A apărut nr. 43 al Revistei ATITUDINI, dedicat Sf. Ioan Iacob Românul și dezbaterilor pe tema Sinodului Panortodox din Creta

Revista ATITUDINI nr. 43 dedicată Sf. Ioan Iacob Românul și dezbaterilor pe tema Sinodului Panortodox din Creta / Comenzi sau abonamente se pot face completând formularul de aici sau la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com/ SUMAR: 6 SF. IOAN IACOB ROMÂNUL – ISIHASTUL PUSTIEI DIN ȚARA SFÂNTĂ/ 22 PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU DESPRE ILUZIA PARTIDELOR POLITICE DE AZI: „NOȚIUNEA DE CEAUȘESCU AU TRANSFORMAT-O ÎN NOȚIUNEA DE PARTID“ Interviu realizat de Monahia Fotini/ 26 SĂ NE APĂRĂM CU SFINȚII PĂRINȚI DE EREZII! de Pr. Stavrofor Constantin Catană de la Sf. Mănăstire Văratec/ 33 DESPRE CUM SĂ DOBÂNDIM DARUL LACRIMILOR ȘI AL UMILINȚEI DIN ÎNVĂȚĂTURILE UNEI SFINTE NECUNOSCUTE CĂTRE FIUL EI DUHOVNICESC (II)/ 39 DESPRE SINOADELE TÂLHĂREȘTI de Ioan Vlăducă/ 46 ASTA E DICTATURĂ, NU BISERICĂ! Părintele Mihai Andrei Aldea despre abateri, rătăciri și erezii în Regulamentul așa-zisului Sinod Panortodox din Creta/ 55 P.S. LONGHIN DE BĂNCENI: NU VOI RECUNOAȘTE ACEST SINOD VICLEAN ȘI TÂLHĂRESC! Să devenim trădători ai sfintei noastre credințe ortodoxe ori să mărturisim adevărul sfânt?/ 60 CUVÂNTUL MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU LA SIMPOZIONUL INTERORTODOX: „SFÂNTUL ȘI MARELE SINOD. MARE PREGĂTIRE, NICIO AȘTEPTARE“/ 66 SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA, UN SFÂNT ANATEMIZAT DE „BISERICA“ ROMANO-CATOLICĂ. UN SFÂNT ANTIPAPIST ȘI DELIRUL FILOPAPIST AL ECUMENIȘTILOR de protopresbiter Anghelos Anghelacopulos, parohia Agia Paraschevi, Mitropolia Pireu/ 70 GENERAȚIA MUTILATĂ GENETIC SAU GENERAȚIA MANIPULABILĂ Interviu cu D-na Galina Răduleanu, medic psihiatru și fost deținut politic Interviu realizat de Părintele Ioan Șișmanian/ 82 DACĂ NU ÎNCERCĂM SĂ DOVEDIM CĂ SUNTEM ROMÂNI, ACEASTĂ ŢARĂ SE VA INTEGRA ÎN EUROPA DOAR PÂNĂ LA CARPAŢI De Lt. Comandor(r) Aurelian Chirica/ 87 HORIA BERNEA – REZISTENȚĂ PRIN CULTURĂ Muzeograful mărturisitor de Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român/ 93 CUM AFECTEAZĂ FACEBOOK-UL MODUL DE DEZVOLTARE ȘI FUNCȚIONARE A CREIERULUI ÎN PERIOADA ADOLESCENȚEI de Monahia Alexandra/ 98 DRUMUL SPRE OSCAR de Danion Vasile/

A apărut numărul 41 al Revistei „Atitudini”

O puteți comanda pe adresa de email: atitudini.pv@gmail.com.

Mărturisitorul lui Hristos în temnițele comuniste, Nicolae Purcărea, s-a mutat în ceata mărturisitorilor din ceruri! Un interviu in Revista Atitudini

Examenul din fața primejdiilor vieții. De vorbă cu Mărturisitorul Nicolae Purcărea/ În măsura în care afirmi un lucru, trebuie să ai și trăirea vorbelor tale E o încântare să fii înconjurat de atâtea suflete care așteaptă de la tine ceva, așteaptă cuvântul care să aducă bucurie… O să vedeți după aceea și bucuriile care vă așteaptă pe drum, pentru că orice drum din acesta este un drum spinos și greu, dar este plin de bucurii. Odată ce ai urcat în munte și ai ajuns în poiană, cât de bucuros și de încântat ești că ai ajuns la izvorul care îți dă oarecare satisfacție și îți umple sufletul! Sigur că în viață avem multe de trecut… Sunteți la o vârstă când viața vă ridică fel de fel de semne de întrebare, de incertitudini. Este foarte greu să desprinzi cărarea pe care trebuie să mergi. Dar vă ajută Dumnezeu, pentru că fără El nu se poate face nimic. Asta v-o spune unul care a simțit ajutorul lui Dumnezeu. Sigur că vorbe se pot spune multe, dar în fața primejdiei, atunci îți dai examenul. A fost un drum greu nu numai pentru noi, va fi și pentru voi un drum greu. Să nu credeți că v-așteaptă vreo bucurie, dar nădăjduind și cu credința în Dumnezeu și dragoste de neam – că în fond acestea sunt cele două axe pe care trebuie să mergem cu toții – până la urmă ne așteaptă această lumină, această mare bucurie. Citiți continuarea pe atitudini.com.

Ilie Șerbănescu: Am fost predați la pachet, pe post de consumatori captivi, unor companii străine. Scrisoare deschisă către bucureșteni și toți românii

Dragii mei concetățeni, sînt și eu, ca și dumneavoastră, un locuitor al acestui îndrăgit oraș . Aici m-am născut, mi-am petrecut copilăria, mi-am făcut studiile și am muncit pînă cînd am ieșit la pensie. Am muncit 42 de ani din care 22 pentru propășirea socialismului și 20 pentru dezvoltarea capitalismului și a democrației de la care am sperat mult mai mult . Acum sînt la pensie . Să nu credeți cumva că m-am pricopsit . Îmi petrec anii chivernisind banii de pensie în primul rînd pentru plată facturilor. Știți și dumneavoatra, poate mai bine ca mine, că viață de bucureștean te obligă la folosirea unor servicii și facilitate publice indispensabile cum ar fi curentul electric, gaze, apa curentă, cablu tv, internet, telefon și cîte altele. Tot uitindu-mă prin facturi am observant un lucru pe care aș vrea să vi-l împărtășesc și dumneavoastră. Și anume că eu, ca și dumneavoastră, plătesc apa la o companie numită Apa Nova care e o companie frantuzească dar îmi vinde apă românească pentru că, cu siguranță, nu o aduce din Franța. Deci eu, atunci cînd fac duș sau cînd îmi fac un ceai, îl fac cu apă românească, dar banii mei pleacă în Franța. Continuarea pe atitudini.com.

Nouă apariție editorială la Fundația Justin Pârvu: Ne vorbește Părintele Justin, vol. III

Odată cu prăznuirea a doi ani de la trecerea Părintelui Justin la cele veșnice, avem bucuria de a va semnala aparitia unui nou volum al cartii: Ne vorbeste Parintele Justin. Cartea este ingrijita de maicile de la manastirea Paltin Petru Voda, contine cuvantari si convorbiri cu Parintele Justin inedite, precum si interviuri adunate din Revista Atitudini si Revista Glasul Monahilor. Cartea este in format A 5 si are 250 de pagini. Pret: 10 Ron, fara taxe postale. Comenzi se pot face la adresa de email: atitudini.pv@gmail.com sau telefon 0756 400945.

SINAXAR 27 MAI: Gheorghe Jimboiu – inima rugătoare a temnițelor comuniste

Cea mai frumoasă figură de la Târgu-Ocna, după Valeriu, a fost Gheorghe [Jimboiu]. Simt că nu am date suficiente pentru a contura acest portret. Venea din Oltenia. Fiu al unei văduve cu mici posibilităţi materiale dar mare la suflet, care s-a chinuit toată viaţa ca să-şi ţină unicul copil în şcoli. Prima oară Gheorghe a intrat în puşcărie în 1941, apoi s-a eliberat şi a revenit în 1949. La început s-a distins atât prin ţinuta lui demnă, cât şi prin strădaniile sale sufleteşti. Se ruga mult, cerceta cărţile sfinte şi adâncea problematica creştină. Deşi modest, personalitatea lui se impunea de la sine. Era tăcut dar punctul lui de vedere avea mare greutate. Părea un mistic prin excelenţă dar se dovedise deopotrivă dinamic şi bun organizator. Spiritul său de sacrificiu nu avea margini. Ştia să fie prieten şi deschidea uşor inimile oamenilor. Mulţi căutau să şi-l apropie.Citiți continuarea pe www.atitudini.com

Testamentul Sfinţilor Închisorilor – de Ciprian Voicilă (articol apărut în Nr. 36 al Revistei „Atitudini”)

Putem vorbi despre un testament al Sfinţilor Închisorilor? Şi dacă da, în ce ar consta el? Cu ce ne angajează un asemenea testament pe noi, creştinii, care manifestăm evlavie faţă de ei, noii mărturisitori ai secolului XX? Eu cred că acest testament transpare explicit într-o carte apărută la editura Bonifaciu, în 2009, intitulată Deținutul profet. O carte care, prin gravitatea problemelor pe care le aşază în faţa conştiinţei creştinilor trăitori în secolele XX şi XXI, merită o minimă dezbatere. În debutul volumului, Ioan Ianolide, într-o scrisoare adresată Anei Maria Marin (soţia mărturisitorului Vasile Marin, ucis pe frontul de la Majadahonda) îi mărturiseşte că „după toate distilările spirituale provocate de cea mai cumplită şi îndelungată prigonire a creştinătăţii” a dobândit un „autentic creştinism ca şi concepţie integrală despre viaţă. Pe aceasta o mărturisesc acum, în pragul morţii, căci am o tumoare hepatică ce-mi numără zilele” – îşi încheie Ioan Ianolide scrisoarea. Citind textele adunate în Deţinutul profet, ce par scrise în perioade diferite („Tristeţile unui deţinut”, „Profeţiile unui deţinut”, „Spovedania unui deţinut”), ai sentimentul că te apropii ideatic – cu fiecare pagină parcursă – de esenţa personalităţii Sfinţilor Închisorilor, esenţă care îi defineşte şi care îi individualizează în categoria mai largă a mucenicilor şi mărturisitorilor pentru Hristos, din primele secole şi dintotdeauna. La paginile 26 şi 27 descoperim – după mine – mobilul interior, motivaţia profundă care i-a împins atât de dramatic, însă atât de glorios la sacrificiul de sine, dar şi la unirea în veşnicie cu Hristos.

Ianolide vorbeşte despre sine la persoana a-3-a: „Ştie că datorează mult Filocaliei din punct de vedere sufletesc, că gândirea i-a fost formată de teologie, şi totuşi ia distanţă faţă de ele, le judecă pe toate cu luare aminte şi caută să le vadă pe toate în Hristos. Îl interesează mântuirea lumii: ce este, cum este şi cum se poate concretiza. Filocalia, din acest punct de vedere, îi pare o reducere a viziunii hristice asupra lumii la viziunea eremitică asupra monahismului. Filocalia este o restrângere a spiritualităţii creştine la spiritualitatea personală, ori, cel mult, monahală. Introspecţia monahilor i-a făcut să nu mai privească lumea ca lume. Viziunea din Filocalie e război nevăzut cu duhurile, război cu patimile şi război cu lumea ca un tot integral. Discursul filocalic nu seamănă cu discursul evanghelic, căci acolo lupta se dă în lume, pentru schimbarea lumii şi spre înfrângerea forţelor întunericului din lume. Filocalia e scrisă în Evul Mediu, când problemele lumii erau transmise statelor, iar statele le rezolvau în măsura în care erau ori nu erau expresie a creştinătăţii, iar monahii se dedicau vieţii pur spirituale. O parte din virtuţile şi valorile evanghelice nici nu apar în Filocalie: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia, pedeapsa etc. El (adică Ianolide) înţelege specializarea pe domenii în creştinătate, dar în unitatea ce o dau mădularele în trupul omului. Caută deci regăsirea trupului mistic al lui Hristos ca realitate ce integrează lumea, o umple şi o sfinţeşte. Dacă ar trebui să-şi expună concluziile vieţii într-o conferinţă succintă, ar lua drept exemplu predica de pe munte a Mântuitorului. Toţi creştinii, în orice domeniu s-ar afla, trebuie să fie solidari, în acelaşi duh şi concepţie creştină”.

„Nu izolarea de lume ci salvarea lumii cu preţul propriei vieţi”/ Ioan Ianolide nu contestă valoarea inestimabilă a scrierilor filocalice – în Întoarcerea la Hristos arată cât de importante au fost acestea pentru Valeriu Gafencu şi mica sa „obşte” de la Aiud, formată din Virgil Maxim, Marin Naidim şi din el, Ioan Ianolide -, ci pune în lumină valorile cardinale ale celor pe care îi numim generic „Sfinţi ai închisorilor”: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia. Scopul lor nu a fost acela de a se retrage la linişte, de a se izola de lume, atenţi doar la propria mântuire ci, paradoxal pentru mentalitatea vremurilor noastre, şi-au pus problema salvării lumii cu preţul propriei vieţi. În aceeaşi carte explozivă Ianolide spune: „În mod regretabil însă, în Biserică clerul s-a rezumat la rugăciuni, iar laicii au intrat într-un formalism lipsit de conţinut. A dispărut ierarhizarea valorilor laice în Biserică, şi deci s-a pierdut misiunea laicilor în lume, cât şi în Biserică” (op. cit., p. 183). Prin urmare, scopul Bisericii – ca trup mistic al lui Hristos – nu este doar acela de a se ruga pentru lume, într-o atitudine pasivă, ci de a lupta împreună – cler, monahi, mireni – împotriva răului din lume şi contra forţelor antihristice care o ameninţă, acum mai mult ca niciodată. Aceeaşi învăţătură o descoperim la Valeriu Gafencu: „Avem nevoie de mărturisitori şi trăitori creştini, monahi şi laici. Nu ne retragem din bătălia istoriei, ci ne formăm şi ne oţelim în îndârjita ei tensiune” . Regăsim acest tip de înţelegere a rostului Bisericii în lume la toţi reprezentanţii de frunte ai Sfinţilor Închisorilor. Ion Moţa şi Vasile Marin s-au dus să moară în Spania, pentru că se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos. Înainte de a porni pe drumul fără întoarcere al propriului destin, Ion Moţa îi lasă profesorului Nae Ionescu o scrisoare-testament a cărei lectură ne înfioară şi astăzi: „Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători? Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!”. Unele dintre cele mai cunoscute versuri ale poetului martir Radu Gyr dau expresie aceluiaşi duh jertfelnic: „Nu dor nici luptele pierdute,/ nici rănile din piept nu dor,/ cum dor acele braţe slute/ care să lupte nu mai vor./ (…) Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,/ nici ochii când în lacrimi ţi-s./ Adevăratele înfrângeri/ sunt renunţările la vis”./ Acelaşi mesaj lipsit de orice echivoc ni-l relevă versurile unui alt poet martir, Constantin Oprişan: „Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,/ Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;/ Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,/ Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!”/

„Vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te!”/ Într-un interviu apărut în numărul 8 al revistei Atitudini, din octombrie 2009, Părintele Justin Pârvu spunea: „Trăim într-o lume anarhică, întreaga clasă politică este vrăjmaşă a lui Hristos şi slujitoare răului, de aceea numai simpla noastră vieţuire, fără să abdicăm de la principiile noastre creştine, este o mărturisire şi o mucenicie de zi cu zi. (…) Singurele noastre arme sunt numai cele duhovniceşti: rugăciunea, smerenia, dragostea, dar şi mărturisirea. Nu se poate dragoste fără mărturisire. Dragostea este jertfitoare, iar noi dacă ne temem să mărturisim adevărul, ce jertfă mai avem? (…) Soluţii omeneşti nu sunt, dragii mei! Soluţia este moartea pentru Hristos”. În Cuvântul Înainte adresat întregului neam românesc, Virgil Maxim, scrie: „Până vom fi conştienţi şi luciditatea minţii nu ne va părăsi, vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te! Ridică-te din mocirla păcatului la cunoştinţa Luminii mântuitoare! Adună-te cu cei buni la picioarele lui Hristos şi porneşte din nou la luptă. De la ICOANĂ, urcând muntele suferinţei (biruindu-ţi patimile trupeşti), trecând prin pădurea cu fiare sălbatice (ucigând în tine orice gând meschin şi egoist şi orice dorinţă de mărire lumească) şi creându-ţi drum prin mlaştina deznădejdii (suportând tot oprobriul public al celor inconştienţi şi ignoranţi în răutatea lor), în numele neamului tău! Vei suferi, dar vei învinge!” Duhul mărturisirii credinţei în Hristos vine în contradicţie flagrantă cu instinctul de conservare a propriei persoane şi cu tendinţa firească, naturală a omului de a se bucura de „fructele pământului” (André Gide), de măruntele şi adeseori meschinele bucurii ale vieţii. Când în 1978 Părintele Gheorghe Calciu a ţinut în faţa tinerilor seminarişti, teologi, dar şi proveniţi de la alte facultăţi – care veniseră la Seminarul de la Radu Vodă, însetaţi fiind de cuvântul lui Dumnezeu, suprasaturaţi de sufocanta şi aplatizata ideologie marxist-atee, celebrele Şapte Cuvinte către tineri, colegii săi de profesorat, fraţii săi întru Hristos l-au considerat nebun pentru că, în ochii lor, doar o persoană care îşi ieşise din minţi putea să îşi anuleze instinctul de conservare în favoarea mărturisirii creştine: „În timp ce anunţam public ceea ce intenţionam în legătură cu credinţa şi combaterea ateismului, fiecare hotărâre a mea creştea neliniştea în rândurile lor, care ajunseseră să mă considere nebun, pentru că nu înţelegeau cum un om poate merge până la sacrificiul personal pentru Hristos.”

Unul dintre meritele enorme ale Sfinţilor Închisorilor este acela că au intuit faptul că orânduirea comunistă este doar o etapă în procesul de constituire a Noii Ordini Mondiale, al cărei apogeu va fi instaurarea fastuoasă a Antihristului. Ioan Ianolide scrie: „Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii care va veni. Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenţi şi fără precedent. Din punct de vedere antihristic, comunismul ateu şi-a îndeplinit misiunea şi nu mai este necesar, deci poate să dispară spre a transmite puterea sa unei noi forţe apocaliptice” . Aceeaşi intuiţie au avut-o în Rusia sovietizată creştinii Bisericii din Catacombe – urmaşii Patriarhului Tihon – care refuzau să lucreze la colectiv motivând că a lucra pentru guvernarea comunistă înseamnă, în fapt, a lucra pentru Antihrist. Dacă îi iubim cu adevărat pe Sfinţii Închisorilor va trebui să ne asumăm lupta cu răul din lume. Un rău care, de la o zi la alta, capătă noi forme: îndosarierea electronică, regionalizarea României, intenţia perversă de a redefini conceptul juridic de căsătorie în favoarea minorităţilor sexuale, intenţia de a le impune cetăţenilor obligativitatea de a-şi înscrie copiii la grădiniţă de la vârsta de trei ani (ceea ce va duce la îndoctrinarea etatistă a generaţiilor viitoare), impunerea orelor de aşa-zisă educaţie sexuală în care copiii sunt familiarizaţi cu perversiunile sexuale şi cu ideea că heterosexualitatea sau homosexualitatea este doar o problemă de alegere personală. (articol apărut în Nr. 36 al Revistei Atitudini)

SINAXAR 30 APRILIE: Sf. Ignatie Briancianinov, povatuitorul celor ce cauta sfintirea in vremurile de pe urma

Sf. Ignatie Briancianinov a fost si este dascalul si povatuitorul duhovnicesc al multor dintre calugarii dar si mirenii care cauta sa se sfinteasca si in vremurile acestea de seceta duhovniceasca. Astazi in manastiri prea putin intalnim duhovnici sau stareti care sa mai poarte lucrarea duhovniceasca launtrica, majoritatea se orienteaza dupa legea materiei, dupa nevoile materiale, iar muncile fizice de cele mai multe ori inabusa nu doar trupul dar si sufletul. Munca fizica este buna si binecuvantata de Dumnezeu, dar nu atunci cand ea impiedica porunca lui Dumnezeu si cand nu este orientata si spre o lucrare launtrica. Putini sunt cei care ajung sa gaseasca in osteneala muncii harul dumnezeiesc, putini sunt cei care sa stie sa se lupte cu gandurile si patimile chiar atunci cand sunt istoviti de munca, putini sunt cei care reusesc sa castige raiul launtric fara povatuitori. Ba mai mult, Sfintii Parinti spun ca fara povatuitori iscusiti mai mult ne ratacim pe cale. Sf. Ignatie insa este darul lui Dumnezeu pentru aceste vremuri secetoase, el este povatuitorul celor fara povatuitori. Scrierile Sf. Ignatie tin loc de povatuire duhovniceasca, asa dupa cum insusi Sfantul marturiseste in scrierile sale. Si azi te poti sfinti, si azi poti castiga harul lui Dumnezeu inlauntrul tau si atunci de cine ne vom mai teme? Rostul sufletului este sfintirea, si atunci medicamentul impotriva deprimarilor, ce isi au cauza in negasirea rostului existential nu este oare castigarea Harului dumnezeiesc in inima omului? Cine se lipseste de acest har cu adevarat se lipsteste de toata seva vietii. Castigarea si simtirea harului nu sunt basme din vechime, sunt realitati vii, la care suntem cu totii chemati, dar peste care trecem cu multa nebagare de seama, de cele mai multe ori pentru ca nu stim sau pentru ca suntem povatuiti gresit, uneori de chiar duhovnicii nostri. Sfantul Ignatie ne arata metoda si calea desavarisirii, accesibil tuturor, si cult si incult, si bogat si sarac – asa cum Evanghelia este vestita nu doar unor elite, ci tuturor. Citiți continuarea la www.atitudini.com.

Din volumul „Liturghii pe ceruri” de Ramona Fărăian

Cartea poate fi achiziționată de la Librăria Sophia. În ultimul număr al Revistei Atitudini veți găsi un text al lui Marius Ianuș despre Ramona Fărăian și minunatele ei poeme.

PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU ÎN NR. 38 AL REVISTEI ATITUDINI: „Generaţia noastră şi-a făcut datoria, rămâne ca şi cea prezentă să şi-o facă”

Părintele Justin Pârvu: „Mărturisirea credinţei se poate manifesta în multe feluri. Generaţia noastră şi-a făcut datoria, rămâne ca şi cea prezentă să şi-o facă. Acum propovăduire pot face mai degrabă credincioşii, decât preoţii. Decepţia aceasta am avut-o din începuturi. Câţi au ieşit în faţă în viaţa aceasta de aşa-zişi luptători? Câţi au venit după noi? N-au venit. Închisorile au fost foarte sărăcite din cauza acestor lipsuri: nici preoţi, nici episcopi… Pentru că avem de-a face cu o generaţie formată în timp, în frică, pentru că statul absolut care conduce lumea merge pe această metodă, de a stăpâni prin frică. Rezistenţa noastră constă în unitate. Masoneria în sensul acesta ne lucrează: să nu avem nicio unitate, să nu avem nicio ordine. Aşa se întâmplă în mănăstirile noastre, că nu găseşti o părere comună la doi sau trei vieţuitori. Lupta noastră e foarte redusă. Europa s-a îmbolnăvit şi acum este moscovită. Europa este o Moscovă mai largă. Noi trebuie să ne întoarcem la primele veacuri ale creştinismului. Să n-avem nevoie decât de lumânarea pe care s-o punem pe Ceaslov şi nimic mai mult. Dacă nu facem aşa, n-avem niciun spor. Sabia cea mai puternică este rugăciunea. Ciomagul este crucea. Este foarte uşor să discutăm chestiunile acestea, dar foarte greu de aplicat. Este şi zicala asta românească: „Să facem crucea mare, că dracul e bătrân”. La noi sunt foarte mulţi vânduţi. Şi mergem aşa în deruta asta, că nu mai ştie omul cine este şi de unde vine. Aceasta este metoda satanică de a dezbina şi de a stăpâni. La noi sunt vânzători şi cumpărători intraţi până în adâncul conştiinţei umane. De aceea nu avem încredere în unitate şi în dragoste. Că de multe ori vorbeşte omul despre erezie, dar el este eretic. Până la urmă el se trădează, pentru că oricât vrea el să se ascundă, nu poate. Diavolul din el, îl obligă să se trădeze în faţa adevărului. Eu de la 16 ani, am mers înainte cât m-am priceput. N-am avut ajutor. Dar am mers mereu, până ce ăştia m-au aflat şi m-au pus la tăcere vreo 16 ani. Şi acolo m-am sedimentat, că cea mai înaltă şcoală este cea din suferinţă. Mărturisirea cea adevărată este suferinţa. Ea este şi începutul luptelor. Neamul acesta a trebuit să sufere pentru că am avut conducători nelegiuiţi. Şi astăzi avem aceiaşi conducători. Jertfa permanentă a fost cea care a menţinut valoarea ortodoxă a neamului nostru. Ceea ce ne rămâne acum este să ne rugăm cu blândeţe şi cu dragoste. Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să ne menţină într-o limită de rezistenţă, pentru că diavolul e mai bătrân decât noi.” Fragment din numărul 38 al Revistei Atitudini; comenzi se pot face la adresa de mail atitudini.pv@gmail.com sau aici.

A apărut Revista ATITUDINI NR. 38, închinată lui George Manu şi martirilor din temniţele comuniste

DIN SUMAR: EDITORIAL: Părintele Gheorghe Calciu: I-am spus „Hristos a înviat!” gardianului, transformat în îngerul Domnului/ 6. PORTRET: GEORGE MANU – RECTORUL „UNIVERSITĂŢII” DE LA AIUD; „ERA VEŞNIC CU MÂNA ÎNTINSĂ SĂ DEA ŞI CU SUFLETUL DESCHIS”/ 16. PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: Generaţia noastră şi-a făcut datoria, rămâne ca şi cea prezentă să şi-o facă/ 20. IN MEMORIAM: In memoriam Părintele Justin Pârvu: Un portret alcătuit de Pr. Vasile Păvăleanu/ 31. MĂRTURIE: „Doamne, pentru rugăciunile Părintelui Justin, ajută-ne şi pe noi să trecem!”; O mărturisire emoţionantă a D-lui Corneliu Muha/ 36. SCRISORI: Din corespondenţa Părintelui Justin Pârvu cu Părintele Petroniu Tănase şi Arhim. Dr. Ioasaf Popa/ 41. MEMORIALISTICĂ: TAKE RODAS, CEL CU NEPUTINŢĂ DE BIRUIT. ÎNFRUNTÂND TEMNIŢELE COMUNISTE, DE MÂNĂ CU MAICA DOMNULUI/ 50. INTERVIU: Aspazia Oţel Petrescu: „Suferinţa este o treaptă de iubire pe care poţi să te înalţi mai mult decât prin alte nevoinţe”/ 56. NAŢIUNE: Părintele Dumitru Stăniloae: despre comuniunea românească cu Dumnezeu. Adevărata relaţie între Stat şi Biserică/ 62. CENZURĂ: CENZURAREA TUTUROR CLERICILOR ŞI MONAHILOR ANTIECUMENIŞTI, ANTIPAPISTAŞI./ 72. ECUMENISM: Pregătiri pentru sinodul panortodox, programat în 2016/ 77. RELIGIE:„Categoric, Îl vreau pe Dumnezeu lângă copilul meu, iar Şcoala nu poate să nu ţină cont de aspectul acesta”, de Sergiu CIOCÂRLAN/ 82. REPLICĂ: DESPRE ALERGIA LA EROISM. REPLICĂ LA ACUZELE ADUSE DE MASS-MEDIA LA ADRESA ŞCOLII ORTODOXE „SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI”. de Ioan Vlăducă/ 88. SOCIOLOGIE: MICUL ECRAN – OGLINDĂ A LUI NARCIS, de Ciprian Voicilă/ 94. RECENZIE: Între Dumnezeu şi tatăl meu… Povestea cutremurătoare a Ramonei, imnografă pentru Hristos, de Marius Ianuș/ 97. Părintele Justin Pârvu despre implicarea României în război: „Problema este insă că azi nu te mai lasă să lupţi pentru România, nu te lasă să fii român”.

La minunat ceas de taină în chilia Părintelui Justin. „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi” de Stelian Crăciun (Cedry2k)

La începutul lunii octombrie am plecat cu trei prieteni într-un fel de pelerinaj, care iniţial trebuia să cuprindă toată zona Moldovei. Având, bineînţeles, tot felul de ispite, dintre care unele de-a dreptul înfiorătoare, a trebuit să scurtăm considerabil traseul: am înnoptat la Schitul Sfântul Ilie din Berzunţi, unde am primit binecuvântarea bunului părinte Isaia, am fost găzduiţi şi la Sfânta Mănăstire Văratec şi, după un periplu perfect, în care am întâlnit mulţi oameni minunaţi, am ajuns la Petru Vodă. (Nu reuşisem să merg la înmormântarea Părintelui Justin Pârvu şi abia aşteptam să ajung, ca să pot săruta Crucea de la căpătâiul unui sfânt adevărat). Am fost primiţi cu căldură, ca de obicei, de către fraţi şi maici, motiv pentru care mă simt mereu acasă acolo. Doi dintre cei trei prieteni de care eram însoţit se aflau chiar la începutul vieţii lor duhovniceşti, motiv pentru care fraţii i-au trimis la spovedit la părintele stareţ Hariton, după care am avut inspiraţia să mergem sus, la Sfânta Mănăstire Paltin, pentru a ne anunţa plecarea. Maica F. ne-a întrebat dacă am urcat la chilia Părintelui şi, cum nu o făcuserăm, s-a oferit să ne conducă până acolo. Chiar dacă nu sunt un credincios foarte înduhovnicit, impresia pe care am avut-o ajungând în holul chiliei a fost una copleşitoare. Simţeam că cineva foarte puternic este acolo, cu noi, şi nici măcar nu intraserăm încă în camera în care, în fiecare zi, Părintele Justin alina şi chiar vindeca sute de suflete rănite. Fotografiile din hol sunt, chiar şi pentru un ochi mai puţin format, edificatoare în ceea ce priveşte trăsăturile sufleteşti ale Părintelui. Dacă în tinereţe Părintele părea mai răzvrătit, mai ambiţios, acum, spre sfârşitul vieţii sale lumeşti, expresia Părintelui surprinsă de fotografi este unică, relevând o combinaţie de dragoste şi exigenţă, ceea ce poate părea paradoxal, dar pentru mine este exact dovada unui caracter superior, cu adevărat harismatic. Am intrat deja puternic emoţionat în chilie şi, împreună cu prietenii mei, am cinstit icoana Părintelui aflată chiar în locul unde obişnuia să întâmpine pelerinii. Apoi Maica F. ne-a condus în camera alăturată, unde se aflau expuse alte obiecte ale Părintelui, inclusiv sfinte moaşte de la Sfântul Vasile cel Mare, la care am mare evlavie. Revenind în prima cameră, maica ne-a semnalat prezenţa unei miresme minunate şi, privind mai atenţi, am observat că icoana părintelui, la care ne închinaserăm cu cinci minute mai devreme, era umedă şi emana un puternic miros de mir. Am fost copleşiţi, semnul era indubitabil şi timp de vreo zece minute, eu şi prietenii mei ne minunam şi încercam să ne revenim. Mi-am adus aminte de spovedania prietenilor mei şi sunt convins că acesta a fost un motiv de bucurie pentru Părintele Justin, prin care Dumnezeu ne-a binecuvântat cu această dulce „prăjitură duhovnicească”, aşa cum numea Părintele Paisie Aghioritul astfel de întâmplări uimitoare. Abia după ce am conştientizat miracolul trăit, ne-am trezit toţi cu ochii în lacrimi. Simţeam cum inima mi se despietreşte şi mă ruşinam de asocierea nevredniciei mele/noastre cu acest episod de neuitat, care trece de tărâmul logicii şi al înţelegerii lumeşti. Nu ştiu din ce motiv, în care îmi răsuna repetat acelaşi citat: „minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi…”. articol preluat din Revista Atitudini Nr. 31.

Părintele Justin – Ultimul cuvânt, ultima profeţie: Mai sunt 12 luni!

Simţeam cu toţii că se pregăteşte, demult nu mai voia să mănânce nimic, chiar dacă ar fi putut, era hrănit doar artificial, prin perfuzii. Cu 5 zile înainte de a-şi da duhul, a fost ceva mai bine, parcă îşi revenea şi prinsese ceva putere. În această ultimă perioadă toţi ucenicii mai apropiaţi au luat un ultim cuvânt de învăţătură de la părintele, un ultim sfat. Eu nu reuşisem, parcă nu îndrăzneam să îl întreb nimic. Atâtea cuvinte mi-a spus în ultimii ani, încât nu ştiu dacă am vreo întrebare fără răspuns şi nu voiam să îl mai necăjesc pe părinte. Mergeam lângă patul sfinţiei sale, îi sărutam mâna şi mă aşezam în genunchi să mă rog în tăcere lângă sfinţia sa. În acea zi am simţit că părintele vrea să îmi spună totuşi un ultim cuvânt. Se pare că acesta a fost ultimul cuvânt rostit de părintele pe patul de suferinţă, în prezenţa a 5 dintre ucenicii săi, care pot depune mărturie pentru acest cuvânt. Am intrat să îi sărut mâna şi voiam să mă retrag. Părintele a deschis ochii şi m-a întrebat uşor, cât avea putere să vorbească: „Ce faci, maică?” „Ne rugăm pentru sfinţia voastră să vă însănătoşiţi, părinte”, i-am răspuns. „Ce se mai întâmplă în ţară?” M-a întrebat părintele, aşa cum obişnuia să întrebe când era bine. Toţi cei din jur s-au mirat că vorbeşte şi au venit cu toţii să asculte. Eu, împreună cu Părintele Justin cel tânăr, am început să îi relatăm câte ceva din cele mai importante probleme, constituţia, homosexualii şi războiul dat familiei creştine, retragerea cetăţeniei de onoare lui Valeriu Gafencu şi altele, lucruri pe care părintele le asculta cu foarte multă atenţie. Şi mai zicea, oftând din când în când: Măi, măi… Am reuşit să îl bucurăm cu o veste pe care o aflasem recent – Mitropolitul Vladimir din Basarabia îşi dăduse binecuvântarea pentru construirea unui paraclis închinat martirilor din temniţele comuniste din pământul Basarabiei, ceea ce însemna recunoaşterea sfinţeniei lor, inclusiv a lui Valeriu Gafencu. Părintele a zâmbit şi a zis: Mare biruinţă! Apoi l-am întrebat o problemă care mă frământa demult, o întrebare pe care până acum m-am ferit să i-o pun în mod tranşant de teama posibilelor reacţii dure – până unde putem merge cu lupta împotriva actualelor cipuri din actele noaste de identitate? Şi l-am întrebat mult mai concret. Relatez întocmai. „Părinte, ştiţi problema cardurilor de sănătate, ele nu au intrat încă în vigoare. Dar ele vor fi pe viitor totuşi obligatorii. Vă întreb: ce să facă o mamă care are un copil bolnav în stare critică şi este necesară o intervenţie chirurgicală, pentru că altfel ar muri? Ca să îl opereze va trebui internat, ca să îl interneze, are nevoie de cardul de sănătate cu cip. Ce sa facă mama? Să îşi interneze copilul sau să îl lase să moară? Părintele foarte grav a răspuns, ridicând din mâini în semn a protest: „Nu, să nu îl lase să moară. Eu nu îmi pot asuma această decizie. Nu trebuie ajuns nici la extreme. Acest cip nu e pecetea, nu e lepădare… Dar fiecare să facă după conştiinţa şi puterea lui. Cât puteţi luptaţi împotriva lor cu toată forţa şi unitatea, dar fără atitudini extreme, încă nu e cazul. E vorba însă că mai sunt 12 luni… Aici Părintele s-a oprit. Noi am întrebat: „12 luni şi scăpăm de cipuri”? „Nu”, a răspuns Părintele, 12 luni de libertate şi vine urgie”. Cineva a întrebat să explice mai clar, dar părintele nu a mai răspuns. Atunci eu am zis: „În acest caz părinte, trebuie să vă însănătoşiţi că nu are cine să ne ajute”. Părintele a răspuns iar cu umor şi zâmbetul cel mai frumos din lume: „Măi, să ştiţi că nici eu nu ştiu ce să fac. Nu m-am hotărât dacă să trăiesc sau să mă duc. Nici eu nu mai ştiu ce vreau”. A luat o gură de mâncare şi ne-am retras unul câte unul, luând binecuvântare. Am luat şi eu binecuvântare şi părintele, în marea lui dragoste, nu m-a lăsat fără cuvânt şi mi-a dat, strângându-mă de mână, ultima binecuvântare: Maică, să nu laşi revista! Ţine tare, înainte!” Această făgăduinţă am să încerc să o ţin cât voi putea cu ajutorul celorlalţi fraţi şi surori, colegi de redacţie. Citiți integral Cuviosul Justin de la Petru Voda- sfantul care va incalzi inima poporului roman. Jurnalul suferintei si ultima profetie.

A apărut revista ATITUDINI, nr. 27 închinată Sf. Ilie Lăcătușu

Gasiti cuprinsul revistei si aici.

A apărut cartea “Ne vorbește Părintele Justin”, vol. II

Cartea conţine cuvântări inedite şi interviuri din revista ATITUDINI (2011 – 2012). Nr. pag.: 168. Preţ: 6 lei. Pentru comenzi, accesați această pagină.

Interviu cu Părintele Justin: „Mucenicia creştinilor va veni de la rasa galbenă”

Il puteti citi pe site-ul Revistei Atitudini.

Apariție editorială: “Tâlcuirea Sfintei Liturghii”, de pr. Ilarion V. Felea

În cântarea serafimilor glasurile oamenilor din biserică se unesc cu ale îngerilor din ceruri. Cum îngerii înconjură Tronul Mielului şi umplu templul cerului prin cântarea lor, şi cum ucenicii au întâmpinat pe Împăratul Cerurilor şi Mântuitorul sufletelor, coborât pe pământ, la intrarea în Ierusalim, cu ramuri verzi şi cântări de bucurie, aşa primesc şi astăzi toţi creştinii, Biserica întreagă, pe Marele Arhiereu, Care nevăzut şi tainic coboară din cer în Ierusalimul Sfântului Altar, ca să aducă pentru noi, ca pe o nouă Golgotă, Jertfa de răscumpărare şi de împăcare… Îndumnezeirea încununează nemurirea omului. Prin Sf. Împărtăşanie se împlineşte făgăduinţa de a ne învrednici să ne facem părtaşi ai firii dumnezeieşti, de care aminteşte Sf. Petru (2:1-4). Îndumnezeirea este cel din urmă şi cel mai mare har pe care îl poate primi omul. Sf. Cuminecătură e hrana nemuririi şi a vieţii divine, puterea sfântă care face din creştini o adunare de dumnezei în jurul lui Dumnezeu. Preot Ilarion V. Felea Cartea are 276 de pagini și costă 8 lei. Puteți face comenzi aici.

Interviu cu Părintele Justin Pârvu: Nu mai este binecuvântarea lui Dumnezeu peste lucrul oamenilor

Pământul, izvoarele şi apele strigă împotriva nesimţirii noastre

Interviu cu Părintele Justin Pârvu, realizat de Monahia Fotini, 30 martie 2012

Cititi interviul integral in ultimul numar al revistei Atitudini.





- Părinte, cum vă explicaţi faptul că încă mai sunt azi duhovnici, preoţi care susţin că nu cunosc problema cipurilor şi ca atare nu găsesc răspunsul potrivit pentru ucenicii lor? Sub pretextul că nu e treaba lor să cerceteze ce conţin aceste cipuri dau un răspuns evaziv celor ce îi întreabă cum să procedeze cu aceste acte biometrice.

- Dragii mei, ieşim de pildă la păscut cu o turmă de oi. Turma aceasta de oi e dirijată de cineva. De cine? De cioban. Cine este păstorul cel bun în viaţa noastră? E preotul. Preoţii, păstorii, de la mic, la mare, duc această răspundere a mântuirii turmei. În ce constă această răspundere? În propovăduirea adevărului, căci fără adevăr nu există viaţă: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” – spune Mântuitorul. El e cel care continuă această propovăduire a Adevărului: preotul. Dar dacă preotul, încă din seminar, apoi în facultate, excelează mai mult în arta fotbalului decât în arta Scripturii, ce să mai ceri de la astfel de preoţi? Cum să conştientizeze ei că asistăm la o satanizare a lumii prin implantarea acestor cipuri? Şi, în afară de asta, sunt şi oameni, Dumnezeu să ne ierte, interesaţi. Le place să fie audiaţi de public în conferinţe şi din slavă deşartă tac şi fac pe plac mulţimii. Nu vedeţi că ei (conducătorii) vin cu o melodie aşa de plăcută pentru noi, creştinii, încât să primim cipul ca pe o mare realizare utilă umanităţii?
Au început de la animale – cipuri în urechi, le-au pus peceţile acestea, nişte clame agăţate de urechea animalului. M-am gândit îndată: dacă cipul acesta e aşezat la vaca asta care dă laptele din care mâine se hrănesc copiii de toate vârstele, bătrânii, oamenii, nu cumva drăcovenia asta are efect şi asupra hranei, a circulaţiei sângelui, prin laptele, pe care apoi îl mănâncă omul? Apoi au evoluat cu cipul la om şi au zis că trebuie să aibă copilul mic cip ca nu cumva să fie furat… Aşa că îi pui cip acolo şi îl găseşti îndată. Şi astfel, ani la rândul, obişnuiesc poporul cu aceste cipuri care au, chipurile, efecte benefice. Ei bine, toate drăcoveniile acestea au cu totul un alt scop. În niciun caz unul bun. Pentru că noi am trăit de atâtea amar de veacuri pe aici şi n-am avut nevoie de cipuri. A trebuit să apară aceşti tovarăşi gentili care au grijă să nu ne pierdem şi să ne ofere ei această pază. De ce păzesc populaţia prin cipuri şi nu vin să vadă unde sunt tinerii noştri care au plecat de la casele lor din ţară şi s-au dus argaţi în Occident? Unde sunt aceşti tovarăşi care să poarte de grijă de nenorociţii copii care sunt aruncaţi pe străzile oraşului şi stau în tuneluri şi sub poduri şi dorm acolo, săracii, fără adăpost? Iar ca să înfiezi un copil din acesta amărât, e atâta lege şi atâtea rânduieli încât trebuie să faci un proces de trei, patru ani să-l poţi avea în braţele tale.
Dar nu cipurile vin în ajutorul nostru. Acolo vine satana să ajute, pentru că omul acesta devine o cifră, un număr. A transferat cifra aceasta în satanizarea lui. I-l pui pe frunte, i-l pui pe mână, i-l pui unde vrei şi unde nu vrei. Oare de asta are nevoie ţara noastră? Noi avem de format caractere, avem de făcut educaţie spirituală pentru a realiza omul liniştii, omul păcii, al dragostei, al unităţii, omul bunătăţii, pentru a avea o societate sănătoasă bazată pe jertfă şi dăruirea creştină. Cu cipurile nu realizăm nimic decât să ne îmbolnăvim şi noi. Pentru că ei prin cipuri nu te stăpânesc ca pe animal, ci urmăresc să îţi stăpânească fiinţa, ca spirit, ca suflet. Te perverteşte încât nu mai gândeşti. E ca şi cum cineva te-ar pune la curent electric, te aşezi pe scaun şi te aruncă de vreo trei, patru ori în sus şi în jos şi în felul acesta devii un om care ţi-ai pierdut şi memorie şi cap; nu mai ai nimic.
În 1949–1950 era o metodă venită din Răsărit, folosită la anchetele care se făceau în puşcării, căl punea pe scaunul electric pe deţinut şi acolo te trezeai că începeai fără să vrei să declari pe placul lor. Omul devenea o epavă, o cârpă care nu mai gândea, rob al unor atei comunişti. Acesta este scopul cipului: desfiinţarea gândirii omului în profunzime, să devină fără Dumnezeu, fără Hristos, adică omul satanizat. Un lucru trebuie judecat după scopul pentru care este creat. Acest cip nu este rău în sine, dar este creat spre a fi implantat în corpul uman, spre satanizarea omului. După scopul pentru care a fost creat, acest cip este demonic.

- Sunt unii care încă vă mai acuză că aţi fi zis că acest cip este pecetea finală şi urmează să vină Apocalipsa.

- Aceştia sunt doar nişte agitatori şi dezbinatori. Cine are bunăvoinţă să înţeleagă ce am spus eu, va înţelege. Scopul acestui cip este implantarea, ce va aduce cu ea şi pecetea Fiarei. Dar numai Dumnezeu ştie când va fi aceasta.


- Oamenii sunt necăjiți, părinte, au ieşit în stradă şi au protestat împotriva acestor măsuri de exploatare a gazului de şist. Dar nu au nicio susținere din partea statului român. La cine să strige?

- Parlamentarii noştri nu au cum să îi susţină pe bieţii oameni, pentru că sunt plătiţi să tacă, să mușamalizeze adevărul de orice natură, morală, religioasă, economică, politică. Ei nu au voie să vorbească decât ce li se dictează. Înainte veneau directivele de la Moscova, acum vin de la Europa centrală. Ce ne dă nouă Europa? Ne dă sărăcie, ne dă mizerie, globalizare, otravă. Aceste manifestări ale oamenilor nici nu le iau în seamă, pentru că noi pentru ei reprezentăm prostimea, mulțimea, rasa inferioară. Dar totuşi nu vor să rămână în istorie drept prigonitori, ci vor să fie populari şi iubiţi ca nişte zei de popor. De aceea s-ar putea să ajute la ceva protestele şi glasurile bieților oameni. Atunci când nu există glas care să mai strige, ei domină în linişte, înseamnă pentru ei că au dreptatea de partea lor. Ei vor să figureze ca binefăcătorii noștri, şi nu ca prigonitori şi ucigaşi.
La ora actuală avem nevoie de o preoţime de elită, oameni de sacrificiu, care într-adevăr își pun viaţa pentru ucenicii lor. Dar atâta vreme cât nu vom avea păstori care să înveţe drept cuvântul Domnului vom veni într-o rătăcire şi pierzare a neamului nostru. Se vede din greutățile cu care ne confruntăm azi că nu este binecuvântarea lui Dumnezeu peste lucrul oamenilor, nu este nici binecuvântare peste roadele pământului, nu este nici saţiu. Dar dacă tu vinerea şi în post vii cu fripturi la grătar şi te pui cu tot dinadinsul împotriva rânduielii lui Dumnezeu, cât crezi că va mai îngădui Dumnezeu? De aceea şi cad oamenii în boli foarte grele azi. Oamenii s-au abătut de la rânduielile lui Dumnezeu, făcându-şi voile lor. Nici bunurile pământului nu mai sunt după rânduială. Dumnezeu ne pedepseşte şi îngăduie aceste exploatări otrăvitoare, zăcăminte, care apar la suprafaţă. Ca şi pe vremea lui Noe, când nu ne vom aștepta, va veni mânia lui Dumnezeu peste noi. „De aceea privegheați că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului”.

- Ierarhii Bisericii Greciei însă, sunt mult mai implicaţi în viaţa poporului şi iau atitudine alături de popor atunci când sunt asupriţi de conducătorii lor. Însuşi poporul grec e mult mai informat şi luptător pentru nişte adevăruri, atât ale neamului lor, cât şi ale Bisericii. Ei veghează. La noi de ce nu se mai întâmplă acest lucru?

- Domnule, grecii au o energie deosebită, pentru că au şi o origine foarte bună, un popor înzestrat cu multe daruri de la Dumnezeu, dar şi cercat. Aceste greutăţi şi valorile morale şi spirituale pe care le-au avut, i-au făcut mai bătăioşi. Şi noi am trecut prin încercări şi războaie de apărare, după cum ştiţi, dar, dragii mei, la noi este o boală în popor, ascultarea asta prostească. Să nu cumva să tulburăm. Dar ce să tulburăm când situaţia deja e tulbure? Astăzi a nu tulbura înseamnă de fapt a nu limpezi. Pune într-un pahar de apă tulbure o picătură de var şi ai să vezi cum tulburarea se lasă la fund şi poţi bea paharul cu apă curată. Ei, bine, acesta este Creştinismul. Creştinismul este picătura de var care limpezeşte apa tulbure din pahar. Conducătorii unui neam, ai unei Biserici sunt oameni care pot alunga tulburarea apei şi restabili potabilitatea ei. Dar dacă nu avem conducători care să intervină în limpezirea tulburărilor apelor ce ne cuprind, nu vom avea parte de paharul acesta limpede. Singura limpezire care ni se dă nu este decât picătura de sânge a martirilor noştri. Ce este sângele martirilor? Sămânţa creştinismului. Şi eroii noştri, martirii Bisericii şi neamului nostru care zac necanonizaţi, din puşcăriile Aiudului, Gherlei, Piteştiului – aceştia trebuie să fie modelul şi ajutorul nostru.
Creștinii noştri să ia aminte la episcopii Bisericii noastre surori, a Greciei, şi să le urmeze faptele şi sfaturile. Dacă Dumnezeu mai grăieşte prin acei ierarhi de valoare, înseamnă că nu ne-am pierdut nici noi. Nu avem dreptul să spunem că nu ştim, doar că nu am vrut să ştim! Când există azi atâtea mijloace de informare… Dacă te minţi pe tine însuţi, atunci şi supuşii tăi devin nişte oameni pervertiţi. Acesta este şi scopul lor, de a lăsa o turmă fără păstor. Să luăm exemplul Greciei. Românul se subestimează: „a, păi eu nu pot”. Dar bulgarul cum poate, măi? Alţii cum pot, măi, să își exploateze singuri bunurile pământului în care locuiesc, să îşi păstreze Biserica ortodoxă, curată şi invincibilă?
Trăim vremuri anevoioase, dar cu ajutorul Domnului vom birui pentru că Duhul Sfânt pluteşte încă deasupra acestui pământ românesc. Noi, călugării, dacă am fi mai treji, iar mănăstirile ar fi într-o înţelegere, am face lucruri frumoase împreună. Creştinul nostru nu este informat, nu este impulsionat. Şcoala nu-i spune, Biserica nu-i spune. Ierarhii au nevoie uneori de spatele nostru, pentru că ei n-au curajul să vorbească.

- Părinte, cunoaşteţi minunea de la Iași, unde patru ani consecutiv sfintele moaşte ale martirilor de la Aiud şi din alte temniţe comuniste au izvorât mir abundent, cu o mireasmă cerească. În afara faptului că nimeni nu ia în considerare, la nivel înalt, aceste minuni, care credeți că este mesajul pe care vor să îl transmită aceşti martiri ai noştri?

- Sfinţii nu au nevoie de noi, de preamărirea noastră. Ei sunt sfinţi oriunde şi oricând. Ei au nevoie de noi numai în măsura în care le cerem ajutorul. Dacă le cerem ajutorul, vin şi ei în ajutorul nostru, iar dacă noi nu le cerem, ne lasă singuri. Dar unde ajungem noi fără ajutorul lor? Să ne rugăm către sfinţi! Acesta este mesajul lor. Sfinţii vor să vină în ajutorul nostru, numai că prea puţin îi chemăm. Aceşti sfinţi ai închisorilor, de la Aiud, Piteşti, Gherla, din toate puşcăriile noastre, formează cea mai măreaţă şi frumoasă coroană pentru împodobirea ţării noastre înaintea lui Dumnezeu. Ei sunt soluţia grăitoare, numai nu strigă de acolo. Izvorârea Sf. Mir din osemintele lor, aşa după cum se cunosc minunile acestea, e aşa de grăitoare încât nu ne rămâne decât să le urmăm sfaturile, fapta şi eroismul vieţii lor. Acesta este de fapt un al mesaj pentru neamul nostru. Aceştia sunt ultimii dintre sfinţii români care izvorăsc mireasmă şi vindecări în toate colţurile lumii – mesajul este să le urmăm viaţa, curajul mărturisii. Tăcerea este mormântul pe care îl săpăm neamului nostru. Ei vin să ne arate calea. Fie ca acest Paşti pe care îl sărbătorim şi anul acesta, prin mila Domnului, să fie un îndemn spre trezirea noastră din mormântul tăcerii şi al laşităţii şi învierea noastră în duhul martirilor şi al sfinţilor închisorilor comuniste. Hristos a înviat!

A apărut revista ATITUDINI, nr. 22

O puteti comanda aici.

CUPRINS

Viaţa Sfântului Nicolae Velimirovici
Mărturie despre mireasma moaștelor Sfântului Nicolae Velimirovici de Daniil Eșanu
Nu mai este binecuvântarea lui Dumnezeu peste lucrul oamenilor Interviu cu Părintele Justin Pârvu
Despre dictatura politică și eclezială pr. prof. Mihai Valică
PAPISMUL NU ESTE BISERICĂ, NU ESTE NICI BISERICA ROMANO-CATOLICĂ mitropolitul Serafim de Pireu
DESPRE CREȘTINISMUL DE ACUM O MIE DE ANI (I) de Emilia Corbu
Războiului total al Neoimperialismului mondial împotriva suveranităţilor naţionale de Conf. univ. dr. G.D.Iscru
ATROCITĂŢILE BARBARE COMISE DE UNGURI ASUPRA ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA de Prof. Dr. Mihai Fătu
„Moaștele sfinţilor închisorilor vorbesc mai mult decât orice discurs” de Danion Vasile
DESPRE ANIHILAREA ȘI ASASINAREA LUI MIHAI EMINESCU de Prof.univ.dr. Aurel V. David
Valeriu Gafencu – Un Tânăr cu suflet frumos de Prof. Marc Mihaela Emilia
De ce bei? de Ciprian Voicilă
TELEVIZIUNEA – „PÂINEA ” NOASTRĂ CEA DE TOATĂ ZIUA? de Lt. Col. (r.) N.M. Popescu
Dr. Ernst Krebs despre o metodă simplă și naturală de vindecare a cancerului
DESPRE HOMEOPATIE (II) de Ioan Vlăducă

Calendar ortodox pentru anul 2012 cu fotografii ale Părintelui Justin

Calendarul are dimensiunea de 30cm X 30cm, full color, pe hârtie de 170 g, lucioasă.
Preţul este de 10 lei, iar comanda poate fi făcută prin formularul de la secţiunea Comenzi pe site-ul revistei Atitudini sau direct la adresa de email atitudini.pv@gmail.com.