Sfinţii Închisorilor – Sfinţii de lângă noi (Cuvânt ținut la Lugoj, 19 mai 2016)

(Notă: Eroul anticomunist și martirul din fotografie este Spiru Blănaru. Text preluat din ultimul număr al revistei Permanențe.) În Patericul egiptean citim următoarea întâmplare. Trei părinţi obişnuiau să îl cerceteze, an de an, pe Cuviosul Antonie cel Mare. Doi dintre ei îl întrebau, de fiecare dată, despre cum îşi pot mântui sufletele şi îi vădeau gândurile pe care le aveau. Al treilea părinte, însă, tăcea continuu, neadresându-i cuviosului nicio întrebare. După multă vreme, Avva Antonie îi spuse tânărului taciturn: „Iată, de atâta timp vii aici şi nu mă întrebi nimic!” Atunci fratele îi răspunse: „Îmi este suficient doar să te văd, părinte!” (Patericul egiptean, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 15)Ce putem învăţa din această, aparent, mică întâmplare? Eu cred că două învăţături pot fi desprinse din ea, înţelesuri de maximă importanţă pentru devenirea noastră spirituală şi duhovnicească: mai înainte de toate, cât de vitală este existenţa modelelor, iar mai pe urmă, faptul că, pentru edificarea spirituală, nu sunt atât de importante cuvintele, pe cât sunt de semnificative şi esenţiale faptele, acele acte prin a căror săvârşire devenim, cu adevărat, buni, virtuoşi, de folos semenilor noştri. Dacă ne vom apleca - animaţi de dorinţa de a descoperi, în sfârşit, adevărul relativ la o serie de evenimente care au marcat istoria modernă a României - asupra întâmplărilor definitorii care au punctat traiectoria existenţială parcursă de Sfinţii Închisorilor (denumire generică prin care este desemnată o categorie extrem de cuprinzătoare de personalităţi - martiri pentru Hristos şi, deopotrivă, eroi ai neamului românesc care au trăit în tumultosul şi sumbrul secol XX, pătimind supliciile la care i-au supus trei dictaturi, de rău augur pentru destinul neamului românesc - carlistă, antonesciană şi comunistă), faptele lor exemplare şi editicatoare pentru noi, cei de azi, vor lăsa o urmă, o pecete de neşters în memoria şi, mai cu seamă, în inimile noastre. Aceste fapte, acte cu valoare parabolică, glăsuiesc de la sine. Ele nu au nevoie de niciun discurs complementar, explicativ, care să le în-temeieze. Este suficient să le re-memorăm iar şi iar, de fiecare dată când ne slăbesc puterile, când sufletul nostru istovit ameninţă să se prăbuşească la marginea drumului, un drum care, parcă, nu se mai termină. Revenim la vieţile Sfinţilor Închisorilor, cum revine eroul din basmele româneşti la apa vie, care îi reîntregeşte trupul sfârtecat şi îi restaurează sufletul şi fiinţa, în integralitatea sa. Fiindcă văd destul de mulţi tineri în sală, vă voi rezuma aici câteva fapte de curaj culese din biografiile Sfinţilor Închisorilor. Curajul este o valoare aflată la mare preţ, mai ales în ochii tinerilor. Îndrăzneala este sinonimă cu juneţea, cu acea perioadă mirifică din viaţa noastră când viitorul ne îmbie cu posibilităţile lui ilimitate. Saltul existenţial de la a dărui la a te dărui/ În cazul Sfinţilor Închisorilor, virtutea curajului este însoţită de o trăsătură spirituală hristică: jertfelnicia, disponibilitatea sufletească de a te situa mai prejos de aproapele tău şi, în cele din urmă, de a renunţa la viaţa ta pentru a-i prelungi sau salva viaţa. Într-o lume sufocată de iubire de sine şi egoism este greu, dar nu imposibil, să dăruieşti dintr-ale tale. Sfinţii Închisorilor (ne-) au devenit repere morale şi duhovniceşti (şi) pentru că au făcut saltul de la a dărui (bunuri materiale sau spirituale) la a te dărui (a-i oferi celuilalt, în dar, nimic altceva decât pe tine însuţi, viaţa ta, fiinţa ta). Din multele fapte de jerfelnicie ale martirilor trăitori în secolul XX am ales pentru această seară câteva. O să vi le (re-)povestesc pe scurt. Când citim mărturiile rămase de la cei care l-au cunoscut pe Valeriu Gafencu, una dintre întâmplările care ne impresionează profund este scena în care „Sfântul Închisorilor” (cum l-a denumit Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii) renunţă la streptomicina, care i-ar fi putut prelungi zilele, în favoarea pastorului Richard Wurmbrand. La fel se întâmplă când, pornind pe urmele lăsate în lume de Mircea Vulcănescu (filosof; sociolog; discipolul inegalabilului profesor de „nelinişti metafizice”, Nae Ionescu; membru marcant al Şcolii Sociologice întemeiate de Dimitrie Gusti), descoperim în mica şi afectuoasa apologie scrisă de ucenicul său, Ştefan Fay, („Sokrateion”, Humanitas, 1991, p. 148) momentul în care, închis la izolator, în condiţii de exterminare, Mircea Vulcănescu alege să se aşeze noaptea pe cimentul umed şi rece şi să se facă pe sine aşternut tânărului „bolnav de piept” Lăzărescu, salvându-i, astfel, viaţa şi tinereţea. În romanul său autobiografic, Secretul Fortului 13, Marcel Petrişor, consemnează o scenă unică, fără termen de comparaţie în toată literatura concentraţionară, de la Varlam Şalamov la Soljeniţîn şi Vasili Grossman. La Jilava, în Casimcă (o închisoare în închisoare, aflată la 7 metri sub pământ, o adevărată „corabie a morţii”, cum avea s-o numească Părintele Gheorghe Calciu), zbirii comunişti îi închiseseră în aceeaşi celulă pe studentul medicinist Gheorghe Calciu, pe Marcel Petrişor, Iosif V. Iosif şi pe Constantin Orişan - fost conducător al Frăţiilor de Cruce pe ţară, remarcabil student în filosofie (a studiat o perioadă în Germania, unde l-a audiat pe fenomenologul existenţialist Martin Heidegger), remarcat în ţară de Lucian Blaga şi D.D. Roşca. Aici, într-o bună zi, studentul Calciu îşi taie venele, îşi strânge sângele într-o gamelă, şi îl forţează pe Oprişan să îl bea. Calciu voia, cu disperare, să îi prelungească viaţa prietenului său... şi modelului său (şi al celorlalţi camarazi de suferinţă din celulă) intelectual şi de conduită morală şi creştină. Părintele Calciu avea să mărturisească mai târziu: (Constantin Oprişan) „era un fel de inteligenţă genială. Omul acesta, tot ce făcea, făcea la perfecţie. Trecuse prin Piteşti. Fusese distrus fizic. Probabil că şi sufleteşte, dar, în orice caz, se refăcuse. Avea o credinţă aşa de adâncă şi o seninătate aşa de puternică, încât răspândea lumină în jurul lui ca sfinţii! Era desprins de toate cele lumeşti şi trăia într-o rugăciune aproape permanentă, întreruptă numai de convorbirile cu noi. Niciodată nu s-a plâns pentru boala lui, niciodată n-a acuzat pe nimeni pentru ceea ce i s-a făcut. Pe toţi i-a iertat şi mereu ne vorbea de iertare şi dragoste.” (Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, Editura Christiana, 2007, p. 60) Verticalitate morală şi coerenţă de sine/ Tot în categoria faptelor de curaj intră acele întâmplări din biografiile Sfinţilor Închisorilor relevante pentru noi, cei de astăzi, sub aspect etic, moral. Ei şi-au păstrat rectitudinea morală, verticalitatea fiinţei, de multe ori plătind-o cu preţul propriei vieţi. Părintele Adrian Făgeţeanu povestea, după ieşirea sa din închisoare, cum a ales să mărturisească puterea crucii lui Hristos în faţa torţionarului orbit de furie dar şi de neputinţă: „Când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gât şi a aruncat-o în lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a bătut crâncen şi a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lăsat. Am ridicat iarăşi crucea şi el m-a călcat în picioare. După opt-nouă încercări, ofiţerul a cedat. M-a lăsat în pace… Fiind în camera de tortură, îmi spuneam: «Rezistă! Nu-L face de râs pe Hristos!» Şi poate nu o să mă crezi, frate, dar după şaizeci de lovituri nu mai simţeam nicio durere. Corpul singur lucra fără voia mea, parcă se autoanestezia.” (Fericiţi cei prigoniţi - martiri ai temniţelor româneşti, Editura Bonifaciu, 2008) Profesorul George Manu, o somitate intelectuală (specialist în fizică nucleară; şi-a susţinut teza de doctorat în Franţa, în anul 1933, intitulată Cercetări asupra absorbţiei razelor şi supervizată de Madame Curie), fost conducător al Mişcării Naţionale de Rezistenţă, a fost închis la Aiud şi supus unui tratament de exterminare continuă, fizică şi morală. Comuniştii sovietici i-au lansat „oferta” de a lucra la centrul atomic de la Dubna. Păstrându-şi coerenţa de sine şi acordul perfect cu crezul său anticomunist, căruia i-a slujit încă din tinereţe, profesorul a respins tentanta propunere. A refuzat, de asemenea, să semneze declaraţia prin care ar fi trebuit să se desolidarizeze de trecutul său anticomunist şi de Mişcare, în schimbul streptomicinei cu care îl tenta colonelul Crăciun (directorul închisorii Aiud, la acea vreme). Dacă ar fi primit un tratament adecvat, tuberculoza pulmonară, de care suferea profesorul, nu ar fi evoluat fatalmente în meningită tuberculoasă. Cu puţin timp înainte de sfîrşitul vieţii sale pământeşti, „rectorul Aiudului” avea să îi mărturisească arhitectului Nicolae Goga: „Să le spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis”. Vieţile Sfinţilor Închisorilor sunt pline de asemenea întâmplări uimitoare pe care, citindu-le, reactualizăm în sufletele noastre virtuţile cardinale: redobândim credinţa în Dumnezeu-Atotţiitorul, retrezim în noi nădejdea în mai bine, reaprindem în inimile noastre candela dragostei pentru Dumnezeu şi aproapele nostru. Valorile cardinale care i-au definit pe Sfinţii Închisorilor au fost dragostea pentru Dumnezeu şi iubirea pentru neamul românesc. În viaţa noastră socială, curentă, s-ar zice că ambele noţiuni şi-au pierdut valoarea de schimb, viabilitatea. În realitate, lucrurile stau exact pe dos: cele două valori esenţiale pentru înţelegerea fenomenului spiritual al Sfinţilor Închisorilor au fost supuse la teste şi validate nu doar în timp, ci şi (mai ales) în veşnicie: este suficient să exemplificăm aici prin moaştele lor care au fost scoase la lumină din gropile comune de la Aiud sau Târgu Ocna, prin norul de mărturii despre minunile pe care le-au săvârşit nu doar în România, ci şi în Grecia sau... în Africa. Prin cultul Sfinţilor Închisorilor, care a căpătat amploare în ultimii ani. Luptătorii anticomunişti din Banat şi testamentul lui Spiru Blănaru/ Mă apropii de încheierea cuvântului meu, spunându-vă că noi, ce care i-am cunoscut pe eroii anticomunişti (fie direct, faţă către faţă, fie indirect, prin intermediul cărţilor despre ei), avem o datorie majoră: trebuie să le cultivăm memoria. Să îi cinstim, neuitându-i. Să îi căutăm în şirul străbunilor noştri. Să vorbim despre ei. Să scriem despre ei. Să căutăm, prin cimitire, locurile unde odihnesc rămăşiţele lor pământeşti, în aşteptarea Învierii de obşte. Şi dumneavoastră aveţi aici mărturisitori anticomunişti şi eroi ai lui Hristos: Atanasie Berzescu - cel care ne-a lăsat o carte-mărturie, o frescă memorabilă despre rezistenţa anticomunistă din Banat („Lacrimi şi sânge. Rezistenţa anticomunistă armată din munţii Banatului”), Iosif Regman şi mai ales Spiru Blănaru, conducătorul grupurilor de partizani din munţii Banatului, cel care a produs pagube serioase în rândurile trupelor de securitate (în aşa grad, încât reprezentanţii Moscovei s-au plâns la ONU pentru faptul că „bandiţii de pe dealurile Teregovei... luptă cu arma în mână împotriva comunismului”). Despre el am aflat din minunatul volum Sfinţii Închisorilor. 28 de biografii exemplare, semnat de Cezarina Condurache şi apărut în 2015 la Editura Evdokimos. Tot aici am descoperit - reprodus din cartea de memorii a profesorului Atanasie Berzescu - testamentul său, asupra căruia merită să ne oprim şi să medităm: „Toţi suntem români şi trebuie să fim uniţi în faţa duşmanului. Deşi cel mai mare păcat al românilor este lipsa de unitate, noi aici am reuşit să realizăm, în ciuda păcatului, unitatea între noi. În faţa primejdiei, noi ne-am adus aminte de Dumnezeu. Cu toţii ne rugăm ca să scăpăm din drăceasca încleştare între bine şi rău. S-a realizat o prietenie, liantul fără de care nu va fi niciodată biruinţa. Aş dori ca, la momentul potrivit, să ştie şi ai mei, de acasă, familia mea, prin ce am trecut şi care au fost condiţiile de viaţă şi şansele de biruinţă asupra comunismului. Ne-am împăcat cu gândul că va trebui să murim până la urmă. Eu, frate Tase, am certitudinea că voi muri şi-ţi încredinţez ţie aceste gânduri ale mele, nu ca pe un mesaj, ci ca unele frământări ale mele ca om. Fiul meu, dacă va mai apuca să scape cu viaţă, la fel şi soţia mea, aş vrea să cunoască prin ce am trecut. Îmi este dragă ţara noastră, neamul nostru românesc. Aş dori ca odată să fie liber, mare şi unit. Dumnezeu să fie cu el. Dezmembrările de partid să dispară. Poporul român s-a născut creştin. Avem obligaţia morală faţă de copiii noştri să le lăsăm moştenire dreapta credinţă a strămoşilor noştri şi răspunderea faţă de străbunii noştri, crescuţi în legea creştină. Fă acest lucru, fratele meu, şi este de-ajuns pentru mine. Cei care vin după noi să ştie ce-am făcut şi ce-am gândit şi noi, în “>”. (Ciprian Voicilă)

Modelul deplin: Profesorul George Manu

(Articol preluat din revista Permanențe. Din cuvântul rostit la întâlnirea „George Manu - Rectorul din Zarca Aiudului” (Librăria Sophia, 5 aprilie 2016). Motto: „Ori de câte ori suntem seceraţi de voi ne facem şi mai numeroşi: sămânţa e chiar sângele creştinilor!” (Tertulian- Apologeticum) Pe 12 aprilie s-au împlinit 55 de ani de la trecerea profesorului George Manu la cele veşnice. Anul 2016 a fost proclamat an omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox. Ce legătură există sau ar putea să existe între cele două teme? Relaţia tematică poate fi descoperită chiar în existenţa profesorului George Manu, dacă o vom privi dintr-o dublă perspectivă: profesorul George Manu a întruchipat exemplar idealul mentorului spiritual şi a mizat, ca nimeni altul, pe educaţie şi pe valoarea culturii pentru definirea şi supravieţuirea persoanei umane (în particular), dar şi pentru neamul românesc (în ansamblu), pentru dăinuirea sa demnă în istorie. Eu cred că profesorul George Manu este un ideal uman din mai multe puncte de vedere: intelectual, etic şi creştin. De aceea, nu cred că este întâmplătoare sau hazardată descrierea esenţializată pe care i-a făcut-o biograful său, domnul Gheorghe Jijie: „miracolul George Manu”. Memoria sa prodigioasă, devenită mai târziu proverbială, şi educaţia aleasă pe care a primit-o în familia sa de viţă nobilă (bunica, Alexandrina George Manu era fiica caimacamului Constantin Cantacuzino, bunicul, generalul George Manu, era sfetnic al regelui Carol, iar tatăl său, Constantin G. Manu, îndeplinise funcţia de ministru plenipotenţiar la Londra şi Constantinopol) au făcut ca fiinţa sa interioară să manifeste deschidere atât pentru domeniul ştiinţelor exacte, cât şi pentru ştiinţele umaniste. Performanţele sale intelectuale, recunoscute la Paris (să nu uităm că în România interbelică Franţa „dădea tonul” din punct de vedere intelectual: Bucureştiul era „micul Paris”, intelectualii români erau „la zi” cu toate noutăţile editoriale apărute pe piaţa de carte franceză), dovedesc genialitatea personalităţii sale. Geniul schimbă paradigma (modelul) domeniului spiritual în care alege să se manifeste prin elementele de noutate pe care le aduce, „ridică ştacheta”, impune prin creaţia sa un alt standard ideatic (această caracteristică a geniului este vizibilă în orice domeniu: în ştiinţe exacte, literatură, filosofie, sau teologie, indiferent dacă luăm ca reper pe Dante, Shakespeare, Eminescu, Newton, Einstein, Thomas Kuhn sau pe Sfinţii Dionisie Areopagitul, Augustin sau Maxim Mărturisitorul). Profesorul George Manu a dovedit că posedă această calitate intrinsecă genialităţii prin realizările sale exemplare din domeniul fizicii nucleare: teza de doctorat din ‘33 (Cercetări asupra absorbţiei razelor), supervizată de Madame Curie; titlul obţinut cu această ocazie, de doctor în ştiinţe fizice al Universităţii din Paris, „cu menţiunea très honorable”; comunicările sale publicate în Comptes Rendus de l’Académie des Sciences de Paris şi cele opt lucrări originale tipărite între 1932 şi 1937.Înalta ţinută intelectuală şi vastitatea culturii profesorului George Manu se vor dovedi rodnice, în anii de închisoare, când în temniţa Aiudului (închisoarea intelectualilor anticomunişti) le va împărtăşi din cunoştinţele sale tinerilor întemniţaţi de regimul comunist, cărora bolşevicii le tăiaseră aripile, curmându-le traiectul personal, evoluţia culturală şi profesională. Pe cât de sărace erau mijloacele de comunicare în temniţă, pe atât de variate erau cunoştinţele pe care le preda „rectorul Aiudului” tinerilor avizi de cultură: limbă engleză, istorie (istoria Angliei, a Franţei, a Statelor Unite), geografie, literatură, filosofie, articolele din Magna Charta Libertatum (prima constituţie a poporului englez), constituţia Statelor Unite, Declaraţia Drepturilor Omului. Profesorul George Manu şi-a continuat lupta împotriva comunismului mizând pe educaţie şi cultură, dedicându-şi timpul şi investindu-şi energia în tinerii care reprezentau, la acea dată, viitorul României: un tineret de care regimul comunist nu doar că se dispensa. Căuta cu încrâncenare să-l extermine, uzând de toate mijloacele: teroare, foame, frig, tortură… După 1989 s-a făcut mult caz de rezistenţa prin cultură. Au trâmbiţat-o - confecţionându-şi din ea o înfumurată şi epatantă carte de vizită - disidenţii regimului comunist. Dacă este să vorbim despre cum s-a rezistat prin cultură, ce resorturi interioare şi spirituale îi oferă cultura omului ajuns la ananghie, ar trebui să îi chestionăm, în primul rând, pe opozanţii regimului bolşevic, nevoiţi să îşi petreacă viaţa - foarte mulţi dintre ei să şi-o şi încheie - în subteranele unei Românii sovietizate şi asta într-un timp în care, la suprafaţă, disidenţii au pus umărul, fie şi în parte, la construirea socialismului şi a oglinzii sale ideologice: realismul socialist. Opozanţii comunismului au rezistat cu adevărat, acolo, prin cultură, iar profesorul Manu a fost unul din izvoarele limpezi şi bogate ale acestui nou şi eficace tip de rezistenţă. Cât de disonant sună astăzi, din păcate, această miză pe cultură pentru viitorul deschis, luminos, al tinerimii şi, implicit, al României (de ieri sau de mâine! Într-un prezent în care programele şcolare sunt permanent bruiate din zona politicului, când elevilor (încă de la şcoala primară) li se predă o puzderie de informaţii, dar nu şi sensul culturii şi al unei bune educaţii, când educatorii şi profesorii sunt desconsideraţi şi marginalizaţi, când omul cultivat, intelectualul, este perceput social ca un individ care nu a ştiut ce şi cum să aleagă în viaţă pentru a trăi prosper şi a se înfrupta din cornul abundenţei! Dar, cu cât prezentul nostru cultural şi educaţional este mai cenuşiu şi dezolant, cu atât mai mult ne impresionează astăzi înfăptuirile personalităţii iradiante a profesorului George Manu şi altitudinea viziunii sale. Am spus că George Manu a constituit un model şi sub aspect moral. Câteva amănunte biografice îndreptăţesc această judecată etică. Amintesc aici faptul că într-o perioadă istorică extrem de tulbure pentru România, când era evident că Rusia va câştiga în cele din urmă războiul, profesorul Manu îşi asumă rolul de lider al Mişcării Naţionale de Rezistenţă - în 1943 a fost comandant interimar al Mişcării - în faţa pericolului pe care îl reprezenta comunismul. Un alt episod biografic pune în lumină rectitudinea sa morală, impresionantă: închis la Aiud, ţinut în condiţii de exterminare fizică şi morală, profesorul refuză invitaţia „colegială” a comuniştilor sovietici de a lucra la centrul atomic de la Dubna. A refuzat, deopotrivă, reeducarea orchestrată la Aiud de colonelul Crăciun. Ţinut vreme îndelungată în condiţii de exterminare (fără hrană adecvată şi mai ales fără să i se administreze medicamentele necesare) tuberculoza pulmonară, de care suferea profesorul, s-a agravat, evoluând în meningită tuberculoasă. Directorul închisorii Aiud, colonelul Crăciun, l-a chemat, i-a arătat medicamentele care ar fi putut să îl scape de la moarte şi l-a întrebat cinic: – Le vezi? Sunt flacoane occidentale de streptomicină, din acelea în care aveţi voi încredere. Îmi dai declaraţia şi te salvez! Doar că profesorul George Manu a refuzat să scrie o declaraţie prin care şi-ar fi renegat idealurile creştine şi anticomuniste, care i-au însufleţit întreaga existenţă. I-a răspuns categoric NU, întorcându-i, sever şi elocvent, spatele. Cât de uimitoare şi de atipică ni se pare această atitudine în prezentul nostru imediat în care atât intelectualii, cât şi oamenii politici acţionează conform principiului - expus cu mult haz de Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii: „Una zice, alta face, asta-i lupta pentru pace!” Inteligenţa „directorilor de conştiinţă”, a „formatorilor de opinie”, hiperactivi în viaţa noastră socială, le impune să se adapteze oricărei situaţii, dispreţuind în mod scandalos simţul moral şi eludând orice trimitere la principiile morale. Efectele prestaţiei lor publice sunt pe măsură: cameleonul uman îşi schimbă tot atât de repede culoarea (politică), precum o face cameleonul comun, în mediul său natural din Madagascar. Asumându-şi această poziţie radicală, de neconlucrare cu regimul comunist, îmbrăţişând, totodată, ferm, perspectiva morţii apropiate, George Manu avea să facă saltul final, de la nivelul etic al existenţei sale la cel superior, ultim: nivelul religios (creştin), martiric. Cu câteva ore înainte de „marea trecere” îi va mărturisi arhitectului Nicolae Goga: „Să spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis. Să ne vedem dincolo”. (Gheorghe Jijie - George Manu - monografie, Editura Elisavaros, p. 447)Inteligenţa sa încreştinată avea să se exprime şi în principiul epistemologic, după care s-a orientat în activitatea ştiinţifică: „A studia ceea ce Dumnezeu a creat, este o rugăciune. A căuta să modifici sau să distrugi ceea ce El a creat, este cel mai mare păcat, avându-şi originea în neascultare”. Prin fiinţa sa plămădită armonios - în care gândul se acorda cu rostirea şi cu fapta - profesorul George Manu rămâne un reper pentru noi, dar mai cu seamă pentru cei care stau să vină după noi. Pentru toţi tinerii însetaţi de veşnicia nemărginită, de cunoaşterea tainelor ascunse în creaţia lui Dumnezeu şi de claritate morală. (Ciprian Voicilă)

A apărut Revista ATITUDINI NR. 38, închinată lui George Manu şi martirilor din temniţele comuniste

DIN SUMAR: EDITORIAL: Părintele Gheorghe Calciu: I-am spus „Hristos a înviat!” gardianului, transformat în îngerul Domnului/ 6. PORTRET: GEORGE MANU – RECTORUL „UNIVERSITĂŢII” DE LA AIUD; „ERA VEŞNIC CU MÂNA ÎNTINSĂ SĂ DEA ŞI CU SUFLETUL DESCHIS”/ 16. PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: Generaţia noastră şi-a făcut datoria, rămâne ca şi cea prezentă să şi-o facă/ 20. IN MEMORIAM: In memoriam Părintele Justin Pârvu: Un portret alcătuit de Pr. Vasile Păvăleanu/ 31. MĂRTURIE: „Doamne, pentru rugăciunile Părintelui Justin, ajută-ne şi pe noi să trecem!”; O mărturisire emoţionantă a D-lui Corneliu Muha/ 36. SCRISORI: Din corespondenţa Părintelui Justin Pârvu cu Părintele Petroniu Tănase şi Arhim. Dr. Ioasaf Popa/ 41. MEMORIALISTICĂ: TAKE RODAS, CEL CU NEPUTINŢĂ DE BIRUIT. ÎNFRUNTÂND TEMNIŢELE COMUNISTE, DE MÂNĂ CU MAICA DOMNULUI/ 50. INTERVIU: Aspazia Oţel Petrescu: „Suferinţa este o treaptă de iubire pe care poţi să te înalţi mai mult decât prin alte nevoinţe”/ 56. NAŢIUNE: Părintele Dumitru Stăniloae: despre comuniunea românească cu Dumnezeu. Adevărata relaţie între Stat şi Biserică/ 62. CENZURĂ: CENZURAREA TUTUROR CLERICILOR ŞI MONAHILOR ANTIECUMENIŞTI, ANTIPAPISTAŞI./ 72. ECUMENISM: Pregătiri pentru sinodul panortodox, programat în 2016/ 77. RELIGIE:„Categoric, Îl vreau pe Dumnezeu lângă copilul meu, iar Şcoala nu poate să nu ţină cont de aspectul acesta”, de Sergiu CIOCÂRLAN/ 82. REPLICĂ: DESPRE ALERGIA LA EROISM. REPLICĂ LA ACUZELE ADUSE DE MASS-MEDIA LA ADRESA ŞCOLII ORTODOXE „SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI”. de Ioan Vlăducă/ 88. SOCIOLOGIE: MICUL ECRAN – OGLINDĂ A LUI NARCIS, de Ciprian Voicilă/ 94. RECENZIE: Între Dumnezeu şi tatăl meu… Povestea cutremurătoare a Ramonei, imnografă pentru Hristos, de Marius Ianuș/ 97. Părintele Justin Pârvu despre implicarea României în război: „Problema este insă că azi nu te mai lasă să lupţi pentru România, nu te lasă să fii român”.

Sfinţii închisorilor şi moaştele lor

Serile de sfinţenie pe care Danion Vasile şi Ciprian Voicilă, împreună cu preotul Vasile Fodoruţ, au continuat marţi seara, 19 noiembrie, la Casa de Cultură a Sindicatelor din Baia Mare, în organizarea Asociaţiei Filantropice "Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul" din Baia Mare (pr. Vasile Fodoruţ) şi Gazeta de Maramureş (Ioana Lucăcel şi Mircea Crişan). Alături de simpozionul de duminică, de la Catedrala Episcopală "Sfânta Treime", şi de conferinţa de la Sighetu Marmaţiei, de luni după-amiază, şi seara de marţi din Baia Mare a fost una de excepţie. Cei prezenţi au aflat despre sfinţii şi mărturisitorii din închisorile comuniste, despre Sfântul maramureşean Iov din Uglea, au vizionat un film despre moaştele de la Aiud, în care explicaţiile despre cumplitele chinuri la care au fost supuşi deţinuţii le-a dat părintele Augustin de la schitul din Aiud. Cei prezenţi au avut ocazia să îl urmărească, prin intermediul unei filmări, pe ÎPS Arhiepiscop Justinian al Maramureşului vorbind despre sfinţenia pe care cei curaţi din închisorile comuniste au obţinut-o prin martirajul lor. Credincioşii au avut ocazia să se închine la sfintele moaşte ale acestor mari sfinţi făcători de minuni. La întâlnirea cu Sfinţii Închisorilor, reprezentaţi marţi seara, prin sfintele lor moaşte, izvorâtoare de mir, au venit mulţi credincioşi, care, cu răsuflarea tăiată, au ascultat despre mărturiile pe care aceşti români adevăraţi le-au dat prin jertfa lor. Ei au devenit sfinţi prin iubirea faţă de prigonitorii lor, prin jertfirea lor întru Hristos Domnul, prin moartea mucenicească sosită în cele mai cumplite prigoniri, schingiuri şi batjocuri, îndurate până la limita suportabilităţii. Rugăciunile lor continue de zi şi noapte, Rugăciunea lui Iisus, au fost sprijinul lor continuu. Rugile lor către Iisus Hristos Domnul au fost neîncetate, prin aceasta ei transformând camerele închisorilor în adevărate chilii. Deţinuţii închisorilor comuniste au fost nişte mărturisitori, a spus Ciprian Voicilă, psihosociolog la Muzeul Ţăranului Român. Plaga din cei 70 de ani de teroare comunistă a fost mai ales duhovnicească. Moaştele lor izvorăsc mir, ceea ce înseamnă că valorile în care au crezut sunt valabile. Ei au făcut parte dintr-o generaţie care a gândit şi a trăit româneşte. S-a vorbit de părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, de specialistul în fizică nucleară George Manu. Principala lor virtute a fost puterea extraordinară primită de la Dumnezeu şi cultivată de ei de a înfrunta răul din lume, puterea de a fi în permanentă comuniune cu Dumnezeu şi de a lua atitudine. Vremea sfinţeniei şi a mărturisirii nu a trecut încă. Mulţi dintre prigonitori au rămas la locurile lor. Prigoniţii strigă la noi să mergem pe urmele lor. Noi nu suntem aici să facem spectacol. Măcar unul dintre cei din sală să îşi schimbe viaţa şi nu am venit degeaba, a spus teologul Danion Vasile, care a oferit apoi un superb recital din poezia mai puţin cunoscută a închisorilor. Toţi cei prezenţi au trăit bucuria închinării la sfintele moaşte, două dintre ele fiind izvorâtoare de mir şi frumos mirositoare chiar în momentul în care credincioşii se aflau în sală. Sursa aici.