Imagini de la lansarea cărții „Sensei. Infractor. Călugăr”- Librăria Sophia, 26 martie 2015

Invitaţi: asistent universitar doctor Laurenţiu Gheorghe - Facultatea de Filosofie; sociolog Ciprian Voicilă - Muzeul Ţăranului.

Joi, 26 martie 2015, la Librăria Sophia se va lansa volumul „Sensei. Infractor. Călugăr” apărut la Editura Areopag

Vor vorbi: Laurențiu Gheorghe - asistent universitar doctor la Facultatea de Filosofie Bucureşti:

Ciprian Voicilă- sociolog la Muzeul Țăranului Român:

De câte ori aţi avut ocazia să pătrundeţi, fie şi doar cu gândul, în intimitatea vieţii unui pustnic? Prin această carte rarisimă, în felul ei, vi s-a deschis această posibilitate nebănuită. Genul confesiv a fost inaugurat de Fericitul Au­gus­tin. Dar, să o recunoaştem, literatura confesivă scri­să de monahi este destul de rară. Îmi vin în min­te, pe loc, la întâmplare, jurnalul părintelui Ioan de Kronstadt, jurnalul Stareţului Nicon (ultimul stareţ de la Optina), memoriile teologice şi mistice ale pă­rin­te­lui Sofronie Saharov (Vom vedea pe Dumnezeu pre­cum este), jurnalul părintelui Paulin Lecca, ma­rele prac­ticant al Rugăciunii lui Iisus, şi romanele inspirate din viaţa monahală, „De la moarte la viaţă”, al aceluiaşi Paulin Lecca, şi „Kalist Monahul”. Cartea ce ne stă în faţă este o mică bijuterie li­vrescă, al cărui public ţintă îl constituie, în opinia mea, în primul rând tinerii. Este o carte pe măsura lor: sin­ceră, non-conformistă, refractară la sistem şi la viaţa mic-bur­gheză; o carte care persiflează como­di­tatea şi stan­dar­dizarea vieţii de consum în care vrând-nevrând vieţuim. Simt nevoia să accentuez principala ei calitate: sinceritatea. Într-o lume suprasaturată de obsesia pen­tru propria imagine, pentru brand, pentru poză, cartea este o invitaţie pentru a ne reveni în fire, pentru a ne lepăda măştile sociale şi psihologice, pen­tru a regăsi în adâncul nostru chipul neîntinat al Mântuitorului nos­tru, Iisus Hristos. Sunetul secund al cărţii este, prin ur­mare, apelul la sinceritate. Să fim sinceri cu noi în­şi­ne, dar mai ales cu Dumnezeu. Să nu ne credem vrednici în faţa Lui. Pentru că, de fapt, nici nu suntem şi, de drept, nici măcar nu pu­tem fi. Cred că una din învăţăturile majore ale acestei cărţi este aceea că Hristos nu îl lasă în părăsire pe omul însetat de adevăr, care tânjeşte sincer după pli­nătatea vieţii reale, veşnice. Autorul acestei confesiuni mărturi­seşte că dacă nu s-ar fi călugărit şi-ar fi diversificat patimile. Ne­voia de real a omului îl poate face să se a­fun­de pe veci în mrejele acestei lumi. Sufletul care ni se deschide prin aceste rânduri manifestă un dor neostoit faţă de plinătatea vieţii – deplinătate pe care a des­coperit-o în cele din urmă în calea monahală, pe care a înţeles să şi-o asume, un drum pe care îl con­si­de­ră diferit de cel al „creştinismului cuminţel”, „de seră”, pe care îl trăim majoritatea dintre noi. Fiind veşnic, su­fle­tul omului nu se poate mulţumi cu puţin. „Sufletul omu­lui, spune undeva Dostoievski, este larg, mult prea larg. Ar trebui îngustat”. Am recunoscut în autorul acestei spovedanii scrise, în setea lui de Viaţă şi în foa­mea sa de Realitate şi Adevăr pe o rudă spirituală apropiată a Părintelui Serafim Rose. Pentru autor, drumul cunoaşterii de sine se do­vedeşte a fi lung, sinuos şi periculos ca un dans pe sâr­mă deasupra unei prăpastii. Cititorul retrăieşte cu nos­talgie, prin intermediul lecturii trepidante, at­mo­sfera, hai să o numim spirituală (în sensul de „spirit al vremii”) pe care o cultivau tinerii în România ani­lor ’80-’90. Filmele cu arte marţiale în care evoluau Bruce Lee şi Chuck Norris, peliculele „de acţiune” cu Arnold Schwarzenegger, Rambo sau Rocky, filmele cu Steven Sea­gal au marcat imaginarul miilor sau poate al zecilor de mii de adolescenţi din România. Idealul masculin, arhe­­tipul virilităţii era întruchipat de aceşti minizei ai ecra­­nului. Peripeţiile lor animau seară de seară întâlni­ri­­le şi convorbirile copiilor sau tinerilor din cartier. Deşi mă despart zece ani de au­torul acestor rânduri, mărturisesc faptul că şi eu am fost impregnat de moda fil­melor văzute „pe şestache” la video. Generaţia mea a com­pletat mai târziu ga­le­ria idolilor televizuali cu Jean-Claude Van Damme şi Dolph Lundgren. Colecţionam din greu fotografii cu Bruce Lee. Bruce Lee sărind în un­ghiul morţii. Bruce Lee în sala de oglinzi. Bruce Lee luptân­du-se cu Chuck Norris. Era un soi de cultură al­ter­­nativă la cultura oficială, predată des­tul de plictisitor la şcoală. Într-o formă şuie, ero­nată, ne manifestam, la mă­su­ra noastră co­pi­lărească, dorinţa de a ne depăşi limitele umane şi de a deveni, într-un fel, nemuritori. Desigur că aceas­tă imor­ta­litate fundamentată pe memoria culturală a seme­nilor noştri şi a generaţiilor următoare, pe is­to­rie, este una dintre cele mai cumplite forme de în­şe­lare pe care le-a produs cultura umanistă – dar acest adevăr aveam să-l desco­perim mult mai târziu. Spre deosebire de noi, chibiţii cei mulţi răspân­diţi pe întregul cuprins al României, autorul cărţii de faţă a ales să devină un redutabil practicant al artelor marţi­a­le. Spre finalul carierei sale de luptător şi-a des­chis propria sală. Sufletul său însetat de libertate şi de reali­ta­te – într-un cuvânt, de Dumnezeu – l-a fă­cut să re­nun­­ţe la acest drum care s-a arătat, în cele din urmă, pil­dui­tor, dar zadarnic. Aşa cum l-a deter­mi­nat să aban­doneze căutarea de sine în lumea şprin­garilor că­ro­ra li se deschiseseră noi orizonturi prin liberul acces în ţările Occidentului. Aşa cum l-a scos din at­mosfera oblo­mo­viano-boemă a cântă­re­ţi­lor de stradă din Belgia sau din paradigma devora­toare a muzicii rock. Unul din mesajele pe care scriitorul ni le tras­mite, într-o manieră nemoralistă, este acela că în ab­senţa credinţei în Dumnezeul cel adevărat, neîm­pă­cân­du-se cu golul existenţial, cu nefiinţa, sufletul omu­lui creează simulacre de dumnezeire, idoli care la o cercetare mai atentă se dovedesc toţi perisabili, de lut. Nişte morţi care se cred vii şi care cred că pot da şi altora viaţă. Dacă nu s-ar fi călugărit şi nu s-ar fi pustnicit, autorul acestei cărţi (autor pe care l-am cunoscut şi faţă către faţă, nu doar prin intermediul acestei cărţi) ar fi ajuns cu siguranţă un scriitor apre­ciat. Este uimitor pentru mine cum un om crescut la şcoala violentă a artelor marţiale, a muzicii rock, a şpringarilor are o sensibilitate dostoievskiană a inimii, care îl ajută să îi portretizeze memorabil, cu har, pe „umiliţii şi obidiţii”, pe „oamenii sărmani” violentaţi de mentalitatea capitalistă şi consumeristă a Occidentului. De neuitat rămân în memoria citito­rului chipul bunicii care a sădit în sufleţelul nepotului grăuntele credinţei, rămăşiţele satului tihnit de altă­dată, marile figuri ale duhovnicilor pe care i-a născut mo­nahismul românesc, chipurile iconice ale sihaş­tri­lor neştiuţi ai României. Din punct de vedere estetic, cartea întruneşte acea condiţie necesară şi suficientă despre care vor­bea Roland Barthes: „plăcerea textului”. O citeşti cu plăce­re, alert, ca pe un roman poliţist în prima parte, ca pe un reportaj despre viaţa nebănuită a pustni­ci­lor, dar mai ales ca pe o carte de învăţătură du­hov­ni­cească, do­bân­dită nu din cărţi, ci prin experienţa vie a Ortodoxiei. De la prima la ultima ei pagină este o carte ani­mată de duhul pocăinţei necurmate. Citind-o, mi-am reamintit un lucru simplu, dar care prea des cade în uitare: a fi creştin ortodox înseamnă a lupta până la moarte cu patimile tale. Nu e suficient, ba chiar este primejdios să te conformezi unui standard exterior, să îţi contabilizezi faptele bune sau părutele tale fapte de laudă, să îţi adormi conştiinţa cu gândul că ai în­de­plinit fap­­te­le credinţei, că ţi-ai îndeplinit datoria fa­ţă de Dum­nezeu. Formalismul şi legalismul pân­desc viaţa fie­­că­­ruia dintre noi. Singurul reper în viaţa duhov­nicească rămâne glasul conştiinţei proprii, să­dite în noi de Ziditorul a toate. (Ciprian Voicilă)

Joi, 26 martie 2015, de la ora 18, la Librăria Sophia se va lansa cartea „Sensei. Infractor. Călugăr”

În curs de apariție la Editura Areopag: „Sensei. Infractor. Călugăr” de Părintele Emanuil Giurăscu.O carte pentru sufletele tinere şi non-conformiste

De câte ori aţi avut ocazia să pătrundeţi, fie şi doar cu gândul, în intimitatea vieţii unui pustnic? Prin această carte rarisimă, în felul ei, vi s-a deschis această posibilitate nebănuită. Genul confesiv a fost inaugurat de Fericitul Au­gus­tin. Dar, să o recunoaştem, literatura confesivă scri­să de monahi este destul de rară. Îmi vin în min­te, pe loc, la întâmplare, jurnalul părintelui Ioan de Kronstadt, jurnalul Stareţului Nicon (ultimul stareţ de la Optina), memoriile teologice şi mistice ale pă­rin­te­lui Sofronie Saharov (Vom vedea pe Dumnezeu pre­cum este), jurnalul părintelui Paulin Lecca, ma­rele prac­ticant al Rugăciunii lui Iisus, şi romanele inspirate din viaţa monahală, „De la moarte la viaţă”, al aceluiaşi Paulin Lecca, şi „Kalist Monahul”. Cartea ce ne stă în faţă este o mică bijuterie li­vrescă, al cărui public ţintă îl constituie, în opinia mea, în primul rând tinerii. Este o carte pe măsura lor: sin­ceră, non-conformistă, refractară la sistem şi la viaţa mic-bur­gheză; o carte care persiflează como­di­tatea şi stan­dar­dizarea vieţii de consum în care vrând-nevrând vieţuim. Simt nevoia să accentuez principala ei calitate: sinceritatea. Într-o lume suprasaturată de obsesia pen­tru propria imagine, pentru brand, pentru poză, cartea este o invitaţie pentru a ne reveni în fire, pentru a ne lepăda măştile sociale şi psihologice, pen­tru a regăsi în adâncul nostru chipul neîntinat al Mântuitorului nos­tru, Iisus Hristos. Sunetul secund al cărţii este, prin ur­mare, apelul la sinceritate. Să fim sinceri cu noi în­şi­ne, dar mai ales cu Dumnezeu. Să nu ne credem vrednici în faţa Lui. Pentru că, de fapt, nici nu suntem şi, de drept, nici măcar nu pu­tem fi. Cred că una din învăţăturile majore ale acestei cărţi este aceea că Hristos nu îl lasă în părăsire pe omul însetat de adevăr, care tânjeşte sincer după pli­nătatea vieţii reale, veşnice. Autorul acestei confesiuni mărturi­seşte că dacă nu s-ar fi călugărit şi-ar fi diversificat patimile. Ne­voia de real a omului îl poate face să se a­fun­de pe veci în mrejele acestei lumi. Sufletul care ni se deschide prin aceste rânduri manifestă un dor neostoit faţă de plinătatea vieţii – deplinătate pe care a des­coperit-o în cele din urmă în calea monahală, pe care a înţeles să şi-o asume, un drum pe care îl con­si­de­ră diferit de cel al „creştinismului cuminţel”, „de seră”, pe care îl trăim majoritatea dintre noi. Fiind veşnic, su­fle­tul omului nu se poate mulţumi cu puţin. „Sufletul omu­lui, spune undeva Dostoievski, este larg, mult prea larg. Ar trebui îngustat”. Am recunoscut în autorul acestei spovedanii scrise, în setea lui de Viaţă şi în foa­mea sa de Realitate şi Adevăr pe o rudă spirituală apropiată a Părintelui Serafim Rose. Pentru autor, drumul cunoaşterii de sine se do­vedeşte a fi lung, sinuos şi periculos ca un dans pe sâr­mă deasupra unei prăpastii. Cititorul retrăieşte cu nos­talgie, prin intermediul lecturii trepidante, at­mo­sfera, hai să o numim spirituală (în sensul de „spirit al vremii”) pe care o cultivau tinerii în România ani­lor ’80-’90. Filmele cu arte marţiale în care evoluau Bruce Lee şi Chuck Norris, peliculele „de acţiune” cu Arnold Schwarzenegger, Rambo sau Rocky, filmele cu Steven Sea­gal au marcat imaginarul miilor sau poate al zecilor de mii de adolescenţi din România. Idealul masculin, arhe­­tipul virilităţii era întruchipat de aceşti minizei ai ecra­­nului. Peripeţiile lor animau seară de seară întâlni­ri­­le şi convorbirile copiilor sau tinerilor din cartier. Deşi mă despart zece ani de au­torul acestor rânduri, mărturisesc faptul că şi eu am fost impregnat de moda fil­melor văzute „pe şestache” la video. Generaţia mea a com­pletat mai târziu ga­le­ria idolilor televizuali cu Jean-Claude Van Damme şi Dolph Lundgren. Colecţionam din greu fotografii cu Bruce Lee. Bruce Lee sărind în un­ghiul morţii. Bruce Lee în sala de oglinzi. Bruce Lee luptân­du-se cu Chuck Norris. Era un soi de cultură al­ter­­nativă la cultura oficială, predată des­tul de plictisitor la şcoală. Într-o formă şuie, ero­nată, ne manifestam, la mă­su­ra noastră co­pi­lărească, dorinţa de a ne depăşi limitele umane şi de a deveni, într-un fel, nemuritori. Desigur că aceas­tă imor­ta­litate fundamentată pe memoria culturală a seme­nilor noştri şi a generaţiilor următoare, pe is­to­rie, este una dintre cele mai cumplite forme de în­şe­lare pe care le-a produs cultura umanistă – dar acest adevăr aveam să-l desco­perim mult mai târziu. Spre deosebire de noi, chibiţii cei mulţi răspân­diţi pe întregul cuprins al României, autorul cărţii de faţă a ales să devină un redutabil practicant al artelor marţi­a­le. Spre finalul carierei sale de luptător şi-a des­chis propria sală. Sufletul său însetat de libertate şi de reali­ta­te – într-un cuvânt, de Dumnezeu – l-a fă­cut să re­nun­­ţe la acest drum care s-a arătat, în cele din urmă, pil­dui­tor, dar zadarnic. Aşa cum l-a deter­mi­nat să aban­doneze căutarea de sine în lumea şprin­garilor că­ro­ra li se deschiseseră noi orizonturi prin liberul acces în ţările Occidentului. Aşa cum l-a scos din at­mosfera oblo­mo­viano-boemă a cântă­re­ţi­lor de stradă din Belgia sau din paradigma devora­toare a muzicii rock. Unul din mesajele pe care scriitorul ni le tras­mite, într-o manieră nemoralistă, este acela că în ab­senţa credinţei în Dumnezeul cel adevărat, neîm­pă­cân­du-se cu golul existenţial, cu nefiinţa, sufletul omu­lui creează simulacre de dumnezeire, idoli care la o cercetare mai atentă se dovedesc toţi perisabili, de lut. Nişte morţi care se cred vii şi care cred că pot da şi altora viaţă. Dacă nu s-ar fi călugărit şi nu s-ar fi pustnicit, autorul acestei cărţi (autor pe care l-am cunoscut şi faţă către faţă, nu doar prin intermediul acestei cărţi) ar fi ajuns cu siguranţă un scriitor apre­ciat. Este uimitor pentru mine cum un om crescut la şcoala violentă a artelor marţiale, a muzicii rock, a şpringarilor are o sensibilitate dostoievskiană a inimii, care îl ajută să îi portretizeze memorabil, cu har, pe „umiliţii şi obidiţii”, pe „oamenii sărmani” violentaţi de mentalitatea capitalistă şi consumeristă a Occidentului. De neuitat rămân în memoria citito­rului chipul bunicii care a sădit în sufleţelul nepotului grăuntele credinţei, rămăşiţele satului tihnit de altă­dată, marile figuri ale duhovnicilor pe care i-a născut mo­nahismul românesc, chipurile iconice ale sihaş­tri­lor neştiuţi ai României. Din punct de vedere estetic, cartea întruneşte acea condiţie necesară şi suficientă despre care vor­bea Roland Barthes: „plăcerea textului”. O citeşti cu plăce­re, alert, ca pe un roman poliţist în prima parte, ca pe un reportaj despre viaţa nebănuită a pustni­ci­lor, dar mai ales ca pe o carte de învăţătură du­hov­ni­cească, do­bân­dită nu din cărţi, ci prin experienţa vie a Ortodoxiei. De la prima la ultima ei pagină este o carte ani­mată de duhul pocăinţei necurmate. Citind-o, mi-am reamintit un lucru simplu, dar care prea des cade în uitare: a fi creştin ortodox înseamnă a lupta până la moarte cu patimile tale. Nu e suficient, ba chiar este primejdios să te conformezi unui standard exterior, să îţi contabilizezi faptele bune sau părutele tale fapte de laudă, să îţi adormi conştiinţa cu gândul că ai în­de­plinit fap­­te­le credinţei, că ţi-ai îndeplinit datoria fa­ţă de Dum­nezeu. Formalismul şi legalismul pân­desc viaţa fie­­că­­ruia dintre noi. Singurul reper în viaţa duhov­nicească rămâne glasul conştiinţei proprii, să­dite în noi de Ziditorul a toate. (Ciprian Voicilă)

„Calea singuratică” a ieromonahului Roman Matiușin

(Traducere din limba rusă de Angela Voicilă. Interviul a apărut în nr. 89 al revistei Lumea monahilor) Ieromonahul Roman Matiușin (în lume - Alexandru Ivanovici Matiușin) s-a născut pe 16 noiembrie 1954 în satul Riabcevsk din regiunea Breansk. A studiat filologia la Universitatea de Stat a republicii Kalmîkia. În anul 1983 a fost tuns în monahism la Mănăstirea Peșterilor din Pskov. În 1985 este hirotonit ieromonah. Din 1994 viețuiește și slujește la schitul Vetrovo (din eparhia Pskov). Este autor de poezii și cântece duhovnicești, membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia. În conștiința multora chipul lui se contopește cu definiția „monahul cu chitara”, deși părintele Roman a lăsat chitara de aproape douăzeci de ani. În perioada dintre anii 1991 - 2008 au fost publicate cinci volume de poezii, precum și albumele sale de cântece: „Toate cele adevărate și veșnice nu se află aici”, „Întreaga Rusie a devenit câmpul de la Kulikovo”, „Comoara sufletului meu” și altele. Pe rafturile multor biblioteci parohiale, alături de unele cărți lucioase neatinse, se pot găsi ușor jerpelitele volume de poezii, având pe cotor inscripția: „Ieromonahul Roman Matiușin”. Cu ale sale cântece-rugăciuni, răsunând încet, „în particular” de pe casete, s-au înrudit mulți dintre acei care în anevoioșii ani 90 își căutau drumul lor către Dumnezeu. La întrebarea, „de ce sunt scumpe pentru voi aceste poezii?”, admiratorii părintelui deseori strâng din umeri: este greu de spus. Dar aproape fiecare al doilea, adaugă gânditor la acestea: „Aș vrea foarte mult să-l întâlnesc…” La schitul său, Vetrovo, locuiește un pisoi mare și pufos pe nume Barsic; pe rafturile ce acoperă pereții stau sute de cărți. Nu departe de chilie se află o biserică din lemn în stil rusesc. Și nici un suflet pe o rază de câțiva kilometri. Fără barcă, fără o călăuză din aceste locuri, nu poți să răzbați până aici. În mediul lumesc despre părintele Roman se vorbesc și se scriu diferite - de la legende eroice până la născociri ordinare. Poate aceasta e urmarea inevitabilă a faptului că despre traiul lui prezent nu se știe practic nimic. De altfel, nici nu se întâmplă nimic deosebit, părintele-poet slujește ca mai înainte, muncește, scrie poezii noi și își continuă nevoința lui de călugăr. Opt ani el a tăcut - și-a pierdut glasul și auzul, dar nu a fost surd la evenimentele societății, nici la durerea omenească. Opera sa actuală este o publicistică în versuri, plină de durere pentru lume, care se afundă tot mai mult într-o existență „unicelulară”. Însă și în aceste versuri se deslușește „eroul liric” - monahul și filosoful, despre care noi deocamdată cunoaștem atât de puține. Asupra concepției dumneavoastră despre lume și asupra creației dumneavoastră au avut influență unele impresii puternice din copilărie și tinerețe? Am dori să cunoaștem puțin despre acea vreme când nu erați monah, nici poet. Credința a fost în mine din anii copilăriei, dar s-a întărit în tinerețe. Mama era profesoară, preda la școală, iar când ajungea acasă, scotea un geamantan secret, scotea de acolo icoanele și se ruga. Când m-am îmbolnăvit, ea a început să-mi citească din Evanghelie. Era în limba rusă, cu niște ilustrații minunate. Din toată Evanghelia eu i-am ținut minte pe Hristos și pe Iuda. Și sufletul l-a primit pe Hristos îndată, fiindcă nu cunoștea încă păcatele. Dar ce este credința fără Biserică…Viața fără spovedanie, înmulțirea patimilor, atunci când fără pocăință, fără harul lui Dumnezeu fierbi în suc propriu. În anii studenției eu am început să caut sensul vieții în afara pereților bisericii. Cu oricine vorbeam atunci, prima întrebare pe care o puneam era: pentru ce trăiți? În căutarea unui răspuns, am dorit să citesc Biblia. Dar preotul la care venisem cu aceste frământări mi-a dat numai „Jurnalul Patriarhiei Moscovei”… Cel mai tragicomic moment a fost când m-am apropiat de profesorul de filosofie și l-am întrebat: „În ce constă sensul viețuirii omului?” Iar el mi-a răspuns: „Lasă, nu te mai gândi la asta. Trăiește ca o plantă”. Aceasta m-a omorât. Doar aceste cuvinte le spusese acela care, se părea că trebuia să-i răspundă exact unui student, pentru ce trebuie să trăiască. Omul nu e o plantă. Chiar și pisica e mai presus decât o plantă. Reieșea că el nu îmi propusese nici măcar o viață de câine. Eu m-am gândit: ei bine, fie și așa. Și m-am apucat de aritmetică: mi-am închipuit un cântar. Pe un taler am pus viața mea trecătoare, iar pe celălalt - viața veșnică. Să ne închipuim că eu voi trăi aici optzeci de ani. Deși pentru o socoteală rotundă, să luăm șaizeci. O treime din viață dormim, deci să o scoatem. Mai aproape de bătrânețe încep cârjele, farmaciile, spitalele… Rămân doar douăzeci de ani productivi, din care, poate, se va aduna un an fericit. Oare acest an, fie chiar și zece ani, pot înlocui veșnicia? Chiar dacă în ea nu ar fi nimic, chiar dacă…Și îndeobște, de ce trebuie tu să te bucuri de o clipă fericită, iar apoi să mori și să devii îngrășământ? Ai fost bun sau rău, nu-i nicio diferență, fiindcă ești îngrășământ. Pe mine m-a uluit această concluzie și următorul gând a fost: „Doamne, ajută-mă! Păzește-mă de această înfiorătoare autodistrugere, de drumul spre nicăieri”. Eu am înțeles că este imposibil să devii om, petrecându-ți viața fără Dumnezeu. „Chemarea lui Dumnezeu s-a auzit în mijlocul liniștii și s-a atins de sufletul meu”/ Atunci ați luat hotărârea să lăsați lumea și să vă legați viața de Biserică? Fiind încă elev, am îndrăgit frumusețea dumnezeiască a naturii. Puteam să privesc ore întregi dealurile, stelele, sau revărsarea râului Desna. Doream să trăiesc așa, încât să nu mă despart niciodată de această frumusețe. Și în penultimul an de liceu, eu am anunțat că voi merge la seminar. Dar mama m-a rugat: „fiule, așteaptă să lucrez măcar până la pensie”. Doar în caz că intram la seminar, ea ar fi fost pur și simplu alungată, ar fi fost lipsită de postul de profesoară. Am fost nevoit să mă înscriu la Universitate, la facultatea de filologie. Dar „scânteia” rămăsese, nu dispăruse nicăieri. Odată, fiind student, am ajuns întâmplător la o stână. Aceasta era un „punct” în imensitatea stepei: căsuța ciobanului, în jur, pe o rază de zece-cincisprezece kilometri nu era nimeni, doar turma de oi. Și iată că, în singurătate, în mijlocul câmpului de pelin, deodată s-au născut aceste rânduri: Eu vreau să ajung schimnic, un schelet uscat,/ Să fiu cu părul lung, ca un anahoret,/ Și în oglinda lacului să văd nu un poet,/ Ci chipul unui înțelept pribeag. Aveam optsprezece sau nouăsprezece ani. Eu nu știam nimic despre viața în mănăstiri, nici unde se află ele. Pe atunci nimeni nu vorbea nimic, nu explica, și dintr-o dată - aceste gânduri despre călugărie. A fost o chemare, Dumnezeu bătea la ușa inimii mele. Și iată că această vestire - glasul lui Dumnezeu - s-a auzit în mijlocul liniștii și s-a atins de sufletul meu. Am intrat în monahism mai târziu. Nu puteam să o las pe mama, sora mea lucra în Nord. După Universitate am lucrat în mai multe locuri, am cântat la casa de cultură. Eram într-o astfel de situație în care toată lumea este mulțumită de tine, și tu ești mulțumit de toți, dar te dăruiești pe tine și nu dobândești nimic. Oamenii pleacă, rămâi față în față cu acea aparatură și începe întâlnirea cu tine. Deodată înțelegi cât ești de mărunt. E un moment strașnic…Simțeam că mă sufoc, deși nimeni nu mă considera abătut sau trist. Iar la un moment dat am înțeles: așa nu mai pot să trăiesc. Mama în acea vreme își rânduise viața (mai târziu a fost tunsă monahie) și eu am plecat la mănăstire.

„Dacă poezia atinge inimile celor care o ascultă sau o citesc și îi aduce în biserica Domnului, ea își îndeplinește cea mai înaltă menire”/ Ca poet, ca om de creație, v-ați format fiind deja monah? Compusesem poezii și cântece în lume. Primele caiete sunt chiar din copilărie, mai târziu, în clasa a zecea scriam foarte mult. Am avut povestiri, câteva nuvele, o satiră… Pe toate le-am distrus. Și slavă Domnului! Doar aceea era opera unui om nebisericesc - ce putea ea să ofere?… Înainte de perestroikă, în anii optzeci, am dus toate culegerile mele, de proză și poezie, la o editură din Breansk. Hotărâsem să intru în literatură cu tot „bagajul” meu - nu prin intermediul gazetelor și revistelor, ci ca autor de cărți. Mi-au promis: vom vedea, veniți peste o lună. Și la următoarea întâlnire, îmi spuseră, așa, cu respect: vom publica, dar ne trebuie o „locomotivă” - o poezie despre Lenin și partid. Doream foarte mult să am un volum al meu, dar să fac un compromis cu propria conștiință… Dacă îndeplineam atunci propunerea lor, nu știu cine eram. Apoi aș fi umblat încoace și încolo cu acel volumaș: uitați-vă cât sunt eu de măreț! Apoi ar fi apărut al doilea volum, al treilea - iar despre duhovnicie nu aș fi avut habar. Doar orgoliul ar fi crescut. Cu mila Domnului, m-am temut să fiu fățarnic și El m-a ferit de această cale. Îmi aduc aminte cum, fiind deja în mănăstire, am deschis o carte duhovnicească - „Războiul nevăzut” a lui Nicodim Aghioritul. Și am fost atât de uluit, încât aproape am plâns. Citeam și mă gândeam: iată ce îmi trebuia mie în tinerețe! Iar pe noi în Universitate ne hrăneau cu Boccaccio și cu „capodoperele” lui. Nu vreau să evaluez poezia mea. Dar dacă poezia atinge inimile celor care o ascultă sau o citesc și îi aduce în biserica Domnului, aceasta și este cea mai înaltă menire a ei. Cel ce stă în fața oamenilor și nu în fața lui Dumnezeu, încă nu s-a format ca personalitate: el nu are sprijin, iar sprijinul este numai Dumnezeu.

De mai mult de zece ani, viețuiți absolut singur, în adâncul pădurii, la schit. Acolo scrieți mai ușor? Din cauza stării mele de sănătate eu am plecat, cu binecuvântarea arhiereului și starețului, la schitul Vetrovo. Mai întâi din cauza sănătății, apoi acolo am și rămas. Lucrez acolo, pictez icoane, deși nu mă socot pictor de icoane, doar învăț. Întotdeauna m-a atras singurătatea, fiindcă altfel poți percepe frumusețea. Auzi cântecul privighetorilor, fluieratul războinic al graurilor, strigătele cocorilor. Nu te mai saturi de mirosul teilor înfloriți. Nu obosești să te minunezi de frumusețea crinilor albi. Dar cât de frumoasă este pădurea înzăpezită! În orice anotimp natura îl slăvește pe Dumnezeu. Procesul creației este inexplicabil. Citești Psaltirea și dintr-odată vezi rândul „apă întunecoasă în norii văzduhului” (Psalmul 17; 13) - ce imagine! Și eu desigur am inclus-o în una din poeziile mele. Apă întunecoasă în norii văzduhului, Neagră e apa zilelor mele trecute. Stările sunt diferite. Nu scriu atunci când nu simt nevoia să scriu. Să fiu un meșteșugar - de ce? Dacă ceva în mine începe să vibreze, atunci mă strădui să dezvolt acea temă, să o conturez în versuri. Dacă nimic nu vibrează, mai bine merg și citesc sau muncesc. Lucrând la versuri, țin lângă mine o Bibie veche slavonească și dicționarul lui Vladimir Dali. Câtă armonie…Deschideți dicționarul și citiți măcar despre culoarea cailor: ca pana corbului, pag, roib…Câte cuvinte uitate! Îi învățăm pe copii să ciripească în limbi străine, dar uităm măreața noastră limbă. Acum am mai mult de o mie de poezii publicate. Dar majoritatea dintre ele nu le pot spune pe de rost. Pur și simplu nu le țin minte - de ce?… Să ne dea Domnul nouă, monahilor, să nu uităm numele Lui, al lui Dumnezeu - acesta e cel mai important. Iar poeziile sunt doar o cale către Biserică. Înțelegeți - o cale, dar nu însuși țelul. Țelul e Hristos. Ultimul dumneavoastră volum apărut, editat într-un tiraj mic anul trecut, include multe poezii sociale, de actualitate. Și se numește „Calea singuratică”. După cum se pare, sunteți într-adevăr singur în multe privințe. De ce e așa? Aceasta e soarta „prorocului în țara sa”? Proroc e acela care vorbește prin voia lui Dumnezeu, și anume ceea ce Dumnezeu voiește să le spună oamenilor. Dar există pur și simplu o privire trează asupra lucrurilor. Dacă vezi că un prunc se târăște spre un fier de călcat fierbinte, nu e nevoie să fii proroc, ca să spui că el se va arde. Dacă noi vedem spre ce se îndreaptă toți, și cu o viteză din ce în ce mai mare, nu trebuie să fii proroc, ca să înțelegi unde vom ajunge. Câteodată versurile vin după rugăciune. Este ca un răgaz pentru suflet, înainte de de a te cufunda în lumea înconjurătoare. Alte versuri le scriu potrivit problemelor la ordinea zilei. Probabil, pe acestea nici nu trebuie să le numim poezie în înțelesul deplin al cuvântului - este greu să vorbești într-un limbaj poetic despre actualitatea noastră. Însă ca patriot, nu pot să tac. Deși uneori „încasez” pentru aceasta și din din dreapta, și din stânga. Poeziile care exprimă o poziție cetățenească nu le convin tuturor. Am o carte nepublicată, se numește „Poezii ostășești”. Și deocamdată nu este o editură care ar fi de acord să o tipărească. Sunt prea curajoase, îmi spun. Însă monahul, creștinul, este ostașul lui Hristos. Mă doare sufletul pentru Țara mea, pentru poporul meu, nu-mi calc pe conștiință, de aceea mă interesează și aceste teme. Este imposibil să-i mulțumești pe toți. Dostoievski are următoarele cuvinte: „Direcția mea este cea pentru care nu se dau titluri”. Unii au nevoie să vorbească, fără a ține seama de persoane, funcții, fără a face compromisuri cu propria conștiință. (Interviu realizat de Dmitri Andreev, Elena Sapaeva) sursa: „Pravoslavie i sovremennosti” („Ortodoxie și actualitate”)