Nea Marcel

A trecut la Domnul Marcel Petrișor, un prieten și un povestitor fără pereche. La fiecare întâlnire îl provocam să ne povestească iar și iar despre larii și penații noștri: Gheorghe Calciu, Constantin Oprișan, Petre Țuțea. Era un domn descins din timpurile aurorale ale României interbelice. Avea un cuvânt fascinant, prin care te făcea să vezi aievea întâmplări vesele și triste din Bucureștiul interbelic. De pildă, cea cu poetul Ion Barbu (Dan Barbilian) care într.o noapte, supărat pe englezi, a început să rostească românește cuvinte englezești. Cu Petre Țuțea care, întâlnindu-l odată pe stradă pe Adrian Marino, proaspăt autor al unui "Dicționar de idei" i-a atras atenția că ideile nu stau în dicționar, ci în empireu. Frânturi de discuție: "Nea Marcele, îmi închipui că este cumplit să trăiești cu gândul că poți fi executat oricând, la orice oră din zi sau din noapte!" "Dragul meu, la început, da. Apoi te obișnuiești. Omul se obișnuiește cu toate. Ți se face foame, somn..." "Ce ai suportat cel mai greu în temniță: frigul, foamea?" "Da, era foamea dar mai era ceva: în Casimca Jilavei aveai senzația că cel de lângă tine îți stă pe nervii întinși la maxim". Altădată: " Voi veți avea de luptat cu ceva mai cumplit decât am luptat noi. Cu corectitudinea politică". "Nea Marcele, de ce mă ajuți?". "Dragă, ca să îi ajuți și tu pe alții, la rândul tău". Într-o lume obsedată de planificare, nea Marcel, cu un zâmbet ironic, ne tot repeta: "Omul propune, Dumnezeu dispune". De la nea Marcel am învățat, printre altele, măsura prieteniei. Cât de impresionant era când nea Marcel ne povestea cum a încercat Gheorghe Calciu să prelungească zilele prietenului său, Constantin Oprișan, tăindu-și venele, dându-i să bea din sângele său! Cât de mult poți iubi un om, un prieten, încât să reții ani de zile poemele sale, ultima mărturie a spiritului său, cu gândul de a nu le lăsa să se piardă în uitare, să fie înghițite de râul Lethe? Așa făcuse el, împreună cu părintele Calciu și cu Iosif V. Iosif, cu poemele filosofice și creștine ale mărturisitorului Constantin Oprișan. Ne repeta adesea: "Să nu te-ntorci din cale Când Duhul Rău te minte Căci vei rămâne pururi În a Sodomei carceri. Prin fier, prin foc, prin apă Dar numai înainte Căci drumurile-n spirit Nu suferă întoarceri". Tot așa, povestea cum "Ghiță Calciu" îl salvase de la moarte și vreme de mai multe luni el și Iosif V. Iosif îi cedaseră porția lor amărâtă de pâine ca să se întremeze. Nea Marcel a fost unul dintre cei mai vii oameni pe care i-am întâlnit. De aceea îmi este greu să accept gândul că nu mai este printre noi. Mă mângâi cu speranța că odată ajuns pe tărâmul de dincolo, la un symposion platonic, le va povesti vechilor săi prieteni, "Ghiță Calciu", "Costache Oprișan", "nea Petrache" ce s-a mai petrecut, între timp pe pământ, prin ce pățanii am mai trecut noi, românii, noi, creștinii. (Ciprian Voicilă) (În

foto, alături de un alt prieten drag, Șerban Beloiu)

Urma pașilor lui Constantin Oprișan

Motto: „Cunoașterea ne va fi poezia, Iar cântecul nostru tăcerea”. (Constantin Oprișan)/ Filosoful creștin Constantin Oprișan a trecut prin lume, lăsând doar câteva urme: ne-au rămas de la el câteva fotografii, o mână de mărturii despre el risipite prin volumele de memorialistă a închisorilor și, mai ales, poemele sale, păstrate în mintea camarazilor săi de ideal și de suferință, alături de care a pătimit torturile administrate de torționarii comuniști în acea „corabie a morții” – cum inspirat a numit-o Părintele Calciu – Casimca Jilavei: o închisoare în închisoarea de la Jilava, situată la 4 metri sub pământ, o secție de exterminare concepută special pentru cei care se dovediseră nereeducabili. Acolo lumina soarelui nu avea pe unde să pătrundă. În schimb, apa picura permanent din tavan și în celula celor patru condamnați din celula numărul 4 – Constantin Oprișan, Iosif V. Iosif, studentul la medicină Gheorghe Calciu și Marcel Petrișor – era continuu umed și rece. Aici, pe 26 iulie 1959, își va sfârși alergarea la doar 37 de ani, răpus de tuberculoză, lăsat să moară de administrația închisorii, mucenicul Constantin Oprișan. Poemele lui Oprișan au stat ascunse în cutele memoriei prietenilor săi, Iosif V. Iosif, Părintele Calciu și Marcel Petrișor, zeci de ani. Au fost păstrate, ca prin minune, cu respect, dragoste și admirație atâta amar de vreme poate pentru că cei trei prieteni au intuit – mai mult decât atât, au știut cu mintea, dar mai ales cu inima – că în poemele lui Oprișan s-a furișat întreaga, deplina și ultima sa filosofie de viață. Între anii 1967 și 1968, Părintele Calciu și Marcel Petrișor s-au întâlnit, au refăcut din memorie poemele și le-au fixat pe pagina de hârtie. Poezia filosofică a martirului Constantin Oprișan este importantă pentru noi, cei care avem evlavie și dragoste față de martirii români din secolul XX, fiindcă exprimă, pe lângă fenomenologia spiritului uman – care se desfășoară din antichitatea elenă până în modernitatea târzie – și drumul interior, devenirea spirituală a filosofului/poetului însuși. Un drum care nu suferă întoarceri înapoi, o cale care are un principium, un punct de plecare de natură metafizică și care ajunge după un drum lung, sinuos, pândit de tot felul de demoni, la o cauză finală, care capătă un chip personal și un temei situat de această dată în inimă, nu în rațiunea căutătorului însetat de înțelepciune și adevăr: chipul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În acest sens, Constantin Oprișan se dovedește a fi un demn urmaș al filosofului creștin Blaise Pascal, pentru care inima are propriile ei rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște. Una dintre fotografiile-portret rămase de la Oprișan dezvăluie dintr-odată tot ceea ce am încercat eu să exprim mai sus: din ea, ne privește chipul unui om care a reușit să separe în el lumina de întunericul ființei sale și care a ales să meargă înainte, numai înainte, cu orice preț spre ținta finală și cu oricâte sacrificii, călăuzit de Lumina neînserată, în care răul, falsitatea, minciuna nu își află partea. În Poemul său ontologic (care a avut de-a lungul timpului mai multe nume: Poemul noologic, Epopeea noologică sau Cărțile Spiritului), Oprișan își exprimă acest crez existențial, folosindu-se de chipul Cavalerului Tristei Figuri, un crez care are valențele unui testament spiritual, lăsat în dar nouă, tinerilor din ziua de azi: „Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte, Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri; Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte, Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!” (Constantin Oprișan – Cărțile spiritului și alte poezii; Editura Christiana, 2009, p. 41) Poemul ontologic închipuie, într-adevăr, nu doar o epopee a spiritului uman, ci, în primul rând, o autobiografie lirică și metafizică a lui Constantin Oprișan însuși. Poemul este structurat în trei părți: Cartea Ontologică (Cânturile Somatice), Cartea Psihologică (Psychaion) și Cartea Noologică. Mi-au atras atenția, încă de la prima citire a poemului, cuvintele somatic (provenit din grecescul soma), psychaion (provenit din psyche) și noologic (din grecescul nous; termen filosofic cu o mare încărcătură semantică, exprimată plenar în scrierile lui Platon). Cred, prin urmare, că filosoful Constantin Oprișan a avut ca model al poemului însăși structura tripartită a ființei umane: trup (soma), suflet (psyche) și duh (a cărei parte superioară este, după scrierile Sfinților Părinți, nous-ul, mintea, prin care omul poate să îl contemple, să îl vadă pe Dumnezeu; nu întâmplător periplul poetului filosof se încheie cu vederea Domnului nostru Iisus Hristos). Întregul Poem ontologic/noologic este animat de o luptă pe viață și pe moarte între rațiune – atât de supraevaluată și de venerată, idolatrizată chiar de filosofi – și inimă, între certitudinile uneia și adevărurile celeilalte. În această dramă filosofico-lirică apar spirite tutelare ale culturii universale, clamându-și cu patos propriul adevăr: Homer ( „Mă pierd în depărtarea de apă și de cer/Și îmi aduc aminte că m-am deprins să merg/ Ținându-mă de cârja bătrânului Homer”), Thales, Empedocle, Euclid, Descartes, Cervantes (prin al său nemuritor și tragic Don Quijote), Hegel, Miguel de Unamuno, Giovanni Papini. Citit într-o cheie biografică, poemul exprimă parcursul spiritual al autorului său, Constantin Oprișan, de la entuziasmul adolescentin al credinței în adevărurile filosofiilor până la dezamăgirea provocată de limitele rațiunii, o rațiune care nu se poate depăși, nu se poate transcende pe sine, spre altceva, către originea ei și care, în acest fel, își este propria prizonieră. Această concluzie finală îl așază pe filosoful Constantin Oprișan într-o familie extinsă de spirite: Pascal, Kierkegaard, Miguel de Unamuno, Lev Șestov, Giovanni Papini (cu al său Amurg al filosofilor), Nae Ionescu. Cititorul vede cu ochii minții treptele pe care poetul-filosof Constantin Oprișan urcă și care, odată lăsate în urmă, devin inutile. Se desparte de întemeietorul filosofiei modern, Descartes („Ciudat mai fu bătrânul! Cu rațiunea-i clară/Cum mi-a-ngropat el lumea și zeii mi-a ucis!/Percepția distinctă mă ține strâns în gheară/Și-n mintea lui măruntă ca-n cușcă m-a închis)”, de pozitivism („Te culci pe suprafețe, la clarități atent,/Având, în loc de pernă, pietroiul pozitiv/Și nu visezi că-n juru-ți păianjenul latent/Te țese ca-ntr-o pânză în calcarul masiv”), de realismul științific („Respinge deci, cu scârbă, minciuna realistă,/ Cârpită cu știință și cu percepții clar!”). Demonul este analitic („Materia de spirit să mi-o despart cu artă,/Îți voi înfige-n creier cuțitu-mi analist”) – iată o intuiție genială pe care numai un filosof creștin a putut-o avea. Demonul separă, dez-membrează, rupe în bucăți, ceea ce o arată și etimologia cuvântului: diavol vine din grecescul diabalein – a separa, a scinda. Ce ecouri poate avea acest adevăr într-o lume obsedată de deconstrucție și deconstructivism, cum este lumea noastră românească, recentă, pe zi ce trece mai controlată de noua ideologie de stat, a corectitudinii politice, pentru care metoda deconstructivistă se află la loc de cinste?! Demonul analitic și materialist instituie o dictatură a necesității („Miraculos e lanțul, principiul meu suprem,/Îl aflu în gândirea și inima oricui;/E lege, rațiune, metodă și sistem,/E însăși cheia lumii, iar eu sunt geniul lui”), uzând de instrumentul său îndelung verificat în istorie: teroarea („Voi mânui teroarea, suprema mea putere;/Prin ea îmi vei cunoaște tot geniul destructiv,/Îți va-mpietri substanța iubirii în artere/Și-mi voi hrăni cu dânsa veninul coroziv”). Dictatura comunistă poseda din plin aceste atribute, fiind, prin natura ei, demonică. Drumul căutătorului spiritual se încheie prin întâlnirea cu Adevărul întrupat, Iisus Hristos, Singurul care îl poate elibera pe om de sub tirania necesității, a lumii lui 2+2 fac 4 (Dostoievski), a materialismului și terorii: „ ˂˂Știam că vii și, iată, te-am așteptat aci. Smerit, privesc pământul, genunchii moi se frâng, Vor să Te vadă ochii-mi, dar nu mai pot privi, Și vor să plângă, Doamne, dar nu mai știu să plâng.˃˃ ˂˂Privește! ˃˃ Și pe față, văd urma loviturii Pe care eu am dat-o cinstitului sutaș. O, Doamne, laolaltă cu curvele și furii, Mă faci, în bezna asta, cunoașterii părtaș! Și cad, plângându-mi vina, pe brațele luminii… ˂˂Ci poartă-ți suferința, prin ea te-ai mântuit˃˃. Obrazul I se pleacă, Îi simt pe frunte spinii Și plouă harul păcii pe sufletul smerit.” Constantin Oprișan a trăit pe cont propriu despărțirea pascaliană de „dumnezeul” impersonal și abstract, deci inexistent, al filosofilor și a cunoscut prin trăire și suferință pe Dumnezeul cel Viu al profeților. Fostul student al lui Heidegger și-a răstignit rațiunea pe crucea lui Hristos și a făcut din cruce o cale a cunoașterii de sine. „Ci poartă-ți suferința, prin ea te-ai mântuit”. Oprișan a fost exemplar până și în suferința sa. Despre chinurile la care a fost supus fostul Șef al Frățiilor de Cruce au scris mulți supraviețuitori ai temnițelor din România. În Masacrarea studențimii române, Octavian Voinea afirmă: „Constantin (Costache) Oprişan – bărbat trecut de 30 de ani. Şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Om de un caracter şi o cultură impresionantă. La Piteşti, Ţurcanu i-a pregătit cele mai groaznice torturi, distrugându-l fizic şi umilindu-l mai jos decât pământul. Spatele lui, de la ceafă până la călcâie, era numai cicatrice lângă cicatrice. Carnea toată i-a fost ruptă în fâşii. A reuşit Ţurcanu să-l ˂˂disciplineze˃˃ în sensul de a-i executa ordinele, dar n-a reuşit să-i întoarcă conştiinţa spre a-l face comunist convins, aşa cum i-a făcut pe alţii. Era prea puternic acest Costache Oprişan. În celulă [la Jilava n.n.] era singurul care avea dreptul să stea întins pe pat. Era bolnav de tuberculoză în ultima fază.” Iar în Mărturisiri din mlaștina disperării, Dumitru Bordeianu consemnează: „Cel mai impresionant lucru, încă de la începutul încarcerării mele, a fost coeziunea noastră. Personal m-am atasat de fraţii mei de suferinţă... Mulţi din cei care erau acolo în închisoare parcă erau nişte îngeri. Cel care m-a impresionat cel mai mult a fost Constantin Oprişan. Am stat un an de zile în aceeasi celulă. Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică, artă, până la matematică si filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat.” Comuniștii atei l-au ucis cu bună știință, neacordându-i asistența medicală. Apoi l-au aruncat într-o groapă comună, convinși fiind că din el nu va mai rămâne nimic peste timp. Au încercat să-i șteargă urmele. Dar urmele acestea puține, răzlețe și firave au rămas în sufletele celor care l-au cunoscut. Acum, prin promulgarea așa-zisei legi anti-legionare, urmașii foștilor membri marcanți ai aparatului represiv comunist vor să estompeze – folosindu-se de instrumentarul juridic, uzând de aceeași teroare demonică – și aceste urme pe care le-au lăsat, în colbul istoriei recente și în memoria colectivă postrevoluționară a României, Oprișan și toți cei deopotrivă cu el. Dar nu vor reuși. Știți de ce? Pentru că nepieritoarele lor chipuri s-au întipărit adânc, au izvodit și în sufletele noastre. Ei sunt în noi, tainic, atât cât vom fi. Iar ei știau asta: „Ne vom întoarce într-o zi… Și cei de azi cu pașii grei Nu ne-or vedea, nu ne-or simți Cum vom pătrunde-ncet în ei” (Radu Gyr) (Ciprian Voicilă)

O nouă apariție la Editura Evdokimos: Erast Călinescu - „Cealaltă față a exilului”

Cartea poate fi achiziționată de la Librăria Mihai Eminescu. Alte cărți apărute la Editura Evdokimos. „Scrierea pe care o ai în mână, stimate cititorule, ar fi putut fi intitulată „Un veac de frământări”. Frământări care au alungat oamenii de colo în colo, pentru a evada de sub povara nedreptăților sau în căutarea unei vieți mai bune, mai omenești. Autorul, însă, nu s-a mărginit la relatarea evenimentelor, ci a recurs la mărturii ale simțămintelor celor care au trăit, ei înșiși, această epocă zbuciumată. De altfel, însuși autorul acestei scrieri a fost un „alungat al vieții”, trăind două refugii din calea tancurilor sovietice, care invadau Bucovina copilăriei sale, pentru ca, după alți mulți ani, să se exileze, dintr-un regim, tot comunist, dar de data aceasta din propria sa țară.” Marcel Petrișor

Imagini de la înmormântarea lui Petre Țuțea. Domnul Marcel Petrișor face panegiricul marelui filosof creștin.

Gazeta de Maramureș (2 septembrie 2014): Sfinţii de lângă noi, un Pateric contemporan

Sociolog la Muzeul Ţăranului Român, scriitorul buzoian Ciprian Voicilă a publicat recent un nou volum dedicat oamenilor deosebiţi pe care i-a întâlnit în perimetrul bisericii. „Sfinţii de lângă noi. Portrete. Amintiri. Reflecţii”, volum apărut la Editura Areopag din Bucureşti, cuprinde „exemple adevărate de oameni ai lui Dumnezeu, ascunşi uneori în cei mai «ciudaţi şi necăjiţi oameni»”. „Un puzzle încântător de eseistică urbană, file de pateric contemporan, exerciţii de admiraţie şi uluitoare minuni. O carte ca o şezătoare de suflet, cu întâmplări din vremea de azi, care, oricum ar fi ea, este vremea mântuirii noastre. Scrisă într-un stil cald, familiar, lipsită de metafore fără rost şi zorzoane lingvistice, cartea se aşază într-un firesc al veşniciei de zi cu zi. În deruta generalizată a lumii de astăzi, Ciprian Voicilă ne împărtăşeşte ce a auzit, a văzut şi a simţit… Cartea aceasta este ca o floare pe caldarâmul unei lumii agitate. Cine se va opri, o va vedea! Miracole se întâmplă întotdeauna lângă noi.” Aşa descrie Laurenţiu Dumitru cea mai nouă carte a scriitorului Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Ţăranului Român. Aşa cum autorul mărturiseşte: „Oamenii despre care am scris în această carte au ceva în comun: i-am întâlnit în perimetrul sacru al bisericii. Pentru mine, unii sunt deja sfinţi - părintele Justin Pârvu sau maica Paisia. Alţii merg pe calea sfinţeniei - monahul Proclu, părintele Macarie de la Schitul Muntioru, Înalt Preasfinţitul Justinian Chira sau G. cel Nebun pentru Hristos. Iar alţii sunt eroi: Gheorghe Jijie, Marcel Petrişor. În timp ce tânărul Stelian, fostul Cedry2k, a descoperit destul de recent calea Adevărului dar, dacă va merge pe ea, ar putea deveni un reper pentru cei din generaţia sa. Am simţit imboldul interior de a scrie, fie şi în treacăt, şi despre experienţa întâlnirii unui matur cu copiii, dar şi despre starea perpetuă de a fi copil. Am scris despre prietenie, punctând câteva repere culturale, pentru că prietenia este o întâlnire decisivă, o experienţă inegalabilă, unică pe care o descoperim cu precădere în adolescenţă şi care ne marchează pentru totdeauna. Cum altfel devenim oameni dacă nu prin întâlnirea cu un om, cu o carte, cu Dumnezeu? Eroii cărţii mele sunt autentici, vii, exemplari. Au un ideal clar. Caracterul lor atipic se profilează pe un fundal al României de astăzi care devine din ce în ce mai pregnant, mai agasant, mai contrafăcut. De aceea am simţit nevoia ca, în anexele cărţii, să mă refer la câteva probleme care ne stau în faţă ca o ameninţare şi care tind să ne transforme viaţa în opusul ei: manipularea, standardizarea, dependenţa de televizor, sexismul, asaltul noilor minorităţi, macdonaldizarea vieţii şi a morţii, simulacrele care ni se oferă ca modele, consumerismul, costurile vieţii trăite între betoane. Anexele sunt contrapunctul, antiteza cărţii propriu-zise. Ele sunt, de fapt, partea a doua a volumului de faţă. Și cele două părţi trebuie citite împreună: Oameni admirabili... într-o lume pe dos”. „Am scris această carte pentru că am simţit nevoia stringentă de a le reaminti semenilor mei cât de important, de vital, ne este aproapele pentru propria noastră salvare. Un adevăr fundamental, din păcate uitat sau cu totul ignorat, despre om şi despre corabia mântuirii noastre, Biserica: ne mântuim doar ca mădulare ale Trupului lui Hristos, numai împreună. Noi toţi, cei botezaţi, în comuniune unii cu ceilalţi, suntem Biserica. Criteriul ultim după care ne recunoaştem între noi şi suntem recunoscuţi de cei din afara Bisericii este dragostea. Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (Ioan 13, 34-35)”.(Ciprian Voicilă) Sursa aici.

Ciprian Voicila: La praznicul timpului, despre oamenii mei buni

Daniel Turcea a zis ca: cerul/ e o pasăre/ în Dumnezeu. E cel mai bun comentariu la tabloul de mai sus, pictat de Bernea. Peisajul si poemul au fost culese de aici. Despre Daniel Turcea, poetul cu cele mai adanci ganduri prefirate, puteti afla mai multe de aici. Horia Bernea l-a pictat pe Daniel cum statea si astepta la poarta Imparatiei: Tot Bernea a schimbat la fata muzeografia romaneasca punand in miezul ei chipul Mantuitorului si Lemnul invierii noastre. Iarna e anticamera sarbatorii Nasterii Domnului. Mai importanta chiar decat propria noastra nastere. Sau: adevarata noastra nastere. Si este un timp al anamnezei, un prilej de a face un mic plonjon in memoria noastra si de a scoate la suprafata ei evenimentele semnificative. Cat bine am facut in anul ce sta sa se piarda in vesnicia monolitica a trecutului si cat rau? Se trezesc in sufletul nostru bunii samariteni care ne-au intins o mana, cand bataia de aripa a neființei ameninta sa ne inghete inima. De Craciun stau, nevazuti, la masa cu noi, uneori mai prezenti, mai pregnanti decat noi insine. Un astfel de Om a fost pentru mine Irina Nicolau. Am vrut sa ramana o urma a intalnirii noastre aici si am descusut-o frenetic aici, spre folosul tinerilor cautatori. Pe domnul Bernea nu am avut sansa sa il cunosc indeaproape. Dar pe vremea directoratului sau de la cercetator si muzeograf pana la pompier sau femeie de serviciu angajatii Muzeului Taranului traiau participativ, intr-o comuniune. Foarte putini erau cei care se trezeau dimineata ca sa plece cu naduf la serviciu. Munca nu era blestem adamic. Era o stare de spirit. Ea este Irina: Irina si Bernea aveau de la Dumnezeu darul si/sau harul de a invia sufletele moarte. Dumnezeu i-a luat la El exact cand a trebuit. Nu stiu cum ar fi rezistat haosului grotesc pe care il traim acum. Poate ca acumulasera cantitatea maxima de suferinta pe care o poate duce un om. Domnul Marcel Petrisor - prieten vechi al Irinei Nicolau - citeaza adesea o vorba a lui Spinoza: omul este o suma limitata de posibilitati. Nu o vad deloc pe Irina accesand incontinuu fonduri mai mult sau mai putin europene, conditie sine qua non la ora actuala pentru orice proiect de cercetare, o matrice ineluctabila. Asa cum nu o vad scriind in limitele fixe ale corectitudinii politice, nu cumva sa se sesizeze cineva, fie ea persoana sau fie el institut. Nici pe domnul Bernea nu il vad in rol de director de mall cultural, de maestru de ceremonii, de executant al ordinelor venite de la vreun „animal politic”. Nu ii vad intr-o lume sufocata de politic. Politicul impune noi reguli de comportament. Persoanele devin brusc indivizi manipulandu-se unii pe altii, in propriile jocuri de putere. Daca ies impotriva guvernului Ponta, e un gest politic. Daca stau in casa, inmultind talantii pe care mi i-a daruit Dumnezeu, este tot un act politic. Iar daca ies in gerul de afara sa imi strig nemultumirea care ameninta sa ma si sa ne sufoce trebuie sa fiu foarte atent langa cine protestez. Nu cumva sa fie intr-o alta tabara ideologica. Nu cumva sa ii fac, involuntar, aceluia, campanie electorala. Nu vi se pare ca acest mod de a gandi este prea complicat? Prea satanic? Cand mergem duminica la Sfanta Liturghie suntem atat de atenti la detaliile care configureaza portretul interior al celui de langa noi? Sa gandeasca intru totul ca noi, sa fie un alter-ego? Eu nu as intra intr-o biserica in care toti credinciosii ar semana la perfectie cu mine. As crede ca am ajuns in iad. Crestinii sunt uniti intre ei prin Hristos, capul Bisericii, nu prin afinitatile lor elective sau prin umorile personale. Pana una, alta, ne ramane noua, celor care i-am cunoscut pe Bernea & Irina sarcina de a ramane vii intr-o lume de strigoi, naluci, avataruri. E vremea strigoilor!- a scris odata un om care a stiut sa mearga pana la capatul crezului sau. Acum e vremea strigoilor mai mult ca niciodata. E greu sa ramai viu, nesolidificat. Adesea simt cum imi ingheata portiuni intregi de suflet. E si mai greu sa transmiti mai departe ceea ce ai invatat de la oamenii vii: viata ca stare de spirit. Cui sa trasmiti?- in primul rand. La ce bun, la urma urmei? (Ciprian Voicila)

Dosar despre Parintele Marturisitor Gheorghe Calciu Dumitreasa

Ioan Ianolide despre Parintele Gheorghe Calciu. Octavian Voinea despre Parintele Calciu. Virgil Ierunca despre studentul Gheorghe Calciu. Ioan Munteanu despre medicinistul Gheorghe Calciu. Jertfa sublima a lui Gheorghe Calciu pentru salvarea lui Costache Oprisan. Umilintele indurate de Gheorghe Calciu pentru salvarea lui Marcel Petrisor. Parintele Nicolae Grebenea despre Gheorghe Calciu. Dumitru Bordeianu - Intalnirea mea cu Gheorghe Calciu. Grigore Caraza - Din iadul de la Pitesti in exilul american. Lucian D. Popescu - „Legionarul” Gheorghe Calciu in documentele CNSAS. Sentinta de caterisire nr 9 din 6 octombrie 1984. Contestatie la sentinta de caterisire. Referat pentru respingerea contestatiei la caterisire. Parintele Justin Parvu - Cuvant la inmormantarea marturisitorului Gheorghe Calciu. Dosarul de canonizare a Parintelui Gheorghe Calciu. Parintele Calciu Dumitreasa - Cuvinte catre tineri (audio). Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa - Cele sapte cuvinte catre tineri. Parintele Gheorghe Calciu - Predici audio. Testamentul Parintelui Calciu Dumitreasa. Biografia parintelui, pe scurt.

Conferinta la Suceava: Marcel Petrisor si Demostene Andronescu – Marturii din Temnita Prigoanei

INREGISTRAREA INTALNIRII DE ASEARA cu Marcel Petrisor si Demostene Andronescu

Doamne ajuta!

Cum stiti, aseara a avut loc intalnirea avand ca invitati pe Marcel Petrisor si Demostene Andronescu, martiri si marturisitori ai temnitelor pe vremea comunistilor, ocazie cu care s-au recitat poezii (dl. Demostene e poet) si s-au evocat momente emotionante, tragice sau amuzante din timpul detentiei.

Ideea care am pus-o la inima a fst aceea a cautarii adevaratelor valori, repere si modele.

Va invit sa ascultati inregistrarea aici.
Sa fie cu folos!
Horia Grama
presedinte T.C.O.

Asociatia Tinerii Crestin Ortodocsi(T.C.O.)
adresa: str. Frumoasa, nr 31, et 3, sala 42, sector 1
fax: 0378102203
web: tineriicrestinortodocsi.wordpress.com

Petre Tutea dupa 20 de ani

Joi seara, la ora 18, intalnire cu domnii Demostene Andronescu si Marcel Petrisor

Fotografie preluata de pe blogul lui Ionut Trandafirescu.

Raluca Vascea: "Pe scurt, cum poate unii deja stiti: Joi seara, 8 decembrie, la ora 18 va invit la un dialog cu doi dintre fostii detinuti martiri si marturisitori din temnitele comuniste, Demostene Andronescu si Marcel Petrisor. Intalnirea va avea loc la Biserica Cuibul cu Barza". Se intra direct din bulevardul Stirbei Voda.

Un roman autobiografic de exceptie: "Gora Mborgali" de Ciabua Amiredjibi

Il puteti gasi la libraria Sophia

Traducere din limba rusă de Marcel Petrişor, Alexandra Popescu Vizghina şi Dana Petrişor

Cu o prefaţă de Marcel Petrişor şi repere biografice de Lucian D. Popescu

Colecţia: "Cruciaţii Secolului XX"

Editura Christiana, Bucureşti, 2010

Aristocrat de sînge, dar şi de spirit, necuminţit (mborgali) luptător anticomunist, de cinci ori evadat din lagărele sovietice, dar şi scriitor de mare talent, în două rînduri nominalizat pentru Premiul Nobel, prinţul gruzin Ciabua Amiredjibi (n. 1921) este o legendă vie în ţara lui şi s-ar cădea să fie un reper de conştiinţă – dacă nu pentru întreaga Europă creştină (încă nevindecată de ispitele aventurilor stîngiste), în orice caz pentru greu încercata lume răsăriteană. Romanul de faţă (a treia carte care i s-a tradus în româneşte, după Data Tutashia şi Spovedania taurului), datînd din 1994, este croit din uriaşa experienţă de viaţă a autorului şi pune în faţa generaţiilor mai noi, spre lămurire şi veghe responsabilă, fresca unei epoci care a promis instaurarea paradisului pe pămînt şi nu a reuşit decît să aproximeze infernul. Pînă la urmă în spatele creatorului stă mărturisitorul şi pariul estetic păleşte în faţa pariului existenţial… (Răzvan Codrescu)

Volum broşat, aprox. 446 pagini, format 20/13

Mâine se lansează la Muzeul Ţăranului piesa de teatru radiofonic "Secretul Fortului 13"

Teatrul Naţional Radiofonic organizează marţi, 19 octombrie 2010, de la ora 18.30, la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, şos. Kiseleff nr.3, sector 1, Sala „Irina Nicolau” - audiţia publică a spectacolului de teatru-document Marcel Petrişor: Secretul fortului 13, o producţie a Teatrului Naţional Radiofonic, realizată în cadrul proiectului Biografii, memorii, care va fi difuzată în în premieră, în aceeaşi seară, de la ora 19.00, la Radio România Actualităţi.

Scenariul: Ion-Costin Manoliu. Regia artistică: Răzvan Popa. În distribuţie: Mircea Rusu, Mihai Bica, Dorin Andone, Gavril Pătru, Orodel Olaru, Mircea Constantinescu, Eugen Cristea, Constantin Bărbulescu, Petru Hadârcă, Constantin Drăgănescu, Alexandru Nedelcu, Toma Dănilă, Violeta Berbiuc, Gavriil Pinte. Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Stelică Muscalu. Regia tehnică: ing. Mirela Georgescu. Producător: Magda Duţu.

La audiţia cu public desfăşurată la Muzeul Ţăranului Român, persoanele interesate de un astfel de subiect se pot întâlni cu scriitorul Marcel Petrişor, cu echipa de realizatori, cu actorii distribuiţi, precum şi cu invitaţi speciali la acest eveniment: istorici, clerici, foşti deţinuţi politici, jurnalişti. Menţionăm că intrarea este liberă.

Scenariul porneşte de la memoriile scriitorului Marcel Petrişor, cuprinse în volumele Fortul 13 – Convorbiri din detenţie şi Secretul Fortului 13, inspirate de experienţa sa ca deţinut politic în perioada 1952-1964. În centrul acţiunii se află trei tineri trecuţi prin „infernul” închisorii de la Piteşti: poetul şi filosoful Constantin Oprişan - fost conducător al Frăţiilor de Cruce, viitorul preot Gheorghe Calciu şi Iosif V. Iosif, alături de care Marcel Petrişor este încarcerat în vestita Casimcă a Jilavei.
Povestea „experimentului Piteşti” este rememorată chiar de cei care l-au trăit, în încercarea de a-şi înţelege destinul care i-a purtat până în adâncurile cele mai întunecate ale „iadului”, de unde cei mai mulţi dintre ei au reuşit să iasă la „lumină”, unii urcând până la culmile divine ale sfinţeniei.

Grav bolnav de tuberculoză, refuzându-i-se orice ajutor medical, Constantin Oprişan moare martiric la Jilava. Trecerea sa la Domnul este precedată de gestul eroic al lui Gheorghe Calciu, care-şi taie venele pentru a-şi salva camaradul, hrănindu-l cu sângele său. Jertfă emblematică pentru o întreagă generaţie mucenicită: „Mai mare iubire ca aceasta nimeni nu are: să-şi pună viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). După ieşirea din închisoare, Gheorghe Calciu şi Marcel Petrişor au refăcut din memorie versurile de mare valoare pe care Constantin Oprişan le-a creat în penitenciar, publicându-le în culegerea intitulată Cărţile Spiritului şi alte poezii, făcând cunoscut sfatul pe care poetul ni-l lasă moştenire:
Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,
Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;
Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,
Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri.

Profesorul şi scriitorul Marcel Petrişor s-a născut pe 13 aprilie 1930 la Ocişor, în Munţii Apuseni. Proza sa de mai târziu – Serile-n sat la Ocişor (1971), Temeri (1985), Căruţa cu scânduri (1990), Strigoii Ocişorului (2005) - va reconstrui estetic această lume a copilăriei, devenită icoană a paradisului pierdut.

După studiile liceale de la Brad şi Deva, în 1952, pe când era student la Filosofie în Bucureşti, este arestat prima oară. Îi împrumutase cartela sa de masă lui Ovidiu Cotruş, nepotul poetului ardelean Aron Cotruş, pe care regimul îl considera „duşman al poporului”. Este închis la Rahova, Jilava, Malmaison, Uranus, Baia Sprie, Dej, Gherla şi Aiud. În 1956 are parte de câteva luni de libertate. Colaborează la nou înfiinţata revistă „Teatru” şi reîncepe studiile universitare la Facultatea de Litere din Bucureşti. În toamna lui 1956 este rearestat sub acuzaţia de fi participat la un „complot studenţesc”, pe fondul tulburărilor din Ungaria. Va fi eliberat abia în 1964, după un nou tur în închisorile Malmaison, Uranus, Jilava şi Aiud.

După ieşirea din închisoare va urma Facultatea de Litere (franceză-spaniolă) la Bucureşti şi din 1970 va deveni profesor de franceză la Liceele „Iulia Haşdeu” şi „Spiru Haret”. Publică romanele Măreasa (Ed. Albatros, 1973), Crişan (Ed. Albatros, 1977), impresii de călătorie în Călătorie spre Soarele-Răsare, devine membru al Uniunii Scriitorilor. Cartea sa Curente estetice contemporane (Ed. Univers, 1972) este inclusă în programa şcolară a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică. După 1989, publică trei volume dedicate experienţei penitenciare: Fortul 13 – Convorbiri din detenţie, Secretul Fortului 13 şi La capăt de drum. Mulţi dintre oamenii importanţi pe care i-a cunoscut în închisoare au fost portretizaţi în cartea Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi (Ed. Vremea).

Marcel Petrişor- Nea Petrică Ţuţea Românul

Asa-l cunosteau cei mai multi dintre oamenii simpli, detinuti la Aiud, in perioada reeducarii sau a autoanalizelor critice: Nea Petrica Romanul. Mai ales dupa ce, odata, intrebandu-l careva dintre detinutii mai putin scoliti, de la tara, probabil, "Ce profesie aveti dumneavoastra, domnule Tutea?", acesta ii raspunsese simplu: "Roman! Roman de profesie!". Si "porecla" de atunci, transformata in renume, asa-i ramasese: "Petre Tutea, Romanul".
Alta data, tot in Aiud, in timpul unei plimbari in cerc, alaturi de parintele profesor Dumitru Staniloaie, cand acesta il intrebase serios cum s-ar defini el insusi in fata unui public de intelectuali, Nea Petrica, plin de umor, ii spusese:
- In fata intelectualilor? Niste prosti care cauta neafland? Pentru ei... "Popa de tara".
- Si atunci, unde aveti parohia? il intreba Dumitru Staniloaie.
- Unde sa am parohia, parinte? Unde apuc: la catedre improvizate oriunde si chiar si de la vreun amvon, daca mi se ofera.
Dupa aceea, explicatia data parintelui profesor se adauga poreclei, amplificandu-i faima de "Roman si popa de tara".
Cine sa se mai fi indoit de asta, cand, deseori, era vazut in curtea penitenciarului prinzandu-l intamplator pe cate un tigan sau pe un amarat de rob de mana pe care-l intreba:
- Stii tu, mai Nita, ce-i Adevarul?
Iar amaratul, aproape rastignit pe vreun perete, sau proptit de ceva, cu galeata sau unealta pe care-o avea in mana si cu ochii holbati, dadea din umeri a mare si nevinovata nestiinta. Si vreme de zece, cincisprezece, douazeci de minute, o ora chiar, dupa aceea, omul nu scapa nelamurit, afland, pentru prima data in viata lui ce este Adevarul. Si inca intr-o maniera socratica.
Multi zambeau sau se mirau, ascultandu-l pe Nea Petrica, neindraznind sa-l intrebe ceva ce ei n-ar fi inteles. Dar asta doar pe loc, caci in celule, pe unde mai putea fi zagazuit, discutiile continuau la nesfarsit si-ntotdeauna in termenii cei mai adecvati mediului, circumstantelor si auditoriului. Iar cand - in fata oamenilor simpli si saraci cu duhul - intelegerea nu era totusi deplina, ea se transforma in admiratie.
- Ce intelegeti voi, ma, din ce spune Tutea? ii intrebase o data colonelul Craciun, directorul inchisorii, pe niste tarani care-l ascultasera pe Tutea vorbind prin cine stie ce colturi sau cluburi despre indiferent ce subiect.
- Nimic, domnule colonel, da-i naprasnic cand vorbeste! ii raspunsesera in cor taranii.
- Si de aceea cascati gura la el?
- D-aia, da! intarira taranii.
Colonelul, ca sa se poata achita onorabil de sarcina Reeducarii detinutilor politici din Aiud - inclusiv de cea a lui Tutea, habar neavand el cu cine avea sa aiba de-a face - primi "indicatii de sus" care, conform spuselor lui, cu multi ani dupa eliberarea detinutilor, sunau asa: "Tu fost de-al lor si ei de-ai tai, asa ca tu trebuie educi la ei, cum spunem noi, si bati la cur la ei, da' ei nu trebuie stie ca noi pus la cale asta". Asa ca ii organizase pe cei mai "concesivi" in cluburi: club pentru intelectuali si club pentru tarani.
Or, la clubul pentru tarani, cei care-l ascultasera pe Petre Tutea nu voisera sa vina. Ca doar fusese "naprasnic" popa care-i "spovedea pe unde apuca"!
Cu intelectualii, era altfel: lor le putea vorbi si le vorbea chiar complicat, dupa prea complicata lor intelegere. Clar insa. Si atat de clar incat, nu o data, tinu sa asiste si colonelul la discutii.
Tema pentru autoanaliza nu stiu carui "constient" era: greseala politicii legionare.
Dupa expunere insa, cand Nea Petrica lua cuvantul, "acuzand" - chipurile! - Legiunea, ii facu acesteia un elogiu de ramase Craciun cu gura cascata. Si nu se putu abtine sa nu zica:
- Domnule Tutea, pana a nu te cunoaste, tare as fi vrut sa te omor. Dar acum, n-as mai putea-o face!
- Riscurile cunoasterii adanci, domnule colonel! ii raspunse Tutea zambind. Ce sa-i faci, daca suntem amandoi Romani?
Si Craciun mai facu ceva: ii dadu voie sa umble liber prin inchisoare, la orele cand cei "intelegatori" erau asteptati la cluburi. Ba-i dadu si un secretar, pe nea Ghinea, ca sa-l ajute sa scrie tot ce-i trecea prin cap. Ceea ce Tutea nu refuza fatis, dar nici nu scrise un rand.
- De ce ne stai impotriva, domnule Tutea? il intreba o data colonelul Iacob, adjunctul lui Craciun. Dumneata care stii atat de multe si-ti umbla limba-n gura de pici tot in picioare?
Atat astepta si nea Petrica: sa-l provoace cineva la discutie si mai ales sa-i puna intrebari. Raspundea de nu-l mai putea uita niciodata cel care-i punea intrebarea.
Si, nevoind sa-i scape nici Iacob fara un raspuns, incepu - motivandu-si neconformismul, opozitia si neadaptarea la imprejurari - sa-i spuna ca "cei ce se scalda cu placere in fluviul evenimentelor, o fac fie din orgoliu, fie din capacitatea de adaptare la circumstante, adica din conformism, domnule Iacob, atitudine specifica plosnitelor. Asa se numeste asta!".
- Numai ca atunci suferi si consecintele inadaptabilitatii, domnule Tutea! ii zise Iacob, adresandu-i-se politicos - conform indicatiilor superiorilor, care inlocuisera cuvantul "bandit" cu cel de "domn".
- Da, domnule. Din pricina orgoliului, recunosc, dar de asta ma opun si intru in temnita. Ca altfel, ce-as fi? Un simplu animal adaptabil. Si nu mi-ar fi convenit. De altfel, in lupta politica majora, omul care se angajeaza in ea oscileaza intre eroism si lasitate, ajungand apoi unde am ajuns si eu, adica la carcera, la izolare si la douazeci de ani de temnita: pretul candidarii la postura istorica de erou. Dar nu va fie teama de eroi, pentru ca si ei dispar in fluviile imanente ale istoriei!
- Si atunci?
- Atunci iti mai ramane o singura posibilitate pentru iesirea din anonimat: sfintenia. Si Sfantul nu se topeste decat in absolut.
- Aha! D-aia dumneavoastra, legionarii, cautati sa ajungeti acolo!
- Daca ne da mana, domnule colonel! incheie Tutea.
Administratia penitenciarului de la Aiud avea sa mai vada si sa mai auda multe! Mai ales din gura lui Petre Tutea! Ocaziile se iveau la tot pasul.
Acuzandu-l cineva, o data, de genialitate - din pricina caruia isi permitea sa spuna tot ce spunea, pe la toate colturile -, el dadu din umeri.
- Mare branza si geniile! In fata lui Dumnezeu nu exista genii; geniile sunt veri primari cu idiotii, beneficiind de aceleasi considerente si unii, si altii.
- Si noi? Noi, domnule Tutea? Noi, Craciun si Iacob, ce-om fi?
- Ca si noi, doar instrumentele Sale.
- Si atunci, de ce vreti sa ne distrugeti? intreba imprudent un adjutant din administratie, care asistase la discutie.
- Nu noi pe dumneavoastra, ci invers: dumneavoastra pe noi! ii raspunse Tutea. Si ar fi bine sa nu uitati inca un lucru: ca dumneavoastra va definiti prin noi, nu noi prin dumneavoastra.
- Cum vine asta?
- Cum v-am spus; pentru ca, intr-o relatie de adversitate, un termen - ca dumneavoastra, de pilda - nu capata dimensiunea dorita decat in functie de cea pe care o are adversarul cu care se lupta.
- Adica, domnule?
- Adica, simplu: nu esti mare decat in masura in care adversarul e si mai mare decat tine. Altfel, ce merit ai mai avea, in competitie cu unul mai mic decat tine? Ati inteles?
Dar pentru ca sa nu se nasca cine stie ce resentimente, tot el ii asigura pe cei ce-l ascultasera ca-n pofida celor patimite in urma neconformismului sau istoric, el n-ar fi in stare sa acuze pe nici un frate al sau de etnie ca l-a asuprit.
- Si stiti de ce, domnilor? Ca sa nu fie jignit poporul roman. Iar daca asta s-a intamplat totusi, eu nu voi spune niciodata ca am fost torturat ca roman, ci ca ungur, neamt sau jidov; ca orice, doar ca roman nu!
Si multi radeau de el, nu insa si cei ce-i intelegeau slabiciunea pentru neam, sau mai exact pentru felul de a fi al poporului roman. De aceea, in desele sale elanuri, il considera si ca "marsul triumfal al lui Dumnezeu pe pamant".

(Cf Marcel Petrişor- Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, Editura Vremea, 2008).