"Lumina Cunoștinței "- 23.06.2017 - Minori în închisorile comuniste

[În fotografie supraviețuitori ai Târgșorului: Virgil Maxim, Ion Gavrilă Ogoranu, Ioan Pușcaș, Alexandru Pantea.] Aici puteți asculta dialogul purtat între mine și Daniela Șontică, (pe Radio Trinitas, în cadrul emisiunii "Lumina Cunoștinței"), având ca temă "experimentul Târgșor". Cine au fost inițiatorii procesului reeducării de la Târgșor? Cum a eșuat experimentul? Virgil Maxim - model de demnitate și viețuire creștină. Victimele inocente ale Târgșorului.

Instantanee dintr-o viaţă exemplară

(Cartea poate fi achiziționată de la Librăria Sophia) Prin apariţia volumului de faţă - „Memorii. Secvenţe din anii vieţii mele”, semnat de profesor doctor inginer Alexandru Pantea, Editura Evdokimos continuă proiectul de recuperare şi publicare a memorialisticii anticomuniste, rămasă, în parte, inedită. Există hărţi ale memoriei. În timpurile din urmă, unii vor cu tot dinadinsul să şteargă contururile gulagului comunist din România, să facă uitate rănile pe care le-a săpat adânc în memoria noastră colectivă, sperând poate într-o relativizare a vinei lor morale şi într-o diminuare a ororilor săvârşite de bolşevici pe pământul românesc (ajutaţi cu sârg de obedienţi autohtoni). Alţii, iată, vor să recupereze, fie şi cu preţul propriei libertăţi, exact acele frânturi ale memoriei anticomuniste ocultate, fără de care nu am putea avea o imagine de ansamblu a răului incomensurabil pe care l-a făcut comunismul sufletului neamului românesc. Neînţelegându-l în esenţa sa, riscăm să retrăim în stare de veghe coşmarul comunist. Filosoful George Santayana a emis o sentinţă - confirmată, din păcate, de prea multe ori în istorie - privind relaţia intrinsecă şi de condiţionare reciprocă dintre memoria unui trecut dureros, resimţit de o comunitate umană, şi calitatea pe care o va avea viitorul acelei comunităţi: „Those who cannot remember the past are condemned to repeat it” (Cei care nu îşi pot aminti trecutul sunt condamnaţi să îl repete). Născut în satul Petid, în „Ţara Crişurilor”, autorul acestor pagini anamnezice va adera în anii liceului la modelul paideii naţionalist-creştine, conturându-şi fiinţa în acord cu valorile susţinute lăuntric de iubirea pentru Dumnezeu şi neamul românesc. Elocvent mi se pare, mai cu seamă acum, în proxima actualitate, interesul pe care îl acordau aceşti juni respectului pentru cei mai în vârstă şi mai ştiutori - profesorii. Dacă situaţia din învăţământul contemporan a devenit critică, una din cauze o reprezintă fără doar şi poate dispreţul coletiv, de dată recentă, faţă de valoarea respectului interpersonal: „Când ne adunam, ne manifestam ca români şi creştini, ne rugam şi ne puneam problema cum să învăţăm bine, să avem respect faţă de profesori, faţă de colegi şi colege şi discutam un subiect legat de pregătirea noastră naţională şi creştină, şi situaţia ţării după venirea ruşilor”. Acest ideal naţionalist-creştin, tineresc şi nobil, antitetic în raport cu psihologia maselor, a majorităţii care, din frică sau calcul interesat, acceptase deja în anii 45-46 servitutea comunistă, îl va proiecta pe autor în ghearele molohului roşu: condamnat de regimul comunist la trei ani de închisoare corecţională, între anii 1948-1951 va împărtăşi, alături de camarazii săi, condiţia ingrată şi dezumanizantă de deţinut politic. Comuniştii ascundeau făţarnic şi perfid, sub masca umanismului, o ură viscerală faţă de toţi opozanţii lor, indiferent de vârstă: elevi de liceu, smulşi din matca lor de furia comunistă, au fost nevoiţi să pătimească ani grei de promiscuitate fizică şi tratament barbar administrat de întreaga ierarhie a penitenciarelor, de la gardieni la directori şi ofiţeri de securitate. La aceste suplicii se adaugă tentativa exasperantă şi exasperată a bolşevicilor de a-i reeduca prin violenţă şi teroare. Supraveghetorul funest din umbră era, bineînţeles, generalul Nicolschi, iar metoda fusese deja parafată în soviete de „pedagogul” Makarenko Anton. Memorabile şi înduioşătoare rămân rândurile printre care se întrezăreşte atmosfera care domnea pe atunci în penitenciarul Târgşor: tineri idealişti din toată ţara, prea fragezi pentru a înfunda bolgiile infernului comunist, maturizaţi prematur de înălţimea idealului lor şi de austeritatea vieţii pe care şi-o asumaseră, se ajută reciproc, rezistă împreună, coagulându-se în jurul mărturisitorului şi poetului mistic Virgil Maxim (condamnat la 25 de ani de muncă silnică), avizi să îşi desăvârşească educaţia naţionalist-creştină: „Cel care ne-a fost călăuză la Târgşor şi ne-a îndrumat pe calea creştină şi naţională a fost Virgil Maxim, un om cu o adâncă trăire creştină, făcând parte din grupul misticilor la Aiud: Valeriu Gafencu, Traian Trifan, Marian Traian, Ion Ianolide, Arsenie Papacioc, Nicu Mazăre, Iulian Bălan. Dânsul ne-a lămurit problemele pe care le puneam pe linie creştină, atât cât se putea în condiţiile de detenţie. A fost lumina pentru noi, cei mai tineri, un adevărat profesor, un adevărat model de trăire creştină şi patriotism”. Paginile despre „experimentul Târgşor” vin în siajul paginilor memorialistice scrise de Victor Roşca şi Gheorghe Andreica, completându-le şi confirmându-le. Procesul reeducării de la Gherla (închisoare dedicată muncitorilor şi ţăranilor anticomunişti) este surprins în câteva pagini dense. Aici au fost strânşi elevii de la Târgşor şi studenţii de la Piteşti pentru a fi transformaţi în „oameni noi”, dar nu într-un sens paulinic, al iubirii, ci într-unul demonic, al urii îndârjite şi corozive. Cititorul familiarizat cu literatura memorialistică a închisorilor regăseşte în aceste pagini câteva întruchipări ale răului, cum este Popa Ţanu. Acesta le va reaminti, cât se poate de cinic, elevilor aduşi aici, care este scopul final al reeducării - distrugerea spirituală a personalităţiilor: „Bandiţilor, după cum v-a spus şi domnul colonel Zeller, v-o repet şi eu, demascările nu au încetat odată cu Piteştii şi cu plecarea voastră de acolo. Ele vor continua şi la Gherla sau în altă parte, până când vom ucide în voi ultima fărâmă de patriotism şi credinţă în Dumnezeu”. Atitudine tipică pentru comunişti, de o incoerenţă maximă şi de fractură între cuvânt, gând şi faptă: în spatele mult-invocatei „reeducări” se ascundea intenţia de exterminare a tuturor opozanţilor. În urma torturilor îndurate la Gherla (ţinutul deţinuţilor în poziţie fixă, bătaia cu bâta, „picătura chinezească” etc.) unele victime îşi vor găsi aici sfârşitul. Gherla s-a dovedit a fi, pentru mulţi, anticamera iadului: „În cameră şi ateliere - mărturiseşte autorul - era o atmosferă apăsătoare, nu vedeai un zâmbet sau să auzi o vorbă bună din partea cuiva.” Pe 10 mai 1951, domnul Alexandru Pantea trece din închisoarea mică în închisoarea mare: sub cizma bolşevică, România se transformase într-un lagăr în care fiecare cetăţean era obligat să muncească şi să doneze statului comunist cotele obligatorii, care deveniseră draconice. După ieşirea din detenţie, autorul găseşte resursele interioare să renască din propria cenuşă, redefinindu-se din punct de vedere profesional: parcurge întreaga ierarhie, de la stadiul de jos, de muncitor necalificat, până la miner şi doctor inginer, absolvind odată cu trecerea anilor, două facultăţi - de matematică-fizică şi de electrotehnică. Urmează apoi o carieră profesională încununată de succes, atât ca inginer, cât şi ca profesor. Se dedică cercetării ştiinţifice, reuşind să publice o serie de studii şi lucrări de specialitate, încununate cu teza sa de doctorat - ,,Contribuţii privind blocarea protecţiei de distanţă, în regimuri care pot provoca acţionări greşite”. Despre toate acestea şi despre invenţiile domniei sale, brevetate, veţi descoperi mai multe parcurgând cartea de faţă. Călătorind prin tot acest curriculum vitae, impresionant pentru cititorul de astăzi, mi-au răsărit în minte câteva gânduri. Înainte de toate, m-am gândit că această mărturie narativă confirmă intuiţia mea mai veche: mărturisitorii din temniţele comuniste s-au dovedit a fi exemplari prin conduita lor morală (şi creştină), dar şi pe parcursul devenirii lor profesionale. Gândul mi-a zburat la profesorul George Manu - întruchiparea maximală a intelectualului creştin - pentru care munca intelectuală, dacă are ca obiect ceva din lumea creată de Dumnezeu, devine rugăciune. Este rugăciune. „Rectorul Aiudului” mărturisea în acest sens: „A studia ceea ce Dumnezeu a creat, este o rugăciune. A căuta să modifici sau să distrugi ceea ce El a creat, este cel mai mare păcat, avându-şi originea în neascultare”. Al doilea gând năzărit în mintea mea a fost: cum se face că oamenii valoroşi ai României trăiesc, iată, smerit, la marginea vieţii publice, prea puţini ştiind de existenţa lor. Într-o societate sufocată de mass-media, de posturi şi de ziare locale această marginalitate existenţială e, totuşi, de mirare. Dar (şi acesta este gândul meu final) când Dumnezeu vrea, îi scoate din (cvasi-) anonimat şi uitare pe toţi aceşti aleşi ai Săi, spre folosul nostru spiritual, fiindcă, după Cuvântul său: „(…) nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă” (Matei, 5, 14-15). Ciprian Voicilă

Împotriva confuziei terminologice întreținută de agenții corectitudinii politice (4)

„Ce ar fi naționalismul românesc și ce deosebire ar fi între el și nazism sau fascism dacă nu s-ar fi ancorat în ascultarea Bisericii lui Hristos? O lucrare omenească, ce ar fi pierit. Dar Mișcarea Legionară va dăinui cât va fi neamul românesc pe pământ, reprezentându-l în fața lui Dumnezeu, prin jertfele pe care le-a dat ascultând Biserica, spre sfințirea și mântuirea lumii, și va cuprinde conștiințele neamurilor”. (Virgil Maxim - Imn pentru Crucea purtată, vol. 1, Editura Gordian, Timișoara, 1997, p.81)

Testamentul Sfinţilor Închisorilor – de Ciprian Voicilă (articol apărut în Nr. 36 al Revistei „Atitudini”)

Putem vorbi despre un testament al Sfinţilor Închisorilor? Şi dacă da, în ce ar consta el? Cu ce ne angajează un asemenea testament pe noi, creştinii, care manifestăm evlavie faţă de ei, noii mărturisitori ai secolului XX? Eu cred că acest testament transpare explicit într-o carte apărută la editura Bonifaciu, în 2009, intitulată Deținutul profet. O carte care, prin gravitatea problemelor pe care le aşază în faţa conştiinţei creştinilor trăitori în secolele XX şi XXI, merită o minimă dezbatere. În debutul volumului, Ioan Ianolide, într-o scrisoare adresată Anei Maria Marin (soţia mărturisitorului Vasile Marin, ucis pe frontul de la Majadahonda) îi mărturiseşte că „după toate distilările spirituale provocate de cea mai cumplită şi îndelungată prigonire a creştinătăţii” a dobândit un „autentic creştinism ca şi concepţie integrală despre viaţă. Pe aceasta o mărturisesc acum, în pragul morţii, căci am o tumoare hepatică ce-mi numără zilele” – îşi încheie Ioan Ianolide scrisoarea. Citind textele adunate în Deţinutul profet, ce par scrise în perioade diferite („Tristeţile unui deţinut”, „Profeţiile unui deţinut”, „Spovedania unui deţinut”), ai sentimentul că te apropii ideatic – cu fiecare pagină parcursă – de esenţa personalităţii Sfinţilor Închisorilor, esenţă care îi defineşte şi care îi individualizează în categoria mai largă a mucenicilor şi mărturisitorilor pentru Hristos, din primele secole şi dintotdeauna. La paginile 26 şi 27 descoperim – după mine – mobilul interior, motivaţia profundă care i-a împins atât de dramatic, însă atât de glorios la sacrificiul de sine, dar şi la unirea în veşnicie cu Hristos.

Ianolide vorbeşte despre sine la persoana a-3-a: „Ştie că datorează mult Filocaliei din punct de vedere sufletesc, că gândirea i-a fost formată de teologie, şi totuşi ia distanţă faţă de ele, le judecă pe toate cu luare aminte şi caută să le vadă pe toate în Hristos. Îl interesează mântuirea lumii: ce este, cum este şi cum se poate concretiza. Filocalia, din acest punct de vedere, îi pare o reducere a viziunii hristice asupra lumii la viziunea eremitică asupra monahismului. Filocalia este o restrângere a spiritualităţii creştine la spiritualitatea personală, ori, cel mult, monahală. Introspecţia monahilor i-a făcut să nu mai privească lumea ca lume. Viziunea din Filocalie e război nevăzut cu duhurile, război cu patimile şi război cu lumea ca un tot integral. Discursul filocalic nu seamănă cu discursul evanghelic, căci acolo lupta se dă în lume, pentru schimbarea lumii şi spre înfrângerea forţelor întunericului din lume. Filocalia e scrisă în Evul Mediu, când problemele lumii erau transmise statelor, iar statele le rezolvau în măsura în care erau ori nu erau expresie a creştinătăţii, iar monahii se dedicau vieţii pur spirituale. O parte din virtuţile şi valorile evanghelice nici nu apar în Filocalie: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia, pedeapsa etc. El (adică Ianolide) înţelege specializarea pe domenii în creştinătate, dar în unitatea ce o dau mădularele în trupul omului. Caută deci regăsirea trupului mistic al lui Hristos ca realitate ce integrează lumea, o umple şi o sfinţeşte. Dacă ar trebui să-şi expună concluziile vieţii într-o conferinţă succintă, ar lua drept exemplu predica de pe munte a Mântuitorului. Toţi creştinii, în orice domeniu s-ar afla, trebuie să fie solidari, în acelaşi duh şi concepţie creştină”.

„Nu izolarea de lume ci salvarea lumii cu preţul propriei vieţi”/ Ioan Ianolide nu contestă valoarea inestimabilă a scrierilor filocalice – în Întoarcerea la Hristos arată cât de importante au fost acestea pentru Valeriu Gafencu şi mica sa „obşte” de la Aiud, formată din Virgil Maxim, Marin Naidim şi din el, Ioan Ianolide -, ci pune în lumină valorile cardinale ale celor pe care îi numim generic „Sfinţi ai închisorilor”: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia. Scopul lor nu a fost acela de a se retrage la linişte, de a se izola de lume, atenţi doar la propria mântuire ci, paradoxal pentru mentalitatea vremurilor noastre, şi-au pus problema salvării lumii cu preţul propriei vieţi. În aceeaşi carte explozivă Ianolide spune: „În mod regretabil însă, în Biserică clerul s-a rezumat la rugăciuni, iar laicii au intrat într-un formalism lipsit de conţinut. A dispărut ierarhizarea valorilor laice în Biserică, şi deci s-a pierdut misiunea laicilor în lume, cât şi în Biserică” (op. cit., p. 183). Prin urmare, scopul Bisericii – ca trup mistic al lui Hristos – nu este doar acela de a se ruga pentru lume, într-o atitudine pasivă, ci de a lupta împreună – cler, monahi, mireni – împotriva răului din lume şi contra forţelor antihristice care o ameninţă, acum mai mult ca niciodată. Aceeaşi învăţătură o descoperim la Valeriu Gafencu: „Avem nevoie de mărturisitori şi trăitori creştini, monahi şi laici. Nu ne retragem din bătălia istoriei, ci ne formăm şi ne oţelim în îndârjita ei tensiune” . Regăsim acest tip de înţelegere a rostului Bisericii în lume la toţi reprezentanţii de frunte ai Sfinţilor Închisorilor. Ion Moţa şi Vasile Marin s-au dus să moară în Spania, pentru că se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos. Înainte de a porni pe drumul fără întoarcere al propriului destin, Ion Moţa îi lasă profesorului Nae Ionescu o scrisoare-testament a cărei lectură ne înfioară şi astăzi: „Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători? Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!”. Unele dintre cele mai cunoscute versuri ale poetului martir Radu Gyr dau expresie aceluiaşi duh jertfelnic: „Nu dor nici luptele pierdute,/ nici rănile din piept nu dor,/ cum dor acele braţe slute/ care să lupte nu mai vor./ (…) Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,/ nici ochii când în lacrimi ţi-s./ Adevăratele înfrângeri/ sunt renunţările la vis”./ Acelaşi mesaj lipsit de orice echivoc ni-l relevă versurile unui alt poet martir, Constantin Oprişan: „Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,/ Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;/ Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,/ Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!”/

„Vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te!”/ Într-un interviu apărut în numărul 8 al revistei Atitudini, din octombrie 2009, Părintele Justin Pârvu spunea: „Trăim într-o lume anarhică, întreaga clasă politică este vrăjmaşă a lui Hristos şi slujitoare răului, de aceea numai simpla noastră vieţuire, fără să abdicăm de la principiile noastre creştine, este o mărturisire şi o mucenicie de zi cu zi. (…) Singurele noastre arme sunt numai cele duhovniceşti: rugăciunea, smerenia, dragostea, dar şi mărturisirea. Nu se poate dragoste fără mărturisire. Dragostea este jertfitoare, iar noi dacă ne temem să mărturisim adevărul, ce jertfă mai avem? (…) Soluţii omeneşti nu sunt, dragii mei! Soluţia este moartea pentru Hristos”. În Cuvântul Înainte adresat întregului neam românesc, Virgil Maxim, scrie: „Până vom fi conştienţi şi luciditatea minţii nu ne va părăsi, vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te! Ridică-te din mocirla păcatului la cunoştinţa Luminii mântuitoare! Adună-te cu cei buni la picioarele lui Hristos şi porneşte din nou la luptă. De la ICOANĂ, urcând muntele suferinţei (biruindu-ţi patimile trupeşti), trecând prin pădurea cu fiare sălbatice (ucigând în tine orice gând meschin şi egoist şi orice dorinţă de mărire lumească) şi creându-ţi drum prin mlaştina deznădejdii (suportând tot oprobriul public al celor inconştienţi şi ignoranţi în răutatea lor), în numele neamului tău! Vei suferi, dar vei învinge!” Duhul mărturisirii credinţei în Hristos vine în contradicţie flagrantă cu instinctul de conservare a propriei persoane şi cu tendinţa firească, naturală a omului de a se bucura de „fructele pământului” (André Gide), de măruntele şi adeseori meschinele bucurii ale vieţii. Când în 1978 Părintele Gheorghe Calciu a ţinut în faţa tinerilor seminarişti, teologi, dar şi proveniţi de la alte facultăţi – care veniseră la Seminarul de la Radu Vodă, însetaţi fiind de cuvântul lui Dumnezeu, suprasaturaţi de sufocanta şi aplatizata ideologie marxist-atee, celebrele Şapte Cuvinte către tineri, colegii săi de profesorat, fraţii săi întru Hristos l-au considerat nebun pentru că, în ochii lor, doar o persoană care îşi ieşise din minţi putea să îşi anuleze instinctul de conservare în favoarea mărturisirii creştine: „În timp ce anunţam public ceea ce intenţionam în legătură cu credinţa şi combaterea ateismului, fiecare hotărâre a mea creştea neliniştea în rândurile lor, care ajunseseră să mă considere nebun, pentru că nu înţelegeau cum un om poate merge până la sacrificiul personal pentru Hristos.”

Unul dintre meritele enorme ale Sfinţilor Închisorilor este acela că au intuit faptul că orânduirea comunistă este doar o etapă în procesul de constituire a Noii Ordini Mondiale, al cărei apogeu va fi instaurarea fastuoasă a Antihristului. Ioan Ianolide scrie: „Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii care va veni. Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenţi şi fără precedent. Din punct de vedere antihristic, comunismul ateu şi-a îndeplinit misiunea şi nu mai este necesar, deci poate să dispară spre a transmite puterea sa unei noi forţe apocaliptice” . Aceeaşi intuiţie au avut-o în Rusia sovietizată creştinii Bisericii din Catacombe – urmaşii Patriarhului Tihon – care refuzau să lucreze la colectiv motivând că a lucra pentru guvernarea comunistă înseamnă, în fapt, a lucra pentru Antihrist. Dacă îi iubim cu adevărat pe Sfinţii Închisorilor va trebui să ne asumăm lupta cu răul din lume. Un rău care, de la o zi la alta, capătă noi forme: îndosarierea electronică, regionalizarea României, intenţia perversă de a redefini conceptul juridic de căsătorie în favoarea minorităţilor sexuale, intenţia de a le impune cetăţenilor obligativitatea de a-şi înscrie copiii la grădiniţă de la vârsta de trei ani (ceea ce va duce la îndoctrinarea etatistă a generaţiilor viitoare), impunerea orelor de aşa-zisă educaţie sexuală în care copiii sunt familiarizaţi cu perversiunile sexuale şi cu ideea că heterosexualitatea sau homosexualitatea este doar o problemă de alegere personală. (articol apărut în Nr. 36 al Revistei Atitudini)

Astăzi îl prăznuim pe mărturisitorul Virgil Maxim

Cartea sa autobiografică Imn pentru crucea purtată, de citit. Victor Roșca- Un deținut cu alură de mucenic. Gheorghe Andreica despre Virgil Maxim. Liviu Brânzaș despre Virgil Maxim. Puiu Năstase despre Virgil Maxim. Fragmente din „Imn pentru crucea purtată” publicate pe site-ul Fundației George Manu. Poezii de Virgil Maxim.

Cuvântul meu de la conferința-lansare de carte Virgil Maxim- „Imn pentru crucea purtată”

Îl puteți asculta aici: Ciprian voicila mp3

Asculta mai multe audio traditionala

Mărturii despre Ioan Ianolide

Preluate de la www.fericiticeiprigoniti.net.
Ruxandra Ludwig- David: Ioan Ianolide - ”a fost un sfânt printre oameni şi un om adevărat pentru Dumnezeu”


Ultima fotografie a lui Ioan Ianolide înainte de trecerea la cele veșniceÎntalnirea mea în aceasta lume cu minunatul om care a fost loan Ianolide este legată de primii şapte ani din viaţă, pe care i-am petrecut în casa bunicilor, într-un cartier bucureştean pe marginea lacului ”Balta Albă”. Memoria ce i-o păstrez este vie şi profundă, iar felul în care s-a structurat şi asezat credinţa mea are o puternică legătură cu modul în care el m-a învăţat să mă apropii de Dumnezeu şi să-L regăsesc călăuză în bucuriile sau tristeţile vieţii.

Am petrecut în primii mei ani de viaţă veri frumoase la câteva mânstiri din ţară, printre care foarte apropiate mi-au rămas Govora, din județul Vâlcea, şi Putna, din județul Neamţ. Acolo a fost primul meu contact cu divinitatea şi-mi amintesc cu o bucurie imensă cum colindam pajiştile şi dealurile din împrejurimi, cum învăţam să bat toaca şi apoi voiam rolul în serios, învârtindu-mă în jurul bisericii, cum participam exaltată la confecţionarea icoanelor, al căror meşteşug îl ştia bunicul meu, cum m-a învăţat el să-mi fac semnul crucii cu smerenie şi dăruire, cum călcam dimineaţa prin roua din curtea casei de la Putna, descoperind lumea satului o dată cu cea a aşezării mănăstireşti. Mereu mi-a lipsit satul sau viaţa de la ţară, fiindcă ambele perechi de bunici locuiau la oraş. El a reușit totuşi să mi le ofere în vacanţe, şi mă gândesc oare ce e mai minunat decât să descoperi originea o dată cu descoperirea lui Dumnezeu?

Prima lecţie de spovedanie şi apoi bucuria cu care am primit Sfânta Împărtăşanie, admiraţia pentru maicile care făceau covoare la război şi apoi privilegiul de neimaginat pentru un copil de cinci-şase anişori de a spune el singur ”Tatăl Nostru”, cu voce tare şi convingător, în timpul slujbei din biserică, iată doar câteva frânturi de amintire pe care le leg de loan Ianolide.

Îi sunt recunoscătoare pentru felul atât de firesc şi totuşi plin de tâlc în care mi-a marcat copilăria şi, deşi nu mi-a fost bunic natural, îl simt ca pe "părintele" vieţii mele.

A lăsat în urma sa un jurnal în care a scris aproape zi de zi, cu devotament şi bucurie inimaginabilă, cum cresc, cum arăt, ce boacăne fac, ce sensibilităţi am, sau temerile lui pentru mine.

Am realizat mai târziu, înţelegându-i viaţa şi puterea cu care s-a dedicat lui Dumnezeu, fără să-L părăsească nici o clipă, ce zbucium se dădea în sufletul său privitor la felul de educaţie care era mai potrivit pentru un copil în anii '80, în plină perioadă comunistă. Ce era de ales cu adevărat între o insuflare continuă a valorilor creştineşti şi râvna omului de a răzbi într-o lume a luptelor şi primejdiilor continue? Cum putea un om să aibă în acelaşi timp respect şi milă pentru cei neajutorati, trăind aproape de pilda creştină, dar şi forţa de a se propulsa în societate şi de a trăi decent? Sunt sigură că nu şi-a dat vreodată răspunsuri clare, dar a reuşit pentru mine o reţetă cu un amestec fascinant de a fi şi sensibilă dar şi luptătoare în același timp, de a-mi ţine treaz motorul minții şi al rațiunii fără ca sufletului să-i lipsească lumina şi pasiunea care te pot menţine viu în orice împrejurare.

Intrarea Odobeşti de pe aleea copilăriei mele mai pastrează şi acum paşii lui lângă ai mei, şi se întâmplă uneori să înceapă să bată clopotele când, pentru aducerea lui aminte, mai aprindem o lumânare. A fost un sfânt printre oameni şi un om adevărat pentru Dumnezeu. (Bucureşti, aprilie 2006)

(Ruxandra Ludwig - David - Întoarcerea la Hristos de Ioan Ianolide, pag. 529-531)

Aristide Lefa: Ioan Ianolide - unul dintre cei mai deosebiți deținuți

Am pomenit de Ioan Ianolide. Şi el a fost unul dintre cei mai deosebiţi deţinuţi, împartăşind întru totul ideile lui Valeriu. A supravieţuit grelelor încercări din închisori, până în 1964, când a fost pus în libertate, după douazeci şi trei de ani de temniţă. A murit în februarie 1986.

Şi el a jucat un rol deosebit în viaţa celor cu care împărtăşea calvarul. Totdeauna era gata să ajute pe oricine, cu sfatul sau cu fapta. La el găseam, în clipe grele, izvorul de întelepciune şi tăria de a le putea depăși; era un fel de alter ego al lui Valeriu.

Aici [la Targu-Ocna n.n.] m-am convins că esenţialul pentru trecătoarea viaţă a omului pe acest pămant este câştigarea vieţii veşnice. Poate mulţi vor zâmbi la afirmaţia mea, mai ales cei care nu cred în caracterul etern al vieţii. Dar numai când te afli în pragul marii treceri, în confruntarea directă cu moartea, te convingi că numai veşnicia şi nu altceva este singurul lucru esenţial. (...)

Am fost ajutat mult şi de cei în preajma cărora am avut prilejul să stau şi în special de Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Gheorghe Jimboiu...

(Aristide Lefa - Fericiți cei ce plâng, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1998)

”Purtați-vă crucea” - Cel mai mare discurs al lui Ioan Ianolide

La Aiud, în 1945, când Ioan Ianolide a venit în celula în care mă aflam cu Marin Naidim şi ne-a spus, aproape plângând, că simte nevoia să fie aproape de noi, să se împărtăşească de aceleaşi bucurii tainice ale Mantuitorului Hristos - deşi avusese până atunci o atitudine niţel de bravadă faţă de provocările administraţiei şi suferise consecinţele - pentru că nu ştiam cum să procedăm, l-am rugat să meargă la Valeriu şi să-i împartăşească starea şi dorinţa sufletului lui.

Ioan a crezut că în felul acesta vrem să scăpăm de el, neacordându-i încredere. Totuşi şi-a destăinuit toate stările sufleteşti cu toate frământările de conștiinţă. Valeriu nu l-a lăsat să vorbească. L-a îmbrăţişat ca pe un frate pe care de mult îl aştepta la poarta sufletului său. L-a ridicat cu dragostea lui pe treapta depăşirii prea marii scrupulozităţi de constiinţă, pe care se afla ca pe o muchie de cuţit, nehotărât încă dacă să rupă cu o formă şi un stil de viaţă întâmplătoare şi închipuită, pentru a opta pentru viaţa traită în Hristos, în ascultare faţă de Cuvântul şi Biserica Lui.

Ioan Ianolide se încleşta ca un cruciat urcând dealul Golgotei, stropit cu propriu-I sânge. (...)

După eliberare, Ioan Ianolide, grav bolnav, îngrijit de părinţi şi de soţia lui, a lucrat tot timpul, sculptând în os medalioane şi cruciulițe pe care le împărţea celor din jur. Nea Doncea, unul dintre muncitorii legionari bucureşteni arestat şi eliberat de mai multe ori de-a lungul anilor, a luat parte la înmormantarea lui. Ne-a spus că un săculeţ cu astfel de medalioane si cruciuliţe, sculptate până ce vederea nu l-a mai ajutat, au ramas de la loan, cu dorinţa de a fi dăruite celor ce vor să le primească. Era cel mai mare discurs al său pentru neamul nostru: ”Purtaţi-vă crucea!”

(Virgil Maxim - Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, 2002)


Aurel State: Ianolide - radia ca o icoană făcătoare de minuni

Ianolidu, înalt și descărnat ca un mucenic, la sosirea unui nou grup primise, după aproape un sfert de veac de despărțire, vești proaspete de la logodnica sa, care-i spunea că îl așteaptă așa cum o știa. Deschiderea ușii pentru a ieși la aer îl surpă din climatul în care radia ca o icoană făcătoare de minuni, într-o convulsie apropiată epilepsiei. Rămas în celulă la întoarcerea celorlalți se scuză, cu ochii în lacrimi, că trupul neputincios nu-l mai ascultă, dar ne asigură că era hotărât să nu facă nici o concesie fiindcă după prima cădere abia a reușit să se împace cu sine și cu Dumnezeu. Unul din macedonenii aflați între noi, un fost cioban dobrogean, îl certă aspru că lăsase de bună voie să i se încuibe frica în oase.

(Aurel State - Drumul Crucii, Vol. II, pag. 258)

Victor Rosca despre marturisitorul Virgil Maxim

"In august 1948 a fost transferat de la penitenciarul Aiud la penitenciarul Targsor al doilea lot de detinuti politici, fosti elevi de scoli secundare la data arestarii, toti vechi puscariasi. Cu acest lot a venit si Virgil Maxim, fost elev la Scoala Normala din Buzau, condamnat de instanta militara inca din 1941 la 25 de ani de munca silnica. El a fost introdus in camera cu ceilalti sapte elevi.


Virgil Maxim era renumit in inchisorile politice prin tinuta sa incadrata de o
disciplina morala exemplara. Acest stil de viata insusit de multi tineri aflati in puscariile politice, mai ales in perioadele de paroxism ale regimului de exterminare prin infometare, consta in indeplinirea preceptelor biblice, de acceptare a sacrificiului personal in folosul celui mai nevoias. Se renunta la haina, la bucatica de paine sau la medicament in beneficiul unui bolnav sau al celui care, la un moment dat, s-ar fi aflat intr-o situatie dificila. De regula, detinutul pedepsit avea dreptul doar la o portie de mancare la trei zile. Totul se facea in numele iubirii aproapelui, asa cum ne indeamna invatatura crestina.

Intre tinerii adepti ai acestui stil de viata, arestati inainte de 1945, erau si studentii Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, elevul Iulian Balan, muncitorul Sebastian Avram si altii, care au dus in puscarii o viata comparabila cu a sfintilor. Ei puneau trairea morala crestina inaintea preceptelor politice pentru care fusesera arestati.

Virgil Maxim era un tanar de 26 de ani, cu o constitutie fizica armonioasa si o fire blanda, cu fata permanent luminata de un suras discret. Intrucat fusese incarcerat in acceasi celula cu elevii din Buzau, asista vrand-nevrand la sedintele de reeducare conduse de Spirea Dumitrescu. Intr-o zi, directorul adjunct, rasfoindu-I dosarul, gaseste marcata atitudinea lui mistica. Nerabdator sa-l cunoasca, il acosteaza la prima sedinta:
- Tu esti Virgil Maxim?
- Da, eu sunt Virgil Maxim!
- Pentru sedinta urmatoare, tu vei prezenta referatul! Iti alegi o tema din cartile distribuite!
Virgil Maxim, luat prin surprindere, nedumerit, stanjenit de autoritatea directorului adjunct, ii raspunde oarecum nehotarat:
- D…a…!
- Bine. O sa te ascultam, a conchis scurt tovarasul Vasilache.

A accepta sa dai lectii de ateism detinutilor politici intr-o inchisoare comunista in anul 1948 era o adevarata sinucidere morala. In conceptia detinutilor politici, aceasta era coborarea primei trepte spre dezastrul capitularii.

Pentru Virgil Maxim dilema nu era intre a prezenta sau a refuza sa tina prelegerea. Decizia fusese deja luata. Problema care-l preocupa din momentul in care spusese “da” era alegerea subiectului in perspectiva impactului pe care l-ar avea atat asupra celor sapte adolescenti, pana atunci convinsi ca cedarea era unica solutie a prizonierului politic, cat si asupra opresorilor, ca sa nu le atate mania.

Dupa o saptamana de cautari, framantari si insomnii, a venit ziua scadentei. Subiectul era ales. Ideile expunerii erau conturate. Mai trebuia doar sa aleaga cuvintele cele mai potrivite. O confruntare cu reprezentantii dictaturii proletare l-ar fi putut costa viata. Temnicerii nu se limitau la chinuirea trupului, ci incercau din rasputeri sa zdrobeasca sufletul detinutului, sa-l supuna, inspaimantandu-l, fiindca unde incepe frica, dispare curajul infruntarii.

In sala, in afara celor doi directori si a celor sapte elevi din Buzau, mai venisera sa asiste prim-gardianul Vitzel, seful sectiei Mosh Dumitrache si grefierul Coman.

Virgil Maxim, cu emotia bine stapanita, a scos din buzunar Noul Testament, o carte prohibita in puscarie, si a citit din Epistola Sf. Apostol Pavel catre Romani, capitolul XIII: “ Nu este stapanire decat de la Dumnezeu… Dati deci tuturor cele ce sunteti datori: celui cu darea, dare, celui cu vama, vama, celui cu teama, teama, celui cu cinstea, cinste. Nimanui cu nimic sa nu fiti datori decat cu iubire unul fata de altul; cel ce il iubeste pe aproapele a implinit legea.”

Sfidarea era dubla: mai intai cutezanta de a scoate din buzunar o carte interzisa in puscariile comuniste, apoi indrazneala de a cita din Noul Testament intr-o alocutiune ce trebuia sa serveasca educatiei ateiste.

Virgil Maxim a vorbit de supunerea fata de stapanire, dar si de darurile iubirii crestine in opozitie cu ura atatata de Partid in politica luptei de clasa.

La terminarea expunerii, in linistea salii nu s-a auzit decat respiratia lui de despovarare. Elevii pareau inmarmuriti. Frica le anchilozase intreaga fiinta. Oamenii administratiei inlemnisera si ei, buimaciti de intamplarea neasteptata”.

( Victor Rosca- Experimentul Targsor- inceputul represiunii comuniste, editura Curtea Veche, 2011, pp.24-27)

Virgil Maxim despre Părintele Daniil Sandu Tudor

“Cel mai deosebit om pe care l-am intalnit in perioada cat am stat pe Reduit, a fost parintele Agaton Teodorescu, Daniil dupa numele de schimnic al Raraului, fost magistrat si poet, cu pseudonimul Sandu Tudor. Dupa o viata plina de experiente lumesti, ca a Fericitului Augustin, vazandu-si goliciunea lumestilor apucaturi, s-a calugarit. Fusese arestat cu organizatia Rugul aprins si condamnat. La Jilava ne-am cunoscut intamplator.Iar intamplarea a fost randuita de Dumnezeu.
Primavara se incepuse la Jilava un antrenament al detinutilor, cu scopul de a-i face capabili sa intre in munca, la Canal, fara perioada de adaptare. Aproape zilnic se efectua in jurul Reduitului, o plimbare de aproximativ doua ore. Dar, ce plimbare?! Trei mii de oameni erau alungati sub lovituri si batai de garbace si arme. Multi cadeau fara posibilitatea de a se mai ridica, mai ales cei batrani. Cei tineri faceam cerc de aparare in jurul lor si tinandu-i in brate ii purtam intre noi, ferindu-i de lovituri. Indarjiti de aceasta atitudine, militienii se repezeau asupra noastra lovind la intamplare.
Intr-una din aceste zile de teroare, cand soarele ardea deslantuit, am simtit langa mine o rasuflare intretaiata. Am privit persoana si mi-am dat seama ca va cadea din moment in moment. I-am prins bratul si, dupa ce s-a strans langa mine, amandoi am alergat in strigatul barbar al militienilor. Din cand in cand ma uitam la fata omului, sa-i cunosc starea in care se afla. Observam miscarea ritmica a buzelor, ochii aproape inchisi, capul inclinat spre stanga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscuta si draga, ma facea sa inteleg ca am langa mine un nuntas al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu, nesimtind loviturile pe care le primeam. Cand sleiti de alergare, unii se prabuseau, militienii se repezeau, sa-i calce si sa ii zdrobeasca cu lovituri fara crutare, rupandu-le membrele, spargandu-le capetele sau burdusindu-le spinarile cu cizme, dupa cum ii lasa inima.
Cu Parintele Agaton, in timpul acestor alergari pe Golgota, cand se simtea mai bine, sedeam de vorba, intarindu-ne nadejdea in purtarea de grija a lui Dumnezeu. Sfintia sa cu orice prilej imi talcuia intelesurile sfinte din invataturile Sfintilor Parinti, ale martirilor si mai ales despre rugaciunea isihasta despre care eram foarte dornic sa aflu cat mai mult, fiind ca mierea pentru sufletul meu. Simtea cateodata nevoia pentru umilinta, si-mi marturisea ca nu a fost nici un tanar cuminte, nici un barbat cinstit, si ca numai Dumnezeu l-a scapat din amagirea diavoleasca.
- Orice vei auzi rau despre mine, sa crezi, ca am fost un mare pacatos”.

(Virgil Maxim- Imn pentru crucea purtata, editura Antim, 2002, pp. 257-258)