Se afișează postările cu eticheta sfantul efrem cel nou. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta sfantul efrem cel nou. Afișați toate postările
luni, 1 februarie 2016
joi, 21 ianuarie 2016
miercuri, 30 octombrie 2013
Noi lucruri sfinte la care va puteti inchina la Paraclisul din Pajura
„Va anuntam ca Paraclisul din strada Pajurei 3 B, Bucuresti, s-a inbogatit cu doua mari daruri spre bucuria credinciosilor astfel:
1. un papucel ce a stat in piciorul Sfantului Efrem cel Nou din Nea Makri, Grecia;
2. o particica din rasa Sfantului Ierarh Nectarie, ce am primit-o in dar de la Maica Stareta Teodosia, din insula Eghina, ca mangaiere pentru credinciosii acestui paraclis.
Va asteptam sa va inchinati acestor frumoase daruri incepand de Duminica 3.11.2013 cand vor fii scoase spre inchinare. De asemenea, in paraclis se mai afla un papucel al Sfantului Gherasim Kefalonitul, o cruce ce a stat pe pieptul Sfantului Gherasim timp de 20 de ani, omoforul Sfantului Nectarie si o icoana a Sfantului Nectarie pictata in Manastirea din Eghina, acolo unde se afla moastele sfantului, icoana sa - de asemenea, primita cadou de la maica stareta Teodosia in anul 2011.
Este o mare bucurie sa vezi cum sfintii iti raspund la rugaciune si mai ales la rugaciuniile credinciosilor. Aceste daruri vin sa aduca alinare celor bolnavi, aflati in suferinta dar si tuturor celor care vin cu dragoste si cer ajutor lui Dumnezeu prin sfintii sai. Multumesc Bunului Dumnezeu, Sfantului Ierarh Nectarie si Sfantului Mc. Efrem cel Nou pentru aceste daruri minunate.
Cu binecuvantare, Pr. Ionut Bogdan Vaduva. Pentru orice detaliu puteti sa ma contactati 0744.58.99.56”.
miercuri, 16 octombrie 2013
Ajutor primit de la Sfantul Efrem cel Nou
Buna ziua.
Am avut un vis acum cateva luni si am avut o oarecare reticenta in a-l povesti, dar cred ca a venit vremea ca oamenii sa afle minunea si aparitiile sfantului, ca sa creasca credinta lor si slava Domunului.
In urma cu aproximativ un an aveam un loc de munca ce implica ture de noapte si oboseala. Nu mai spun faptul ca eram asa de surmenata incat nici indatoririle familiale nu le puteam satisface, si fetita mea, de 2 ani pe atunci, imi ducea dorul foarte mult. Fara sa cer Domnului sau sfintilor anume sa imi schimbe seviciul, am inceput sa citesc pe cat posibil acatistele Sfantului Efrem, Sfantului Nectarie, Sfantului Ioan Rusul si Sfantului Pantelimon. Asta timp de vreo 4 luni, cu aproximatie.
In acest timp, intr-o noapte am avut un vis. Se facea ca eram intr-un lift si deodata a inceput un cutremur mare, liftul a inceput sa se zgaltaie si sa o ia cu viteza in jos. Atunci, disperata, l-am strigat pe Sfantul Efrem:„Sfinte Efrem, ajuta-ma!!!" Imediat sfantul a aparut langa mine si m-a tras in sus de o mana. Am vrut sa ii multumesc sarutandu-i mana, dar m-a impins de langa el. Am fost debusolata initial, am perceput acest lucru ca pe o respingere, dar sfantul de fapt mi-a aratat ca nu suntem demni sa il sarutam, noi fiind pacatosi. Dupa ce m-a impins, mi-a spus: „Te iert" si a disparut. In tot acest timp nu i-am vazut clar fata, ci doar poala neagra a rasei calugaresti.
Imediat dupa vis nu am stiut cum sa reactionez, nu am povestit nici apropiatilor, dar dupa o vreme m-am gandit ca ar trebui sa il povestesc si sa nu tin lumina sub obroc, cum spune in Acatistul Sfantului Nectarie. Dupa acest vis, la nici o luna am primit un loc de munca cu salariu dublu, cu sambete si duminici libere care imi permite sa fiu si aproape de sot, acesta lucrand in acelasi loc. Am luat acest lucru doar ca pe o minune si m-am hotarat sa merg sa vizitez locurile sfinte din Grecia, ca sa le multumesc sfintilor mei aparatori. Nu stiu cat de multumitoare am fost eu prin acest gest, dar altfel nu am stiut sa imi fac datoria.
Ajutor de la Domnul! (Maria Madalina)
duminică, 11 august 2013
,,Creștinismul nu este un analgezic ci este singura viziune adevărată despre realitate..." (interviu realizat de Georgiana Tofoleanu)
Vă mărturisesc că prima ,,întâlnire" cu dumneavoastră a avut loc în momentul citirii volumului coordonat de Danion Vasile: ,,Sfântul Nectarie. Minuni în România".
Ştiu că v-aţi ocupat de îngrijirea acestei ediţii şi v-aţi propus ca pe viitor să tipăriţi un volum care să cuprindă minuni săvârşite şi de alţi sfinţi.
Consideraţi că prin mărturiile publicate, după descoperirea acestora oamenii se vor raporta într-un alt mod la Dumnezeu? Cât de important este să mărturisim şi altora ajutorul primit?
- Cei mai mulți oameni se întâlnesc cu Dumnezeu într-un moment de criză. Criza poate avea mai multe nume: o boală, o despărțire, pierderea stabilității existenței prin pierderea locului de muncă. Eșecul prilejuiește întâlnirea cu Dumnezeu. Mărturiile pe care le-am adunat, cele mai multe în colaborare cu prietenul meu Danion Vasile (singurul om care m-a ajutat să gândesc, să vorbesc și să scriu pentru Dumnezeu), sunt în esență o poveste scrisă sau spusă de oameni al căror eșafodaj existențial s-a prăbușit la un moment dat. Oameni care au pierdut într-un mod propriu lumea, dar pierzând cele ale lumii l-au (re)găsit pe Dumnezeu. Mulți dintre cei care au trăit o formă de metanoia au simțit nevoia să mărturisească în scris cum Dumnezeu le-a întins în ultima clipă mâna, când căderea în prăpastie era iminentă. La asta i-a împins propria conștiință sau au fost sfătuiți de sfinții care au mijlocit pentru ei: Sfântul Nectarie, Sfântul Efrem cel Nou, Sfântul Ilie Lăcătușu, Sfântul Ioan Rusul, ca să dau câteva exemple. De regulă, se folosesc de mărturii oamenii care trec prin încercări similare și care, în acest fel, află că în ciuda aparențelor Bunul Dumnezeu nu i-a abandonat, din contră, acum El este și mai aproape de ei și abia așteaptă să le vină în ajutor, de cele mai multe ori prin prietenii Săi devotați, sfinții. Omul aflat în necaz descoperă că există și o „specializare” a sfinților. Dacă pierde ceva sau îi este furat un bun aleargă la moaștele Sfântului Mare Mucenic Mina. Dacă află că este suspect de cancer, se duce la Mănăstirea Radu-Vodă și se închină moaștelor Sfântului Nectarie. Dacă suferă diverse perturbații pe care i le provoacă vrăjmașul- Nefârtatul, nefratele, cum îl numeau atât de sugestiv străbunii noștri -, își pleacă genunchii în fața Sfântului Ciprian sau se închină la crucea care a stat 10 ani pe pieptul unui mare izbăvitor de demoni, Sfântul Gherasim Kefalonitul. Dacă nu reușește să își întemeieze o familie, îi cere ajutor Sfântului Simon Zilotul, ale cărui moaște se găsesc într-o biserică smerită din zona Chibrit.
Cel care a trăit o minune este pândit de pericolul de a recădea într-un indiferentism față de Dumnezeu, o nesimțire, dacă vreți. Uităm că Dumnezeu ne-a scos din hăul nostru existențial, uităm că am văzut mir izvorând din moaște sau din sfintele icoane. Redevenim căldicei, nici prea prea, nici foarte foarte. Mai există un pericol: să ne profilăm numai pe cititul cărților în care sunt descrise minuni, uitând de dimensiunile de neînchipuit, colosale ale Întrupării. Riscăm să ne raportăm utilitarist și la Dumnezeu și la „oferta” Bisericii lui. Mă duc la biserică pentru a-mi fi mie bine, să fiu sănătos, să îmi meargă țais afacerile, să fiu protejat de suferință. Creștinismul nu este un analgezic ci este singura viziune adevărată despre realitate, o viziune în care suferința continuă să fie prezentă dar devine suportabilă pentru că numai prin Hristos ea capătă un sens. Prin urmare, bine ar fi să mergem la biserică și pentru că aici și numai aici rămânem conectați la realitate, numai aici avem criterii clare, obiective de separare, de discriminare a binelui de rău, a iluziei de realitate. Nu utilitatea ar trebui să constituie mobilul nostru interior, ci adevărul.
Cred că este important să mărturisim ajutorul primit de la Dumnezeu pentru că în felul acesta luptăm împotriva evidențelor, care variază în viața noastră, mai ales în ultimul timp, de la cenușiu la negru. Nu e dracul atât de negru. Nu mor caii când vor câinii. Iar dacă e să cădem, vorba unui optimist incorigibil, Nicolae Steinhardt, măcar să cădem în zori.
Aţi scris de-a lungul timpului diverse cărţi şi articole etnologico-literare. De asemenea, administraţi şi două bloguri. Ce presupune în esenţă darul de a scrie?
- Darul de a scrie este o formă de expresie a nevoii de a împărtăși cu semenii tăi ceva care ție îți este drag, te reprezintă. Este un fel de a fi împreună cu celălalt. Nimic mai mult. Îmi repugnă dimesiunea socială a scriitorului, care naște inevitabil idolatria. Scriitorul este văzut ca un electus, un ales din marea masă a oamenilor anonimi. Se urcă pe un soclu. Apar unii care lucrează din răsputeri ca soclul să fie cât mai înalt, cât mai trainic, cât mai nemuritor. Imaginea aceasta este una renascentistă, simptomatică pentru o cultură care pierduse legătura, contactul cu Dumnezeu.
Darul de a scrie presupune darul de a suferi. Suferi pentru că ceilalți nu te înțeleg, suferi pentru că lumea creată de om sau administrată de el e întocmită prost. Suferi pentru că suferi. Pentru mine cel mai mare scriitor a fost, este și va fi Feodor Pavlovici Dostoievski. Dar a fost un scriitor inegalabil pentru că toată viața lui a fost o imensă suferință.
,,Căci ce voieşte mintea, aceea tâlcuieşte cuvântul..." spunea Sfântul Antonie cel Mare. Ce îmi puteţi spune despre puterea incalculabilă pe care o deţine cuvântul? Ce sunt cuvintele de fapt?
- Cuvintele, că ne place nouă sau nu, sunt într-o legătură veșnică, indelebilă, cu Cuvântul. Cuvântul are rădăcini metafizice, cum spunea Cuviosul Sofronie Saharov.
În istorie marile revoluții au avut ca resort idei formulate inevitabil în cuvinte. Noi, creștinii, cunoaștem practic, empiric, puterea cuvântului prin rostirea Rugăciunii lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!"
De cele mai multe ori, în România, unii tineri sunt atraşi mai mult de o cultură cu totul anti-intelectuală. Articolele defectuoase din presa dezirabilă sunt răspândite pretutindeni. Din ce cauză se naşte în inima unui tânăr, această dorinţă de a citi bârfele dintr-un ziar sau dintr-o revistă, şi mai puţin de a descoperi conţinutul unei noi cărţi?
- Ar fi prea simplu să răpund așa: cititul unei cărți necesită timp și efort. Dar de ce nu mai avem timp? Pentru că niște oameni au grijă să intensifice, la maxim dacă s-o putea, ritmul de desfășurare a timpului social. Copiii sunt obligați să nu își mai trăiască anii copilăriei. La grădiniță învață ceea ce am învățat noi și părinții noștri la școală: să scrie, să citească, să socotească. Să învețe orice numai să nu mai aibă timp pentru ei și pentru lumea lor. S-a terminat cu adevărul surprins de Blaga în versul: „Copilul râde: Înțelepciunea și iubirea mea e jocul.” Timpul social se comprimă, iar noi plătim din plin costurile.
Pentru unii, haideți să îi numim Oamenii Care Ocupă Pozițiile Cheie, criza financiară e bună pentru că majoritatea oamenilor nu vor mai avea mijloace să își satisfacă nevoile superioare: să își cumpere o carte, să plătească intrarea la un film sau la o piesă de teatru. Concluzia e simplă: în timp, marea masă a votanților va fi formată din cetățeni lipsiți de spirit critic, dezobișnuiți să mai gândescă cu mintea proprie, gata să adopte automat opinii aruncate de „formatori de opinie” în mass- media. Dar va fi o masă care va acționa pavlovian: din 4 în 4 ani se va duce hipnotic să voteze.
Tinerii preferă să citească ziare sau reviste pentru că în România actuală cultura este profund descurajată. Intelectualul nu doar că nu mai are statutul de altădată, dar e văzut ca un zănatic- visător- romantic. Unul bântuit de idei suicidale: alegând să își urmeze vocația, se condamnă la o sinucidere lentă.
Conferinţele susţinute de dumneavoastră au o latură nu doar teologică ci şi terapeutică, dacă o pot numi astfel. Mesajul transmis edifică. În conferinţa realizată anul acesta, în luna aprilie la Bacău, aţi vorbit despre Sfinţii Închisorilor. Deşi oamenii citesc sau aud diferite informaţii despre aceştia, unii se dovedesc în continuare plini de indolenţă. Ce părere aveţi despre cei nepăsători faţă de trecutul barbar al acestor sfinţi condamnaţi? Cum ar trebui să ne raportăm la vieţile acestor martiri din închisorile comuniste?
- Ar trebui în primul rând să îi cunoaștem. Pasul acesta este cât se poate de simplu. S-a scris enorm în materie de memorialistică a închisorilor comuniste. Dar cărțile care înfățișează și explică din interior procesul reeducării sunt câteva. Aș menționa aici „Imn pentru crucea purtată” de Virgil Maxim, „Întoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide, „Mărturii din mlaștina disperării” de Dumitru Bordeianu și „Mărturii... mărturii” de Gheorghe Andreica. Din ele vor înțelege că atât călăii cât și victimele au fost angrenați nu într-o luptă politică, ci într-un război duhovnicesc. Au rezistat doar aceia care și-au pus ultimele speranțe în Hristos. Din închisorile comuniste au ieșit adevăratele noastre repere, care sunt ocultate atât de falsele modele care ocupă de la Revoluție încoace spațiul public, cât și de moștenitorii torționarilor, bine instalați „la butoane”. Mărturisitorii din temnițele comuniste sunt, deopotrivă, eroi ai neamului românesc și martiri ai lui Hristos. Noi, mirenii, ar trebui să vedem în mucenicii închisorilor comuniste prietenii cei mai buni pe care Dumnezeu ni i-a scos în cale. În marea lor majoritate ei au fost ca noi: oameni pătimași, care proveneau din lume, dar care au avut puterea ca într-un anumit moment să îl mărturisească pe Hristos. Sunt cei mai apropiați mijlocitori ai noștri la Dumnezeu.
Cunosc mulți oameni care în momentele de încercare redeschid cărțile mărturisitorilor din închisorile comuniste și recitesc încercările inimaginabile prin care au trecut ei. În raport cu suferința lor, suferințele noastre, pe care noi tindem adesea, să le hiperbolizăm par mici, atât de mici...
Sunteţi licenţiat în sociologie şi psihologie. Ce legătură există între aceste două ştiinţe şi Dumnezeu?
- Nu există nicio legătură între sociologie și Dumnezeu sau între psihologie și Dumnezeu. Sunt oameni care vor să creeze legături între ele și Dumnezeu. De curând au apărut și psihologi în sutană. Ambele sunt produsele pozitivismului, care își are sorgintea în Auguste Comte (secolul XIX). Ele provin dintr-o epocă în care se credea că știința va explica totul, va elucida misterele, tainele metafizicii și ale religiei.
Sunt de acord că poți vindeca un om printr-o metodă psihoterapeutică, dar mă îndoiesc profund de ideea că psihologia ar putea să ne mântuiască. Ba cred chiar că ar putea să fie un obstacol în plus în drumul nostru spre Hristos. Sunt paradigme diferite, ireconciliabile. Nu sunt de acord că Freud și Sfinții Părinți vorbesc despre aceeași realitate umană.
Uneori mă întreb dacă nu cumva pătrunderea metodelor psihoterapeutice în naosul bisericii nu este tot o consecință a secularizării.
Și pentru că în spațiul nostru spiritual funcționează cu precădere argumentul autorității, vă propun să medităm la aceste observații ale Cuviosului Sofronie Saharov. „Din nefericire, cei care confundă și îmbină viața duhovnicească cu psihanaliza au o poziție importantă în societate și părerea lor este prețuită”.„Bolile psihologice provin din două cauze: ori din trufie, ori din dorințe trupești neîmplinite, pe care omul le poartă în sine, în sufletul său”. „Există o diferență între psihologie și viața în Hristos. Psihologia încearcă să-l elibereze pe om de conștiința vinovăției, în timp ce viața în Hristos o trăim în durere, cu chin, din pricina depărtării noastre de Dumnezeu, și nu ne oprim pocăința până se va preface această durere”. „Părerile psihologiei, observațiile ei despre om sunt valoroase deoarece descriu faptul că pe lângă rațiune există și ceva mult mai adânc. Însă analizele psihologice sunt copilărești față de învățătura Părinților Bisericii, chiar și observațiile psihologiei sunt valoroase în măsura în care metodele terapiei pe care le oferă nu sunt rele. Psihanaliza nu-l vindecă pe om, ci mai mult îl tulbură”. „La omul bolnav psihic nu este afectat doar așa-zisul inconștient, ci și mintea, care este ochi al sufletului”. „Psihologia și psihiatria au o cu totul altă concepție și o altă simțire, complet diferite de învățătura ortodoxă, adică antropologia lor este complet diferită”. „ Când urmăm viața duhovnicească, nu mai avem nevoie de psihanaliză”.
Mai recurg la un citat care ar trebui să ne pună serios pe gânduri, mai ales pe noi, psihologii din biserică: „Părerea conform căreia orice element psihic este și duhovnicesc și orice element duhovnicesc este și psihic este un pericol mortal. Există un mare pericol în a considera trăirile psihice ale oamenilor ca fiind stări duhovnicești. O astfel de părere este hulă față de Dumnezeu. Exact invers trebuie să se întâmple, adică trebuie să facem distincția între faptul că viața duhovnicească este ceva și viața psihică altceva”.
Consideraţi că prin artă (literatură, muzică, pictură) îL putem mărturisi pe Dumnezeu?
- Dostoievski l-a mărturisit pe Hristos în romanele sale (mă refer în speță la „Frații Karamazov”, „Crimă și pedeapsă”, „Idiotul”, „Demonii”, „Adolescentul”). În Serbia există o trupă rock a cărei sursă de inspirație o reprezintă scrierile Sfântului Nicolae Velimirovici.
Aţi avut momente când v-aţi gândit să renunţaţi la scris?
- Da. Din varii motive. Unul ar fi că e esențial să te rogi, dar nu e esențial să scrii. Scrisul e doar important.
În anumite domenii ne dorim să facem performanţă absolută şi implicit să ajungem la absolut. Ce îmi puteţi spune despre performanţă?
Cum pot tinerii din ziua de azi să ajungă la dobândirea acesteia?
- Cineva le-a propus tinerilor ca valoare supremă a vieții performanța. Fiecare domeniu își configurează spațiul și criteriile de performanță. Vă propun o altă întrebare: cum pot devenii tinerii de azi oameni de caracter?
,,Diavolul din pahar. Amintiri din iadul beţiei" - o carte care a stârnit în inimile multora un ataşament imbatabil, datorită modului în care este scrisă. Însă din păcate, unora le este foarte greu să se desprindă de vechile şi împovărătoarele patimi. Ce sfat aveţi la final pentru tinerii, încă prinşi în această luptă teribilă, covârşitoare? Credinţa poate fi definită în această situaţie ca fiind un medicament pentru vindecarea sufletului bolnav?
- Să se arunce în brațele lui Hristos, căutându-L mai întâi în singurul loc unde poate fi găsit: în Biserică.
Preluat de la georgianatofoleanu.blogspot.ro.
duminică, 30 septembrie 2012
Va recomand pelerinajul facut de Laurentiu Dumitru de praznicul Sfantului Nectarie, in perioada 4-11 noiembrie 2012
Amanuntele le gasiti pe sfantulmunteathos.wordpress.com. Inscrierile se fac la numarul 0740.050.735 sau pe mail, la adresa: pridvor@yahoo.com
duminică, 9 septembrie 2012
Viata si patimirile noului mucenic Efrem cel Nou
Text preluat de pe site-ul dedicat Sfantului Efrem cel Nou. Sfantul Efrem cel Nou - Marele Mucenic, Marele Tamaduitor, Grabnicul Ajutator intru toate nevoile si Marele Facator de minuni - s-a nascut in Grecia pe data de 14 septembrie 1384 (de ziua Sfintei Cruci).
Sfantul Efrem cel Nou a ramas orfan de tata inca de mic copil, astfel ca el impreuna cu ceilalti 6 frati ai sai au fost ingrijiti numai de mama sa evlavioasa.
La varsta de 14 ani, Sfantul Efrem cel Nou a intrat ca monah in Manastirea Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu de pe Colina Neprihanitilor, din regiunea greceasca Attica (de langa localitatea Nea Makri).
Pe data de 14 septembrie 1425 (tot de ziua Sfintei Cruci, cand Sfantul Efrem cel Nou implinea 41 de ani de viata si 27 de ani de aspra nevointa calugareasca), Sfantul Efrem cel Nou a fost luat in robie de catre turcii care au atacat manastirea de pe Colina Neprihanitilor, iar ceilalti calugari din obstea sa au fost decapitati.
Turcii l-au torturat de nenumarate ori si in multe feluri pe Sfantul Efrem cel Nou, timp de 8 luni, in speranta ca-l vor face sa se lepede de credinta ortodoxa si sa se faca musulman. Vazand ca nu reusesc sa-l convinga, turcii au hotarat sa-l omoare.
Astfel, turcii l-au spanzurat pe Sfantul Efrem cel Nou de un copac (mai exact de un dud, care mai exista si astazi in acel loc) cu capul in jos, i-au strapuns trupul cu multe cuie lungi, de fier, apoi i-au infipt in pantece un taciune aprins.
In urma acestor chinuri cumplite, Sfantul Efrem cel Nou, Marele Mucenic, si-a dat sufletul in mainile Domnului, pe data de 5 mai 1426, la varsta de 42 de ani.
Vreme de peste 500 de ani, nimeni nu a stiut nimic despre acest Mare Mucenic, iar in data de 3 ianuarie 1950, monahia Macaria a descoperit, prin revelatie dumnezeiasca, Sfintele Moaste ale Marelui Mucenic Efrem cel Nou, precum si viata si patimirile sale.
De aceea, Sfantul Efrem cel Nou, Marele Mucenic din Nea Makri (Grecia), este sarbatorit de doua ori pe an: pe 3 ianuarie (ziua aflarii Sfintelor sale Moaste) si pe 5 mai (ziua adormirii sale intru Domnul, in urma chinurilor cumplite suferite ca Mare Mucenic).
PATIMIRILE Sfantului Efrem cel Nou - Marele Mucenic din Nea Makri, Grecia
Martiriul Sfantului Efrem cel Nou - Marele Mucenic din Nea Makri - a durat 8 luni:
- a inceput pe data de 14 septembrie 1425 (de ziua Sfintei Cruci, care este si ziua de nastere a Sfantului Efrem cel Nou), cand turcii au cotropit Manastirea aflata pe Colina Neprihanitilor (Nea Makri - Grecia) si au ucis pe ceilalti monahi prin decapitare, iar pe Sfantul Efrem l-au luat in robie;
- s-a sfarsit pe data de 5 mai 1426, intr-o zi de marti, la ora 9 dimineata, cand Sfantul Efrem cel Nou si-a dat sufletul in mainile Domnului, in urma chinurilor cumplite la care fusese supus (a fost spanzurat cu capul in jos, in pantece i-au infipt un taciune aprins si i-au sfasiat carnea).
In toata aceasta perioada de 8 luni de robie, turcii l-au chinuit zi de zi pe Sfantul Mare Mucenic Efrem cel Nou, pentru a-l determina sa-si lepede credinta ortodoxa si sa se faca musulman.
Patimirile suferite de Sfantul Efrem cel Nou, Marele Mucenic din Nea Makri, au fost descoperite prima data Monahiei Macaria, apoi si altor credinciosi din Grecia. Sfantul Efrem cel Nou li s-a aratat acestor oameni uneori aievea (in realitate), iar alte ori s-a aratat in vis, pentru a-i imbarbata si a le promite ajutorul sau (pe care oamenii l-au primit neintarziat), apoi Sfantul Efrem le-a dezvaluit o parte din chinurile cumplite pe care le-a suferit pentru ca si-a pastrat credinta ortodoxa.
Un credincios din Atena a vazut intr-o vedenie inspaimantatorul martiriu al Marelui Mucenic si Tamaduitor Efrem. Iata cum descrie acesta patimirile Marelui Mucenic Efrem cel Nou:
"I-am vazut pe salbaticii si turbatii necredinciosi coborand de pe coasta muntelui, insetati de sange si de razbunare impotriva monahilor crestini. Telul lor era de a-i ucide pe calugari, dupa ce ii vor fi supus la chinuri cumplite. Toti striga si isi rotesc sabiile deasupra capului, dand nastere unei atmosfere pline de salbaticie si brutalitate.
Ei sosesc la manastire, in aceasta mica oaza cu chiliile ei albe si cu bisericuta lor: loc nevinovat si neprihanit, deschis care Dumnezeu si daruit oamenilor, cu usurinta cotropit de cei salbaticiti.
Incep sa-i supuna la aspre chinuri pe monahi. Dintre toti, Sfantul Efrem este cel mai pasnic si cel mai netulburat. Acest lucru ii scoate din minti. Astfel, in vreme ce altora le taie capul cu sabiile, pe Sfant il pun in lanturi pentru a-l cazni si pentru a-i infrange vointa cea catre Dumnezeu, pentru a-l sili sa se lepede de credinta sa.
Il inchid intr-o mica celula, fara mancare si fara apa. Il bat zi de zi, il chinuiesc, il umilesc, ii cer sa-si lepede credinta. Zilele trec fara ca ei sa dobandeasca ceea ce ravnesc. Sfantul ramane nestramutat in credinta fata de Dumnezeul Cel adevarat, astfel ca ei decid sa puna capat vietii lui, dupa ce mai intai il chinuisera in chip inspaimantator.
Atunci il scot pe Sfant din mica inchisoare si il duc la copacul muceniciei sale, dudul care in aceste zile este plin de frunze, toate verzi. Il atarna cu capul in jos si incep sa-l bata cu turbare. Il lovesc, il injura, isi bat joc de el, Il iau in ras pe Dumnezeul lui:
- Unde este Dumnezeul tau ca sa te ajute acum?
Sfantul nu-si pierde barbatia. Se roaga:
- Doamne, nu tine seama de vorbele acestor oameni, insa faca-se voia Ta.
Ii smulg barba, il tiranizeaza. Puterile lui se sleiesc. Unul, cu o bucata de fier, il loveste in cap cu turbare, in partea stanga, langa spranceana. Vesmintele sale sunt zdrentuite, trupul ii este aproape dezgolit, ranile fara de numar. Dar ei inca nu sunt satui de sange. Ar vrea sa-l mai chinuiasca. Atunci, unul din cei care il martirizeaza ia o bucata de lemn aprins si i-l infunda cu putere in pantece (in buric). Urletele sale sunt sfasietoare, durerea lui nemasurata. Ochii ii sunt sangerii. Sangele ii curge din pantece cu imbelsugare, dar ei nici acum nu se opresc. Iau de la capat aceleasi cazne dureroase, de mai multe ori. Trupul sau se zbate ca si cel al unui peste cand il scoti din apa. Toate madularele sale sunt cuprinse de spasme. Si, curand, Sfantul nu mai are putere sa vorbeasca. Puterile il parasesc, mai poate doar sa se roage intru sine si sa-I ceara iertare lui Dumnezeu. Din gura ii curge sange si saliva, in acelasi timp. Pamantul de sub el s-a adapat cu sangele sau, care curge din belsug. Isi pierde cunostinta.
Paganii il socotesc mort. Cu o sabie taie franghia care il tine agatat in copac si trupul lui cade la pamant. Dar nebunia care ii mana nu se opreste. Il lovesc cu picioarele, il bat, chiar si acum, cand il cred mort... Dupa catava vreme Sfantul isi vine putin in fire. Cu putinele puteri care i-au mai ramas, isi intredeschide pleoapele. Se roaga si ii aud glasul inimii:
- Doamne, in mainile Tale incredintez duhul meu.
Degetele sale se infig de durere in pamant si, in aceasta clipa, sufletul sau se desparte de trupul lui de Mucenic. Atunci Ingerul Domnului se pogoara din Cer. In maini tine o perna rosie, din catifea. Deasupra aseaza sufletul Sfantului si se suie spre Cer. Atunci vad Ingeri insirati la dreapta si la stanga, alcatuind o mare carare carare cereasca, iar Ingerul Domnului trece prin mijlocul lor, insotindu-l pe Sfantul Efrem catre Domnul.
Iar Domnul il intampina, zicandu-i:
VREDNIC ESTI, EFREM, CACI PE HRISTOS L-AI MARTURISIT!"
Ceea ce s-a intamplat in continuare cu Sfantul Mare Mucenic Efrem cel Nou a fost descoperit intr-o vedenie unei calugarite de la Sfanta Manastire Bunavestire din Nea Makri, Grecia.
Maicuta a vazut cum un caine din manastirea din acele vremuri, alb cu pete negre, care traise in vremea Sfantului, se tinea pe aproape de copacul scorburos (este vorba despre dudul de care a fost spanzurat Sfantul Efrem cel Nou, dud care exista si astazi, in jurul caruia s-a construit in zilele noastre un paraclis).
Cainele era foarte nefericit si lacrimile ii curgeau din ochi. Atunci, trei tarani intrara in manastire; pe data cainele incepu un du-te-vino intre tarani si copacul cel scorburos, latrand.
Unul din barbati a inteles ca se intampla ceva. Se apropiara si vazura trupul insangerat si ciopartit al Sfantului. Au sapat o groapa si au asezat trupul in ea. Dupa ce ei au luat trupul Sfantului, cainele alerga la scorbura si lua o bucata din trup, cazuta in urma numeroaselor chinuri la care fusese supus, si, tinand-o cu delicatete intre dinti, o puse in mormant laolalta cu trupul Sfantului. Apoi oamenii acoperira mormantul si plecara.
In iunie 1971, Sfantul Efrem cel Nou - Marele Mucenic din Nea Makri - i s-a aratat in vis unei maicute de la Manastirea sa de pe Colina Neprihanitilor, si i-a dezvaluit o parte din chinurile la care a fost supus de acei otomani necredinciosi. Sfantul Efrem i-a spus cu glasul sau bland:
"- Daca ai sti cat am patimit, chiar si la cap ... " si i-a aratat cu mana:
"- Mi-au infipt cuie mari si mi-au pironit capul de un copac."
Sfantul si-a facut Semnul Sfintei Cruci si a continuat:
"- Cu multe, foarte multe cuie."
Unei alte maici de la Manastirea sa de pe Colina Neprihanitilor (Nea Makri), Sfantul Efrem cel Nou i s-a aratat tot in vis si i-a spus ca a suferit foarte mult in timpul martiriului sau care a tinut 8 luni, mai ales in ultima zi, cand paganii i-au infipt un lemn aprins in pantece, astfel ca maruntaile sale ardeau, in timp ce trupul ii era strapuns cu multe cuie, din acelea cu care fusese rastignit Domnul nostru Iisus Hristos.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)


