cu majusculă a unor cuvinte precum Mama, Tata, Bunica, Țara, Credința, Tradiția – cuvinte care scrise așa, cu majusculă, își recapătă demnitatea pierdută în negura vremii și în trivialitatea vieții din zilele noastre. Privită într-un context cultural românesc mai larg, putem spune că scrierea ei este un act de recuperare a memoriei privind anumite episoade ale istoriei interbelice și postbelice a României. Ne putem pune întrebarea legitimă: ce l-a determinat pe autor să o scrie, care a fost mobilul său interior. „Căutarea unei alte vieți, mai pline, mai drepte, mai omenești” – ne lămurește domnul Erast Călinescu în scrisoarea sa către cititor. Căutarea – iată cuvântul cheie al cărții. Ne căutăm pe noi înșine. Căutăm să ne depășim, să devenim astăzi mai buni decât am fost ieri. Căutăm rostul vieții noastre. Îl căutăm pe Dumnezeu și voia Sa pentru noi. Cartea începe, deloc întâmplător, cu evocarea Bunicii dintr-un sat de lângă Cernăuți – inima Bucovinei („pământ sfânt românesc, răscolit de oasele celor care l-au râvnit și ale celor care l-au apărat, pământ binecuvântat de faptele voievozilor și de ctitoriile lor”, cum îl descrie domnul Erast Călinescu), o femeie simplă dar care și-a crescut copiii și nepoții, jertfindu-se pe sine și sădindu-le în suflete credința în Dumnezeu. O femeie a cărei viață s-a împletit permanent cu rugăciunea. În ochii cititorului și pentru cititor, Bunica retrezește la viață, din uitare, acea lume de odinioară a satului românesc, populată cu feți frumoși, zmei, cu șarpele protector al casei – o lume telurică, elementară, infuzată cu simplitate naturală și ordonată de ritualul vieții cotidiene românești de altădată: mese patronate de autoritatea drăgăstoasă a bunicului, ospățuri cu arome de hulubi din aluat dulce, mămăligă aurie aburindă pe fundul de lemn și tăiată cu sfoara, laptele dătător de viață și putere – adus cu oala de lut și băut din strachină-, somnul dulce al nepoțeilor, la ceas de seară, privegheat de îngerașul veghetor. O viață tihnită petrecută în limitele ordinii firești și dumnezeiești. Acest mediu spiritual își va pune amprenta de neșters asupra ființei spirituale a autorului, marcându-i întregul parcurs al vieții: format în spiritul dragostei pentru glia strămoșească, purtând în forul său interior sentimentul tutelar al iubirii neamului românesc, eroul acestei cărți va avea la îndemână repere solide, străvechi, cercate de trecerea vremii, repere care îl vor ajuta să nu se piardă pe sine în negura adusă de comunism, dar nici să se în-străineze cu totul mai târziu în „Minunata” Lume Nouă. Viața tihnită a primei copilării va fi spulberată de vifornița roșie, antihristică a bolșevismului, care pătrunde în Cernăuți semânând peste tot panica, jaful, terorismul și dezmembrând familiile – totul petrecându-se sub deviza absurdă: „Trăiască regele Stalin!” Cedarea Bucovinei- mai corect spus, crucificarea Bucovinei,va aduce cu sine încercarea nenumăratelor familii de români de a fugi, de a se apăra de hoardele bolșevice, bezmetice. Familia autorului pleacă în refugiu. Dus de șuvoiul evenimentelor la Câmpulungul Moldovenesc, autorul își va continua aici, la Liceul Dragoș Vodă, studiile începute la Cernăuți. Mai târziu se va întoarce într-un Cernăuți desfigurat de hoardele roșii și își va da examenul de admitere în clasa a-5-a la Liceul „Mitropolitul Silvestru”. Urmează apoi „refugiul fără de întoarcere”, din vara lui 1944, pe când autorul avea doar 17 ani: Curtea de Argeș, Deva (unde va termina și ultima clasă de liceu), Orăștie (unde își va susține cu succes bacalaureatul). Descrierea drumului pe care îl face autorul în trenul foamei, pentru a aduce acasă făină din Oltenia și atmosfera vieții sociale românești amenințată de spectrul foametei ( în special, scena cu mamele disperate care își trimiteau copiii lihniți de foame să mănânce jir și ghindă din pădure) marchează în mod indelebil sufletul cititorului, ajutându-l să înțeleagă, o dată în plus, în ce a constat „eliberarea” pe care le-au oferit-o trupele sovietice românilor. Pe acest fundal al conflictului- existențial și ideologic- generalizat, personajul-narator al acestei cărți se implică – susținut de elanul tineresc și de puritatea idealului unei întregi generații de cruciați ai Ortodoxiei și ai românismului – în confruntarea cu noua dictatură care se înstăpânise asupra României: „Candela, mereu aprinsă, – scrie dânsul – ne lumina speranțele: scriam și multiplicam manifeste anticomuniste și le lipeam, nopțile, pe zidurile orașului. Chemam lumea la rezistență, în numele Crucii, în numele neamului nostru românesc”. Atât participarea la manifestațiile anticomuniste ale „studențimii conștiente”- care l-au adus în atenția organelor Siguranței-, cât și foametea care bântuia prin Moldova îl determină pe autor să renunțe la ideea de a urma Facultatea de Medicină din Iași și să se refugieze în Timișoara, unde va urma cursurile Facultății de Agronomie. Din această perioadă a formării de sine, rămân memorabile rândurile încărcate de duioșie în care este zugrăvit Flor, „adevăratul frate de cruce” al naratorului, cu care se înfrățise crestându-și o cruce sub pumn – episod care stârnește în sufletul cititorului imagini arhetipale din basmele românești cu Făt Frumos și nostalgia unei vieți în care adevărata prietenie – camaraderia – se îmbrăca în straiele străvechi ale haiduciei. În 1948, la finele anului universitar, autorul se înscrie la Facultatea de Zootehnie din București, pe care o va absolvi dând „examenul de stat”, echivalentul licenței din zilele noastre. Este repartizat în calitate de cercetător la Institutul de Cercetări Zootehnice, unde va cunoaște atmosfera irespirabilă pe care o creaseră aici comuniștii: ostracizarea specialiștilor unanim recunoscuți în țară și străinătate (cum era doctorul Gh. K. Constantinescu, întemeietorul științei zootehnice românești), ținerea sub cheie a lucrărilor de specialitate, epurarea lucrărilor de specialitate din biblioteca institutului, lucrări scrise de autorii occidentali, participarea la cursurile obligatorii de marxism și la munca patriotică. Ochiul vigilent al Partidului supraveghea întregul spectru al vieții publice și private, impunând noi imperative categorice, precum: Mai bine-mai iute-mai eficient! Ajuns în 1957 într-o stațiune experimentală situată la 20 de kilometri de Cluj, personajul- narator va constata și aici incultura crasă îngemănată inextricabil cu reaua-voință și „gândirea captivă” (Czeslaw Milosz), opacă, pe care nu se sfiau s-o etaleze politrucii comuniști: directorul politic al stațiunii experimentale a întocmit un raport din care reieșea că niște mânji se îmbolnăviseră de bronhopneumonie pentru că „mâna criminală” a „dușmanului de clasă” răspândise în mod misterios – dar care era unul evident pentru organele de control- microbii, microbi care nu fuseseră descoperiți la fața locului, prin pășune, deși tovarășul director îi căutase prin iarbă. În urma raportului întocmit, trei medici veterinari au fost arestați pentru trei luni și încadrați în categoria deținuților de drept comun. Mi s-a părut, deopotrivă, extrem de interesantă mărturia autorului privind mijloacele pe care le-au folosit comuniștii pentru colectivizarea României. „Revenind la problemele stațiunii noastre- scrie dânsul- „conducerea de partid” îi era încredințată potcovarului unității, un tovarăș aproape analfabet, cu nasul roș de băutură, dar dușman crâncen al burgheziei”. În 1969, autorul devine, după multe încercări, suportând multe neplăceri, doctor în agronomie. Tot în 1969 Securitatea încearcă să-l racoleze. Momeala o reprezenta plecarea pentru un an de zile la studii de specializare în Finlanda. În schimb, autorul ar fi trebuit să devină ceea ce în limbajul comun poartă numele de „turnător”: să întocmească caracterizări scrise despre colegii săi de muncă, mai ales dacă aceștia manifestau o „atitudine dușmănoasă”față de regimul comunist. Încercările securității eșuează fiindcă autorul acestei cărți le face o descriere pozitivă colegilor săi, relevându-le calitățile de buni români și buni profesioniști în meseria lor. În 1983, obține pașaport și se autoexilează, după multe șicane venite din partea securității: „Așa am pornit-o, în acest exil voluntar, care era, de fapt, cel de-al treilea refugiu politic din viața mea: două, din Bucovina, din calea tancurilor sovietice și acest exil, din nedreptatea și ticăloșia comunistă de la noi…” Urmează experiența exilului, a străinătății, a cererii de azil politic în Canada și a alterității – a întâlnirii cu tipul uman occidental, în varianta Quebec. Autorul consemnează cu acuitate principala calitate umană a canadienilor – naturalețea lor- dar și noile cutume care, în timp, îi conduce, ca națiune, la autoextincție: liberalizarea avorturilor, căsătoriile „unisex” combinate cu adopțiile de copii, abandonul școlar, înclouirea populației locale cu valul de imigranți. Apar mici instantanee din viața cotidiană a canadienilor din care cititorul român înțelege relativismul moral (binele, așa cum îl înțelegi tu, poate fi perceput de celălalt ca rău), șubrezenia și superficialitatea relațiilor umane și deformarea acestora sub optica noilor ideologii politice, cum ar fi feminismul. Experiența existențială a în-străinării, a desțărării -cum o numește autorul- atrage inevitabil dorul (cuvânt provenit din latinescul dolus-dolere), durerea provocată de despărțirea de matricea natală, de ACASĂ, cu întregul ei univers de semnificații (glia, strămoșii, cei lăsați în urmă în negura dictaturii comuniste, care ar fi putut pătimi de pe urma deciziei sale de a se autoexila, prietenii): „Cealaltă față a exilului este exilul din sufletul desțăratului, simțământul față de ce-a lăsat acasă, de ce se petrece acolo de unde a plecat, după plecarea sa”. Cititorul este făcut părtaș la frământările sufletești ale personajului-narator: grija pentru familia sa și încercarea de a defini cât mai exact și cristalin motivația sa interioară: a plecat pentru binele lor? A plecat dintr-un impuls egoist, pentru binele său personal? Cert este că el a simțit nevoia- ca atâția alți români- să se despartă nu de România, ci să iasă din „mocirla societății comuniste”. De aceea, în exil autorul va scrie în ziarul românilor din Canada, „Cuvântul Românesc”, împotriva dictaturii comuniste din țară, va continua lupta cu fiara comunistă folosind împotriva ei cuvântul – chip al Cuvântului lui Dumnezeu, care este „viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și pătrunde până la despărțitura sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii.” (Evrei 4, 12) Va participa și la manifestația organizată de George Bălașu, cu ocazia vizitei lui Ceaușescu la Ottawa, care s-a nimerit să fie în prima zi de Paști. Sute de români au strigat în fața clădirii de protocol împotriva autorului moral al exilului lor canadian: „-Ceaușescu, cine ești? Criminal din Scornicești!” și i-au cântat „Hristos a înviat!” În paginile „Cuvântului Românesc”, domnul Erast Călinescu va promova – de-a lungul exilului său canadian- personalități spirituale, marcante, românești (cum ar fi Părintele Daniil Sandu Tudor, starețul Filaret Gămălău, sau partizanii anticomuniști din Munții Bucovinei – Constantin și Maria Cenușă, Vladimir Macoveiciuc, Ion și Gavril Vatamaniuc, Vasile Motrescu) dar și instituții publice din România, angajate să continue și să valorizeze legea creștinească (Muzeul Țăranului Român). Exilul este o experiență inițiatică. Pleci din tărâmul cunoscutului, al lumii tale ordonate. Mergi pe un drum, o zonă a nimănui și a tuturor. Îți apar în cale vămi materiale, întâmplări menite să te oprească din drum și să te întoarcă de unde ai plecat. Întâlnești întrupări ale binelui și ale răului, care ființează, gândesc și acționează după alte legi decât cele pe care le-ai lăsat acasă. Intri într-o lume în care ești un nimeni (în cel mai bun caz) sau un venetic (în cel mai rău), în care trebuie să îți afli un rost, o stare, un statut social. În străfundurile ființei tale, în adâncul tău cel mai ascuns, se dă o luptă pe viață și pe moarte între lumină și întuneric, speranță și disperare, credință și deznădejde, încredere și suspiciune. Pentru a birui în tine lumina, ai nevoie de ajutoare, de favorabili ca în basmele clasice. În basme, eroul călătorește pe un cal năzdrăvan, la ceas de încercare apare un Strâmbă-Lemne, un Setilă, un Ochilă, apar pitici benefici, te poți folosi de un pieptene, o oglindă sau o furcă magică pentru a învinge forțele malefice. În experiența inițiatică a exilului ai nevoie de binefăcători, de oameni capabili să readucă soarele speranței la linia orizontului tău. Pentru autorul cărții de față cel mai important sprijin a venit din partea Părintelui Calciu-Dumitreasa- părintele bun, harismatic și plin de optimism- care în momentele de cumpănă îi spunea: „Dumnezeu ne încearcă în multe feluri… Dar momentul întâlnirii cu Dumnezeu este cutremurător… Și ce vom zice? Că ne-a scos din țară, în momente tragice și ne-a salvat. Și acum uităm? Să nu fie așa!…” Exilul este o călătorie labirintică spre sine: pleci în căutarea unui loc, dar acel loc este o parte din tine. Ajungând într-un loc (topos) descoperi în tine puteri, calități de care nu erai conștient. După douăzeci de ani de exil georgrafic și ontologic, autorul acestei cărți s-a întors în România, îmbogățit pe dinăuntru de noi experiențe. În România – matricea care i-a structurat dintru început ființa. O întoarcere plină de sens, din care cititorul acestei cărți are ce învăța. Un adevăr atât de simplu și atât de evident odinioară: România nu este doar un tărâm pământesc, ci mai ales unul spiritual. Rămâne ca fiecare dintre noi să conștientizeze, „la sosirea vremii”, acest adevăr. (Ciprian Voicilă) Text preluat de pe rostonline.ro

Marx + Freud = Noua ideologie a corectitudinii politice

(Text preluat de la rostonline.ro) De curând a văzut lumina tiparului, la Editura Rost, o carte necesară și binevenită: Corectitudinea politică – „Religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale. Volumul este coordonat de William S. Lind, Andrei Dîrlău și Irina Bazon, fiind prefațat de editorul său, Claudiu Târziu. Cartea este structurată în două părți. În prima, putem citi câteva texte fundamentale, semnate de o serie de gânditori conservatori – William S. Lind, Raymond V. Raehn, T. Kenneth Cribb, Jr.; Jamie McDonald; Gerald L. Atkinson; Roger Kimball, texte privind esența noii ideologii a corectitudinii politice (Ce este ea? Care sunt rădăcinile ei intelectuale și istoricul ei cultural? Ce metode aplică adepții ideologiei corectitudinii politice în domeniile lor de interes? Cum recunoști discursul corect politic? Cum poți lupta împotriva corectitudinii politice?), dar și manifestarea ei în învățământul superior, în istoria de dată recentă, în literatura postmodernă, în mass-media. /Corectitudinea politică – în ce constă; înțelesurile ei vechi și noi/ Gânditorul american de orientare conservatoare William S. Lind consideră că noua ideologie, a corectitudinii politice, este o boală „mortal de serioasă” fiindcă „încearcă să altereze virtualmente toate regulile, oficiale şi neoficiale, care guvernează relaţiile dintre oameni şi instituţii. Ea vrea să schimbe comportamentul, gândirea, chiar şi cuvintele pe care le folosim. Într-o măsură semnificativă, deja a reuşit s-o facă. Iar cine controlează limbajul, controlează, de asemenea, şi gândirea”. Potrivit lui Lind, dacă pentru marxiștii clasici această sintagmă – „corectitudine politică”- desemna „Linia Generală a Partidului”, pentru adepții ei contemporani nouă, adică pentru marxiștii culturali, ea semnifică „Linia Generală a Sistemului în America, astăzi”. Avem de a face cu o nouă ideologie totalitară (care a cucerit Statele Unite ale Americii în ultimii patruzeci de ani, prin înlocuirea culturii clasice americane cu una ideologică și ideologizantă) și care nu suportă concurență ideatică sau concretă: „Cu toate că au existat şi există unii americani care au crezut sau cred în ideologii, America însăşi nu a avut niciodată o ideologie oficială, de stat – până acum. Dar ce se întâmplă azi americanilor care sugerează că există diferenţe între grupurile etnice, ori că rolurile sociale tradiţionale ale bărbaţilor şi femeilor reflectă firile lor diferite, ori că homosexualitatea este greşită din punct de vedere moral? Dacă sunt figuri publice, ei trebuie să se târască în noroi şi să se înjosească cerându-şi nesfârşite scuze ipocrite. Dacă sunt studenţi la universitate, ei riscă judecăţi arbitrare… Dacă sunt angajaţi ai unor corporaţii private, riscă să-şi piardă locul de muncă. Şi care a fost crima lor? Că au contrazis noua ideologie de stat a Americii – „Corectitudinea Politică”, scrie în continuare William Lind. Pentru cel care îndrăznește să gândească într-o manieră incorectă politic și mai ales să rostească ceea ce este interzis să rostești, „rezultatul este în mod inevitabil lagărul de concentrare, gulagul și mormântul” (Lind).

/Corectitudine politică, adică marxism cultural/ Miza autorilor volumului este să arate că în spatele sintagmei „corectitudine politică” se ascunde, de fapt și de drept, o nouă formă de marxism: marxismul cultural. Când spui „corectitudine politică”, eventual când iei atitudine în numele ei, efectul ei la nivel discursiv sau practic este mult mai mare – fiindcă se presupune că tu aperi un principiu moral, etic–mult mai mare decât dacă ai vorbi sau- și mai grav- ai acționa în numele unei ideologii totalitare, care a făcut milioane de victime numai în Rusia. Coordonatorii cărții pun în lumină faptul că ideologia marxistă a supraviețuit, în timp, prin efortul unor intelectuali de a traduce marxismul din limbajul economiei în cel al culturii. Primul dintre aceștia a fost comunistul Antonio Gramsci, care a activat în acest sens încă din anii 20. Ca o paranteză: Gramsci – fost angajat al Internaționalei Comuniste între 1923 și 1924- elaborase celebra teorie despre hegemonia culturală prin care marxiștii trebuie să își exercite dominația culturală asupra celorlalte comunități umane, cu concursul instituțiilor sociale, ceea ce ar fi dus, în final, la crearea omului nou… comunist. Gramsci constatase, printre altele, că muncitorii nu vor rezona la chemările lor revoluționare atâta vreme cât își vor păstra un suflet creștin. Mai târziu, în 1923, un număr de intelectuali marxiști, în frunte cu Georg Lukacs, a înființat Institutul pentru Studii Sociale, al cărui scop final era această traducere a marxismului, din sfera economiei în cea a culturii, și care avea să rămână în istoria culturală a Europei interbelice și postbelice ca Școala de la Frankfurt – din care fac parte și Wilhelm Reich, Erich Fromm, Herbert Marcuse, Theodor Adorno. În opinia lui Lind, „Şcoala de la Frankfurt l-a combinat pe Marx cu Freud, iar mai târziu (a suferit) alte influenţe, au adăugat lingvistica pentru a crea „Teoria critică” şi „deconstructivismul”. Acestea, la rândul lor, au influenţat puternic teoria educaţiei, iar prin intermediul instituţiilor de învăţământ superior au dat naştere la ceea ce azi numim corectitudine politică. Descendenţa e clară şi linia se poate reconstitui mergând înapoi drept până la Karl Marx”. Traducând ideologia marxistă din economie (unde teoriile lui Marx și ale ciracilor săi s-au dovedit falimentare) în cultură, artizanii ei au reușit să salveze marxismul: este dezolant să vezi cum America, mai întâi, apoi principalele state europene au fost cucerite de ultima variantă de marxism, marxismul cultural. Americani și europeni care gândesc, în plin secol XXI, în categorii marxiste și care exercită presiune asupra persoanelor și comunităților care refuză acest tip de gândire! /Micile mari amănunte din biografiile reprezentanților Școlii de la Frankfurt/ Cu atât mai important mi se pare, în acest context, să citim capitolul: „Rădăcinile istorice ale corectitudinii politice”, în care Raymond Raehn întocmește fișe bio-bibliografice principalilor reprezentanți ai Școlii de la Frankfurt. Din ele aflăm multe amănunte interesante și semnificative. Astfel, despre Georg Lukacs aflăm că după publicarea volumului Istorie și conștiință de clasă, el a fost recunoscut ca al doilea teoretician marxist, ca importanță, după Karl Marx. În anul 1919,Lukacs este ales vicecomisar pentru cultură; în timpul dictaturii lui Bela Kuhn inițiază „terorismul cultural”, dar și un curs de educație sexuală prin care copiii erau stimulați să învețe și să practice „iubirea liberă”, să desconsidere monogamia și valorile familiei tradiționale și să refuze autoritatea Bisericii. Raehn citează câteva afirmații ale lui Lukacs, din care reiese, încă o dată, caracterul nihilist, antihristic al ideologiei marxiste (despre care a scris magistral Părintele Serafim/Eugen Rose în „Împărăția Omului și Împărăția lui Dumnezeu”): „Orice mișcare politică menită să aducă bolșevismul în Occident va trebui să fie demonică”. „Am văzut distrugerea revoluționară a societății ca reprezentând singura și unica soluție pentru contradicțiile culturale ale epocii”. „Odată abandonată unicitatea sufletului, nimic nu se mai poate împotrivi dezlănțuirii forțelor diabolice ce stau ascunse în toate actele violente necesare instaurării revoluției”. Psihanalistul Wilhelm Reich, un alt reprezentant al Școlii de la Frankfurt, a elaborat teoria „sex-economiei”, combinând freudismul cu marxismul economic. În lucrarea sa, Psihologia de masă a fascismului, apărută în 1933, scria: „Familia autoritară reprezintă statul autoritar în miniatură. Caracterul autoritar al omului rezultă, în esență, din sedimentarea inhibițiilor sexuale și a fricii în substanța vie a impulsurilor sexuale. Imperialismul familial este proiectat ideologic în imperialismul național… Familia autoritară (…) constituie o fabrică unde iau ființă ideologia și structurile reacționare”. Herbert Marcuse, reprezentant de marcă al Școlii de la Frankfurt,a emigrat în America în anii 30. Cartea sa, Eros și civilizație, apărută în 1955, este considerată drept documentul fondator al curentului contracultural din America. În această carte, îl traduce pe Marx în limbajul psihanalitic al lui Freud, sugerând că acea societate egalitară visată de Marx poate fi realizată în fapt prin eliberare sexuală totală. Potrivit lui Raehn, Marcuse „a introdus ideologia Școlii de la Frankfurt în colegiile și universitățile americane”, a afirmat că „singura modalitate prin care putem evada din unidimensionalitatea societății industriale moderne este eliberarea componentei erotice din om, a instinctelor senzuale, ca revoltă împotriva raționalității tehnologice”, el fiind și cel care „a furnizat legitimitatea intelectuală necesară pentru realizarea revoltei sexuale adolescentine, inventând și sloganul „Faceți dragoste, nu război!” (Make love, not war!) Theodor Adorno, poate cel mai cunoscut reprezentant al Școlii de la Frankfurt, emigrat și el în America în anii 30, a scris mai multe cărți devenite de referință în domeniul științelor socio-umane, printre care Personalitatea autoritară (1950). Aici, în acest text, opune caracterul autoritar, modelului revoluționar dezirabil, susținând că primul ar fi „produsul capitalismului, al creștinismului, al conservatorismului, al familiei patriarhale și al represiunii sexuale”. Toți acești factori la un loc au produs, după Adorno, fascismul și antisemitismul în Germania. Toți reprezentanții Școlii de la Frankfurt, prin cercetările lor sociale, desfășurate în mare parte în Germania, înainte de emigrarea lor în Statele Unite, au avut ca scop dinamitarea tradiției și a valorilor tradiționale: ideea de ierarhie, de continuitate, creștinismul și fundamentul creștin al culturii occidentale, ideea de autoritate ș.a.m.d. În a doua parte a cărții Corectitudinea politică – „Religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale sunt incluse un text despre aplicarea ideologiei corectitudinii politice în domeniul istoriei (Roger Kimball- Desființarea istoriei: de ce relativismul este greșit?), un text cu caracter general semnat de Theodor Codreanu (De la marxism la „corectitudinea politică”), două texte consistente de Irina Bazon (unul despre relația dintre ideologia corectitudinii politice și curentele sub- sau contraculturale, Corectitudinea politică și erodarea valorilor maturității, iar celălalt despre agresiunea simbolică și mediatică exercitată de minoritățile sexuale, grupate sub marca LGBT, asupra Muzeului Țăranului, cu prilejul difuzării filmului Copiii sunt bine-mersi, pe data de 21 februarie 2013, în sala Horia Bernea, în cadrul campaniei „Luna istoriei LGBT”). Tot în a doua parte a volumului veți găsi câteva texte ample, consistente, scrise cu nerv polemic de Andrei Dîrlău, grupate sub două titluri cuprinzătoare: Freudo-marxismul ca nouă utopie și despre Corectitudinea politică, noul avatar al marxismului cultural. Prin amabilitatea lui Andrei Dîrlău, am contribuit și eu la acest volum, printr-un text redus ca dimensiuni, în care am simțit nevoia să prezint un personaj mai puțin cunoscut în România, dar care a avut un rol decisiv în popularizarea psihanalizei freudiene în Statele Unite și mai ales în ceea ce am numit freudizarea maselor: Edward Bernays, nepotul după mamă al lui Sigmund Freud; „părintele” relațiilor publice și al tehnicilor de propagandă în masă, inventator al tehnicilor de manipulare uzitate de la el încoace atât în reclamele cotidiene, cât și- mai ales!- în campaniile electorale din America sau Europa. Cartea ale cărei linii generale am încercat să le trasez aici merită citită mai ales de cei care vor să cunoască această nouă ideologie totalitară, care încet, dar sigur cuprinde și România. În această categorie de fapte intră: campania agresivă de promovare a homosexualității în instituții de prestigiu ale statului (în curând și în învățământul secundar), cu largul concurs al unor ambasade din România; presiunea fără precedent exercitată de reprezentanți ai minorităților sexuale din România, pentru redefinirea conceputului de căsătorie (se vrea, cu orice preț, căsătorie = parteneriat civil, ceea ce reprezintă un real pericol pentru reprezentanții și apărătorii familiei tradiționale); încercarea de excludere a lui Dumnezeu din spațiul public, prin transformarea orei de religie, în programa școlară a învățământului de stat, în disciplină opțională. Ideologia corectitudinii politice pătrunde și prin sistemul universitar din România, afectându-l profund. Este suficient să amintesc aici că o serie de gânditori „canonici” ai ei sunt predați într-o manieră necritică în toate facultățile de științe socio-umaniste: Michel Foucault („A supraveghea și a pedepsi”, „Istoria sexualității”, „Anormalii”), Jacques Derrida („părintele” deconstructivismului, despre care veți găsi un capitol consistent în volumul prezentat aici), Simone de Beauvoir ( cartea sa „Al doilea sex” este cartea de referință pentru tot ceea ce înseamnă studii de gen, feminism etc.), Edward Bernays (cărțile sale despre relațiile de P.R., cristalizarea opiniei publice, propagandă etc. sunt folosite ca manuale în facultățile de jurnalism, științele comunicării, sociologie, politologie). /Ce arme avem împotriva corectitudinii politice?/ În fața acestei realități sumbre, putem, fiecare în parte, și toți laolaltă, când va fi cazul, să facem ceva: mai întâi să o demascăm, apoi să ne opunem ei. „Dacă putem da în vileag adevăratele origini și natura corectitudinii politice, scrie William Lind, vom fi făcut un pas gigantic către abolirea ei”. Tot el ne oferă și armele prin care putem lupta împotriva corectitudinii politice: „Mai curând, cei care doresc să învingă marxismul cultural trebuie să-l combată frontal. Trebuie să utilizeze cuvinte pe care el le interzice și să refuze să folosească acele cuvinte pe care el vrea să le impună; de reținut, de pildă, că a spune sex (masculin/feminin) e mai bine decât gen. Ei trebuie să proclame de pe acoperișuri realitățile pe care el încearcă să le suprime. Mai ales, cei ce vor să combată corectitudinea politică trebuie să se comporte potrivit regulilor tradiționale ale culturii noastre, nu conform noilor reguli confecționate de marxiștii culturali. Doamnele să fie soții și mame, înainte de a fi polițai sau soldați, iar bărbații să deschidă în continuare ușa doamnelor. Copiii nu trebuie să fie avortați, nici să se nască în afara căsătoriei părinților”. În finalul acestui articol îmi permit să vă sugerez să citiți această carte în paralel cu altele. În acest fel veți avea o perspectivă mai largă asupra ideologiei corectitudinii politice, ca formă de nihilism. Pentru înțelegerea dictaturii pe care o poate exercita această nouă ideologie, vă recomand să citiți Edward Behr – O Americă înfricoșătoare, în care veți găsi o mulțime de fapte culese mai ales din campusurile universitare americane. Filosoful marginal și marginalizat Alexandru Dragomir o recomanda tinerilor spre lectură, socotind-o „o carte teribilă”. Este, într-adevăr, teribilă, când te gândești că ideologia nou-apărută și susținută masiv de stat poate face victime similare în România. De asemenea, vă recomand, ca o completare, Criza spiritului american, scrisă de conservatorul Allan Bloom care, investigând gândirea noilor generații de studenți, a descris multiplele fațete ale fenomenului pe care îl etichetează ca fiind nihilism educațional, universitar, în variantă… americană. Bloom dovedește, cu argumente greu de respins, că așa-zisa valoare a toleranței (valoarea capitală a ideologiei politice) este o non-valoare pentru că este goală de sens, nu are niciun conținut. Pe student îl învață să fie tolerant… și atât. Nu îl învață să urmeze un model cultural și comportamental, așa cum a făcut-o de două mii de ani cultura creștină. În fine, vă recomand, încă o dată, cartea Părintelui Serafim Rose, citată mai sus, pentru înțelegerea corectitudinii politice ca produs de dată relativ recentă al procesului de apostazie care a început odată cu Renașterea, s-a manifestat virulent în timpul Revoluției Franceze (1789) și a cunoscut o amploare fără precedent în timpul revoluției bolșevice din Rusia. Dar despre rădăcinile nihiliste ale bolșevismului vom mai avea ocazia, să vorbim, într-un număr viitor. (Ciprian Voicilă)

Discursul corect politic despre Sfinţii Închisorilor. Strategiile eludării

(Articol preluat din Revista Permanențe) Motto: „Dacă putem da în vileag adevăratele origini şi natura corectitudinii politice, vom fi făcut un pas gigantic către abolirea ei” (William S. Lind) Nu cu multă vreme în urmă a văzut lumina tiparului o carte importantă: „Corectitudinea politică - „religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale”. Apărută la Editura Rost, cartea îngrijită de gânditorul american de orientare conservatoare William S. Lind şi de românii Andrei Dîrlău şi Irina Bazon, este propriu-zis o radiografie - desfăşurată pe mai multe planuri - a noii maladii care a cuprins România recentă: corectitudinea politică. O boală colectivă ai cărei germeni se transmit la nivel cultural (prin curentele culturale încurajate şi finanţate de principalele instituţii ale statului), în sistemul de învăţământ universitar (având ca centre de emergenţă în special facultăţile de ştiinţe socio-umaniste) şi mai ales în mass-media (televiziune, presă, agenţii de publicitate). O boală „mortal de serioasă” pentru că „încearcă să altereze virtualmente toate regulile, oficiale şi neoficiale, care guvernează relaţiile dintre oameni şi instituţii. Ea vrea să schimbe comportamentul, gândirea, chiar şi cuvintele pe care le folosim. Într-o măsură semnificativă, deja a reuşit s-o facă. Iar cine controlează limbajul, controlează de asemenea şi gândirea” (William S. Lind). Vom lua ca ghid de iniţiere în noua paradigmă, corectitudinea politică, volumul amintit mai sus şi vom răspunde la câteva întrebări orientative. 1. Ce este corectitudinea politică? Potrivit gânditorului american, dacă pentru marxişti această sintagmă desemna „Linia Generală a Partidului”, pentru adepţii ei contemporani nouă ea semnifică „Linia Generală a Sistemului în America, astăzi”. Avem de a face cu o nouă ideologie totalitară care nu suportă concurenţă ideatică. Pentru cel care îndrăzneşte să gândească de-negânditul şi mai ales să rostească ceea ce este interzis să rosteşti, „rezultatul este în mod inevitabil lagărul de concentrare, gulagul şi mormântul” (Lind) În introducerea la textele autorilor William S. Lind, Raymond V. Raehn, T. Kenneth Cribb, Jr.; Jamie Mc Donald, Gerald L. Atkinson, primul scrie: „Cu toate că au existat şi există unii americani care au crezut sau cred în ideologii, America însăşi nu a avut niciodată o ideologie oficială, de stat - până acum. Dar ce se întâmplă azi americanilor care sugerează că există diferenţe între grupurile etnice, ori că rolurile sociale tradiţionale ale bărbaţilor şi femeilor reflectă firile lor diferite, ori că homosexualitatea este greşită din punct de vedere moral? Dacă sunt figuri publice, ei trebuie să se târască în noroi şi să se înjosească cerându-şi nesfârşite scuze ipocrite. Dacă sunt studenţi la universitate, ei riscă judecăţi arbitrare în „Camere Înstelate” (Notă explicativă: „Star Chamber Courts” - veche instanţă engleză de apel (sec. XVI-XVII) numită Camera Stellata, aflată în Palatul Westminster - un tribunal special, fără martori, cu proceduri secrete, metode inchizitoriale şi sentinţe arbitrare, folosit ca instrument de opresiune şi armă politică pentru terorizarea opozanţilor regimului, prin decizii favorabile regelui şi guvernului) şi posibila exmatriculare). Dacă sunt angajaţi ai unor corporaţii private, riscă să-şi piardă locul de muncă. Şi care a fost crima lor? Că au contrazis noua ideologie de stat a Americii - „Corectitudinea Politică” ”. William S. Lind arată că ceea ce îndeobşte poartă numele de „corectitudine politică” ar trebui etichetat mai precis ca marxism cultural. Concluzia ar trebui să îi pună pe gânduri pe adepţii corectitudinii politice care o consideră apanajul liberalismului clasic, o consecinţă ultimă a respectării în practică a drepturilor omului. Meritul extraordinar al cărţii recent apărute este acela că pune în lumină întregul traseu cultural, ideatic, şi social prin care noua dogmă a lumii în care trăim - corectitudinea politică - este legată inextricabil de Marx şi marxism. Lind relevă faptul că ideologia marxistă a supravieţuit în timp prin efortul unor intelectuali de a traduce marxismul din limbajul economiei în cel al culturii. Primul dintre aceştia a fost comunistul Antonio Gramsci, în anii 20. În paranteză fie spus, Gramsci - fost angajat al Internaţionalei Comuniste între 1923 şi 1924 - elaborase celebra teorie despre hegemonia culturală prin care marxiştii trebuie să îşi exercite hegemonia culturală, cu concursul instituţiilor sociale, ceea ce ar fi dus, în final, la crearea omului nou... comunist. Acesta constatase, printre altele, că muncitorii nu vor rezona la chemările lor revoluţionare atâta vreme cât îşi vor păstra un suflet creştin. Ulterior, în 1923, un număr de intelectuali marxişti, în frunte cu Georg Lukacs, a înfiinţat Institutul pentru Studii Sociale, al cărui scop final era această traducere şi care avea să rămână în istoria culturală a Europei inter şi postbelice ca şcoala de la Frankfurt - din care fac parte şi Wilhelm Reich, Erich Fromm, Herbert Marcuse, Theodor Adorno. În opinia lui Lind, „Şcoala de la Frankfurt l-a combinat pe Marx cu Freud, iar mai târziu (a suferit) alte influenţe, au adăugat lingvistica pentru a crea „Teoria critică” şi „deconstructivismul”. Acestea, la rândul lor, au influenţat puternic teoria educaţiei, iar prin intermediul instituţiilor de învăţământ superior au dat naştere la ceea ce azi numim „corectitudine politică”. Descendenţa e clară şi linia se poate reconstitui mergând înapoi drept până la Karl Marx”. 2. Care sunt efectele palpabile ale noii ideologii totalitare - corectitudinea politică- în spaţiul public românesc? A. Campania agresivă de promovare a homosexualităţii în instituţii de prestigiu ale statului (în curând şi în învăţământul secundar), cu largul concurs al unor ambasade din România; B. Presiunea fără precedent exercitată de reprezentanţii minorităţilor sexuale din România pentru redefinirea conceputului de căsătorie: se vrea căsătorie = parteneriat civil, ceea ce reprezintă un real pericol pentru reprezentanţii şi apărătorii familiei tradiţionale; C. Încercarea de excludere a lui Dumnezeu din spaţiul public prin transformarea orei de religie, în programa şcolară a învăţământului de stat, în disciplină opţională. 3. Cum recunoaştem discursul specific ideologiei corectitudinii politice? Întrebarea vizează două dimensiuni: metoda de analiză a faptelor şi raportul discurs-realitate. Lind consideră că metoda îndelung uzitată de adepţii corectitudinii politice este deconstructivismul, o metodă de analiză „concepută astfel încât să evidenţieze corectitudinea ideologiei lor în toate situaţiile. Pentru marxiştii clasici, analiza era economică. Pentru marxiştii culturali, analiza este lingvistică: deconstructivismul. Deconstrucţia „dovedeşte” că orice „text”, trecut sau prezent, ilustrează opresiunea negrilor, femeilor, homosexualilor etc., prin aplicarea unei anumite grile de lectură care „găseşte” asemenea sensuri în cuvintele textului (indiferent de înţelesul lor real). Ambele metode sunt, desigur, analize false care răstălmăcesc realitatea evidentă astfel încât să se conformeze unor concluzii prestabilite, dar care dau ideologiei un aer „ştiinţific”. Un domeniu specific de aplicare a metodei deconstructiviste este acela al istoriei. Despre premisele false acceptate in corpore de deconstructivişti, în analiza faptelor istorice, veţi afla mai multe din textul lui Roger Kimball- „Desfiinţarea istoriei: de ce relativismul este greşit?” Una dintre trăsăturile comune istoricilor fascinaţi de metoda deconstructivistă este aversiunea pe care o manifestă în raport cu ideea de adevăr obiectiv. Pentru ei adevărul este întotdeauna relativ, condiţionat de datele celui care analizează faptele istorice (cultura din care provine, sistemul lui de credinţe şi convingeri, prejudecăţile sale, apartenenţa etnică, sexul). În final, concluzia lor este că adevărul nu este ceva pe care îl descoperi, dimpotrivă, este ceva inventat. Prin urmare, deconstructiviştii nu reflectă în discursul lor realitatea. Ne amintim aici că una dintre definiţiile tradiţionale- în acord cu bunul simţ- ale unui enunţ adevărat era , în scolastica medievală, adecvarea dintre enunţ/ discurs şi realitate: veritas est adaequatio rei et intellectus (adevărul este concordanţa dintre lucru şi intelect). În România ultimilor zeci de ani Lucian Boia, de pildă, cam asta face: deconstructivism. Titlurile cărţilor sale, vândute drept cărţi de istorie, sunt grăitoare in acest sens: Istorie şi mit în conştiinţa românească, Două secole de mitologie naţională, Jocul cu trecutul. Avem intelectuali români de profesie... deconstructivişti. 4. Cum se aplică discursul corect politic la subiectul Sfinţii Închisorilor? În ultimii ani creştinii din România şi-au manifestat interesul pentru istoria lor recentă, redescoperind rămăşiţele materiale şi spirituale ale unei Românii interbelice peste care a trecut tăvălugul comunismului. Moaştele descoperite în gropile comune de la Aiud, Târgu Ocna şi, recent, la Periprava atestă cât se poate de empiric un adevăr incontestabil: valorile cardinale care i-au călăuzit în viaţă şi în moarte sunt certificate ca valide atât în timp, în istorie, cât mai ales în eternitate… de Dumnezeu. Aşa se face că despre ei, Sfinţii Închisorilor, se vorbeşte - din evlavie sau din interes - pe diverse tonalităţi, în diverse registre: de la tonul pios - prin care se doreşte întreţinerea şi intensificarea evlaviei faţă de ei, mergând până la recunoaşterea lor oficială ca sfinţi şi trecerea lor în calendarul creştin-ortodox - până la tonul rece, academic, voit obiectiv şi obiectivant, prin care se încearcă o înţelegere a tabloului de ansamblu privind mecanismele totalitarismului comunist. Un tip de discurs nu îl exclude pe celălalt. Aş zice că, mai degrabă, se pun în lumină reciproc, se completează. Este bine că biografiile Sfinţilor Închisorilor suscită interesul unor categorii sociale şi profesionale atât de variate. Vorbind despre ei încercăm, explicit sau nu, să le transmitem mai ales tinerilor României de azi valorile lor perene: dragostea faţă de Dumnezeu şi ataşamentul ontologic pentru neamul românesc. Întrebarea care se pune nu este, prin urmare, de ce vorbim despre ei? Ci: cum vorbim despre ei? Pentru că, în fapt, sunt două modalităţi de a vorbi: 1. în conformitate cu noua ideologie de stat - corectitudinea politică - dar în dezacord profund cu întregul univers spiritual în care s-au format şi au acţionat Sfinţii Închisorilor; 2. În acord cu ei şi în dezacord ideatic flagrant cu restul lumii. A doua opţiune epistemică este asumată rar, dacă nu chiar foarte rar, întrucât atrage după sine şicane mediatice, şifonarea imaginii publice a vorbitorului sau a scriitorului, etichetarea sa ca fascist, nazist, antisemit etc. Aceasta fiind situaţia, cel mai comod este să vorbeşti despre Sfinţii Închisorilor trecând sub tăcere amănuntele biografice care ar strârni scântei în mass-media, scântei care ar putea să te ardă la figurat, dacă nu chiar la propriu. Cu alte cuvinte, practici, performezi un discurs care se autocenzurează - trăsătură tipică descrisă de autorii volumului „Corectitudinea politică - „religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale”În continuare voi enumera câteva strategii paşnice, în perfect acord cu ideologia corectitudinii politice, de eludare sau chiar falsificare atât a trecutului istoric recent al României, cât şi - mai ales!- a parcursului biografic al Sfinţilor Închisorilor. 1. Focalizarea atenţiei doar pe timpul petrecut în închisoare. Ne interesează, de pildă, viaţa lor duhovnicească, modalităţile ascetice prin care s-au sfinţit în temniţele carliste, antonesciene, comuniste. Şi atât. Ca şi cum ei ar fi ajuns acolo aleator şi ar fi descoperit împreună, supuşi la tot felul de vitregii, diverse modalităţi de supravieţuire. Când, în realitate (vorbim de realitatea istorică), lucrurile au stat altfel. Majoritatea Sfinţilor Închisorilor provin din Mişcarea Legionară. În timpul reeducării de la Piteşti, studenţii legionari au fost principalii vizaţi. Dovadă că prigoana îndreptată împotriva lor nu a fost una pur politică este, printre altele, că primele torturi din camera 4 de la Piteşti s-au desfăşurat pe 6 decembrie (praznicul Sfântului Nicolae) şi 25 decembrie (Naşterea Domnului). Mărturisitorii din temniţele de pe teritoriul României s-au format, în marea lor majoritate, în Frăţiile de Cruce, în acord cu un ideal sublim fixat de Căpitanul: „Mişcarea Legionară, înainte de a fi o mişcare politică (…) este o şcoală spirituală, în care dacă va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un erou”. Ei au făcut parte dintr-o generaţie, având valori comune, un Weltanschauung comun şi un ideal comun. Cunoşteau de mai înainte, la nivel simbolic, principalele momente ale drumului Golgotei pe care aveau să păşească: muntele suferinţei, pădurea cu fiare sălbatice, mlaştina deznădejdii. 2. Desemnarea lor ca „Sfinţii Închisorilor comuniste”. Restrângând categoria mărturisitorilor români din secolul XX la cei care au fost închişi în timpul regimului comunist, îi excludem din principiu pe aceia care au fost prigoniţi încă din timpul regimului carlist şi antonescian. Exemplificăm aici prin câteva nume: Lucia Grecu, Nicoleta Nicolescu, Elena Lenuţica Bagdad, Iordache Nicoară. 3. Alegerea doar a câtorva personalităţi din categoria „Sfinţilor Închisorilor”, trecând sub tăcere zeci de alte nume, cu viaţa şi suferinţa lor. Părintele Atanasie Ştefănescu, mărturisea într-un interviu, faptul că se vorbeşte prea puţin despre doctorul Dumitru Uţă şi despre Traian Trifan: „(…) Însă despre doctorul Uţă nimeni nu vorbeşte. El a salvat Aiudul”. „ Ce viziune a avut Trifan, domnule, mare vizionar era omul acesta! Cei de azi vorbesc toţi de treburile astea, dar nu vorbesc de Trifan ca şi când nu ar fi existat.” (Părintele Atanasie Ştefănescu - „Oameni şi fapte din vatra Aiudului”, Fundaţia Justin Pârvu, 2012; p. 54, 127) 4.Încercarea de a-i „exonera” de „vina” apartenenţei la Mişcarea Legionară, crezând că, în acest fel, le creştem şansele de canonizare. Prin această atitudine dovedim lipsă de respect pentru viaţa lor (viaţa fiecăruia dintre noi fiind un continuum, care trebuie privit ca întreg), pentru întregul univers spiritual în care s-au format- despre care am detaliat la punctul 1- şi încălcăm pravila bisericească prin care ni se interzice să falsificăm vieţile sfinţilor. 5. Desemnarea lor, în mod obstinat, ca „mărturisitori”, evitând astfel titulatura de sfinţi. În Biserică există mai multe categorii de sfinţenie: profeţii, apostolii, mucenicii (termen sinonim cu „martirii”, „mărturisitorii”), cuvioşii (proveniţi, de obicei, din rândul monahilor). Din punct de vedere etimologic, „martir” - în limba greacă „martys” (gen. „martyros”), în latină, „testis”- înseamnă martor, „cel care îşi aminteşte cu foarte mare grijă de un anumit lucru sau eveniment” (conform „Dicţionarul etimologic al limbii greceşti” al lui Chantraine). Rămâne ca fiecare dintre noi să identifice în discursul public despre Sfinţii Închisorilor aceste trăsături şi, mai ales, să decidă - în cazul în care evlavia sau interesul epistemic ne îmboldesc să vorbim sau să scriem despre ei - în ce postură discursivă se aşază: corectă faţă de noua ideologie de stat - corectitudinea politică - dar incorectă faţă de ei, Sfinţii Închisorilor, sau viceversa. (Ciprian Voicilă)

Omul nou bolşevic - un proiect vechi şi demonic

(Preluat din revista Permanențe. Citiți și: Testamentul Sfinților Închisorilor. Scrisoare despre Părintele Justin Pârvu. Un om ca o gură de aer: domnul Gheorghe Jijie. Cuvântul meu de la conferința dedicată Sfinților Închisorilor- Iași, 2012. Octavian Anastasescu, eroul discret. Un chip de mărturisitoare: Nicoleta Nicolescu. O întâlnire cu liceenii din Mizil, în jurul mărturisitorilor din închisori.) Idealul omului nou pe care voiau să-l creeze comuniştii prin tortură continuă s-a născut demult, în 1863, o dată cu publicarea romanului „Ce-i de făcut?”. Cernîşevski, autorul său, a schiţat în trăsăturile lui Rahmetov portretul tipului ideal, spre care avea să tindă orice comunist veritabil. Romanul pe care Cernîşevski l-a scris în temniţă s-a vrut şi este mult mai mult decât un roman. El „a servit drept manual pentru o viaţă perfectă pentru trei generaţii de revoluţionari. Este un roman al educaţiei” (Alain Besancon). Până şi subtitlul său este sugestiv: „Schiţă despre oamenii noi”. Să ne oprim puţin asupra acestui ideal-tip, cum ar spune sociologul Max Weber. Înainte de toate, trebuie remarcat faptul că Rahmetov desconsideră întreaga cultură a trecutului. Cultura şi civilizaţia care l-au precedat sunt produsul burgheziei, al clasei exploatatorilor. Ele trebuie ignorate şi pentru că au fost depăşite de noile cuceriri ale ştiinţei. Rahmetov crede necondiţionat în ştiinţă şi în atotputernicia explicaţiilor ei - o meteahnă ale cărei origini se găsesc în Secolul Luminilor. Rahmetov dezavuează religia şi filosofia, în schimb îşi impregnează asiduu mintea cu emanaţiile gânditorilor materialişti: Feuerbach, Vogt, Moleschott. El nu mai crede în Dumnezeu, dar crede în ştiinţă şi în el însuşi. Se autoeducă, impunându-şi să-şi reprime sentimentele general-umane, fireşti, cum ar fi dragostea. Este rece şi calculat. E un robot autoprogramat să îşi ducă la îndeplinire scopul final: revoluţia. Când doarme, îşi visează logodnica: Revoluţia. În mintea lui Cernîşevski, cine ajungea la acest tip nou de cunoaştere suferea un soi de iluminare. Revoluţia era sinonimă cu egalitatea în drepturi, cu dispariţia diferenţelor dintre clasele sociale (s-a spus, pe bună dreptate, despre comunism că ar fi o religie fără Dumnezeu, dar care plagiază abundent creştinismul; inclusiv imaginea Paradisului creştin e substituită cu una a unui paradis terestru în care clasele sociale dispar iar omenirea trăieşte într-o stare de abundenţă continuă). Iar această cunoaştere - utopie, îi spunem noi - trebuia să cucerească întreaga societate prin... REEDUCARE. „Societatea trebuie să se reeduce, acesta este un fapt”; „cel care s-a reeducat, îi reeducă pe ceilalţi”, scrie Cernîşevski. Iată că ideea reeducări i - care avea să fie experimentată intens la Piteşti, Gherla şi Canal- era conţinută în romanul- cult al generaţiilor care au îmbrăţişat ideologia bolşevică. Reeducarea este o componentă esenţială a doctrinei comunismului. Rahmetov a fost, pentru Lenin, modelul ideal al revoluţionarului. Vladimir Ilici Ulianov povestea că lectura romanului Ce-i de făcut? l-a răscolit profund. Un amănunt interesant: dacă pe Cernîşevski îl citeşte cu nesaţ - „M-am îmbătat de lectură din revărsatul zorilor până în noapte. Autorul meu preferat era Cernîşevski”-, romanele lui Dostoievski îi repugnă: „Cunosc subiectul acestor opere rău mirositoare, mi-e suficient. Începusem să citesc Fraţii Karamazov, dar nu am putut să ajung mai departe de scenele din mănăstire de la începutul cărţii. În ce priveşte Demonii, este o porcărie reacţionară... şi eu nu am timp de pierdut. Am aruncat cartea după ce am frunzărit-o. O asemenea literatură îmi este inutilă”. Taxarea drept reacţionară a literaturii Demonilor nu este întâmplătoare. Dostoievski a fost primul intelectual rus care a intuit germenii unei noi lumi - materialiste, atee, pozitiviste, violente, antihriste, într-un cuvânt - care se găseau în romanul „Ce-i de făcut?”. Conştiinţa sa pravoslavnică l-a îndemnat să descrie acest nou tip uman - fundamental îndreptat împotriva lui Hristos şi a întregii culturi creştine - în „Însemnări din subterană”, Crimă şi pedeapsă, Idiotul şi mai ales în Demonii. Dostoievski cunoscuse pe viu psihologia anarhismului rus şi a socialismului utopic frecventând cercul literar al lui Petraşevski. Pentru Lenin, ca şi pentru eroul său preferat, Rahmetov, cultura şi religia nu sunt decât expresii ale luptei de clasă. „Oamenii au fost şi vor fi întotdeauna victime stupide ale înşelării şi ale autoînşelării în politică, atâta timp cât nu vor învăţa să caute îndărătul fiecărei fraze, declaraţii şi făgăduieli cu caracter moral, religios, politic sau social, interesele unor clase sau ale altora”. (Lenin - „Trei izvoare şi trei părţi constitutive ale marxismului”, vol. 23, 1964) Lenin era adeptul războiului civil, al terorii („În perioada de revoluţie, lupta de clasă ia în mod inevitabil, întotdeauna şi în toate ţările, forma de război civil, iar războiul civil e de neconceput fără distrugeri dintre cele mai grele, fără teroare” (Lenin - „Scrisoare către muncitorii americani”, vol. 37, 1965), dar şi al reeducării prin educaţie: „Noi trebuie să luptăm împotriva burgheziei, atât pe calea armelor, cât şi, mai ales, pe cale ideologică, prin educaţie”. (Lenin - „Cuvântare la consfătuirea pe ţară a comitetelor pentru educaţie politică”, vol. 41, 1966) Reeducarea era un proiect global care trebuia să afecteze toate categoriile sociale: „Masele celor ce muncesc, masele de ţărani şi muncitori trebuie să învingă vechile deprinderi ale intelectualităţii şi să se reeduce în vederea constituirii comunismului”. În temniţele comuniste din România reeducarea a debutat în închisoarea de la Suceava şi a cunoscut apogeul între 1949 şi 1952 în temniţele de la Piteşti, Gherla şi la Canalul Dunăre - Marea Neagră. „Trebuie să vă curăţim creierul bucăţică cu bucăţică de vechile idei” era una din lozincile reeducării (Cf. Ioan Ianolide,„ Întoarcerea la Hristos”, Christiana, 2006, p. 98), orchestrate din culisele scenei politice de Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu Dej, Teohari Georgescu, Gheorghe Pintilie (şef al securităţii), Alexandru Nicolschi (adjunct al şefului securităţii). Ceea ce în ochii comuniştilor era reeducare, pentru deţinuţii politic avea un alt nume: dezumanizare. Octavian Voinea, una din principalele victime ale reeducării de la Piteşti, arată că ultima etapă a reeducării viza pierderea credinţei în Dumnezeu şi că, odată ce acest proces îşi atingea ţinta, „individul devenea satanizat” (Octavian Voinea- „Masacrarea studenţimii române în închisorile de la Piteşti, Gherla şi Aiud”, editura Majadahonda, p. 44). A privi procesul reeducării printr-o optică religioasă, mai precis, creştină, li se poate părea unora un act de-a dreptul excesiv. În favoarea acestei perspective pot fi aduse mai multe argumente. Notez aici unul dintre ele. Debutul reeducării prin tortură are loc pe 6 decembrie 1949, de Sfântul Nicolae. Al doilea atac îndreptat împotriva studenţilor închişi la Piteşti are loc de Crăciun, pe 25 decembrie 1949, fiind considerat „cel mai feroce” (Gh. Andreica - „Mărturii... Mărturii... din iadul temniţelor comuniste”, editura 2000, Bucureşti, 2000). Pot fi invocate aici, în acelaşi sens, multe blasfemii puse la cale în perioada Postului Mare de Eugen Ţurcanu şi ciracii săi. Tache Rodas povesteşte că în ziua de Buna-vestire, după ce a fost bătut cu bâtele - erau câte trei călăi pe o victimă - în celebra cameră „4 spital” de la închisoarea Piteşti, Ţurcanu s-a lăsat în voia demonilor care vorbeau prin el: „ Eu sunt Ţurcanu! Primul şi ultimul. Nu s-a născut un altul care să-mi ia locul. Pe mine nu mă poate nimeni minţi, aşa cum vă mint pe proştii ca voi. Eu sunt adevărata evanghelie! Eu o scriu acum. Am pe ce o scrie: pe stârvurile voastre.” Pentru mine, cea mai complexă panoramă asupra reeducării o oferă Dumitru Bordeianu în cartea sa de memorii, „Mărturisiri din mlaştina disperării”. O carte din care cititorul poate învăţa multe despre războiul duhovnicesc şi despre consecinţele devastatoare pe care le au în sufletul omului aparent-micile sale căderi. Bordeianu s-a pregătit pentru scrierea cărţii, rugându-se şi ţinând post câteva săptămâni. Încă din prefaţă, autorul simte nevoia să precizeze: „Fenomenul Piteşti- Gherla nu este numai unul ieşit din comun ci, din punctul meu de vedere, este un fenomen mistic, pentru că acolo lupta s-a dat între cei ce-L slujeau pe Dumnezeu şi cei posedaţi de duhurile satanei („Mărturisiri din mlaştina disperării”, editura Scara, 2014, p. 10). Dumitru Bordeianu a trăit din preaplin această confruntare. A fost torturat de Ţurcanu şi de acoliţii săi, luni în şir. În timp ce se afla în închisoarea Gherla, la întrebarea unui reeducat dacă mai crede în Dumnezeu, Bordeianu a spus că el nu i se mai roagă lui Dumnezeu. Nu mai spune rugăciuni. Şi din acea clipă nu a mai putut să se roage. A simţit cum l-a părăsit harul lui Dumnezeu. În locul lui, în sufletul său s-a instalat un duh al fricii. Îi era groază de moarte, de dispariţia sa fizică. „Atunci când m-a întrebat Zaharia, ce-i cu credinţa mea, un gând care nu era al meu şi nici de la Dumnezeu, m-a stăpânit şi mi-a şoptit: Spune că nu te mai rogi lui Dumnezeu! Şi aşa am şi rostit, public, în camera 3 subsol: Nu mai fac rugăciunea, nu mă mai rog lui Dumnezeu. Şi din acel moment nu mi-am mai spus rugăciunea. Urmarea ruperii comuniunii cu Dumnezeu prin rugăciune a fost că duhul satanei a intrat în mine şi m-a torturat şi m-a muncit, din august 1951 până la Paştile anului 1954. Ţin să precizez că am spus că nu-mi mai fac rugăcinea, nu că nu mai cred în Dumnezeu. Marele meu păcat însă a fost că nu mi-am mai făcut rugăciunea, cu adevărat. Greşeală cu atât mai gravă, cu cât trebuia să mă gândesc la cuvintele sfinte: Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu vă ispitească satana.” (ed., cit., p. 268) Dumnezeu avea să îi învie sufletul prin intermediul unui alt martir, Gheorghe Jimboiu, un ucenic al lui Valeriu Gafencu. În faţa lui Jimboiu, Dumitru Bordeianu şi-a deşertat sufletul, mărturisindu-şi lepădarea, iar acesta l-a îndemnat să cadă cu umilinţă în faţa Domnului şi să-i ceară iertare cu lacrimi: „Ofensa adusă lui Dumnezeu nu se poate şterge decât cu lacrimile căinţei. Numai când te vei ruga cu lacrimi şi te vei căi, Dumnezeu îţi va auzi glasul şi te va ierta” (ed., cit., p.359) Sentimentul de căinţă adâncă avea să-i inunde inima în noaptea de Înviere a anului 1954, în timp ce clopotele bisericii din Gherla vesteau Învierea. A simţit cum Hristos învie şi în inima lui, alungând duhul potrivnic. (Ciprian Voicilă)

Testamentul Sfinţilor Închisorilor – de Ciprian Voicilă (articol apărut în Nr. 36 al Revistei „Atitudini”)

Putem vorbi despre un testament al Sfinţilor Închisorilor? Şi dacă da, în ce ar consta el? Cu ce ne angajează un asemenea testament pe noi, creştinii, care manifestăm evlavie faţă de ei, noii mărturisitori ai secolului XX? Eu cred că acest testament transpare explicit într-o carte apărută la editura Bonifaciu, în 2009, intitulată Deținutul profet. O carte care, prin gravitatea problemelor pe care le aşază în faţa conştiinţei creştinilor trăitori în secolele XX şi XXI, merită o minimă dezbatere. În debutul volumului, Ioan Ianolide, într-o scrisoare adresată Anei Maria Marin (soţia mărturisitorului Vasile Marin, ucis pe frontul de la Majadahonda) îi mărturiseşte că „după toate distilările spirituale provocate de cea mai cumplită şi îndelungată prigonire a creştinătăţii” a dobândit un „autentic creştinism ca şi concepţie integrală despre viaţă. Pe aceasta o mărturisesc acum, în pragul morţii, căci am o tumoare hepatică ce-mi numără zilele” – îşi încheie Ioan Ianolide scrisoarea. Citind textele adunate în Deţinutul profet, ce par scrise în perioade diferite („Tristeţile unui deţinut”, „Profeţiile unui deţinut”, „Spovedania unui deţinut”), ai sentimentul că te apropii ideatic – cu fiecare pagină parcursă – de esenţa personalităţii Sfinţilor Închisorilor, esenţă care îi defineşte şi care îi individualizează în categoria mai largă a mucenicilor şi mărturisitorilor pentru Hristos, din primele secole şi dintotdeauna. La paginile 26 şi 27 descoperim – după mine – mobilul interior, motivaţia profundă care i-a împins atât de dramatic, însă atât de glorios la sacrificiul de sine, dar şi la unirea în veşnicie cu Hristos.

Ianolide vorbeşte despre sine la persoana a-3-a: „Ştie că datorează mult Filocaliei din punct de vedere sufletesc, că gândirea i-a fost formată de teologie, şi totuşi ia distanţă faţă de ele, le judecă pe toate cu luare aminte şi caută să le vadă pe toate în Hristos. Îl interesează mântuirea lumii: ce este, cum este şi cum se poate concretiza. Filocalia, din acest punct de vedere, îi pare o reducere a viziunii hristice asupra lumii la viziunea eremitică asupra monahismului. Filocalia este o restrângere a spiritualităţii creştine la spiritualitatea personală, ori, cel mult, monahală. Introspecţia monahilor i-a făcut să nu mai privească lumea ca lume. Viziunea din Filocalie e război nevăzut cu duhurile, război cu patimile şi război cu lumea ca un tot integral. Discursul filocalic nu seamănă cu discursul evanghelic, căci acolo lupta se dă în lume, pentru schimbarea lumii şi spre înfrângerea forţelor întunericului din lume. Filocalia e scrisă în Evul Mediu, când problemele lumii erau transmise statelor, iar statele le rezolvau în măsura în care erau ori nu erau expresie a creştinătăţii, iar monahii se dedicau vieţii pur spirituale. O parte din virtuţile şi valorile evanghelice nici nu apar în Filocalie: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia, pedeapsa etc. El (adică Ianolide) înţelege specializarea pe domenii în creştinătate, dar în unitatea ce o dau mădularele în trupul omului. Caută deci regăsirea trupului mistic al lui Hristos ca realitate ce integrează lumea, o umple şi o sfinţeşte. Dacă ar trebui să-şi expună concluziile vieţii într-o conferinţă succintă, ar lua drept exemplu predica de pe munte a Mântuitorului. Toţi creştinii, în orice domeniu s-ar afla, trebuie să fie solidari, în acelaşi duh şi concepţie creştină”.

„Nu izolarea de lume ci salvarea lumii cu preţul propriei vieţi”/ Ioan Ianolide nu contestă valoarea inestimabilă a scrierilor filocalice – în Întoarcerea la Hristos arată cât de importante au fost acestea pentru Valeriu Gafencu şi mica sa „obşte” de la Aiud, formată din Virgil Maxim, Marin Naidim şi din el, Ioan Ianolide -, ci pune în lumină valorile cardinale ale celor pe care îi numim generic „Sfinţi ai închisorilor”: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia. Scopul lor nu a fost acela de a se retrage la linişte, de a se izola de lume, atenţi doar la propria mântuire ci, paradoxal pentru mentalitatea vremurilor noastre, şi-au pus problema salvării lumii cu preţul propriei vieţi. În aceeaşi carte explozivă Ianolide spune: „În mod regretabil însă, în Biserică clerul s-a rezumat la rugăciuni, iar laicii au intrat într-un formalism lipsit de conţinut. A dispărut ierarhizarea valorilor laice în Biserică, şi deci s-a pierdut misiunea laicilor în lume, cât şi în Biserică” (op. cit., p. 183). Prin urmare, scopul Bisericii – ca trup mistic al lui Hristos – nu este doar acela de a se ruga pentru lume, într-o atitudine pasivă, ci de a lupta împreună – cler, monahi, mireni – împotriva răului din lume şi contra forţelor antihristice care o ameninţă, acum mai mult ca niciodată. Aceeaşi învăţătură o descoperim la Valeriu Gafencu: „Avem nevoie de mărturisitori şi trăitori creştini, monahi şi laici. Nu ne retragem din bătălia istoriei, ci ne formăm şi ne oţelim în îndârjita ei tensiune” . Regăsim acest tip de înţelegere a rostului Bisericii în lume la toţi reprezentanţii de frunte ai Sfinţilor Închisorilor. Ion Moţa şi Vasile Marin s-au dus să moară în Spania, pentru că se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos. Înainte de a porni pe drumul fără întoarcere al propriului destin, Ion Moţa îi lasă profesorului Nae Ionescu o scrisoare-testament a cărei lectură ne înfioară şi astăzi: „Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători? Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!”. Unele dintre cele mai cunoscute versuri ale poetului martir Radu Gyr dau expresie aceluiaşi duh jertfelnic: „Nu dor nici luptele pierdute,/ nici rănile din piept nu dor,/ cum dor acele braţe slute/ care să lupte nu mai vor./ (…) Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,/ nici ochii când în lacrimi ţi-s./ Adevăratele înfrângeri/ sunt renunţările la vis”./ Acelaşi mesaj lipsit de orice echivoc ni-l relevă versurile unui alt poet martir, Constantin Oprişan: „Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,/ Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;/ Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,/ Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!”/

„Vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te!”/ Într-un interviu apărut în numărul 8 al revistei Atitudini, din octombrie 2009, Părintele Justin Pârvu spunea: „Trăim într-o lume anarhică, întreaga clasă politică este vrăjmaşă a lui Hristos şi slujitoare răului, de aceea numai simpla noastră vieţuire, fără să abdicăm de la principiile noastre creştine, este o mărturisire şi o mucenicie de zi cu zi. (…) Singurele noastre arme sunt numai cele duhovniceşti: rugăciunea, smerenia, dragostea, dar şi mărturisirea. Nu se poate dragoste fără mărturisire. Dragostea este jertfitoare, iar noi dacă ne temem să mărturisim adevărul, ce jertfă mai avem? (…) Soluţii omeneşti nu sunt, dragii mei! Soluţia este moartea pentru Hristos”. În Cuvântul Înainte adresat întregului neam românesc, Virgil Maxim, scrie: „Până vom fi conştienţi şi luciditatea minţii nu ne va părăsi, vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te! Ridică-te din mocirla păcatului la cunoştinţa Luminii mântuitoare! Adună-te cu cei buni la picioarele lui Hristos şi porneşte din nou la luptă. De la ICOANĂ, urcând muntele suferinţei (biruindu-ţi patimile trupeşti), trecând prin pădurea cu fiare sălbatice (ucigând în tine orice gând meschin şi egoist şi orice dorinţă de mărire lumească) şi creându-ţi drum prin mlaştina deznădejdii (suportând tot oprobriul public al celor inconştienţi şi ignoranţi în răutatea lor), în numele neamului tău! Vei suferi, dar vei învinge!” Duhul mărturisirii credinţei în Hristos vine în contradicţie flagrantă cu instinctul de conservare a propriei persoane şi cu tendinţa firească, naturală a omului de a se bucura de „fructele pământului” (André Gide), de măruntele şi adeseori meschinele bucurii ale vieţii. Când în 1978 Părintele Gheorghe Calciu a ţinut în faţa tinerilor seminarişti, teologi, dar şi proveniţi de la alte facultăţi – care veniseră la Seminarul de la Radu Vodă, însetaţi fiind de cuvântul lui Dumnezeu, suprasaturaţi de sufocanta şi aplatizata ideologie marxist-atee, celebrele Şapte Cuvinte către tineri, colegii săi de profesorat, fraţii săi întru Hristos l-au considerat nebun pentru că, în ochii lor, doar o persoană care îşi ieşise din minţi putea să îşi anuleze instinctul de conservare în favoarea mărturisirii creştine: „În timp ce anunţam public ceea ce intenţionam în legătură cu credinţa şi combaterea ateismului, fiecare hotărâre a mea creştea neliniştea în rândurile lor, care ajunseseră să mă considere nebun, pentru că nu înţelegeau cum un om poate merge până la sacrificiul personal pentru Hristos.”

Unul dintre meritele enorme ale Sfinţilor Închisorilor este acela că au intuit faptul că orânduirea comunistă este doar o etapă în procesul de constituire a Noii Ordini Mondiale, al cărei apogeu va fi instaurarea fastuoasă a Antihristului. Ioan Ianolide scrie: „Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii care va veni. Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenţi şi fără precedent. Din punct de vedere antihristic, comunismul ateu şi-a îndeplinit misiunea şi nu mai este necesar, deci poate să dispară spre a transmite puterea sa unei noi forţe apocaliptice” . Aceeaşi intuiţie au avut-o în Rusia sovietizată creştinii Bisericii din Catacombe – urmaşii Patriarhului Tihon – care refuzau să lucreze la colectiv motivând că a lucra pentru guvernarea comunistă înseamnă, în fapt, a lucra pentru Antihrist. Dacă îi iubim cu adevărat pe Sfinţii Închisorilor va trebui să ne asumăm lupta cu răul din lume. Un rău care, de la o zi la alta, capătă noi forme: îndosarierea electronică, regionalizarea României, intenţia perversă de a redefini conceptul juridic de căsătorie în favoarea minorităţilor sexuale, intenţia de a le impune cetăţenilor obligativitatea de a-şi înscrie copiii la grădiniţă de la vârsta de trei ani (ceea ce va duce la îndoctrinarea etatistă a generaţiilor viitoare), impunerea orelor de aşa-zisă educaţie sexuală în care copiii sunt familiarizaţi cu perversiunile sexuale şi cu ideea că heterosexualitatea sau homosexualitatea este doar o problemă de alegere personală. (articol apărut în Nr. 36 al Revistei Atitudini)

În curs de apariție la Editura Areopag: „Sensei. Infractor. Călugăr” de Părintele Emanuil Giurăscu.O carte pentru sufletele tinere şi non-conformiste

De câte ori aţi avut ocazia să pătrundeţi, fie şi doar cu gândul, în intimitatea vieţii unui pustnic? Prin această carte rarisimă, în felul ei, vi s-a deschis această posibilitate nebănuită. Genul confesiv a fost inaugurat de Fericitul Au­gus­tin. Dar, să o recunoaştem, literatura confesivă scri­să de monahi este destul de rară. Îmi vin în min­te, pe loc, la întâmplare, jurnalul părintelui Ioan de Kronstadt, jurnalul Stareţului Nicon (ultimul stareţ de la Optina), memoriile teologice şi mistice ale pă­rin­te­lui Sofronie Saharov (Vom vedea pe Dumnezeu pre­cum este), jurnalul părintelui Paulin Lecca, ma­rele prac­ticant al Rugăciunii lui Iisus, şi romanele inspirate din viaţa monahală, „De la moarte la viaţă”, al aceluiaşi Paulin Lecca, şi „Kalist Monahul”. Cartea ce ne stă în faţă este o mică bijuterie li­vrescă, al cărui public ţintă îl constituie, în opinia mea, în primul rând tinerii. Este o carte pe măsura lor: sin­ceră, non-conformistă, refractară la sistem şi la viaţa mic-bur­gheză; o carte care persiflează como­di­tatea şi stan­dar­dizarea vieţii de consum în care vrând-nevrând vieţuim. Simt nevoia să accentuez principala ei calitate: sinceritatea. Într-o lume suprasaturată de obsesia pen­tru propria imagine, pentru brand, pentru poză, cartea este o invitaţie pentru a ne reveni în fire, pentru a ne lepăda măştile sociale şi psihologice, pen­tru a regăsi în adâncul nostru chipul neîntinat al Mântuitorului nos­tru, Iisus Hristos. Sunetul secund al cărţii este, prin ur­mare, apelul la sinceritate. Să fim sinceri cu noi în­şi­ne, dar mai ales cu Dumnezeu. Să nu ne credem vrednici în faţa Lui. Pentru că, de fapt, nici nu suntem şi, de drept, nici măcar nu pu­tem fi. Cred că una din învăţăturile majore ale acestei cărţi este aceea că Hristos nu îl lasă în părăsire pe omul însetat de adevăr, care tânjeşte sincer după pli­nătatea vieţii reale, veşnice. Autorul acestei confesiuni mărturi­seşte că dacă nu s-ar fi călugărit şi-ar fi diversificat patimile. Ne­voia de real a omului îl poate face să se a­fun­de pe veci în mrejele acestei lumi. Sufletul care ni se deschide prin aceste rânduri manifestă un dor neostoit faţă de plinătatea vieţii – deplinătate pe care a des­coperit-o în cele din urmă în calea monahală, pe care a înţeles să şi-o asume, un drum pe care îl con­si­de­ră diferit de cel al „creştinismului cuminţel”, „de seră”, pe care îl trăim majoritatea dintre noi. Fiind veşnic, su­fle­tul omului nu se poate mulţumi cu puţin. „Sufletul omu­lui, spune undeva Dostoievski, este larg, mult prea larg. Ar trebui îngustat”. Am recunoscut în autorul acestei spovedanii scrise, în setea lui de Viaţă şi în foa­mea sa de Realitate şi Adevăr pe o rudă spirituală apropiată a Părintelui Serafim Rose. Pentru autor, drumul cunoaşterii de sine se do­vedeşte a fi lung, sinuos şi periculos ca un dans pe sâr­mă deasupra unei prăpastii. Cititorul retrăieşte cu nos­talgie, prin intermediul lecturii trepidante, at­mo­sfera, hai să o numim spirituală (în sensul de „spirit al vremii”) pe care o cultivau tinerii în România ani­lor ’80-’90. Filmele cu arte marţiale în care evoluau Bruce Lee şi Chuck Norris, peliculele „de acţiune” cu Arnold Schwarzenegger, Rambo sau Rocky, filmele cu Steven Sea­gal au marcat imaginarul miilor sau poate al zecilor de mii de adolescenţi din România. Idealul masculin, arhe­­tipul virilităţii era întruchipat de aceşti minizei ai ecra­­nului. Peripeţiile lor animau seară de seară întâlni­ri­­le şi convorbirile copiilor sau tinerilor din cartier. Deşi mă despart zece ani de au­torul acestor rânduri, mărturisesc faptul că şi eu am fost impregnat de moda fil­melor văzute „pe şestache” la video. Generaţia mea a com­pletat mai târziu ga­le­ria idolilor televizuali cu Jean-Claude Van Damme şi Dolph Lundgren. Colecţionam din greu fotografii cu Bruce Lee. Bruce Lee sărind în un­ghiul morţii. Bruce Lee în sala de oglinzi. Bruce Lee luptân­du-se cu Chuck Norris. Era un soi de cultură al­ter­­nativă la cultura oficială, predată des­tul de plictisitor la şcoală. Într-o formă şuie, ero­nată, ne manifestam, la mă­su­ra noastră co­pi­lărească, dorinţa de a ne depăşi limitele umane şi de a deveni, într-un fel, nemuritori. Desigur că aceas­tă imor­ta­litate fundamentată pe memoria culturală a seme­nilor noştri şi a generaţiilor următoare, pe is­to­rie, este una dintre cele mai cumplite forme de în­şe­lare pe care le-a produs cultura umanistă – dar acest adevăr aveam să-l desco­perim mult mai târziu. Spre deosebire de noi, chibiţii cei mulţi răspân­diţi pe întregul cuprins al României, autorul cărţii de faţă a ales să devină un redutabil practicant al artelor marţi­a­le. Spre finalul carierei sale de luptător şi-a des­chis propria sală. Sufletul său însetat de libertate şi de reali­ta­te – într-un cuvânt, de Dumnezeu – l-a fă­cut să re­nun­­ţe la acest drum care s-a arătat, în cele din urmă, pil­dui­tor, dar zadarnic. Aşa cum l-a deter­mi­nat să aban­doneze căutarea de sine în lumea şprin­garilor că­ro­ra li se deschiseseră noi orizonturi prin liberul acces în ţările Occidentului. Aşa cum l-a scos din at­mosfera oblo­mo­viano-boemă a cântă­re­ţi­lor de stradă din Belgia sau din paradigma devora­toare a muzicii rock. Unul din mesajele pe care scriitorul ni le tras­mite, într-o manieră nemoralistă, este acela că în ab­senţa credinţei în Dumnezeul cel adevărat, neîm­pă­cân­du-se cu golul existenţial, cu nefiinţa, sufletul omu­lui creează simulacre de dumnezeire, idoli care la o cercetare mai atentă se dovedesc toţi perisabili, de lut. Nişte morţi care se cred vii şi care cred că pot da şi altora viaţă. Dacă nu s-ar fi călugărit şi nu s-ar fi pustnicit, autorul acestei cărţi (autor pe care l-am cunoscut şi faţă către faţă, nu doar prin intermediul acestei cărţi) ar fi ajuns cu siguranţă un scriitor apre­ciat. Este uimitor pentru mine cum un om crescut la şcoala violentă a artelor marţiale, a muzicii rock, a şpringarilor are o sensibilitate dostoievskiană a inimii, care îl ajută să îi portretizeze memorabil, cu har, pe „umiliţii şi obidiţii”, pe „oamenii sărmani” violentaţi de mentalitatea capitalistă şi consumeristă a Occidentului. De neuitat rămân în memoria citito­rului chipul bunicii care a sădit în sufleţelul nepotului grăuntele credinţei, rămăşiţele satului tihnit de altă­dată, marile figuri ale duhovnicilor pe care i-a născut mo­nahismul românesc, chipurile iconice ale sihaş­tri­lor neştiuţi ai României. Din punct de vedere estetic, cartea întruneşte acea condiţie necesară şi suficientă despre care vor­bea Roland Barthes: „plăcerea textului”. O citeşti cu plăce­re, alert, ca pe un roman poliţist în prima parte, ca pe un reportaj despre viaţa nebănuită a pustni­ci­lor, dar mai ales ca pe o carte de învăţătură du­hov­ni­cească, do­bân­dită nu din cărţi, ci prin experienţa vie a Ortodoxiei. De la prima la ultima ei pagină este o carte ani­mată de duhul pocăinţei necurmate. Citind-o, mi-am reamintit un lucru simplu, dar care prea des cade în uitare: a fi creştin ortodox înseamnă a lupta până la moarte cu patimile tale. Nu e suficient, ba chiar este primejdios să te conformezi unui standard exterior, să îţi contabilizezi faptele bune sau părutele tale fapte de laudă, să îţi adormi conştiinţa cu gândul că ai în­de­plinit fap­­te­le credinţei, că ţi-ai îndeplinit datoria fa­ţă de Dum­nezeu. Formalismul şi legalismul pân­desc viaţa fie­­că­­ruia dintre noi. Singurul reper în viaţa duhov­nicească rămâne glasul conştiinţei proprii, să­dite în noi de Ziditorul a toate. (Ciprian Voicilă)

Moş Nicolae, Moş Crăciun: biografii comune

(Articol apărut în ultimul număr al revistei Cultura). Cine este Moş Nicolae? Dar Moş Crăciun? Răspunsul nu este atât de simplu pe cât pare. Depinde cine răspunde la aceste întrebări şi în ce context narativ-pragmatic sunt puse. Ipostaza cercetătorului, preocupat de tradiţiile româneşti şi universale, este, vrând-nevrând, wittgensteiniană: semnificaţia cuvântului „Moş Nicolae/Moş Crăciun“ este dată de regula lui de folosire. De contextul pragmatic în care a fost învăţat şi este folosit. În descrierea biografiei intelectuale a lui Moş Nicolae o să am drept călăuze două cărţi: Lecţii despre calendar (Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005) de Otilia Hedeşan şi Ghidul sărbătorilor româneşti (Editura Humanitas, Bucureşti, 1998) de Irina Nicolau. Pentru creştinii ortodocşi, Moş Nicolae este, de fapt, Sfântul Ierarh Nicolae, care a trăit în secolul patru, în timpul împăraţilor Diocleţian şi Maximilian. Sfântul Nicolae a participat la primul sinod ecumenic (din 325 e.n.) şi i s-a opus ereticului Arie. În timpul vieţii, s-a remarcat prin multe virtuţi, milostenia fiind una dintre ele. Ţăranul român avea mare evlavie faţă de el, zugrăvindu-l în icoane. Icoanele pe sticlă dau şi astăzi mărturie despre asta. Ţăranul român a simţit nevoia să îi creeze sfântului ierarh din cetatea Lichiei o biografie alternativă celei păstrate în Tradiţia Bisericii şi consemnată în literatura hagiografică (Vieţile sfinţilor, Proloagele). E de înţeles. Cărţile erau puţine. Cultura lui era una orală. Se întorcea duminica de la biserică, păstrând în inima lui cuvintele şi ideile primite la predică. Elemente de teologie pe care imaginaţia sa debordantă le reasambla, le amplifica descoperind noi dimensiuni mitice. Pentru el, începusem să vă spun, Sfântul Nicolae (Sânicoară) era al doilea sfânt creat de Dumnezeu. El stătea în stânga Lui. A fost misionat să păzească soarele, nu cumva ca acesta să fugă de pe cer. Soarele vede zilnic multe şi nu toate bune. De două ori pe an, primăvara şi iarna, se scârbeşte atât de tare, încât Sfântul Teodor – Sântoader, cum era numit în popor – e trimis pe bolta cerească să îl aducă la ordine. Iarna, Sfântul Nicolae preia această sarcină destul de dificilă. Ţăranii nu erau familiarizaţi cu imaginea actuală a lui Moş Nicolae. Moşul nu venea în mod ritualic o dată pe an şi nu aducea cadouri. Acest arhetip cultural a apărut în Occident şi a fost preluat ulterior de mentalitatea citadină, fiind în cele din urmă acceptat şi la noi, mai întâi în rândul orăşenilor, apoi la sate. Arhetipul are mai multe straturi: credinţe şi tradiţii difuzate din mai multe centre culturale, simbolice, şi sedimentate în timp. Nucleul lui iniţial era însă, incontestabil, unul creştin. Acum vom încerca să răspundem la câteva întrebări care vor pune în lumină diversele aspecte ale acestui fapt social total numit convenţional „Moş Nicolae/Crăciun“. Când a apărut ideea că Moş Nicolae vine dintr-un spaţiu sacru şi/sau mitic şi că muritorii de rând trebuie să îl aştepte (într-o stare interioară numinoasă în care „mysterium tremendum“ se împleteşte cu „mysterium fascinans“, teama se conjugă cu atracţia irepresibilă)? Dar ideea că moşul aduce copiilor cadouri? Prin secolul XVII olandezii din Amsterdam îl aşteptau pe 5 decembrie, în portul oraşului, pe Sinter Niklaas – Sfântul Nicolae. Atmosfera era de basm: Sfântul Nicolae descindea în oraşul luminat abundent, dintr-o corabie. În secolul XVIII, pe acest fundal mitic se suprapune un element inedit: Sfântul Nicolae vine o dată pe an, călare pe un cal alb, cu cadouri pentru copiii cuminţi. În Ţările de Jos exista credinţa că Sinter Niklaas locuieşte în Spania într-un castel. Tot timpul scrie într-o carte voluminoasă, învelită în coperte roşii faptele copiilor. La sfârşitul anului, două săptămâni colindă lumea şi le oferă copiilor rodul faptelor lor: unora le împarte cadouri, altora nuieluşe. Are un ajutor: pe Zwarte Piet, cel tuciuriu la chip.

Mai târziu, credinţa în Sfântul Nicolae a ajuns în America, prin olandezii şi nemţii care au emigrat în Lumea Nouă. Aici, în timp, Sinter Niklaas avea să se transforme – prin influenţa englezilor – în Santa Klaus. Un Santa Klaus care în ciuda numelui nu mai păstra nimic din atributele şi simbolurile sacre ale lui Sinter Niklaas: nu mai avea mitră episcopală, nici cârjă. Nicio legătură cu biografia sfântului ale cărui moaşte se găsesc la Bari. Aşa se explică faptul că am început să vorbim despre Moş Nicolae şi am ajuns la Moş Crăciun. Unde dai şi unde crapă? Moş Crăciun devine, astfel, un „avatar” al lui Moş Nicolae. În 1822 are loc penultimul act al acestui proces cultural de desacralizare, de laicizare a Sfântului Nicolae, metamorfozat peste noapte în Moş Crăciun. Un poet, Clement Moore, compune spre amuzamentul copiilor o poezie în care Moş Crăciun vine în noaptea Crăciunului din ţinuturile nordice într-o sanie trasă de reni, pătrunde în case şi lasă în şosete şi ghetuţe cadouri. Acest portret robot al lui Moş Crăciun va fi acceptat mai întâi în America, iar mai târziu în întreaga Europă. La succesul său fulminant întâmplat în parametrii culturii populare vor contribui din plin ilustratorii din presa vremii.

În 1930, firma Coca-Cola şi-l apropriază, desăvârşindu-i portretul prin câteva tuşe: pensionarul rumen în obraji şi pântecos, ochelarist, poartă o haină roşie, tivită cu alb, e încălţat în cizme negre şi emană prin toţi porii – acoperiţi în bună parte de mustaţa dalbă şi înfoiată şi barba hirsută – o bună dispoziţie contagioasă, ecumenică. Coborât din tărâmul mitic, din illo tempore, Moş Crăciun avea să fie recalificat profesional în sfera mult mai concretă a economicului ca agent de vânzări, brand al produselor Coca-Cola. Să ne mai mirăm că acum, la sfârşitul lui 2014, conduce caravana Coca-Cola în România? Între timp, Zwarte Piet a fost şi el dat uitării. În locul lui au apărut Crăciuniţele. Capitalul simbolic al lui Moş Crăciun trebuia pus în relaţie cu specularea energiei libidinale a cumpărătorilor, pentru a asigura creşterea vânzărilor la orice produs (în zilele noastre postmoderne, postrevoluţionare, post-istorice, Moş Crăciun este singurul agent de vânzări capabil să vândă orice produs). Schema este (stră) veche şi îl are ca iniţiator pe Edward Bernays, nepotul lui Sigmund Freud; cel care a pus la lucru marile descoperiri ale medicului vienez privind mecanismele manipulării maselor. Dar despre Bernays vom aduce vorba pe larg într-un articol viitor.

Până atunci, să ne bucurăm, cum putem, de sărbătoarea Crăciunului, de momentul istoric şi nu doar, când Cel de necuprins făcutu-s-a Om pentru noi, oamenii. (Ciprian Voicilă)