Raluca Prelipceanu: Sub crucea lui Ioan, noul mărturisitor al lui Hristos

Crucea este un simbol străvechi, precreștin, cosmogonic, care a fost îndumnezeit prin jertfa lui Hristos. Conform tradiției, lemnul din care s-a făcut crucea pe care a fost răstignit Hristos este chiar lemnul pomului cunoștinței binelui și răului al cărui fruct i-a dus la pierzare pe Adam și Eva, când au mâncat din el în rai. 
Iată că acum pe lemnul acesta este răstignit Hristos. În același timp, lemnul acesta este copacul vieții pentru că pe el stă țintuită viața cea veșnică. Prin cruce, Hristos biruiește diavolul, îndumnezeiește lemnul prin care păcatul intrase în lume, stropindu-l cu scump sângele Său. De aici și crucea ca simbol și armă de biruință asupra răului. Deci, iată crucea este pomul din care izvorăște viața cea veșnică pentru că numai prin jertfa lui Hristos avem noi acces la viața venșică. Arborele vieții veșnice este Hrisots, iar mlădițele sale sunt credincioșii, născuți din jertfa sa pe arborele crucii. Iată ,Hristos și crucea devin una pentru a da naștere poporului binecredincios. Prin Hristos, arborele cunoștinței binelui și răului se trasformă în arborele vieții veșnice. Fără cruce nu ar fi fost posibilă mântuirea, fără jertfă în viața noastră, mântuirea nu este posibilă. De aceea, crucea în sens metaforic înseamnă și drumul nostru către mântuire, jertfa și suferința pe care trebuie să o îndurăm ca să murim păcatului, să murim omului celui vechi și să înviem întru nădejdea vieții celei veșnice. Singura armă împotriva răului și cea cu care Hristos a biruit iadul este iubirea jertfelnică.

Crucea, însă, nu a fost indurată doar de Hristos, care a murit pe ea, ci și de Fecioara Maria, a cărei cruce a fost tocmai aceea de a-și vedea Fiul murind pe cruce, așa cum i-a prezis proorocița Ana că sabie va trece prin inima ei. Oare ușor i-a fost ca mama să își împartă Fiul cu lumea întreagă, să Îl vadă batjocorit, nedreptățit și răstignit chiar de cei pe care îi ajutase ? Hristos a biruit iadul tocmai prin faptul că și-a acceptat crucea, aceea de a muri nevinovat pe cruce... Dar numai prin jertfa sa neprihănită Hristos a putut birui iadul, a îndumnezeit lemnul crucii care fusese blestemat, căci prin fructul său a intrat în lume păcatul, a făcut posibilă mântuirea, luând asupra Sa păcatele noastre… până atunci toți oamenii drepți sau nedrepți mergeau in iad. Crucea, conform definiției latine și grecești, crux, respectiv stavros, înseamnă un lemn de care spânzurăm ceva. Ori, de data aceasta acel ceva ce a fost spânzurat pe lemn a fost cineva, a fost persoana absolută, Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Și prin simpla Sa atingere, prin sângele Său care s-a scurs pe cruce, a îndumnezeit lemnul crucii și l-a transformat în armă asupra diavolului. Nimic nu îl poate birui pe diavol decât iubirea jertfelnică. Jertfa este, de fapt, cea care transformă iadul din viața noastră în rai.

Noi, ortodocșii ne însemnăm cu semnul crucii cu credința că aceasta ne va proteja de tot răul, că prin cruce vom birui răul, așa cum l-a biruit Hristos. Primele trei degete sunt împreunate într-un singur punct, în timp ce celelalte două sunt lipite în palmă. Cele trei degete împreunate simbolizează Sfânta Treime, cele trei Persoane care împărtășesc aceeași natură. Celelalte două degete, strânse unul lângă celălalt, reprezintă dubla natură, umană și divină, a persoanei lui Hristos.

Sfântul Nectarie ne spune că Dumnezeu nu a dat nici unuia dintre noi o cruce mai grea decât o putem duce : Înainte de a-ți trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoși, a examinat-o cu rațiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreapta Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o cu mâinile Sale pline de afecțiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poți duce. 

În 1919, se năștea la Dobrotești, Teleorman, într-o familie de macedoneni Ioan Ianolide. Crucea sa avea să fie cu totul specială, deoarece viața sa avea să fie mucenicie. În 1941, pe când era student la drept va fi acuzat de implicare în Frățiile de cruce legionare și întemnițat. Va petrece 23 de ani în diverse temnițe ale regimului bolșevico-comunist : Aiud, Gherla, Galda de Jos, Pitești, Jilava etc. În închisoarea de la Pitești, cand i s-a confiscat cruciulița îi va spune gardianului : „Domnule Georgescu, aveți grijă să nu vă luptați cu Sfânta Cruce, că este dincolo de puterile noastre!”, fapt pentru care va fi bătut și torturat. Într-un târziu va fi eliberat. Găsindu-și logodnica, care îl așteptase vreme de 18 ani, căsătorită cu altcineva, va dori să își petreacă restul zilelor într-o mânăstire, dar până și această dorință îi va fi refuzată. Atunci, se căsătorește și adoptă copilul soției sale. Se stinge de cancer pe 5 februarie 1986, obosit și hăituit de nenumăratele anchete ale securității.

Cu totul minunat este însă modul în care am aflat eu crucea lui Ioan. În copilărie, deasupra patului meu, atârnau o icoană a Preasfintei Treimi, reproducere după icoana lui Rubliov, cunoscută și sub denumirea de „ospitalitatea lui Avraam”, care are și ea o poveste minunată, iar dedesubt o cruce în os sculptată foarte fin, reprezentând răstignirea lui Hristos, iar în colțuri cei patru evangheliști. Practic, am crescut cu ea deasupra capului. La ea mă închinam în fiecare zi, subt ea îmi spuneam zilnic rugăciunile de dimineață și seară și poate și altele pe parcursul zilei, acolo era Hristos și într-o iconiță mică, în care era reprezentat înconjurat de copii, cu care dormeam sub pernă. Acestea erau primele imagini ale lui Hristos pe care le-am cunoscut și cu care am crescut. Proveniența icoanei am aflat-o, dar nu și a crucii și ea mi-a fost descoperită în chip minunat. 
Aveam deja 27 de ani și studiam în Franța, dar în fiecare vară veneam în vacanță la Mânăstirea Tismana. Anul acela, am ajuns chiar înainte de ziua mea, am ajutat la spălat geamurile bisericii, pe care a trebuit să le spăl în trei rânduri, căci eram cam nepricepută, iar a doua zi am primit cadou de la o maică, o rudă mai îndepărtată a tatălui meu, cartea Deținutul profet, cu o frumoasă dedicație. Când am plecat din țară, cartea a rămas pe marginea patului. Mama, ca de obicei, a aranjat lucrurile și a găsit și cartea respectivă; răsfoind-o și-a amintit de cum l-a cunoscut ea pe Ioan Ianolide. Doamna Constanța Ianolide, soția lui Ioan Ianolide era colegă de serviciu și prietenă bună cu bunica mea, astfel încât a venit la nunta părinților mei însoțită de soțul ei care le-a oferit în dar o cruce sculptată de el în os. Mama m-a sunat să îmi spună ce emoție i-a prilejuit cartea respectivă, întrucât părinții mei și-l aminteau ca fiind o persoană foarte distinsă, dar nu aflaseră niciodată care fusese viața lui anterioară.  Pe vremea aceea, domnul Ianolide nu și-a putut permite să povestească adevărul ca să nu le pună în pericol viețile celorlalți. Iată însă că a sosit și momentul adevărului. Era 2009, după 23 de ani de când mărturisitorul Ioan Ianolide părăsise această viață. În timp, aveam să îmi dau seama cât de adevărate erau convingerile exprimate în cartea Deținutul profet, căci cu adevărat profetice sunt cuvintele acestei cărți. Iată cum, în mod minunat, crucea sa și-a făcut cunoscută povestea, crucea celui care indurase 23 de ani în cele mai grele temnițe comuniste… Își pierduse cel mai bun prieten, își pierduse logodnica… Și sunt convinsă că acest lucru a fost înscris în iconomia lui Dumnezeu, ca noi să aflăm și să-i aflăm crucea.

Consider un mare privilegiu de a fi crescut subt crucea dăruită de Ioan Ianolide părinților mei. În viața mea de până acum am putut constata falimentul tuturor ideologiilor transformate de către setea omului de putere în unelte prin care diavolul lucrează și stăpânește lumea aceasta. O singură armă e mai puternică decât toate, sfânta cruce, lemnul îndumnezeit de iubirea jertfelnică a lui Hristos.  Singura armă care Îl poate birui pe Stăpânitorul lumii acesteia și care ne poate asigura mântuirea și înveșnicirea este iubirea jertfelnică a lui Hristos. Îi dau, așadar, întru totul dreptate deținutului profet, cu privirea aceea plină de puritatea cerului lui Hristos, pe care nu i-au putut-o înfrânge nici torționarii comuniști, nici anii grei de detenție, muncă și privațiuni, așa cum l-au cunoscut părinții mei. În sufletul său curățit ca aurul în topitoare se pogorâse tot cerul lui Hristos. Răspândea acea pace care dovedea faptul că își însușise pe deplin conținutul vieții lui Hristos, până a se identifica prin martiriul său cu Cel pentru care pătimise…

Mama mi-a spus despre el atâta : Era altfel decât ceilalți, el nu era din lumea aceasta, chiar dacă trăia în lume.  Avea ceva de dincolo, o pace și o dragoste pe care le răspândea asupra celor din jur, ilustrând cuvintele Sfântului Serafim de Sarov dobândește pacea și mii în jurul tău se vor mântui. Cu siguranță avea rugăciunea inimii. Dar poate mai importante decât darurile făcute părinților mei -crucea, cerceii și o broșă lucrate chiar de el - au fost sfaturile date unei perechi de tineri care își asumaseră crucea căsătoriei: cel mai important pentru o familie este ca în ea să domnească înțelegerea, ca soții să se susțină unul pe celălalt în momentele grele și să se înțeleagă reciproc. O familie se clădește în primul rând pe înțelegerea dintre soți.

Ioan Ianolide este unul dintre cei cărora li se potrivesc cel mai bine acele cuvinte ale Mântuitorului: În lume necazauri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea!  Cum ? Prin asumarea suferinţei de dragul lui Hristos și al semenilor, așa cum stă scris și pe crucea sa de la mormânt, de la Cernica: Totul în Hristos. Sfinte noule mucenic, Ioane, roagă-te pentru noi, păcătoșii ! (Raluca Prelipceanu)

Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide - Despre duhul „Sfinţilor Închisorilor”, o carte de Bogdan Munteanu

Noutăţi editoriale Evdokimos şi Fundaţia Profesor George Manu: Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide - Despre duhul „Sfinţilor Închisorilor”. Lansare de carte: Librăria Sophia, 31 octombrie, ora 18:30. Bogdan Munteanu a trăit vreme îndelungată în vecinătatea mărturisitorilor români, trecuți prin cercurile infernului carlist, antonescian sau comunist. A meditat asiduu, cu acribie, asupra textelor care ne-au rămas de la ei, spre folosul nostru spiritual. Adevărul vieții lor i-a luminat, îi luminează și îi încălzește viața. De aceea, ne putem lăsa cu nădejde călăuziți de el. Noi nu trebuie decât să ne învingem inerția lăuntrică și să pășim treaptă cu treaptă, pagină cu pagină pe drumul ce ni se arată... (Ciprian Voicilă, fragment din prefaţa cărţii, Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide - Despre duhul „Sfinţilor Închisorilor”, Editura Evdokimos, 2016)

Bogdan Munteanu: Valeriu Gafencu şi Ioan Ianolide. Despre duhul „sfinţilor închisorilor” (I)

„Ioane, să duceţi duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!“ – au fost ultimele cuvinte ale lui Valeriu Gafencu adresate lui Ioan Ianolide înainte de a-şi da sufletul în mâinile Domnului. Totul se petrecea la sanatoriul penitenciar Târgu-Ocna, pe 18 februarie 1952. Acum ne aflăm şi în preajma unei alte aniversări, de data aceasta una rotundă: pe 5 februarie se împlinesc trei decenii de la urcarea lui Ioan pe scara cerească menită să-l ducă la reîntâlnirea cu iubitul său prieten şi împreună-mărturisitor Valeriu. Fără îndoială că, acolo în ceruri, i-a putut spune că s-a ţinut de cuvânt. Că duhul acela comun al lor, al sfinţilor închisorilor, a fost dus mai departe iar testamentul lor a fost transmis posterităţii. În ajunul morţii sale, Ianolide nu putea anticipa cu puterea raţiunii care va fi soarta manuscriselor sale pe care a reuşit să le scoată, cu infinite precauţii, în afara ţării (le-a trimis iniţial Anei-Maria Marin, soţia lui Vasile Marin, martirul căzut pe frontul spaniol în apărarea crucii). Dar avea cu siguranţă tainica încredinţare că această lucrare a lui Dumnezeu se prelungeşte şi dincolo de zidurile temniţei, locul unde şi-a avut începuturile, că ea va continua şi va deveni cunoscută în întreaga lume. Şi într-adevăr, aşa s-au petrecut lucrurile. Prin pronia dumnezeiască scrierile lui Ioan Ianolide s-au păstrat şi s-au făcut cunoscute prin publicarea lor sub forma mai multor cărţi. Numai datorită acestora putem şti cu adevărat cine a fost Valeriu Gafencu, cel supranumit de Nicolae Steinhardt „Sfântul Închisorilor”, apelativ care avea să se încetăţenească în conştiinţa colectivă românească. Referiri la Valeriu Gafencu şi la sfinţenia sa apar în numeroase scrieri aparţinând literaturii memorialistice din închisori, începând cu „Jurnalul Fericirii”. Dar numai cărţile lui Ianolide reuşesc să fie cu adevărat o fereastră înspre lumea interioară a „sfinţilor închisorilor”, izbutind totodată să prezinte în mod coerent şi nota specifică a viziunii lor creştine. Chiar dacă autorul nominal, cronicarul, cel care redactează şi sistematizează, este Ianolide, foarte multe din ideile expuse aparţin de fapt la origine lui Valeriu Gafencu. A fost deci o împreună-lucrare a lor, în principal a lui Valeriu şi Ioan. Căci la niciun alt autor apropiat lor nu aflăm o prezentare atât de detaliată a acestei concepţii izvorâte ca răspuns al omului care năzuieşte spre îndumnezeire în condiţiile unor suferinţe inimaginabile, aflat sub permanentă teroare, într-o atmosferă de-a dreptul apocaliptică. Viziunea lor respiră fervoare mistică, forţă duhovnicească, putere de transformare a conştiinţelor şi frapează mai ales prin dimensiunea comunitară care este adăugată binecunoscutei lupte duhovniceşti pe care creştinul o duce cu patimile şi cu forţele răului. E o concepţie izvorâtă din dragostea lor pentru întreaga lume, pe care o îmbrăţişează într-un mod integral cu o iubire aprinsă din focul iubirii lui Dumnezeu pentru toată creaţia Sa. Cheia ei de boltă e conştientizarea faptului că biruinţa în această încleştare duhovnicească cu un caracter universal e posibilă numai cu ajutorul lui Hristos. Biografiile acestor oameni care şi-au împlinit cu prisosinţă chemarea sunt binecunoscute. Grupul „misticilor de la Aiud” provenea din rândul Frăţiilor de Cruce, organizaţia de tineret legionară. Datorită acestei apartenenţe au fost închişi încă din 1941 de către regimul Antonescu, în urma unor arestări în masă. „Vina” lor, ca şi în cazul altor mii de adolescenţi, nu a constat decât în identitatea pe care şi-au asumat-o, una care se limita strict la educaţia morală. Au rămas întemniţaţi şi ulterior preluării puterii de către comunişti, când iadul concentraţionar a încercat să-i doboare cu o înverşunare şi cu o ură sporită. Supravieţuitorii, asemenea lui Ioan Ianolide, s-au eliberat abia odată cu amnistia generală din 1964. Astăzi sunt bine documentate toate tribulaţiile lor în temniţele iadului, peste care aceşti sfinţi s-au ridicat triumfători. Unii dincolo de moarte, prin jertfa lor martirică, alţii prin viaţa în Hristos care a înflorit în sufletele azvârlite în malaxorul satanizării. Învăţătura lor e de asemenea accesibilă oricui, numai că fragmentele relevante sunt rispite în corpul celor două cărţi ale lui Ioan Ianolide la care vom face referire. Bornele ei pot fi redate chiar prin titlurile acestora. Temelia o reprezintă „Întoarcerea la Hristos”, adică despătimirea şi viaţa lăuntrică. Finalitatea este redată prin „Deţinutul profet”, adică un mesaj profetic adresat posterităţii, o viziune lucidă despre evul apocaliptic al noului mileniu, pentru care teroarea roşie şi toate celelalte orori ale secolului XX nu au fost decât un preludiu. În scrisoarea adresată Anei-Maria Marin ce însoţea manuscrisele sale, Ianolide scria anticipativ: „Mulţi vor fi şocaţi de viziunea prezentată de mine, dar ea va fi înţeleasă şi preţuită în mileniul trei. Acum e bine că pot comunica această veste. Am căutat adevărul creştin cel mai curat şi mai frumos. Sper că ne-am apropiat de el. Lumea creştină are nevoie de strălucirea puterii, de aceea îi trebuie o expresie politică fidelă. O astfel de expresie presupune o conştiinţă creştină şi o trăire în Duhul Sfânt. Sfinţii, eroii şi martirii acestui veac s-au apropiat de Hristos până la unirea cu El. Pe ei îi mărturisim. Fie strădania şi jertfa noastră spre slava lui Hristos şi mântuirea lumii. Amin.” Rândurile care urmează se străduiesc aşadar să prezinte o expunere fidelă şi coerentă a ceea ce poate fi numit „duhul sfinţilor închisorilor”, a viziunii lor despre rolul şi puterea reală a lucrării creştine în lume. Temelia acestei concepţii cu vocaţie universală o constituie viaţa lăuntrică, trăirea mistică în Hristos, iluminarea duhovnicească. Metamorfoza sufletelor acestor tineri români poate fi descrisă printr-o dinamică circulară. Ei veneau din lume, însufleţiţi de nobile idealuri morale. Aveau imprimat în conştiinţe şi reperul credinţei, erau animaţi de dorinţa de desăvârşire. În puritatea lor juvenilă, s-au trezit degradaţi brusc la condiţia de infractori, stigmatizaţi ca pericol social, azvârliţi după gratii. Şi, culmea, tocmai de un regim care se pretindea de asemenea anticomunist. Meditând la destinul lor, la rostul acestor încercări prin care treceau în regimul de claustrare, au descoperit adevărata dimensiune a vieţii creştine: trăirea interioară. S-au desprins de cele lumeşti şi s-au dedicat zidirii duhovniceşti. Acesta a fost sensul „întoarcerii la Hristos”. Un proces ca o baie purificatoare, posibil numai în urma unei pocăinţe autentice (etimologic, înnoirea minţii prin conştientizarea propriilor păcate). Din interiorul aceastei experienţe a harului, pe care au păstrat-o în permanenţă, s-au întors însă din nou cu faţa înspre lume. Cercul s-a închis, dar la un alt nivel decât începuse totul. Balastul unor păcate pe care le-au asumat şi conştientizat a fost lepădat, iar virtuţile pe care le avuseseră şi înainte le-au spiritualizat, le-au intensificat şi le-au ridicat pe o altă treaptă metafizică. Astfel a luat naştere o sinteză absolut originală în formă, dar cât se poate de tradiţională în conţinut. În urma trării adevăratei vieţi lăuntrice, una de cea mai pură şi autentică factură filocalică, experienţa iniţială a virtuţilor omeneşti din şcoala educaţiei legionare a devenit una purificată şi transfigurată în Hristos. Ea a rămas totuşi ca o pecete indelebilă pe această concepţie numită de Ianolide creştinism integral. În esenţa ei vechea experienţă nu şi-a pierdut actualitatea, dar a fost lepădat balastul unor concepţii etice justiţiare, tributare mai degrabă contextului social şi istoric în care s-a format generaţia interbelică. Pentru mentalitatea de astăzi ele par revolute, dar aceasta numai pentru că s-a avansat într-un umanism fără Hristos, un moralism căldicel, în vreme ce adevărata depăşire nu poate avea loc decât întru El. Viziunea aceasta a creştinismului integral, pe care Ioan Ianolide o înzestrează cu o încărcătură profetică, s-a cristalizat în mai multe etape. Prima treaptă. Întoarcerea la Hristos/ Prezentăm pentru început câteva citate esenţiale de la începutul cărţii „Întoarcerea la Hristos”, menite să redea momentul iniţial al adevăratei pocăinţe creştine: De altfel, noi nu am pornit de la o ideologie, ci de la o credinţă şi pe parcurs am desprins din cuvântul lui Dumnezeu şi al Bisericii viziunea noastră despre lume şi viaţă. Nu am pornit să cucerim politic lumea, ci să cucerim propriile noastre suflete, modelîndu-le întru Hristos. N-am făcut acest lucru programatic, ci instinctiv dar azi înţelegem că ne-am situat pe o linie înaltă şi solidă. (…) Atunci am descoperit pe Hristos cel duhovnicesc. Deşi am studiat mult, preocuparea de căpătâi era cea sufletească. Ne rugam mult, ne mărturiseam unii altora stările sufleteşti şi strădaniile de desăvârşire. Şi am ajuns la conştiinţa păcatului şi am plâns amar atât greşelile personale, cât şi păcatele colectivităţii. Cine se vrea creştin trebuie să fie cu adevărat creştin. Am purces deci să purificăm sufletele şi istoria de crime, de nelegiuiri, de abuzuri şi de tot păcatul. Am năzuit să trăim creştineşte şi ştim că până la moarte omul trebuie să îşi scruteze sufletul, dacă se află ori nu în Hristos. Descoperirea creştinismului i-a însufleţit pe cei mai buni dintre noi, dar nu fără reacţii negative şi brutale. În rândul legionarilor erau multe curente şi dezbinări. (…) Valeriu şoca prin conştiinţa păcatului, pe care îl mărturisea cu umilinţă la modul personal şi colectiv, într-o vreme în care noi, deşi eram creştini, nu aveam încă o adevărată viaţă duhovnicească. Orgoliul se ascundea în noi sub mantia tainică a onoarei şi a fost o luptă grea până când aşa zisa „demnitate şi onoare” s-au înduhovnicit, trecând prin baia curăţirii. Un moment greu a fost când autorităţile ne-au propus să mergem ca soldaţi pe frontul de Răsărit pentru a ne „reabilita” în faţa poporului. Ne-au cerut de asemenea şi o declaraţie de desolidarizare de trecutul nostru „politic”. Valeriu şi alţi câţiva au spus că nu au nimic de reabilitat dincolo de justiţia propriei conştiinţe. Doream să luptăm împotriva comunismului, năzuiam să unim ţara, dar nu ca deţinuţi, nu ca vinovaţi; nu aveam pe sufletele noastre nimic de „reabilitat” şi deci am refuzat frontul. Am refuzat şi desolidarizarea, nu pentru că nu aveam greşeli de care să ne desolidarizăm, ci pentru că procesul nostru de conştiinţă înfiera toate greşelile făcute fără a avea nevoie de imboldul unei elite politice al cărei reprezentant era un monstru ca Maiorul Magistrat. Nu am acceptat deci nimănui dreptul de a se infiltra în conştiinţele noastre. (…) O altă atitudine frumoasă pe care a luat-o Valeriu, după episodul „reabilitării”, a fost următoarea: întrucât se punea accentul pe pedeapsă şi pe răzbunarea în lupta politică, el a susţinut că răzbunarea este a lui Dumnezeu. Nimănui nu-i este îngăduit să-şi facă singur dreptate. Creştinul iartă, creştinul se situează pe poziţia dragostei, singura virtute aducătoare de pace, singura atitudine care învinge şi nu este învinsă. Împotriva acestui punct de vedere s-au ridicat voci puternice şi el, încercând să se justifice, era tot mai singur. Cu toate acestea a rămas ferm în convingere şi cu timpul mulţi i s-au alăturat. E de remarcat că această pocăinţă este una autentică, rod al propriilor procese de conştiinţă şi al confruntării cu principiile creştine. Acei tineri nu au admis în niciun fel ingerinţele altora, ale duşmanilor din exterior, refuzând lepădarea de un trecut “politic” în faţa şi la cererea lor. Nu a fost vorba de o cedare în faţa ticăloşiei şi propagandei diabolice a unor politicieni venali, şi implicit nu o confirmare a superiorităţii morale a acelora, ci doar recunoaşterea greşelii faţă de poruncile dumnezeieşti. Pentru cine e capabil să înţeleagă, adevărata superioritate morală rezidă tocmai în această smerire, în conştiinţa propriei vinovăţii şi păcătoşenii, ca temelie a urcuşului duhovnicesc. – Cine se afirmă creştin trebuie să se poarte ca un creştin. Nu e îngăduită crima ca armă de luptă creştină. E necesar să mărturisim public greşelile trecutului pentru a pune un început nou. Nu sunt îngăduite nici tirania, fărădelegea şi abuzul. Atitudinea exprimată aici de Valeriu Gafencu e cea corectă din punct de vedere creştin, adică dintr-o perspectivă absolută, ignorând complet criteriile care ţin mai degrabă de “corectitudinea politică” pe care le aplică unii. Creştinii trebuie să ştie să se jertfească, dar nu au voie să încalce poruncile evanghelice, nici măcar atunci când autorităţile tiranice se dedau la fărădelegi şi abuzuri. E o perspectivă superioară, care rupe spirala vicioasă a “acţiunii şi reacţiunii” şi a disputei privind legitimitatea unei atitudini în faţa pretinsei abjecţii a părţii celeilalte. În lumina principiilor creştine sunt condamnate toate erorile lumii româneşti interbelice, nu doar cele ale uneia sau alteia din părţi, aşa cum se practică îndeobşte, într-o dispută interminabilă. În aceeaşi scriere a lui Ianolide, pe paginile următoare ne este schiţat un profil lăuntric mai detaliat al lui Valeriu Gafencu, care risipeşte cu totul concepţia falsă conform căreia starea de pocăinţă implică lipsă de atitudine sau pasivitate. Dimpotrivă, e vorba tot de virtuţile eroice, dar înveşmântate într-un autentic duh creştin. Ele sunt absolut necesare pentru lupta duhovnicească care trebuie dusă nu doar în propriul suflet, ci şi în exterior, în lumea din afară. Astfel, rândurile de mai jos conţin deja primii germeni ai concepţiei are avea să fie dezvoltată ulterior din ce în ce mai mult şi care avea să devină adevăratul testament al generaţiei “sfinţilor închisorilor”. – Umilinţa şi pocăinţa nu sunt scopuri ale creştinismului, ci mijloace, nu sunt nici esenţa vieţii creştine, căci a fi creştin înseamnă a avea însufleţirea doririlor sfinte şi bucuria de a trăi. De asemenea, lepădarea de sine nu este depersonalizare, abandonare şi resemnare, ci este pasul necesar naşterii în viaţa cea adevărată, în duh. Nu ne caracterizează negaţia, ci afirmarea. Căci viaţa veşnică nu se dă celor învinşi, resemnaţi şi fricoşi, ci celor puternici şi curajoşi. Nu vor birui cei căldicei, ci cei ce vor învinge fiara apocaliptică. Intraţi deci pe poarta pocăinţei cu râvnă, aşteptând să se nască în voi Împărăţia Duhului Sfânt. Să plângem azi păcatele personale, să le plângem până ce ni se vor da lacrimi pentru curăţirea lumii. Nu vă fie frică de umilinţă, nici de mărturisirea păcatelor, ci credeţi că prin ele veţi fi purtătorii adevăratei lumini. Luaţi seama la Mântuitorul Hristos, la îndrăzneala cu care El a prăbuşit o lume şi a ridicat alta, la desăvârşirea pe care ne-a lăsat-o ca pildă – şi aşa să-L urmăm! Despre importanţa conştiinţei păcatului în viaţa socială spunea: – Conştiinţa păcatului nu se reduce la desfrânare, lăcomie, agonisire, ucidere ori alte fapte asemănătoare, mai mult, nu este nici numai restabilirea orânduirii lăuntrice a omului, ci este lupta împotriva începătoriilor şi stăpâniilor întunericului, care ţin în beznă şi robie neamurile lumii întregi. Cu alte cuvinte, lupta fiecăruia trebuie să contribuie la realizarea unei autentice orânduiri creştine a lumii. Nu eşti creştin dacă ai fost botezat, mergi la biserică dar vieţuieşti după principiile societăţii egoiste, imorale, materialiste în care trăieşti. Trebuie să devii creştin în toate aspectele vieţii tale de zi cu zi şi prin aceasta să încreştinezi şi lumea din jurul tău. Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trăirea în duh, prin lupta de fiecare clipă cu păcatul făcut, apoi cu păcatul vorbit, apoi cu păcatul gândit. Înainte de a ne lupta cu păcatele lumii, trebuie să urâm păcatele, prostia, suficienţa şi moleşeala sufletelor şi minţilor creştinilor, căci tocmai adormirea conştiinţei creştine a dat pas liber impertinenţei ateiste. (…) E vremea, e vremea pocăinţei! răspundea Valeriu. Aveţi credinţă în voi! Izbăvirea va veni de la Dumnezeu. Oamenii ne-au părăsit. În acest secol toate neamurile sunt guvernate de atei şi de creştini de formă. A trebuit să ne confruntăm credinţa şi cu unii, şi cu alţii. Cred însă că aici se plămădeşte un duh evanghelic care va schimba lumea la faţă. Jertfele de aici nu vor rămâne fără rod! Dacă fragmentele de mai sus sunt legate de perioada Aiud, următoarea caracterizare ţine de vremea petrecută la Târgu-Ocna, unde erau internaţi deţinuţii bolnavi de tuberculoză. E vorba de locul unde Valeriu Gafencu avea să treacă în curând la Domnul. Duhovnicul său era un preot obişnuit, care însă sesizase adânca lui trăire lăuntrică. – Sunt impresionat, ne-a mărturisit el după moartea lui Valeriu. Spovedania lui era o cercetare amănunţită a adâncurilor sufleteşti, o fină deosebire a duhurilor şi o dovadă a statornicirii lui în cea mai aleasă vieţuire creştină. Deşi nu păcate avea de mărturisit, ci trăiri, unele mai înalte ca altele, totuşi se smerea pe sine cu asprime. Îmi zicea : « Doresc să nu am nici o clipă de îndoială, în aşa fel încât să nu vină satana şi să-mi ia sufletul chiar atunci ». Cu toate că suferea mult, era plin de bucurie tainică. Rugăciunea lui era un suspin necurmat, o dorire nestinsă, o neîncetată unire cu Hristos. Niciodată nu ar fi acceptat nici cea mai mică ştirbire a adevărului. Judecata lui era dreaptă şi sinceră. Hristos era viu în el. Fragmentul oglindeşte altitudinea duhovnicească şi starea de sfinţenie la care ajunsese Valeriu Gafencu. Asupra viziunilor mistice de care a fost învrednicit şi care întăresc această caracterizare, vom reveni ceva mai încolo. Cu puţin timp înainte de moartea sa, Valeriu Gafencu avea să rostească câteva gânduri cu un cert caracter testamentar. În ziua de prăznuire a Întâmpinării Domnului din 1952 ne-a chemat pe mine şi pe Gheorghe şi ne-a spus: – Doresc mult să slujim Domnului întru totul şi întru toate. Suntem fiii Bisericii şi nu ne vom despărţi de ea. Se deschide o eră nouă în lume care trebuie umplută de duh, idei şi activităţi creştine. Creştinismul reînvie, dar sarcinile creştinilor sunt mari. Este vremea unui nou apostolat. Nu se poate trăi cu sufletul în înalt iar cu viaţa de zi cu zi în egoiste şi mizerabile orânduiri sociale. Există o unitate şi continuitate în lume şi în viaţă, deci să nu părăsim nici un plan al existenţei noastre, ci prin toate, în toate să fim creştini. Duşmanii sunt mulţi din afară şi dinlăuntru, dar să nu uităm că lupta noastră este cu domniile şi stăpâniile întunericului. Lumea secolului nostru nu are nicăieri o înfăţişare creştină. Structura sufletească a omului civilizat este lipsită de Dumnezeu. Biserica nu are putere. Sunt deci de înfruntat forţe uriaşe, apocaliptice. Trebuie nebunia lui Hristos pentru a reîncreştina lumea. Aici noi am descoperit pe Hristos, Biserica şi creştinătatea. Purtăm în noi o experienţă atât de amarnică încât am fost umpluţi cu lumină. Cred că suntem datori să făgăduim că vom sluji lui Hristos şi oamenilor în modul în care am înţeles să o facem aici. Nu avem de la cine lua binecuvântare, dar o cerem de sus. Valeriu rostea cuvintele limpede şi liniştit, încât lăsa impresia că nu din el, ci de la Hristos veneau îndrăzneala şi puterea cu care vorbea. Am făcut împreună o foarte scurtă rugăciune prin care am pecetluit pe Hristos în sufletele noastre şi peste viaţa noastră toată. E o sinteză pe cât de succintă, pe atât de completă, a “duhului” despre care Valeriu Gafencu a lăsat cu limbă de moarte să fie transmis întregii lumi, printr-o lucrare străbătută de harul Duhului Sfânt. (va urma) (Text preluat de la rostonline.ro)

La 30 de ani de la trecerea la Domnul a mărturisitorului Ioan Ianolide: Testamentul Sfinţilor Închisorilor

Putem vorbi despre un testament al Sfinţilor Închisorilor? Şi dacă da, în ce ar consta el? Cu ce ne angajează un asemenea testament pe noi, creştinii, care manifestăm evlavie faţă de ei, noii mărturisitori ai secolului XX? Eu cred că acest testament transpare explicit într-o carte apărută la editura Bonifaciu, în 2009, intitulată Deţinutul profet. O carte care, prin gravitatea problemelor pe care le aşează în faţa conştiinţei creştinilor trăitori în secolele XX şi XXI, merită o minimă dezbatere. În debutul volumului, Ioan Ianolide, într-o scrisoare adresată Anei Maria Marin (soţia mărturisitorului Vasile Marin, ucis pe frontul de la Majadahonda) îi mărturiseşte că „după toate distilările spirituale provocate de cea mai cumplită şi îndelungată prigonire a creştinătăţii” a dobândit un „autentic creştinism ca şi concepţie integrală despre viaţă. Pe aceasta o mărturisesc acum, în pragul morţii, căci am o tumoare hepatică ce-mi numără zilele” – îşi încheie Ioan Ianolide scrisoarea. Citind textele adunate în Deţinutul profet, ce par scrise în perioade diferite („Tristeţile unui deţinut”, „Profeţiile unui deţinut”, „Spovedania unui deţinut”), ai sentimentul că te apropii ideatic – cu fiecare pagină parcursă – de esenţa personalităţii Sfinţilor Închisorilor, esenţă care îi defineşte şi care îi individualizează în categoria mai largă a mucenicilor şi mărturisitorilor pentru Hristos, din primele secole şi dintotdeauna. La paginile 26 şi 27 descoperim – după mine – mobilul interior, motivaţia profundă care i-a împins atât de dramatic, însă atât de glorios la sacrificiul de sine, dar şi la unirea în veşnicie cu Hristos. Ianolide vorbeşte despre sine la persoana a-3-a: „Ştie că datorează mult Filocaliei din punct de vedere sufletesc, că gândirea i-a fost formată de teologie, şi totuşi ia distanţă faţă de ele, le judecă pe toate cu luare aminte şi caută să le vadă pe toate în Hristos. Îl interesează mântuirea lumii: ce este, cum este şi cum se poate concretiza. Filocalia, din acest punct de vedere, îi pare o reducere a viziunii hristice asupra lumii la viziunea eremitică asupra monahismului. Filocalia este o restrângere a spiritualităţii creştine la spiritualitatea personală, ori, cel mult, monahală. Introspecţia monahilor i-a făcut să nu mai privească lumea ca lume. Viziunea din Filocalie e război nevăzut cu duhurile, război cu patimile şi război cu lumea ca un tot integral. Discursul filocalic nu seamănă cu discursul evanghelic, căci acolo lupta se dă în lume, pentru schimbarea lumii şi spre înfrângerea forţelor întunericului din lume. Filocalia e scrisă în Evul Mediu, când problemele lumii erau transmise statelor, iar statele le rezolvau în măsura în care erau ori nu erau expresie a creştinătăţii, iar monahii se dedicau vieţii pur spirituale. O parte din virtuţile şi valorile evanghelice nici nu apar în Filocalie: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia, pedeapsa etc. El (adică Ianolide) înţelege specializarea pe domenii în creştinătate, dar în unitatea ce o dau mădularele în trupul omului. Caută deci regăsirea trupului mistic al lui Hristos ca realitate ce integrează lumea, o umple şi o sfinţeşte. Dacă ar trebui să-şi expună concluziile vieţii într-o conferinţă succintă, ar lua drept exemplu predica de pe munte a Mântuitorului. Toţi creştinii, în orice domeniu s-ar afla, trebuie să fie solidari, în acelaşi duh şi concepţie creştină”.

„Nu izolarea de lume ci salvarea lumii cu preţul propriei vieţi”/ Ioan Ianolide nu contestă valoarea inestimabilă a scrierilor filocalice – în Întoarcerea la Hristos arată cât de importante au fost acestea pentru Valeriu Gafencu şi mica sa „obşte” de la Aiud, formată din Virgil Maxim, Marin Naidim şi din el, Ioan Ianolide -, ci pune în lumină valorile cardinale ale celor pe care îi numim generic „Sfinţi ai închisorilor”: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia. Scopul lor nu a fost acela de a se retrage la linişte, de a se izola de lume, atenţi doar la propria mântuire ci, paradoxal pentru mentalitatea vremurilor noastre, şi-au pus problema salvării lumii cu preţul propriei vieţi. În aceeaşi carte explozivă Ianolide spune: „În mod regretabil însă, în Biserică clerul s-a rezumat la rugăciuni, iar laicii au intrat într-un formalism lipsit de conţinut. A dispărut ierarhizarea valorilor laice în Biserică, şi deci s-a pierdut misiunea laicilor în lume, cât şi în Biserică” (op. cit., p. 183). Prin urmare, scopul Bisericii – ca trup mistic al lui Hristos – nu este doar acela de a se ruga pentru lume, într-o atitudine pasivă, ci de a lupta împreună – cler, monahi, mireni – împotriva răului din lume şi contra forţelor antihristice care o ameninţă, acum mai mult ca niciodată. Aceeaşi învăţătură o descoperim la Valeriu Gafencu: „Avem nevoie de mărturisitori şi trăitori creştini, monahi şi laici. Nu ne retragem din bătălia istoriei, ci ne formăm şi ne oţelim în îndârjita ei tensiune” . Regăsim acest tip de înţelegere a rostului Bisericii în lume la toţi reprezentanţii de frunte ai Sfinţilor Închisorilor. Ion Moţa şi Vasile Marin s-au dus să moară în Spania, pentru că se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos. Înainte de a porni pe drumul fără întoarcere al propriului destin, Ion Moţa îi lasă profesorului Nae Ionescu o scrisoare-testament a cărei lectură ne înfioară şi astăzi: „Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători? Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!”. Unele dintre cele mai cunoscute versuri ale poetului martir Radu Gyr dau expresie aceluiaşi duh jertfelnic: „Nu dor nici luptele pierdute,/ nici rănile din piept nu dor,/ cum dor acele braţe slute/ care să lupte nu mai vor./ (…) Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,/ nici ochii când în lacrimi ţi-s./ Adevăratele înfrângeri/ sunt renunţările la vis” . Acelaşi mesaj lipsit de orice echivoc ni-l relevă versurile unui alt poet martir, Constantin Oprişan: „Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,/ Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;/ Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,/ Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!”

„Vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te!”/ Într-un interviu apărut în numărul 8 al revistei Atitudini, din octombrie 2009, Părintele Justin Pârvu spunea: „Trăim într-o lume anarhică, întreaga clasă politică este vrăjmaşă a lui Hristos şi slujitoare răului, de aceea numai simpla noastră vieţuire, fără să abdicăm de la principiile noastre creştine, este o mărturisire şi o mucenicie de zi cu zi. (…) Singurele noastre arme sunt numai cele duhovniceşti: rugăciunea, smerenia, dragostea, dar şi mărturisirea. Nu se poate dragoste fără mărturisire. Dragostea este jertfitoare, iar noi dacă ne temem să mărturisim adevărul, ce jertfă mai avem? (…) Soluţii omeneşti nu sunt, dragii mei! Soluţia este moartea pentru Hristos”. În Cuvântul Înainte adresat întregului neam românesc, Virgil Maxim, scrie: „Până vom fi conştienţi şi luciditatea minţii nu ne va părăsi, vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te! Ridică-te din mocirla păcatului la cunoştinţa Luminii mântuitoare! Adună-te cu cei buni la picioarele lui Hristos şi porneşte din nou la luptă. De la ICOANĂ, urcând muntele suferinţei (biruindu-ţi patimile trupeşti), trecând prin pădurea cu fiare sălbatice (ucigând în tine orice gând meschin şi egoist şi orice dorinţă de mărire lumească) şi creându-ţi drum prin mlaştina deznădejdii (suportând tot oprobriul public al celor inconştienţi şi ignoranţi în răutatea lor), în numele neamului tău! Vei suferi, dar vei învinge!” Duhul mărturisirii credinţei în Hristos vine în contradicţie flagrantă cu instinctul de conservare a propriei persoane şi cu tendinţa firească, naturală a omului de a se bucura de „fructele pământului” (André Gide), de măruntele şi adeseori meschinele bucurii ale vieţii. Când în 1978 Părintele Gheorghe Calciu a ţinut în faţa tinerilor seminarişti, teologi, dar şi proveniţi de la alte facultăţi – care veniseră la Seminarul de la Radu Vodă, însetaţi fiind de cuvântul lui Dumnezeu, suprasaturaţi de sufocanta şi aplatizata ideologie marxist-atee, celebrele Şapte Cuvinte către tineri, colegii săi de profesorat, fraţii săi întru Hristos l-au considerat nebun pentru că, în ochii lor, doar o persoană care îşi ieşise din minţi putea să îşi anuleze instinctul de conservare în favoarea mărturisirii creştine: „În timp ce anunţam public ceea ce intenţionam în legătură cu credinţa şi combaterea ateismului, fiecare hotărâre a mea creştea neliniştea în rândurile lor, care ajunseseră să mă considere nebun, pentru că nu înţelegeau cum un om poate merge până la sacrificiul personal pentru Hristos”. Unul dintre meritele enorme ale Sfinţilor Închisorilor este acela că au intuit faptul că orânduirea comunistă este doar o etapă în procesul de constituire a Noii Ordini Mondiale, al cărei apogeu va fi instaurarea fastuoasă a Antihristului. Ioan Ianolide scrie: „Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii care va veni. Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenţi şi fără precedent. Din punct de vedere antihristic, comunismul ateu şi-a îndeplinit misiunea şi nu mai este necesar, deci poate să dispară spre a transmite puterea sa unei noi forţe apocaliptice” . Aceeaşi intuiţie au avut-o în Rusia sovietizată creştinii Bisericii din Catacombe – urmaşii Patriarhului Tihon – care refuzau să lucreze la colectiv motivând că a lucra pentru guvernarea comunistă înseamnă, în fapt, a lucra pentru Antihrist. Dacă îi iubim cu adevărat pe Sfinţii Închisorilor va trebui să ne asumăm lupta cu răul din lume. Un rău care, de la o zi la alta, capătă noi forme: îndosarierea electronică, regionalizarea României, intenţia perversă de a redefini conceptul juridic de căsătorie în favoarea minorităţilor sexuale, intenţia de a le impune cetăţenilor obligativitatea de a-şi înscrie copiii la grădiniţă de la vârsta de trei ani (ceea ce va duce la îndoctrinarea etatistă a generaţiilor viitoare), impunerea orelor de aşa-zisă educaţie sexuală în care copiii sunt familiarizaţi cu perversiunile sexuale şi cu ideea că heterosexualitatea sau homosexualitatea este doar o problemă de alegere personală. (Ciprian Voicilă) (articol aparut in Nr. 36 al Revistei ATITUDINI)

Omul nou bolşevic - un proiect vechi şi demonic

(Preluat din revista Permanențe. Citiți și: Testamentul Sfinților Închisorilor. Scrisoare despre Părintele Justin Pârvu. Un om ca o gură de aer: domnul Gheorghe Jijie. Cuvântul meu de la conferința dedicată Sfinților Închisorilor- Iași, 2012. Octavian Anastasescu, eroul discret. Un chip de mărturisitoare: Nicoleta Nicolescu. O întâlnire cu liceenii din Mizil, în jurul mărturisitorilor din închisori.) Idealul omului nou pe care voiau să-l creeze comuniştii prin tortură continuă s-a născut demult, în 1863, o dată cu publicarea romanului „Ce-i de făcut?”. Cernîşevski, autorul său, a schiţat în trăsăturile lui Rahmetov portretul tipului ideal, spre care avea să tindă orice comunist veritabil. Romanul pe care Cernîşevski l-a scris în temniţă s-a vrut şi este mult mai mult decât un roman. El „a servit drept manual pentru o viaţă perfectă pentru trei generaţii de revoluţionari. Este un roman al educaţiei” (Alain Besancon). Până şi subtitlul său este sugestiv: „Schiţă despre oamenii noi”. Să ne oprim puţin asupra acestui ideal-tip, cum ar spune sociologul Max Weber. Înainte de toate, trebuie remarcat faptul că Rahmetov desconsideră întreaga cultură a trecutului. Cultura şi civilizaţia care l-au precedat sunt produsul burgheziei, al clasei exploatatorilor. Ele trebuie ignorate şi pentru că au fost depăşite de noile cuceriri ale ştiinţei. Rahmetov crede necondiţionat în ştiinţă şi în atotputernicia explicaţiilor ei - o meteahnă ale cărei origini se găsesc în Secolul Luminilor. Rahmetov dezavuează religia şi filosofia, în schimb îşi impregnează asiduu mintea cu emanaţiile gânditorilor materialişti: Feuerbach, Vogt, Moleschott. El nu mai crede în Dumnezeu, dar crede în ştiinţă şi în el însuşi. Se autoeducă, impunându-şi să-şi reprime sentimentele general-umane, fireşti, cum ar fi dragostea. Este rece şi calculat. E un robot autoprogramat să îşi ducă la îndeplinire scopul final: revoluţia. Când doarme, îşi visează logodnica: Revoluţia. În mintea lui Cernîşevski, cine ajungea la acest tip nou de cunoaştere suferea un soi de iluminare. Revoluţia era sinonimă cu egalitatea în drepturi, cu dispariţia diferenţelor dintre clasele sociale (s-a spus, pe bună dreptate, despre comunism că ar fi o religie fără Dumnezeu, dar care plagiază abundent creştinismul; inclusiv imaginea Paradisului creştin e substituită cu una a unui paradis terestru în care clasele sociale dispar iar omenirea trăieşte într-o stare de abundenţă continuă). Iar această cunoaştere - utopie, îi spunem noi - trebuia să cucerească întreaga societate prin... REEDUCARE. „Societatea trebuie să se reeduce, acesta este un fapt”; „cel care s-a reeducat, îi reeducă pe ceilalţi”, scrie Cernîşevski. Iată că ideea reeducări i - care avea să fie experimentată intens la Piteşti, Gherla şi Canal- era conţinută în romanul- cult al generaţiilor care au îmbrăţişat ideologia bolşevică. Reeducarea este o componentă esenţială a doctrinei comunismului. Rahmetov a fost, pentru Lenin, modelul ideal al revoluţionarului. Vladimir Ilici Ulianov povestea că lectura romanului Ce-i de făcut? l-a răscolit profund. Un amănunt interesant: dacă pe Cernîşevski îl citeşte cu nesaţ - „M-am îmbătat de lectură din revărsatul zorilor până în noapte. Autorul meu preferat era Cernîşevski”-, romanele lui Dostoievski îi repugnă: „Cunosc subiectul acestor opere rău mirositoare, mi-e suficient. Începusem să citesc Fraţii Karamazov, dar nu am putut să ajung mai departe de scenele din mănăstire de la începutul cărţii. În ce priveşte Demonii, este o porcărie reacţionară... şi eu nu am timp de pierdut. Am aruncat cartea după ce am frunzărit-o. O asemenea literatură îmi este inutilă”. Taxarea drept reacţionară a literaturii Demonilor nu este întâmplătoare. Dostoievski a fost primul intelectual rus care a intuit germenii unei noi lumi - materialiste, atee, pozitiviste, violente, antihriste, într-un cuvânt - care se găseau în romanul „Ce-i de făcut?”. Conştiinţa sa pravoslavnică l-a îndemnat să descrie acest nou tip uman - fundamental îndreptat împotriva lui Hristos şi a întregii culturi creştine - în „Însemnări din subterană”, Crimă şi pedeapsă, Idiotul şi mai ales în Demonii. Dostoievski cunoscuse pe viu psihologia anarhismului rus şi a socialismului utopic frecventând cercul literar al lui Petraşevski. Pentru Lenin, ca şi pentru eroul său preferat, Rahmetov, cultura şi religia nu sunt decât expresii ale luptei de clasă. „Oamenii au fost şi vor fi întotdeauna victime stupide ale înşelării şi ale autoînşelării în politică, atâta timp cât nu vor învăţa să caute îndărătul fiecărei fraze, declaraţii şi făgăduieli cu caracter moral, religios, politic sau social, interesele unor clase sau ale altora”. (Lenin - „Trei izvoare şi trei părţi constitutive ale marxismului”, vol. 23, 1964) Lenin era adeptul războiului civil, al terorii („În perioada de revoluţie, lupta de clasă ia în mod inevitabil, întotdeauna şi în toate ţările, forma de război civil, iar războiul civil e de neconceput fără distrugeri dintre cele mai grele, fără teroare” (Lenin - „Scrisoare către muncitorii americani”, vol. 37, 1965), dar şi al reeducării prin educaţie: „Noi trebuie să luptăm împotriva burgheziei, atât pe calea armelor, cât şi, mai ales, pe cale ideologică, prin educaţie”. (Lenin - „Cuvântare la consfătuirea pe ţară a comitetelor pentru educaţie politică”, vol. 41, 1966) Reeducarea era un proiect global care trebuia să afecteze toate categoriile sociale: „Masele celor ce muncesc, masele de ţărani şi muncitori trebuie să învingă vechile deprinderi ale intelectualităţii şi să se reeduce în vederea constituirii comunismului”. În temniţele comuniste din România reeducarea a debutat în închisoarea de la Suceava şi a cunoscut apogeul între 1949 şi 1952 în temniţele de la Piteşti, Gherla şi la Canalul Dunăre - Marea Neagră. „Trebuie să vă curăţim creierul bucăţică cu bucăţică de vechile idei” era una din lozincile reeducării (Cf. Ioan Ianolide,„ Întoarcerea la Hristos”, Christiana, 2006, p. 98), orchestrate din culisele scenei politice de Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu Dej, Teohari Georgescu, Gheorghe Pintilie (şef al securităţii), Alexandru Nicolschi (adjunct al şefului securităţii). Ceea ce în ochii comuniştilor era reeducare, pentru deţinuţii politic avea un alt nume: dezumanizare. Octavian Voinea, una din principalele victime ale reeducării de la Piteşti, arată că ultima etapă a reeducării viza pierderea credinţei în Dumnezeu şi că, odată ce acest proces îşi atingea ţinta, „individul devenea satanizat” (Octavian Voinea- „Masacrarea studenţimii române în închisorile de la Piteşti, Gherla şi Aiud”, editura Majadahonda, p. 44). A privi procesul reeducării printr-o optică religioasă, mai precis, creştină, li se poate părea unora un act de-a dreptul excesiv. În favoarea acestei perspective pot fi aduse mai multe argumente. Notez aici unul dintre ele. Debutul reeducării prin tortură are loc pe 6 decembrie 1949, de Sfântul Nicolae. Al doilea atac îndreptat împotriva studenţilor închişi la Piteşti are loc de Crăciun, pe 25 decembrie 1949, fiind considerat „cel mai feroce” (Gh. Andreica - „Mărturii... Mărturii... din iadul temniţelor comuniste”, editura 2000, Bucureşti, 2000). Pot fi invocate aici, în acelaşi sens, multe blasfemii puse la cale în perioada Postului Mare de Eugen Ţurcanu şi ciracii săi. Tache Rodas povesteşte că în ziua de Buna-vestire, după ce a fost bătut cu bâtele - erau câte trei călăi pe o victimă - în celebra cameră „4 spital” de la închisoarea Piteşti, Ţurcanu s-a lăsat în voia demonilor care vorbeau prin el: „ Eu sunt Ţurcanu! Primul şi ultimul. Nu s-a născut un altul care să-mi ia locul. Pe mine nu mă poate nimeni minţi, aşa cum vă mint pe proştii ca voi. Eu sunt adevărata evanghelie! Eu o scriu acum. Am pe ce o scrie: pe stârvurile voastre.” Pentru mine, cea mai complexă panoramă asupra reeducării o oferă Dumitru Bordeianu în cartea sa de memorii, „Mărturisiri din mlaştina disperării”. O carte din care cititorul poate învăţa multe despre războiul duhovnicesc şi despre consecinţele devastatoare pe care le au în sufletul omului aparent-micile sale căderi. Bordeianu s-a pregătit pentru scrierea cărţii, rugându-se şi ţinând post câteva săptămâni. Încă din prefaţă, autorul simte nevoia să precizeze: „Fenomenul Piteşti- Gherla nu este numai unul ieşit din comun ci, din punctul meu de vedere, este un fenomen mistic, pentru că acolo lupta s-a dat între cei ce-L slujeau pe Dumnezeu şi cei posedaţi de duhurile satanei („Mărturisiri din mlaştina disperării”, editura Scara, 2014, p. 10). Dumitru Bordeianu a trăit din preaplin această confruntare. A fost torturat de Ţurcanu şi de acoliţii săi, luni în şir. În timp ce se afla în închisoarea Gherla, la întrebarea unui reeducat dacă mai crede în Dumnezeu, Bordeianu a spus că el nu i se mai roagă lui Dumnezeu. Nu mai spune rugăciuni. Şi din acea clipă nu a mai putut să se roage. A simţit cum l-a părăsit harul lui Dumnezeu. În locul lui, în sufletul său s-a instalat un duh al fricii. Îi era groază de moarte, de dispariţia sa fizică. „Atunci când m-a întrebat Zaharia, ce-i cu credinţa mea, un gând care nu era al meu şi nici de la Dumnezeu, m-a stăpânit şi mi-a şoptit: Spune că nu te mai rogi lui Dumnezeu! Şi aşa am şi rostit, public, în camera 3 subsol: Nu mai fac rugăciunea, nu mă mai rog lui Dumnezeu. Şi din acel moment nu mi-am mai spus rugăciunea. Urmarea ruperii comuniunii cu Dumnezeu prin rugăciune a fost că duhul satanei a intrat în mine şi m-a torturat şi m-a muncit, din august 1951 până la Paştile anului 1954. Ţin să precizez că am spus că nu-mi mai fac rugăcinea, nu că nu mai cred în Dumnezeu. Marele meu păcat însă a fost că nu mi-am mai făcut rugăciunea, cu adevărat. Greşeală cu atât mai gravă, cu cât trebuia să mă gândesc la cuvintele sfinte: Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu vă ispitească satana.” (ed., cit., p. 268) Dumnezeu avea să îi învie sufletul prin intermediul unui alt martir, Gheorghe Jimboiu, un ucenic al lui Valeriu Gafencu. În faţa lui Jimboiu, Dumitru Bordeianu şi-a deşertat sufletul, mărturisindu-şi lepădarea, iar acesta l-a îndemnat să cadă cu umilinţă în faţa Domnului şi să-i ceară iertare cu lacrimi: „Ofensa adusă lui Dumnezeu nu se poate şterge decât cu lacrimile căinţei. Numai când te vei ruga cu lacrimi şi te vei căi, Dumnezeu îţi va auzi glasul şi te va ierta” (ed., cit., p.359) Sentimentul de căinţă adâncă avea să-i inunde inima în noaptea de Înviere a anului 1954, în timp ce clopotele bisericii din Gherla vesteau Învierea. A simţit cum Hristos învie şi în inima lui, alungând duhul potrivnic. (Ciprian Voicilă)

Un nou titlu de Ioan Ianolide

Vă recomand o carte- „Testamentul unui nebun” care întregește portretul mărturisitorului și eroului anticomunist Ioan Ianolide, dar și mesajul pe care generația lor ni l-a transmis, în mod miraculos. Cartea a apărut în condiții grafice deosebite la Editura Bonifaciu și conține o serie de fotografii inedite cu Ioan Ianolide. În debutul nuvelei - fiindcă de o nuvelă e vorba- Ianolide scrie: „Mă simt plin ca un stup de albine harnice într-un an bogat în flori melifere. Mă simt în posesia unei viziuni proaspete a creștinismului și a lumii. Mă simt unit cu toți oamenii în tragedia vieții mele și cred în mântuirea lumii, dar numai prin focul unor purificări sincere, libere și autentice. Scriu cu inima, cu viața, cu ființa mea.” (Ioan Ianolide, 1983) Cartea poate fi cumpărată de la Librăria Sophia.

Testamentul Sfinţilor Închisorilor – de Ciprian Voicilă (articol apărut în Nr. 36 al Revistei „Atitudini”)

Putem vorbi despre un testament al Sfinţilor Închisorilor? Şi dacă da, în ce ar consta el? Cu ce ne angajează un asemenea testament pe noi, creştinii, care manifestăm evlavie faţă de ei, noii mărturisitori ai secolului XX? Eu cred că acest testament transpare explicit într-o carte apărută la editura Bonifaciu, în 2009, intitulată Deținutul profet. O carte care, prin gravitatea problemelor pe care le aşază în faţa conştiinţei creştinilor trăitori în secolele XX şi XXI, merită o minimă dezbatere. În debutul volumului, Ioan Ianolide, într-o scrisoare adresată Anei Maria Marin (soţia mărturisitorului Vasile Marin, ucis pe frontul de la Majadahonda) îi mărturiseşte că „după toate distilările spirituale provocate de cea mai cumplită şi îndelungată prigonire a creştinătăţii” a dobândit un „autentic creştinism ca şi concepţie integrală despre viaţă. Pe aceasta o mărturisesc acum, în pragul morţii, căci am o tumoare hepatică ce-mi numără zilele” – îşi încheie Ioan Ianolide scrisoarea. Citind textele adunate în Deţinutul profet, ce par scrise în perioade diferite („Tristeţile unui deţinut”, „Profeţiile unui deţinut”, „Spovedania unui deţinut”), ai sentimentul că te apropii ideatic – cu fiecare pagină parcursă – de esenţa personalităţii Sfinţilor Închisorilor, esenţă care îi defineşte şi care îi individualizează în categoria mai largă a mucenicilor şi mărturisitorilor pentru Hristos, din primele secole şi dintotdeauna. La paginile 26 şi 27 descoperim – după mine – mobilul interior, motivaţia profundă care i-a împins atât de dramatic, însă atât de glorios la sacrificiul de sine, dar şi la unirea în veşnicie cu Hristos.

Ianolide vorbeşte despre sine la persoana a-3-a: „Ştie că datorează mult Filocaliei din punct de vedere sufletesc, că gândirea i-a fost formată de teologie, şi totuşi ia distanţă faţă de ele, le judecă pe toate cu luare aminte şi caută să le vadă pe toate în Hristos. Îl interesează mântuirea lumii: ce este, cum este şi cum se poate concretiza. Filocalia, din acest punct de vedere, îi pare o reducere a viziunii hristice asupra lumii la viziunea eremitică asupra monahismului. Filocalia este o restrângere a spiritualităţii creştine la spiritualitatea personală, ori, cel mult, monahală. Introspecţia monahilor i-a făcut să nu mai privească lumea ca lume. Viziunea din Filocalie e război nevăzut cu duhurile, război cu patimile şi război cu lumea ca un tot integral. Discursul filocalic nu seamănă cu discursul evanghelic, căci acolo lupta se dă în lume, pentru schimbarea lumii şi spre înfrângerea forţelor întunericului din lume. Filocalia e scrisă în Evul Mediu, când problemele lumii erau transmise statelor, iar statele le rezolvau în măsura în care erau ori nu erau expresie a creştinătăţii, iar monahii se dedicau vieţii pur spirituale. O parte din virtuţile şi valorile evanghelice nici nu apar în Filocalie: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia, pedeapsa etc. El (adică Ianolide) înţelege specializarea pe domenii în creştinătate, dar în unitatea ce o dau mădularele în trupul omului. Caută deci regăsirea trupului mistic al lui Hristos ca realitate ce integrează lumea, o umple şi o sfinţeşte. Dacă ar trebui să-şi expună concluziile vieţii într-o conferinţă succintă, ar lua drept exemplu predica de pe munte a Mântuitorului. Toţi creştinii, în orice domeniu s-ar afla, trebuie să fie solidari, în acelaşi duh şi concepţie creştină”.

„Nu izolarea de lume ci salvarea lumii cu preţul propriei vieţi”/ Ioan Ianolide nu contestă valoarea inestimabilă a scrierilor filocalice – în Întoarcerea la Hristos arată cât de importante au fost acestea pentru Valeriu Gafencu şi mica sa „obşte” de la Aiud, formată din Virgil Maxim, Marin Naidim şi din el, Ioan Ianolide -, ci pune în lumină valorile cardinale ale celor pe care îi numim generic „Sfinţi ai închisorilor”: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia. Scopul lor nu a fost acela de a se retrage la linişte, de a se izola de lume, atenţi doar la propria mântuire ci, paradoxal pentru mentalitatea vremurilor noastre, şi-au pus problema salvării lumii cu preţul propriei vieţi. În aceeaşi carte explozivă Ianolide spune: „În mod regretabil însă, în Biserică clerul s-a rezumat la rugăciuni, iar laicii au intrat într-un formalism lipsit de conţinut. A dispărut ierarhizarea valorilor laice în Biserică, şi deci s-a pierdut misiunea laicilor în lume, cât şi în Biserică” (op. cit., p. 183). Prin urmare, scopul Bisericii – ca trup mistic al lui Hristos – nu este doar acela de a se ruga pentru lume, într-o atitudine pasivă, ci de a lupta împreună – cler, monahi, mireni – împotriva răului din lume şi contra forţelor antihristice care o ameninţă, acum mai mult ca niciodată. Aceeaşi învăţătură o descoperim la Valeriu Gafencu: „Avem nevoie de mărturisitori şi trăitori creştini, monahi şi laici. Nu ne retragem din bătălia istoriei, ci ne formăm şi ne oţelim în îndârjita ei tensiune” . Regăsim acest tip de înţelegere a rostului Bisericii în lume la toţi reprezentanţii de frunte ai Sfinţilor Închisorilor. Ion Moţa şi Vasile Marin s-au dus să moară în Spania, pentru că se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos. Înainte de a porni pe drumul fără întoarcere al propriului destin, Ion Moţa îi lasă profesorului Nae Ionescu o scrisoare-testament a cărei lectură ne înfioară şi astăzi: „Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători? Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!”. Unele dintre cele mai cunoscute versuri ale poetului martir Radu Gyr dau expresie aceluiaşi duh jertfelnic: „Nu dor nici luptele pierdute,/ nici rănile din piept nu dor,/ cum dor acele braţe slute/ care să lupte nu mai vor./ (…) Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,/ nici ochii când în lacrimi ţi-s./ Adevăratele înfrângeri/ sunt renunţările la vis”./ Acelaşi mesaj lipsit de orice echivoc ni-l relevă versurile unui alt poet martir, Constantin Oprişan: „Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,/ Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;/ Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,/ Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!”/

„Vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te!”/ Într-un interviu apărut în numărul 8 al revistei Atitudini, din octombrie 2009, Părintele Justin Pârvu spunea: „Trăim într-o lume anarhică, întreaga clasă politică este vrăjmaşă a lui Hristos şi slujitoare răului, de aceea numai simpla noastră vieţuire, fără să abdicăm de la principiile noastre creştine, este o mărturisire şi o mucenicie de zi cu zi. (…) Singurele noastre arme sunt numai cele duhovniceşti: rugăciunea, smerenia, dragostea, dar şi mărturisirea. Nu se poate dragoste fără mărturisire. Dragostea este jertfitoare, iar noi dacă ne temem să mărturisim adevărul, ce jertfă mai avem? (…) Soluţii omeneşti nu sunt, dragii mei! Soluţia este moartea pentru Hristos”. În Cuvântul Înainte adresat întregului neam românesc, Virgil Maxim, scrie: „Până vom fi conştienţi şi luciditatea minţii nu ne va părăsi, vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te! Ridică-te din mocirla păcatului la cunoştinţa Luminii mântuitoare! Adună-te cu cei buni la picioarele lui Hristos şi porneşte din nou la luptă. De la ICOANĂ, urcând muntele suferinţei (biruindu-ţi patimile trupeşti), trecând prin pădurea cu fiare sălbatice (ucigând în tine orice gând meschin şi egoist şi orice dorinţă de mărire lumească) şi creându-ţi drum prin mlaştina deznădejdii (suportând tot oprobriul public al celor inconştienţi şi ignoranţi în răutatea lor), în numele neamului tău! Vei suferi, dar vei învinge!” Duhul mărturisirii credinţei în Hristos vine în contradicţie flagrantă cu instinctul de conservare a propriei persoane şi cu tendinţa firească, naturală a omului de a se bucura de „fructele pământului” (André Gide), de măruntele şi adeseori meschinele bucurii ale vieţii. Când în 1978 Părintele Gheorghe Calciu a ţinut în faţa tinerilor seminarişti, teologi, dar şi proveniţi de la alte facultăţi – care veniseră la Seminarul de la Radu Vodă, însetaţi fiind de cuvântul lui Dumnezeu, suprasaturaţi de sufocanta şi aplatizata ideologie marxist-atee, celebrele Şapte Cuvinte către tineri, colegii săi de profesorat, fraţii săi întru Hristos l-au considerat nebun pentru că, în ochii lor, doar o persoană care îşi ieşise din minţi putea să îşi anuleze instinctul de conservare în favoarea mărturisirii creştine: „În timp ce anunţam public ceea ce intenţionam în legătură cu credinţa şi combaterea ateismului, fiecare hotărâre a mea creştea neliniştea în rândurile lor, care ajunseseră să mă considere nebun, pentru că nu înţelegeau cum un om poate merge până la sacrificiul personal pentru Hristos.”

Unul dintre meritele enorme ale Sfinţilor Închisorilor este acela că au intuit faptul că orânduirea comunistă este doar o etapă în procesul de constituire a Noii Ordini Mondiale, al cărei apogeu va fi instaurarea fastuoasă a Antihristului. Ioan Ianolide scrie: „Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii care va veni. Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenţi şi fără precedent. Din punct de vedere antihristic, comunismul ateu şi-a îndeplinit misiunea şi nu mai este necesar, deci poate să dispară spre a transmite puterea sa unei noi forţe apocaliptice” . Aceeaşi intuiţie au avut-o în Rusia sovietizată creştinii Bisericii din Catacombe – urmaşii Patriarhului Tihon – care refuzau să lucreze la colectiv motivând că a lucra pentru guvernarea comunistă înseamnă, în fapt, a lucra pentru Antihrist. Dacă îi iubim cu adevărat pe Sfinţii Închisorilor va trebui să ne asumăm lupta cu răul din lume. Un rău care, de la o zi la alta, capătă noi forme: îndosarierea electronică, regionalizarea României, intenţia perversă de a redefini conceptul juridic de căsătorie în favoarea minorităţilor sexuale, intenţia de a le impune cetăţenilor obligativitatea de a-şi înscrie copiii la grădiniţă de la vârsta de trei ani (ceea ce va duce la îndoctrinarea etatistă a generaţiilor viitoare), impunerea orelor de aşa-zisă educaţie sexuală în care copiii sunt familiarizaţi cu perversiunile sexuale şi cu ideea că heterosexualitatea sau homosexualitatea este doar o problemă de alegere personală. (articol apărut în Nr. 36 al Revistei Atitudini)

Astăzi îl prăznuim pe mărturisitorul Ioan Ianolide

De aici vă puteți descărca documentul său pentru o lume mai bună, „Întoarcerea la Hristos”. Viața sa și pătimirile îndurate.

Dosar despre Parintele Marturisitor Gheorghe Calciu Dumitreasa

Ioan Ianolide despre Parintele Gheorghe Calciu. Octavian Voinea despre Parintele Calciu. Virgil Ierunca despre studentul Gheorghe Calciu. Ioan Munteanu despre medicinistul Gheorghe Calciu. Jertfa sublima a lui Gheorghe Calciu pentru salvarea lui Costache Oprisan. Umilintele indurate de Gheorghe Calciu pentru salvarea lui Marcel Petrisor. Parintele Nicolae Grebenea despre Gheorghe Calciu. Dumitru Bordeianu - Intalnirea mea cu Gheorghe Calciu. Grigore Caraza - Din iadul de la Pitesti in exilul american. Lucian D. Popescu - „Legionarul” Gheorghe Calciu in documentele CNSAS. Sentinta de caterisire nr 9 din 6 octombrie 1984. Contestatie la sentinta de caterisire. Referat pentru respingerea contestatiei la caterisire. Parintele Justin Parvu - Cuvant la inmormantarea marturisitorului Gheorghe Calciu. Dosarul de canonizare a Parintelui Gheorghe Calciu. Parintele Calciu Dumitreasa - Cuvinte catre tineri (audio). Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa - Cele sapte cuvinte catre tineri. Parintele Gheorghe Calciu - Predici audio. Testamentul Parintelui Calciu Dumitreasa. Biografia parintelui, pe scurt.

Mărturii despre Ioan Ianolide

Preluate de la www.fericiticeiprigoniti.net.
Ruxandra Ludwig- David: Ioan Ianolide - ”a fost un sfânt printre oameni şi un om adevărat pentru Dumnezeu”


Ultima fotografie a lui Ioan Ianolide înainte de trecerea la cele veșniceÎntalnirea mea în aceasta lume cu minunatul om care a fost loan Ianolide este legată de primii şapte ani din viaţă, pe care i-am petrecut în casa bunicilor, într-un cartier bucureştean pe marginea lacului ”Balta Albă”. Memoria ce i-o păstrez este vie şi profundă, iar felul în care s-a structurat şi asezat credinţa mea are o puternică legătură cu modul în care el m-a învăţat să mă apropii de Dumnezeu şi să-L regăsesc călăuză în bucuriile sau tristeţile vieţii.

Am petrecut în primii mei ani de viaţă veri frumoase la câteva mânstiri din ţară, printre care foarte apropiate mi-au rămas Govora, din județul Vâlcea, şi Putna, din județul Neamţ. Acolo a fost primul meu contact cu divinitatea şi-mi amintesc cu o bucurie imensă cum colindam pajiştile şi dealurile din împrejurimi, cum învăţam să bat toaca şi apoi voiam rolul în serios, învârtindu-mă în jurul bisericii, cum participam exaltată la confecţionarea icoanelor, al căror meşteşug îl ştia bunicul meu, cum m-a învăţat el să-mi fac semnul crucii cu smerenie şi dăruire, cum călcam dimineaţa prin roua din curtea casei de la Putna, descoperind lumea satului o dată cu cea a aşezării mănăstireşti. Mereu mi-a lipsit satul sau viaţa de la ţară, fiindcă ambele perechi de bunici locuiau la oraş. El a reușit totuşi să mi le ofere în vacanţe, şi mă gândesc oare ce e mai minunat decât să descoperi originea o dată cu descoperirea lui Dumnezeu?

Prima lecţie de spovedanie şi apoi bucuria cu care am primit Sfânta Împărtăşanie, admiraţia pentru maicile care făceau covoare la război şi apoi privilegiul de neimaginat pentru un copil de cinci-şase anişori de a spune el singur ”Tatăl Nostru”, cu voce tare şi convingător, în timpul slujbei din biserică, iată doar câteva frânturi de amintire pe care le leg de loan Ianolide.

Îi sunt recunoscătoare pentru felul atât de firesc şi totuşi plin de tâlc în care mi-a marcat copilăria şi, deşi nu mi-a fost bunic natural, îl simt ca pe "părintele" vieţii mele.

A lăsat în urma sa un jurnal în care a scris aproape zi de zi, cu devotament şi bucurie inimaginabilă, cum cresc, cum arăt, ce boacăne fac, ce sensibilităţi am, sau temerile lui pentru mine.

Am realizat mai târziu, înţelegându-i viaţa şi puterea cu care s-a dedicat lui Dumnezeu, fără să-L părăsească nici o clipă, ce zbucium se dădea în sufletul său privitor la felul de educaţie care era mai potrivit pentru un copil în anii '80, în plină perioadă comunistă. Ce era de ales cu adevărat între o insuflare continuă a valorilor creştineşti şi râvna omului de a răzbi într-o lume a luptelor şi primejdiilor continue? Cum putea un om să aibă în acelaşi timp respect şi milă pentru cei neajutorati, trăind aproape de pilda creştină, dar şi forţa de a se propulsa în societate şi de a trăi decent? Sunt sigură că nu şi-a dat vreodată răspunsuri clare, dar a reuşit pentru mine o reţetă cu un amestec fascinant de a fi şi sensibilă dar şi luptătoare în același timp, de a-mi ţine treaz motorul minții şi al rațiunii fără ca sufletului să-i lipsească lumina şi pasiunea care te pot menţine viu în orice împrejurare.

Intrarea Odobeşti de pe aleea copilăriei mele mai pastrează şi acum paşii lui lângă ai mei, şi se întâmplă uneori să înceapă să bată clopotele când, pentru aducerea lui aminte, mai aprindem o lumânare. A fost un sfânt printre oameni şi un om adevărat pentru Dumnezeu. (Bucureşti, aprilie 2006)

(Ruxandra Ludwig - David - Întoarcerea la Hristos de Ioan Ianolide, pag. 529-531)

Aristide Lefa: Ioan Ianolide - unul dintre cei mai deosebiți deținuți

Am pomenit de Ioan Ianolide. Şi el a fost unul dintre cei mai deosebiţi deţinuţi, împartăşind întru totul ideile lui Valeriu. A supravieţuit grelelor încercări din închisori, până în 1964, când a fost pus în libertate, după douazeci şi trei de ani de temniţă. A murit în februarie 1986.

Şi el a jucat un rol deosebit în viaţa celor cu care împărtăşea calvarul. Totdeauna era gata să ajute pe oricine, cu sfatul sau cu fapta. La el găseam, în clipe grele, izvorul de întelepciune şi tăria de a le putea depăși; era un fel de alter ego al lui Valeriu.

Aici [la Targu-Ocna n.n.] m-am convins că esenţialul pentru trecătoarea viaţă a omului pe acest pămant este câştigarea vieţii veşnice. Poate mulţi vor zâmbi la afirmaţia mea, mai ales cei care nu cred în caracterul etern al vieţii. Dar numai când te afli în pragul marii treceri, în confruntarea directă cu moartea, te convingi că numai veşnicia şi nu altceva este singurul lucru esenţial. (...)

Am fost ajutat mult şi de cei în preajma cărora am avut prilejul să stau şi în special de Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Gheorghe Jimboiu...

(Aristide Lefa - Fericiți cei ce plâng, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1998)

”Purtați-vă crucea” - Cel mai mare discurs al lui Ioan Ianolide

La Aiud, în 1945, când Ioan Ianolide a venit în celula în care mă aflam cu Marin Naidim şi ne-a spus, aproape plângând, că simte nevoia să fie aproape de noi, să se împărtăşească de aceleaşi bucurii tainice ale Mantuitorului Hristos - deşi avusese până atunci o atitudine niţel de bravadă faţă de provocările administraţiei şi suferise consecinţele - pentru că nu ştiam cum să procedăm, l-am rugat să meargă la Valeriu şi să-i împartăşească starea şi dorinţa sufletului lui.

Ioan a crezut că în felul acesta vrem să scăpăm de el, neacordându-i încredere. Totuşi şi-a destăinuit toate stările sufleteşti cu toate frământările de conștiinţă. Valeriu nu l-a lăsat să vorbească. L-a îmbrăţişat ca pe un frate pe care de mult îl aştepta la poarta sufletului său. L-a ridicat cu dragostea lui pe treapta depăşirii prea marii scrupulozităţi de constiinţă, pe care se afla ca pe o muchie de cuţit, nehotărât încă dacă să rupă cu o formă şi un stil de viaţă întâmplătoare şi închipuită, pentru a opta pentru viaţa traită în Hristos, în ascultare faţă de Cuvântul şi Biserica Lui.

Ioan Ianolide se încleşta ca un cruciat urcând dealul Golgotei, stropit cu propriu-I sânge. (...)

După eliberare, Ioan Ianolide, grav bolnav, îngrijit de părinţi şi de soţia lui, a lucrat tot timpul, sculptând în os medalioane şi cruciulițe pe care le împărţea celor din jur. Nea Doncea, unul dintre muncitorii legionari bucureşteni arestat şi eliberat de mai multe ori de-a lungul anilor, a luat parte la înmormantarea lui. Ne-a spus că un săculeţ cu astfel de medalioane si cruciuliţe, sculptate până ce vederea nu l-a mai ajutat, au ramas de la loan, cu dorinţa de a fi dăruite celor ce vor să le primească. Era cel mai mare discurs al său pentru neamul nostru: ”Purtaţi-vă crucea!”

(Virgil Maxim - Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, 2002)


Aurel State: Ianolide - radia ca o icoană făcătoare de minuni

Ianolidu, înalt și descărnat ca un mucenic, la sosirea unui nou grup primise, după aproape un sfert de veac de despărțire, vești proaspete de la logodnica sa, care-i spunea că îl așteaptă așa cum o știa. Deschiderea ușii pentru a ieși la aer îl surpă din climatul în care radia ca o icoană făcătoare de minuni, într-o convulsie apropiată epilepsiei. Rămas în celulă la întoarcerea celorlalți se scuză, cu ochii în lacrimi, că trupul neputincios nu-l mai ascultă, dar ne asigură că era hotărât să nu facă nici o concesie fiindcă după prima cădere abia a reușit să se împace cu sine și cu Dumnezeu. Unul din macedonenii aflați între noi, un fost cioban dobrogean, îl certă aspru că lăsase de bună voie să i se încuibe frica în oase.

(Aurel State - Drumul Crucii, Vol. II, pag. 258)

Ion Popescu şi Alexandru Virgil loanid: Ioan Ianolide - un avvă al temnițelor comuniste

Preluat de la www.fericiticeiprigoniti.net
L-am cunoscut pe prietenul sufletului nostru, loan Ianolide, la începutul anului 1941, pe când era student la Facultatea de Drept din Bucureşti.

Evenimentele istorice care se abătusera atunci asupra României erau tragice. Răpirea Basarabiei şi a Bucovinei, pierderea sudului Dobrogei (Cadrilaterul) şi cedarea Ardealului de Nord ciunțiseră ţara şi făceau ca oraşele şi satele noastre să fie pline de refugiaţi cu sufletele sfâşiate pentru ceea ce lăsaseră în urma lor, în teritoriile ocupate. Tristeţea li se comunica şi celorlalţi români. Se răspândise o atmosferă de jale pentru cele petrecute şi de îngrijorare pentru cele ce aveau să vină.

Pentru noi, primejdia semnalată cu ani de zile în urmă de mari personalitaţi politice româneşti conştiente era comunizarea cu forţa, pierderea spiritualităţii creştine, a tradiţiilor, a bogăţiilor materiale şi a perspectivelor de dezvoltare ca naţiune inde­pendentă în viitor.

Tinerii, care nu se puteau resemna să accepte o asemenea perspectivă, s-au ridicat la luptă. Printre ei, în primele rânduri, Ionel Ianolide, care era Şef de grup în Frăţile de Cruce.

În toamna anului 1941, după intrarea României în razboi, a fost arestat în padurea Montesquieu, la marginea Bucureştiului, împreună cu un numeros grup de tineri pe care-i conducea. Urmau să se adune acolo câteva sute de tineri, în vederea unei acţiuni educative corelate cu evenimentele istorice prin care trecea ţara. Siguranţa statului a împânzit pădurea şi zona învecinată cu agenţi, care au arestat pe toţi tinerii ce intrau în raza supravegherii lor. Au fost capturaţi astfel şaizeci şi şapte de tineri. Printre cei prinşi ne-am numărat şi noi. Curând a fost adus lângă noi Ionel Ianolide, cu mâinile legate, lovit şi bruscat de agenţi. În ciuda tratamentului brutal, se ţinea drept şi cu fruntea sus. Era un exemplu de dârzenie şi îmbărbătare pentru ceilalţi.

Urcaţi în două autobuze ale Serviciului de Siguranţă am fost duşi la Prefectura Poliţiei Capitalei, unde au început anchetele, cu presiuni, ameninţări, făgăduieli de eliberare în cazul recunoaşterii intenţiei de a participa la o întrunire ilegală, cu aruncarea vinovăţiei asupra organizatorilor, îndeosebi asupra lui loan Ianolide. După câteva săptămâni de triere, au rămas sub arest şaisprezece inşi.

În perioada dinaintea procesului, Ionel era mai mult tăcut. Se ruga intens. Nu dădea dispozitii sau sugestii celorlalţi, lăsând pe fiecare să se orienteze potrivit conştiinţei personale.

La proces, la ultimul cuvânt, Ionel Ianolide a fost singurul care, fără a implica pe altcineva, a declarat că acceptă cu bucurie să fie condamnat pentru credinţa pe care o are şi lupta pe care o poartă spre apărarea neamului românesc. Ca urmare, a fost condamnat la maximum de pedeapsă: 25 de ani muncă silnică. În momentul când i s-a comunicat condamnarea, a luat poziţie de drepţi, a privit spre cer şi figura i s-a luminat de o bucurie interioară revarsată în zâmbet pe întreaga figură. Oamenii autorităţii de stat erau uluiţi. Nu mai văzuseră aşa ceva până atunci.

Atunci ne-am despărţit de Ionel. Aveam să-l revedem abia după opt ani, în 1949, în inchisoarea de la Pitești, unde ne găseam condamnaţi şi noi pentru activitate legionară anticomunistă.

Între timp, am aflat de la unii prieteni că Ionel evoluase mult în direcția adâncirii trăirii creştine. El vedea rezolvarea problemelor sociale şi politice numai pe calea reîncreştinării temeinice a neamurilor. Am mai aflat că în închisoare legase o strânsă prietenie cu un alt luptător de elită: Valeriu Gafencu.

Valeriu Gafencu, loan Ianolide şi alţi deţinuţi politici ce simţeau la fel cu ei au pornit de la semnalul de alarmă lansat de marele vizionar din perioada interbelică, Corneliu Codreanu: ”Nu suntem creştini. Suntem departe de a fi creştini. Cât de departe! De-a lungul secolelor, omenirea a urmat un proces de încreştinare în formă, dar de descreştinare în conţinut. Marii conducători ai popoarelor s-au ocupat mai mult de lupta dintre ei şi alţi oameni decât de lupta dintre poruncile Duhului Sfant şi poftele firii noastre pamântesti. În realitate, în lume lupta se duce între forţele Binelui, ale Duhului Sfânt şi cele ale răului. În această luptă se cuvine să ne situăm hotărât pe poziţia de apărare a Binelui, pentru împlinirea voii lui Dumnezeu". (...)

Influenţa exercitată de Ionel şi Valeriu asupra colegilor de închisoare a fost considerabilă. Mulţi le datorează nu numai însănătoşirea fizică, dar şi propulsarea pe drumul spre desăvârşirea sufletească, întru Hristos.

Fire complexă, în care binele se luptă aprig cu îndemnurile negative, Ionel işi cucerea în fiecare zi partea de vrednicie nevoindu-se să se înfrangă pe sine. Strădania aceasta a lui era sesizabilă numai pentru cei apropiaţi. La el harul era o răpsplată dăruită de Dumnezeu pentru lupta necurmată dinlăuntrul sufletului. Ajutor în această luptă continuă îşi luase Ionel, din tinereţe, Rugăciunea inimii: ”Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Repetând con­stant, de-a lungul a zeci de ani, Rugaciunea inimii, el a căpătat acea iluminare interioară care, suprapusă pe înclinaţiile lui iniţiale, l-a condus din ce în ce mai mult spre îmbunătăţire duhovnicească.

loan Ianolide s-a eliberat după douazeci şi trei de ani de grea osândă, anchilozat de reumatism, minat de acea boala a temniţei numită de deţinuţi ”celulită”, ca urmare a şederii prelungi în celulele insalubre şi igrasioase. Organismul lui viguros prin natură i-a îngaduit să se refacă fiziceşte, iar sufleteste a continuat ascensiunea. A încercat să între în mânăstire, dar autorităţile represive, care controlau şi viaţa monahală, nu i-au permis.

Pentru a-şi caştiga existenţa, a muncit mai întâi ca angajat într-un laborator al Institutului de ştiinte Geologice, apoi în cadrul unei cooperative de produse artistice cu munca la domiciliu.

A încercat să comunice, în mod discret, ideile de care era însuflețit, dar a gasit prea puţină audienţă în atmosfera de teroare şi într-o lume dominată de mentalitatea antireligioasă răspândită de comunism. Atunci a încercat să plece din ţară, pentru a da întruchipare gândurilor lui într-o lume mai receptivă. Nu i s-a acordat paşaport, nu i s-a permis ieşirea din ţară.

La scurt timp după pensionare, s-a îmbolnăvit de ciroză hepatică. A survenit şi un neoplasm al organelor interne, care a pus capăt etapei pământeşti a existenţei lui. A fost îngrijit exemplar, cu iubire şi devotament, de soţia lui, Constanţa Ianolide, care i-a alinat suferinţele. Data trecerii în veşnicie a lui loan Ianolide a fost 5 februarie 1986.

(Ion Popescu şi Alexandru Virgil loanid - Întoarcerea la Hristos de Ioan Ianolide, pag. 524-527; Articol publicat parțial și în ziarul Gazeta de Vest din dececembrie 1994)