Meteor Press anunță: Cod Roşu de lectură la Sibiu !

Editura Meteor Press anunţă Cod Roşu de lectură la Sibiu ! Fiind Cod Roşu de lectură la Sibiu, în perioada 11 – 14 septembrie 2014, Editura Meteor Press vă aşteaptă în Piaţa Mare, cu cele mai noi şi mai incintante titluri din domeniile istorie, religie, psihologie, beletristică etc. în cadrul evenimentului SibiuBookFestival. În vara acestui an, domeniul cărţii de religie s-a remarcat prin noi apariţii de suflet, apreciate de iubitorii trăirii spirituale: volumul Ne vorbeşte Părintele Serafim Rose. Scrisori, volumul Sfinţii de lângă noi, scris de Ciprian Voicilă şi volumul Sfinţii închisorilor. De asemenea, reamintim apariţiile din domeniul cărţii de istorie în limba română a unor titluri recunoscute internaţional, precum: volumul Ţarul Putin. Din interiorul cultului puterii în Rusia, autor Anna Arutunyan; volumul Rusia în secolul XX, autor David R. Marples şi volumul Kempeitai – Gestapoul japonez, autor Mark Felton. Aceste titluri, alături de volumul Spectacolul propagandei, autor Călin Hentea, volumul Rusia lui Putin, autor Anna Politkovskaia, volumul Nimic de invidiat, autor Barbara Demick, volumul Fericirea. Barcelona 1909, autor Lluis-Anton Baulenas, volumul 12 ani de sclavie, de Solomon Northup etc. vă vor face cu siguranţă curioşi şi dornici să le citiţi. Reducerile de preţ vor fi cuprinse între 20 % şi 70%. Iată că a fost tras semnalul de alarmă pentru Codul roşu de lectură la Sibiu! Editura Meteor Press vă aşteaptă la un adevărat festin cultural! Persoană de contact: Mirela Neagu. 0735 159 302 0746 104 599

Gazeta de Maramureș (2 septembrie 2014): Sfinţii de lângă noi, un Pateric contemporan

Sociolog la Muzeul Ţăranului Român, scriitorul buzoian Ciprian Voicilă a publicat recent un nou volum dedicat oamenilor deosebiţi pe care i-a întâlnit în perimetrul bisericii. „Sfinţii de lângă noi. Portrete. Amintiri. Reflecţii”, volum apărut la Editura Areopag din Bucureşti, cuprinde „exemple adevărate de oameni ai lui Dumnezeu, ascunşi uneori în cei mai «ciudaţi şi necăjiţi oameni»”. „Un puzzle încântător de eseistică urbană, file de pateric contemporan, exerciţii de admiraţie şi uluitoare minuni. O carte ca o şezătoare de suflet, cu întâmplări din vremea de azi, care, oricum ar fi ea, este vremea mântuirii noastre. Scrisă într-un stil cald, familiar, lipsită de metafore fără rost şi zorzoane lingvistice, cartea se aşază într-un firesc al veşniciei de zi cu zi. În deruta generalizată a lumii de astăzi, Ciprian Voicilă ne împărtăşeşte ce a auzit, a văzut şi a simţit… Cartea aceasta este ca o floare pe caldarâmul unei lumii agitate. Cine se va opri, o va vedea! Miracole se întâmplă întotdeauna lângă noi.” Aşa descrie Laurenţiu Dumitru cea mai nouă carte a scriitorului Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Ţăranului Român. Aşa cum autorul mărturiseşte: „Oamenii despre care am scris în această carte au ceva în comun: i-am întâlnit în perimetrul sacru al bisericii. Pentru mine, unii sunt deja sfinţi - părintele Justin Pârvu sau maica Paisia. Alţii merg pe calea sfinţeniei - monahul Proclu, părintele Macarie de la Schitul Muntioru, Înalt Preasfinţitul Justinian Chira sau G. cel Nebun pentru Hristos. Iar alţii sunt eroi: Gheorghe Jijie, Marcel Petrişor. În timp ce tânărul Stelian, fostul Cedry2k, a descoperit destul de recent calea Adevărului dar, dacă va merge pe ea, ar putea deveni un reper pentru cei din generaţia sa. Am simţit imboldul interior de a scrie, fie şi în treacăt, şi despre experienţa întâlnirii unui matur cu copiii, dar şi despre starea perpetuă de a fi copil. Am scris despre prietenie, punctând câteva repere culturale, pentru că prietenia este o întâlnire decisivă, o experienţă inegalabilă, unică pe care o descoperim cu precădere în adolescenţă şi care ne marchează pentru totdeauna. Cum altfel devenim oameni dacă nu prin întâlnirea cu un om, cu o carte, cu Dumnezeu? Eroii cărţii mele sunt autentici, vii, exemplari. Au un ideal clar. Caracterul lor atipic se profilează pe un fundal al României de astăzi care devine din ce în ce mai pregnant, mai agasant, mai contrafăcut. De aceea am simţit nevoia ca, în anexele cărţii, să mă refer la câteva probleme care ne stau în faţă ca o ameninţare şi care tind să ne transforme viaţa în opusul ei: manipularea, standardizarea, dependenţa de televizor, sexismul, asaltul noilor minorităţi, macdonaldizarea vieţii şi a morţii, simulacrele care ni se oferă ca modele, consumerismul, costurile vieţii trăite între betoane. Anexele sunt contrapunctul, antiteza cărţii propriu-zise. Ele sunt, de fapt, partea a doua a volumului de faţă. Și cele două părţi trebuie citite împreună: Oameni admirabili... într-o lume pe dos”. „Am scris această carte pentru că am simţit nevoia stringentă de a le reaminti semenilor mei cât de important, de vital, ne este aproapele pentru propria noastră salvare. Un adevăr fundamental, din păcate uitat sau cu totul ignorat, despre om şi despre corabia mântuirii noastre, Biserica: ne mântuim doar ca mădulare ale Trupului lui Hristos, numai împreună. Noi toţi, cei botezaţi, în comuniune unii cu ceilalţi, suntem Biserica. Criteriul ultim după care ne recunoaştem între noi şi suntem recunoscuţi de cei din afara Bisericii este dragostea. Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (Ioan 13, 34-35)”.(Ciprian Voicilă) Sursa aici.

Volumul „Sfinții de lângă noi” semnalat în ultimul număr al revistei „Lumea monahilor”

Apariția cărții Sfinții de lângă noi este semnalată în ultimul număr al revistei „Lumea monahilor”, dedicat Avvei Justin Pârvu. Cristian Curte mi-a luat un interviu despre carte și condițiile (metaliterare) care au făcut-o posibilă. Vă recomand și interviul cu monahul Paulin Clapon, fost deținut politic.

Cerşetorul – piatră de poticnire sau biletul nostru spre rai? - din cartea „Sfinții de lângă noi”

Pe Doru îl ştiam din vedere de ani buni. Întâmplarea face să îl întâlnesc, aproape zilnic, pe drumul meu spre serviciu, în zona Pieţei Victoria. O întâlnire mai mereu memorabilă, pentru că Doru emană în exteriorul său blândeţe şi smerenie. Are, îndrăznesc să spun, un aer, o atitudine duhovnicească. Are, deopotrivă, o calitate morală pe cale de dispariţie astăzi: bun‑simţ. Are o barbă mare, stufoasă, şi e îmbrăcat totdeauna cu hainele altora. Când nimereşte pe umerii lui o geacă de piele sau de blugi arată ca un rocker veritabil. Un rocker blând, în care Îl simţi prezent pe Hristos. Te salută, aplecându‑şi capul smerit, şi îţi urează, ducând mâna la inimă: ‑ Multă sănătate să vă dea Dumnezeu! De praznicul Sfântului Prooroc Ilie am trecut graniţa care îl desparte pe aşa‑zisul om normal de cerşetorul de pe stradă şi l‑am vizitat la micul lui domiciliu: vara stă sub un burlan al unei instituţii culturale de prestigiu, dormind pe nişte cartoane. Doru m‑a invitat să şed, spunând cu autoironie şi arătând spre carton: ‑ E Relaxa! Pentru că era zi de sărbătoare, i‑am făcut cinste cu o bere, un prilej de a pătrunde cu paşi precauţi în sufletul lui Doru. Mă simţeam ca un dansator pe sârmă, atent să nu cad de pe puntea îngustă pe care încercam să o construiesc între inima lui şi inima mea. ‑ Numele meu de botez e Tudor, dar lumea mă mângâie „Doru”, pentru că sunt blând; nu ştiu să supăr nici măcar un copil, începu el. Dacă văd o furnică, o ocolesc. Ceea ce s‑a dovedit cât se poate de adevărat. Cum stăteam noi şi depănam cuvinte, Doru nu ştiu cum atinge cu halba de bere o furnică şi părea că a omorât‑o. S‑a frământat câteva minute în interiorul lui, până şi‑a dat seama că furnica nu murise, era doar ameţită. Doru s‑a născut într‑un sat din împrejurimile Bucureştiului, într‑o fostă casă a lui Ion Ghica, transformată de comunişti în maternitate. De 16 ani stă pe stradă. Mai precis, a stat câţiva ani în curtea unei biserici, unde a fost şi clopotar. Până când preotul paroh, cu care se înţelegea bine, a fost înlocuit cu un alt preot paroh, care l‑a izgonit pur şi simplu din incinta bisericii, fără să‑i dea nicio explicaţie. Dar Doru a rămas neînvins în credinţa sa că Dumnezeu îl va ajuta şi în lupta lui pentru supravieţuire. Principiul lui e: „Viaţa merge înainte. Cu bune, cu rele merge înainte. C’est la vie”. Deşi e scurtă, viaţa merită trăită. E absolut convins de asta. Când primeşte ceva de pomană, Doru îşi înalţă privirea spre cer, îşi duce mâna dreaptă la inimă şi Îi mulţumeşte în cuvinte mute Tatălui Ceresc. Sălăşluieşte în Doru o întreagă filosofie a acceptării şi a mulţumirii pentru tot ce ne oferă Dumnezeu. Ia totul ca din mâna lui Dumnezeu. Observatorul din mine a simţit nevoia să‑l întrebe care oameni sunt mai miloşi: cei înstăriţi sau cei săraci? N‑a stat prea mult pe gânduri ca să‑mi răspundă: ‑ Cei oropsiţi. Aceia au inima deschisă. Când vieţuia în curtea interioară a unei biserici, a crescut, din banii pe care îi primea ca milostenie, patru pui de căţea. S‑a dus la farmacie, a cumpărat un biberon şi le cumpăra zilnic lapte praf, ca să‑i hrănească. Cum vorbeam cu el, am simţit nevoia să îi dăruiesc un şirag de metanii, pe care îl atinsesem de mai multe sfinte moaşte. Era ca şi cum aş fi vrut să îi dau lui Doru o armă invincibilă, care să‑l ferească de răutatea oamenilor şi de imprevizibilul vieţii. Nici el nu s‑a lăsat mai prejos. Şi‑a scos de la gât un lanţ cu o cruciuliţă pe care era gravat trupul Mântuitorului şi mi‑a făcut‑o cadou, mărturisindu‑mi că, deşi nu e din argint, nu cocleşte. Îl primise de la o doamnă bogată, care lucrează pe la nu ştiu ce firmă de prin împrejurimi. Din acea zi a Sfântului Prooroc Ilie port la gât crucea de la Doru, gândindu‑mă că e sfinţită şi cu chinurile pe care le‑a îndurat, pe străzi, 16 ani. Ne despărţim, nu înainte ca Doru să îşi lanseze salutul arhicunoscut: ‑ Muultă sănătate!!! Tot în Piaţa Victoriei, primăvara şi toamna, trecătorii grăbiţi pot cumpăra flori de sezon culese de tanti Victoria. Este o bătrânică de 85 de ani. Are pensie de la colectiv de 30 de lei. Nu poate trăi din ei, aşa că e nevoită să colinde câmpurile din afara Bucureştiului şi să culeagă diverse flori, pe care încearcă să le vândă în apropierea băncilor care populează Piaţa Victoriei. Când nu se poate duce ea la cules, nepoţelul ei se întoarce de pe câmp cu coşul plin. Mulţi cumpărători îi lasă bani fără să mai ia buchetul de flori. Tanti Victoria este împuţinată de vârstă, firavă, dar are ochi albaştri, de icoană. Când vorbeşti cu ea, îţi dai seama că ai în faţă un om care s‑a împăcat cu condiţia de om nevoit să lupte continuu pentru existenţa sa precară. Nu o dată m‑a iritat „sfatul” pe care îl primesc vrând‑nevrând călătorii care circulă cu metroul prin subteranele Bucureştiului. Eşti sugestionat să nu încurajezi cerşetoria, pentru că ai dreptul la o călătorie confortabilă, care ar putea fi ameninţată de o mână murdară, distrofică, îndreptată spre inima ta. Dacă România ar fi un stat democratic – aşa cum pretinde a fi – ar şti că fiecare individ are libertatea de a decide pentru sine ce îl incomodează şi ce nu. Nu am nevoie de nicio instanţă, de nicio instituţie care să hotărască pentru mine ce e bine şi ce e rău. Cel mai ruşinos, cel mai puternic contraexemplu pentru această politică de eradicare a cerşetoriei este unul în carne şi oase: tanti Victoria. Statul „o răsplăteşte” cu o pensie de 30 de lei. Fiecare om care îi cumpără un buchet de flori, fiecare suflet care îi dă bătrânei o sumă de bani corectează eroarea morală enormă, nedreptatea pe care o comite statul faţă de tanti Victoria. Nu accept să lupt în parteneriat cu statul împotriva cerşetoriei. Cerşetoria este un fenomen social, un concept rece, mort. Mâna care se ţi se întinde în faţă este vie, caldă, şi undeva la capătul ei bate o inimă. Statul român luptă împotriva cerşetoriei, dar nu salvează niciun suflet din condiţia sa ruşinoasă, dezumanizantă. Şi mai am o mărturie vie despre imoralitatea statului moralist: domnul regizor M. Dragomirescu, aflat în imposibilitatea de a‑şi asigura lunar cei 500 de lei, necesari pentru hrană şi chirie. Este nevoit să trăiască, de mai bine de zece ani, din mila publică. Timp de un an de zile l‑am văzut stând cuviincios în faţa unui magazin. Bine îmbrăcat, cu alură de intelectual (o frunte înaltă, muncită de griji, o pereche de ochelari cu ramă din metal, din spatele cărora te priveau doi ochi inteligenţi şi scrutători, o barbă albă, mare, dar îngrijită), totdeauna îmbrăcat sărăcăcios, dar cu gust. Are o pancartă din carton, atârnată de gât, pe care sunt scrise câteva cuvinte, suficiente pentru a‑l convinge pe trecător că, întâlnindu‑l, nu a păşit, fără să vrea, într‑o nuvelă fantastică. Domnul Dragomirescu a colaborat cu regizori mari ‑ printre ei, Sergiu Nicolaescu. În timpul Revoluţiei din ’89 a plecat de acasă cu gândul să apere televiziunea de terorişti. Când s‑a întors, după două zile, nu a mai găsit‑o nici pe Leni, soţia sa, nici pe Alin, băiatul său. Se presupune că mama şi‑a luat copilul în braţe şi a plecat pe străzi, în căutarea soţului ei. Au fost găsiţi morţi aproape de Sala Dalles. Şocul a fost atât de mare pentru M., încât patima băuturii l‑a acaparat de la o zi la alta, năruindu‑i cu totul viaţa. Mai întâi şi‑a vândut obiectele preţioase din casă. Apoi a rămas fără apartamentul din Drumul Taberei. Un „binevoitor” s‑a oferit să‑i achite datoriile. Le‑a achitat, dar i‑a luat şi apartamentul. Un an de zile îl întâlneam pe bulevardul Mihalache. O rugam pe fetiţa mea, Miriam, să îi ducă nişte bani. Ea îi întindea: ‑ Poftiţi! ‑ iar el îi săruta mânuţa. Pe atunci Miriam avea trei ani. Vreau să înveţe de mică nu doar să nu îi dispreţuiască pe cerşetori. Să îi iubească pentru că ei sunt o şansă a noastră, rară, la mântuire. Dar există un motiv, un adevăr mai presus de această dimensiune utilitaristă: Hristos stă ascuns în ei. Dintotdeauna cerşetorul a fost considerat un om „al Domnului” (ubog, în limba rusă). În Sfânta Scriptură citim: Dacă dai săracului, Îl împrumuţi pe Dumnezeu (Pilde, 19, 17). Într‑o societate perfectă, în care nu mai există săraci, bolnavi, oropsiţi ai sorţii, într‑o lume care imită Paradisul, ocaziile de a ieşi din limitele ego‑ului tău se împuţinează sau dispar cu totul. Să ne bucurăm că în drumurile noastre browniene, hăituiţi de propriile noastre sarcini sociale şi nevoi, Dumnezeu ne oferă şansa să facem gesturi eroice. Există un eroism mare, când sufletul omului stă la cumpăna dintre viaţă şi moarte. Dar există micul eroism, eroismul cotidian. Printre întâmplările unei zile sunt unele care ne oferă şansa de a ieşi din propriul egoism, din propriul interes. A devenit un act de eroism să le cedezi unui bătrân, unui bolnav, unei femei însărcinate locul în metrou sau în tramvai. A devenit un act de eroism să te dezbraci într‑o staţie de metrou şi să îi dăruieşti geaca de pe tine unui homeless acoperit de mizerie, de care stau la mare distanţă ceilalţi călători, deranjaţi de putoarea pe care o degajă individul nespălat, cu părul încâlcit şi care se bâţâie continuu înainte şi înapoi. Cuvântul „cerşetor” are o conotaţie implicit negativă. Uităm că cerşetorul este acea fiinţă umană care ne cere un ban sau o pâine pentru că a ajuns în imposibilitatea de a şi le asigura. A ajuns sau a fost adus. Privirea capitalistă vede în el detracatul, subomul, individul care a părăsit specia umană ‑ pentru că a decăzut din ea. Prezenţa lui deranjează, pentru că, inconştient, îi aminteşte reprezentantului societăţii de consum că oricând poate ajunge el în poziţia defavorabilă a cerşetorului. Când îşi bagă mâna în buzunar şi îi întinde cerşetorului o monedă sau o bancnotă, o face adesea din frică: „Nu cumva să ajung şi eu aşa mâine!” Timpul social s‑a comprimat atât de mult, evenimentele se petrec cu o asemenea viteză, încât creează auspiciile angoasei viitorului. Frica de viitor vine braţ la braţ cu teama de eşec. Într‑o lume concurenţială, moartea este preferabilă eşecului social. Ne este neplăcut când ne iese în cale un cerşetor, mai ales dacă îşi exhibă ciotul mâinii, carnea arsă, piciorul necrozat. O apariţie ca asta ne cutremură viziunea despre lume cu care ne‑a îndobitocit mass‑media. Reclamele difuzate continuu la televizor, în presă, pe ecranele din staţiile de metrou creează o suprastructură care ne domină şi ne manipulează concepţia realistă despre viaţă. Într‑o zi, într‑o staţie de autobuz s‑au deschis uşile şi a urcat un cerşetor gras, care n‑a avut de lucru şi s‑a dezbrăcat în văzul tuturor. Afară era iarnă, era ger cumplit. El se mişca în autobuz, printre noi, la bustul gol. Osânza îi atârna în pliuri. Toată pielea îi era acoperită cu cicatrice, ca şi cum acest om ar fi fost aruncat într‑o oală cu apă fierbinte, clocotitoare, când era mic. Când ajungea în faţa ta, în drumul său de a cerşi mila, nu aveai unde să‑ţi abaţi privirea. Erai nevoit să îl priveşti în faţă, să îi observi echimozele şi să accepţi că suferinţa este o componentă dominantă a realităţii. În reclame oamenii, indiferent de vârstă, râd, mănâncă şi beau după pofta inimii, îşi satisfac într‑o clipă orice nevoie. În reclame oamenii nu suferă niciodată. Nu mor niciodată. În reclame oamenii trăiesc doar pentru a‑şi satisface nevoile. Nu trebuie să fii Orwell sau Aldous Huxley ca să intuieşti că toţi cerşetorii din metropole vor dispărea într‑o bună zi, la o simplă comandă a Statului Big Brother, pentru că ei sunt contrapunctul real, dureros, care contrazice flagrant ideologia dominantă: hedonistă, utopică, înrădăcinată în comportamentul consumerist. E suficient să rămână pe lume un simplu cerşetor, ca să dovedească prin simpla lui prezenţă că societatea, la marginea căreia vieţuieşte el, nu este perfectă. Orice societate totalitară se vrea, pretinde că este perfectă. Cu atât mai mult societatea de consum, care a redefinit fiinţa umană. Omul nu mai este o fiinţă raţională. Nu mai este nici măcar un homo faber, un creator. Şi‑a pierdut statutul prestigios de fiinţă care se miră. Omul nu mai este chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Toate aceste adevăruri care vorbeau de la sine despre taina omului au fost ascunse adânc sub preşul istoriei. Pentru orice societate de consum, omul este doar un organism care consumă permanent. Cerşetorul este un om sărac. Un om care, neavând bani, nu este un consumator consecvent: consumă şi el, dar puţin şi când îi dau alţii. De aceea, din punctul de vedere al societăţii de consum, cerşetorul se situează în afara noii definiţii a omului. Pentru un urmaş al lui Hristos, cerşetorul nu este un om îngenuncheat de viaţă şi părăsit de noroc. Este omul de la periferia societăţii, omul, aparent ajuns neom, în care stă ascuns Hristos şi ne aşteaptă. Ne‑a dat întâlnire în el şi prin el. Fiecare cerşetor care ne iese în cale este un test viu al libertăţii noastre. Îi vom ocoli privirea, de teamă să nu intrăm într‑o relaţie sufletească împovărătoare, costisitoare? Întâlnirea noastră cu cerşetorul activează, aduce din domeniul potenţialităţii în cel al realului, materializează virtutea milosteniei. Pentru a fi în comuniune veşnică cu Hristos avem nevoie de credinţă, dar şi de fapte. Trăim într‑o penurie a faptelor. Ne complăcem într‑o reverie colectivă şi avem pretenţia că suntem contemplativi. Părintele Justin Pârvu a fost ultimul duhovnic de anvergură care le‑a reamintit românilor cât de importantă este în existenţa noastră perisabilă, dar mai ales în perspectiva vieţii nestricăcioase, fapta. Cunoaştem după ce criteriu vom fi judecaţi la Judecata de Apoi. Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi‑i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de‑a dreapta Sa, iar caprele de‑a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de‑a dreapta Lui: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi‑aţi dat să beau; străin am fost şi M‑aţi primit; Gol am fost şi M‑aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M‑aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: „Doamne, când Te‑am văzut flămând şi Te‑am hrănit? Sau însetat şi Ţi‑am dat să bei? Sau când Te‑am văzut străin şi Te‑am primit, sau gol şi Te‑am îmbrăcat? Sau când Te‑am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?” Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr‑aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi‑aţi făcut”. Atunci va zice şi celor de‑a stânga: „Duceţi‑vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi‑aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi‑aţi dat să beau; străin am fost şi nu M‑aţi primit; gol, şi nu M‑aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M‑aţi cercetat”. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: „Doamne, când Te‑am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi‑am slujit?” El însă le va răspunde, zicând: „Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi‑aţi făcut”. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică (Matei 25, 31‑46). Sfântul Ioan Gură de Aur comentează acest fragment, însemnând cuvinte de foc în inimile cititorilor: „Nu le cerea masă bogată şi scumpă, ci atât cât era de trebuinţă, hrana cea de nevoie; şi le‑o cerea în haină de cerşetor. Deci toate sunt în stare să‑i pedepsească. Era puţin ce le cerea. O pâine. De plâns era cel ce cerea. Un sărac. Spre milă îi împingea firea celui ce cerea. Era om. De dorit era făgăduinţa. Făgăduise împărăţia cerurilor. Înfricoşătoare era pedeapsa. Ameninţase cu gheena. Mare era vrednicia Celui Ce primea milostenia. Dumnezeu o primea prin mâinile săracilor. Covârşitoare era cinstea. Primise Dumnezeu să Se coboare atât de mult. Drept era datul. Primea din averile Sale.” Tâlcuind acest loc din Sfânta Evanghelie după Matei, Sfântul Grigorie Palama ne spune: „Auziţi şi vă bucuraţi, toţi câţi sunteţi săraci şi nevoiaşi, căci sunteţi fraţi după trup cu Dumnezeu! Şi chiar dacă fără voie vă aflaţi în multe lipsuri, prin răbdarea şi prin mulţumirile voastre cu voie veţi face binele. Ascultaţi voi, bogaţilor, şi mult să vă doriţi sărăcia cea fericită, ca să vă faceţi moştenitori şi fraţi ai lui Hristos şi fraţi ai celor ce sărăcesc de bună voie, căci şi Acela de bună voie a sărăcit pentru noi! Ascultaţi şi gemeţi voi, care‑i dispreţuiţi pe fraţii voştri greu încercaţi sau, mai degrabă, pe fraţii lui Dumnezeu; şi voi, care nu daţi o parte din cele pe care le aveţi din belşug celor ce sunt lipsiţi de hrană, de acoperământ, de veşmânt, de îngrijirea cuvenită, nici nu cheltuiţi prisosul vostru pentru lipsa acelora! Sau mai curând să ascultăm şi să gemem noi, căci şi eu însumi, cel ce vă grăieşte vouă acestea, sunt învinuit de conştiinţa mea că nu mă aflu cu desăvârşire în afară şi lipsit de patimă. Căci în vreme ce mulţi oameni suferă de frig şi se zbat în lipsuri, eu sunt bine hrănit şi înveşmântat. Mai abitir sunt vrednici de plâns cei ce au comori mai mari decât nevoia lor zilnică, păzindu‑le cu grijă, sau ostenindu‑se să le sporească; acestora însă li se dăduse poruncă să iubească pe aproapele lor ca pe ei înşişi şi să nu se considere pe ei înşişi nici ca ţărână şi pleavă. Căci oare, ce altceva sunt aurul şi argintul pe care le îndrăgim mai mult decât pe fraţii noştri?” Dacă nu avem o pâine sau un ban, să îi întindem săracului – aşa cum ne‑a învăţat părintele Arsenie Papacioc – o mână caldă. Sau să îi dăruim rugăciunea noastră pentru că „a te ruga pentru aproapele nostru înseamnă să‑ţi verşi sângele” (Sfântul Siluan Athonitul). Stareţii de la Mănăstirea Optina au relevat în sfaturile şi scrisul lor virtutea milosteniei. Stareţul Moise (1782‑1862) îi scria monahiei Maximilla de la Mănăstirea Boznesensk, verişoara sa primară: „Dacă vei da cuiva ceva anume de pomană, pentru aceea vei fi iertată”. Stareţul Macarie de la Optina (1788‑1860) spunea: „Mila faţă de aproapele atrage asupra noastră şi mila lui Dumnezeu, iar la înfricoşătoarea judecată vom fi învredniciţi de Hristos să locuim în Împărăţia Cerească. Cuviosul Paisie Aghioritul ne sfătuieşte ca atunci când dăm ceva cuiva să o facem din dragoste. Ce dăm şi cum dăm, calitatea obiectului dăruit şi modalitatea în care dăruim oglindesc starea noastră duhovnicească: „Cred, să presupunem, că am dragoste. Dumnezeu, ca să‑mi încerce dragostea, îmi trimite un sărac. Dacă, de pildă, am două ceasuri, unul bun şi unul stricat, şi‑i dau pe cel stricat săracului, înseamnă că dragostea mea este de calitatea a doua. Dacă am dragoste adevărată, îl voi da pe cel bun săracului. Intră în lucrare atunci logica cea stricată şi spunem: «Ce, să‑l dau pe cel bun? Pentru el, care nu are niciun ceas, e bun şi cel vechi, şi îl dau pe cel vechi.» Dar când dai pe cel vechi, încă mai trăieşte omul cel vechi în tine. Dacă dai pe cel nou, eşti un om renăscut. Iar dacă le ţii pe amândouă, şi nu dai nici unul, eşti în stare de iad.” Tot Cuviosul Paisie Aghioritul ne învaţă că milostenia îi ajută foarte mult pe cei adormiţi. „Milostenia către cei îndureraţi, văduve, orfani etc. ajută foarte mult şi pentru odihna celor adormiţi. Pentru că atunci când cineva dă milostenie pentru un adormit, ceilalţi spun: «Dumnezeu să‑l ierte. Să i se sfinţească oasele». Dacă se întâmplă ca cineva să fie bolnav, să nu poată lucra şi să aibă datorii şi în această împrejurare grea îl ajuţi şi spui: «Ia‑i pe aceştia pentru sufletul cutăruia», va spune şi acela: «Dumnezeu să‑l ierte. Să i se sfinţească oasele». Adică aceia fac o rugăciune din inimă şi asta este ceea ce ajută foarte mult pe cei adormiţi.” Trăim vremuri haotice sau ne trăiesc ele pe noi fiindcă – nu‑i aşa? – românul e dintotdeauna sub vremi. Acum mai mult ca niciodată. S‑a schimbat inima celui care face milostenie, dar s‑a schimbat şi inima celui care o primeşte. Pe harta Bucureştiului sunt porţiuni întregi controlate de clanuri de cerşetori. Obiectivele cele mai importante sunt librăriile de carte duhovnicească şi bisericile din centrul Bucureştiului. Ei ştiu că pentru un creştin este poruncă să miluieşti pe cel sărac şi ei se folosesc din plin de asta. Aşa se face că dacă ai scăpat de insistenţele mamei care îţi cerea să îi cumperi musai o cutie de lapte praf sau nişte rechizite, te acaparează fiica purtătoare de bebeluş care îţi cere şi ea bani de medicamente sau cutie de lapte praf. Iar dacă scapi de mamă, scapi de fiică, la colţul străzii îţi iese în cale tatăl care se ţine scai după tine, sute întregi de metri, şi ţi se plânge că nu mai are bani de chirie. Dacă te duci să te închini la moaştele Sfântului Nectarie, pe traseu te asaltează familii întregi care nici nu mai fac efortul de a se preface că nu sunt împreună. Aici ordinea e inversă: mai întâi apare puradelul, după zece metri mama cu eterna problemă a cutiei cu lapte. În fine, tatăl, în care se citeşte o mare putere de muncă, dar care a ales să ţi se adreseze cu voce plângăcioasă de femeie: „Hai, dă şi mie trăiţ‑ar!” Am scris „puradel” fără să am nici cea mai mică intenţie de a fi rasist. Este o constatare, nu o judecată de valoare: nu toţi cerşetorii sunt ţigani – pardon, rromi. Majoritatea. Unii sunt oropsiţi ai sorţii, incapabili să se angajeze pentru că provin din familii defavorizate, nu au avut acces la cultură şi educaţie. Alţii ar putea să facă un ban cinstit, dar aşa au învăţat de la mama şi de la tata că se câştigă mai uşor banii şi au început din fragedă pruncie să joace acest rol social. Când nu îţi cer direct, te manipulează, sădindu‑ţi în suflet frica şi îndoiala. „Hai, dă‑mi şi mie 10 lei, să te ajute Sfântul Nectarie”. Şi te gândeşti: „Dacă nu îi dau 10 lei, te pomeneşti că nu‑mi ascultă rugăciunea Sfântul Nectarie”. Şi îi dai. Cel mai cumplit sentiment este părerea de rău că i‑ai dat. La aceasta contribuie o serie de factori. În primul rând, nemulţumirea pe care o afişează: nu îi convine cât i‑ai dat. El vrea neapărat cutie de lapte, rechizite, pereche de pantofi. De fapt, nu le vrea nici pe acelea. Sunt simple pretexte. Dacă îi propui să mergi cu el până la prima farmacie să îi cumperi mult invocata cutie de lapte praf, o să constaţi cu stupoare pe parcurs că încearcă să te convingă să îi dai banii, că o să se ducă el. De ce să te mai oboseşti tu până acolo? Alteori, tu îi dai o pâine, sau un coltuc de pâine şi el aruncă înverşunat cu pâinea după tine. Să te ferească Dumnezeu să te vadă cerşetorul că ţi‑ai cumpărat ceva! Într‑o după‑amiază intru într‑o librărie şi îmi cumpăr o carte. Când să ies, mă întâmpină cerşetorul care îmi toarnă moşi pe groşi, eterna placă. Îi dau un leu. Merg mai departe. Nu fac cinci sute de metri şi foamea care îmi roade rărunchii mă îndeamnă să mă opresc la un fast‑food. Pentru că este vineri, şi ca orice creştin vinerea ţin post, îi comand vânzătorului o shaorma de post. Adică o chiflă umplută cu cartofi prăjiţi, varză şi castraveţi muraţi. Primesc din mâna vânzătorului chifla burduşită cu cele trei ingrediente şi încep să înfulec. Contemplu trecătorii. Apare cerşetorul căruia i‑am dat un leu. Mai, mai să nu‑l recunosc. Este zâmbitor, plin de sine, voios, s‑ar putea spune. Dacă acum zece minute mi se adresa uşor adus de spate, obedient, acum merge drept, bărbăteşte. Nu îşi mai târâie picioarele. Are mersul unei feline. Vine spre mine flancat de doi prieteni. Privirile ni se întâlnesc. Citesc în ochii lui o undă de zeflemea, de batjocură. Când să treacă de mine îmi zice cu reproş: „Bani nu aţi avut să îmi daţi, dar aveţi bani de shaorma!” Vă mărturisesc cu toată sinceritatea că mi‑a rămas shaorma în gât. Bani îi dădusem, dar nu cât a vrut el. Shaorma nu era shaorma, ci o chiflă umplută cu varză, castraveţi muraţi şi cartofi prăjiţi. Aşa‑zisa shaorma era cumpărată nu din banii lui, ci din aşa‑zişii mei bani. Povestea aceasta nu s‑a sfârşit aici. Ea are un sfârşit continuu, care se repetă de fiecare dată când se întâmplă să ni se intersecteze drumurile: îi dau milostenie un leu. Credeţi că o fac din răzbunare? Nu. Aşa m‑a învăţat pe mine părintele Nicolae Marinescu, un bătrân de peste nouăzeci de ani, de la Mănăstirea Sitaru. L‑am surprins odată scoţând dintr‑un buzunar de sub rasă un fişic de hârtii de un leu. Fiecărui cerşetor îi dădea un leu. Am văzut în această manieră de relaţionare cu cerşetorii un fel de raţionalizare a actului de a face milostenie. Dacă dau mult, e limpede că nu voi avea să le dau tuturor care îmi cer. Atunci singura soluţie este să dau puţin, dar să le dau tuturor. Scenariul cu shaorma s‑a repetat încă o dată, cu un alt cerşetor şi cu un alt obiect care a stârnit invidia cerşetorului. O carte. Aceeaşi replică mi‑au auzit urechile, de parcă cei doi cerşetori se vorbiseră sau chiar erau buni prieteni. „Nu aţi avut să îmi daţi bani de tren, ca să ajung acasă, la Bacău, dar bani să vă cumpăraţi cărţi aveţi”. Era un tânăr înalt, roşcovan şi impertinent. Îl vedeam des în biserica unde mă duceam miercurea ca să particip la Sfântul Maslu. Impertinenţa lui manifestată şi faţă de alţii l‑a făcut pe un ieromonah să îl dea afară din biserică, sătul fiind şi de placa cu trenul şi de comportamentul total dezinhibat al călătorului provincial care pierdea toate trenurile spre Bacău. Nu toate poveştile mele cu cerşetori sunt triste sau enervante. Odată, mergând spre serviciu, i‑am dat unui om 3 lei. L‑am depăşit din mers, cufundându‑mă în propriile gânduri. „Staţi! Staţi!” aud un strigăt din spate. Mă întorc spre el şi îl întreb: „Ce s‑a întâmplat?” „Ştiţi, îmi explică uşor stânjenit, mama avea o superstiţie legată de cifra trei. Mi‑aţi dat 3 hârtii de un leu. Vă rog să luaţi înapoi o hârtie. Am moştenit şi eu superstiţia asta de la ea”. L‑am scăpat pe bietul om de frica provocată de cifra 3, luându‑mi înapoi hârtia de un leu. M‑a privit uşurat şi şi‑a văzut fiecare de drumul său. Condiţia săracului nevoit să cerşească mă preocupă continuu. În textul pe care îl scriu acum încerc să îi surprind esenţa, firea de fiinţă atipică, marginală, dar atât de nefiresc de importantă – judecând după criteriile lumii noastre decăzute. M‑am bucurat cu bucurie mare când am descoperit aceste rânduri la Simone Weil: Hristos „a spus că va răsplăti într‑o zi pe binefăcătorii Săi, atunci când le‑a zis: «Flămând am fost şi Mi‑aţi dat să mănânc». Cine poate fi binefăcător al lui Hristos, dacă nu Hristos Însuşi? Cum poate un om să dea de mâncare lui Hristos, dacă nu este ridicat cel puţin pentru o clipă la acea stare despre care vorbeşte Sfântul Pavel, în care nu el trăieşte, ci doar Hristos trăieşte în el? În textul Evangheliei se vorbeşte numai despre prezenţa lui Hristos în cel nenorocit. Totuşi pare că demnitatea spirituală a celui ce primeşte nu e câtuşi de puţin importantă. Trebuie atunci admis că binefăcătorul este cel care, fiind purtător al lui Hristos, Îl face pe Hristos să pătrundă în nenorocitul flămând împreună cu pâinea pe care i‑o dă. Celălalt poate consimţi ori nu la această prezenţă, exact la fel ca cel ce primeşte Euharistia. Dacă darul este bine dat şi bine primit, trecerea unei bucăţi de pâine de la un om la altul este ceva de ordinul unei comuniuni adevărate” Dacă rândurile de mai sus din Simone Weil m‑au bucurat, cuvintele următoare, pe care o să vi le împărtăşesc, m‑au uimit. Îi aparţin unui mărturisitor din temniţele comuniste, părintele Atanasie Ştefănescu, pe care Dumnezeu l‑a arătat bineplăcut lui: îngropat la Mănăstirea Petru Vodă, monahii de acolo i‑au descoperit după şapte ani moaştele. Iată ce spune: „Nu cere nişte lucruri imposibile Dumnezeu. Lumânările puse cu braţul nu te duc la mântuire. Nici pomelnicele cu căciula. Nici groapa în pământ cu metaniile. Nici post, să te usuci ca scoverga – dacă cleveteşti pe altul sau îl pizmuieşti. Nimic nu‑ţi ajută. Să ai inima curată. Şi milostenia duce la cer, făcută cu discreţie, să nu ştie stânga ce face dreapta. Postul te ajută, dar nu te duce la cer. Milostenia şi inima curată te pot duce.” Dacă nu îl miluim pe cerşetor, măcar să nu îl izgonim, apostrofându‑l. Dacă nu îi dăm un ban, măcar să nu îl judecăm. Iar dacă îi dăm, să nu căutăm în buzunar banul cel mai mic. Dacă îi dăm, să nu îl moralizăm: „Dar vezi să‑ţi iei mâncare, nu băutură!” Dacă se poartă mitocăneşte, să facem efortul extenuant să vedem în el chipul lui Hristos. Ca şi cum am căuta într‑un munte de noroi un ciob de diamant. Indiferent cum vor decurge întâlnirile noastre viitoare cu el, cerşetorul rămâne, pentru fiecare dintre noi, piatra noastră de poticnire sau biletul nostru spre Rai. (Ciprian Voicilă)

Un om ca o gură de aer: domnul Gheorghe Jijie - din volumul „Sfintii de langa noi”

14 decembrie, o zi care pentru mine mai păstra ceva din aerul sărbătorii de pe 13. Într‑o zi de 13 decembrie m‑am născut eu şi tot într‑o zi de 13 decembrie a murit Nichita. Bucureştiul era preschimbat la faţă, mai ales în centru: lumini şi luminiţe aninate de stele din metal cenuşiu, bradul eflorescent de la Universitate, nenumăraţi Moş‑Crăciuni care stăteau spânzuraţi te miri pe unde creau in corpore impresia de sărbătoare. Păreau Moş‑Crăciuni împăiaţi, buni de dus la Muzeul Antipa. Moş Crăciun e, indubitabil, cel mai mare agent de vânzări. Vinde tot: pizza, articole de îmbrăcăminte, jucării... autosugestia că eşti fericit. Aerul sărbătoresc a invadat Bucureştiul şi e pregnant comercial, perfect respirabil pentru omul nou al societăţii de consum. Dacă eşti o fiinţă singură şi te plimbi prin centrul Bucureştiului în acest timp al sărbătorii, te vei simţi şi mai singur. Lumea oamenilor îţi apare ca un conglomerat interesat să cumpere cadouri, să profite de fiecare discount, să vizioneze filmele de sezon din cinematografe. Iar tu te simţi la periferia ei, un exemplar uman jertfit pe altarul singurătăţii. Dacă eşti creştin, te vei întreba unde a dispărut Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Sărbătoarea Crăciunului era a Lui şi marca un eveniment extraordinar: Cel de necuprins S‑a pogorât în timp, în istorie, pentru izbăvirea noastră în eternitate. Oamenii au uitat asta. Şi pe acest fundal al amneziei generalizate a apărut un substitut: Moş Crăciun, un personaj nordic, deci păgân, devenit mai târziu mascota firmei Coca‑Cola. Boem, grăsun, rumen în obraji – semn al sănătăţii şi prosperităţii înfloritoare. Numai bun să îi facă pe oameni să uite de suferinţă, de moarte, de realitate. Să le certifice noua deviză existenţială: „Trăieşte‑ţi clipa!” Sau mai bine, mai adecvat vremurilor: „Trăieşte‑ţi clipa la Mc Donald’s!” Acestea erau gândurile care mă frământau pe dinăuntru când un prieten din Bacău, Doru Vântu, m‑a întrebat dacă sunt liber mai pe seară. Da, eram liber. Şi, da, aş putea să îl însoţesc în Drumul Taberei, să vizităm un bătrân care făcuse ani grei de puşcărie politică. Ne‑a deschis uşa apartamentului un domn care îşi purta cu demnitate bătrâneţile. Demnitate, era primul cuvânt care îţi venea pe buze în prezenţa domnului Gheorghe Jijie. Ne‑a invitat să intrăm şi am pătruns în sufrageria sa, în care mi‑a atras atenţia o servantă pe care stăteau împreună icoane, fotografii ale martirilor din închisorile comuniste, personaje marcante care făcuseră istorie, dar care au fost prigonite şi după moarte de lacheii orânduirii comuniste. Domnul Jijie era trecut bine de 90 de ani, dar nu îşi arăta deplin vârsta. Ai fi zis că are vreo 70 de ani. Discuţia noastră era întreruptă, când şi când, de telefonul fix care suna. Ştiu că m‑a mirat agilitatea cu care sărea din fotoliu pentru a se îndrepta spre telefon. Era plin de vitalitate. Era zi de post şi ne‑a servit cu o mâncare preparată de el. M‑a uimit, iarăşi, că el ţinea post fără ulei. Mi‑a mărturisit că ani de‑a rândul ajuna până la apusul soarelui miercurea şi vinerea, un exerciţiu ascetic familiar tuturor celor care au fost educaţi în Frăţiile de Cruce. În aceste zile rostea de mai multe ori Psalmul 50. Am simţit că am în faţă un om armonios, care găsise măsura propriei fiinţe. Vorbea în cuvinte precise, lipsite de echivoc, pe un ton cald, confesiv, presărat într‑o manieră inconfundabilă cu un „dragă”. La plecare i‑am spus că am la mine o răcliţă în care se afla o părticică dintr‑un craniu de la Aiud, din care izvorâse mai mulţi ani la rând mir, la sfârşitul conferinţei de la Iaşi, de pe 19 martie, dedicată mărturisitorilor din închisorile comuniste. Domnul Jijie s‑a aplecat cu evlavie spre răcliţă, şi‑a făcut semnul crucii şi a început să plângă. Plângea amarnic. M‑am blocat, neştiind dacă am făcut bine sau rău că am scos răcliţa. Când plânsul s‑a mai domolit, domnul Jijie a rostit cu greutate: „Poate că acest mucenic e chiar fratele meu!” Am plecat cu un nod în gât, cu gândul să aflu cine este fratele domnului Jijie. Şi am aflat. Ioan Jijie a fost arestat în 1929 şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. A murit în 1960, în timpul detenţiei, la Aiud, în urma torturilor suferite. De la domnul Gheorghe Jijie ne‑a rămas o declaraţie din care aflăm câte ceva despre pătimirile lui, dar şi despre martirul Ioan Jijie. „Despre fratele meu, Ioan Jijie, ştiu că a fost arestat în Bucureşti şi a trecut prin anchete extrem de dure, aplicându‑i‑se diverse metode de tortură: curent electric, presiune continuă până la alienare, introducerea lui în celule cu T.B.C.‑işti evolutivi până la contractarea bolii. După acest moment, lipsa totală a asistenţei medicale până când a avut o hemoptizie masivă (trei gamele de sânge şi bucăţi din plămâni). Era prea târziu pentru a mai putea salva ceva şi a decedat la vârsta de treizeci şi nouă (39) de ani. Acestea ştiu despre soarta fratelui meu, Ioan Jijie, pe care le declar, susţin şi semnez”. Din aceeaşi declaraţie scrisă pe 15.12. 2009 aflăm amănunte despre calvarul prin care a trecut Gheorghe Jijie. A făcut 13 ani de puşcărie politică. A fost închis la Ministerul de Interne, Penitenciarul Jilava, închisoarea Aiud, lagărul Noua Culme, lagărul Periprava, închisoarea Gherla, penitenciarul Galaţi, Arestul Curţii Marţiale Uranus, închisoarea Văcăreşti. Domnul Jijie descrie o parte din supliciile la care a fost supus: „În timpul anchetei din decembrie 1948 am fost bătut la tălpi («celebra» metodă «la rangă») peste bocancii noi pe care‑i aveam în picioare, până când tălpile acestora s‑au distrus complet (fiecare lovitură de rangă se transmitea până în creier). După ce s‑au distrus bocancii am fost în continuare bătut peste labele picioarelor din care şiroia sânge. La un moment dat, am urlat să mi se dea apă, colonelul Dulgheru personal «satisfăcându‑mi» dorinţa, vărsând în prealabil în pahar conţinutul unui plic. Am crezut că era ceva destinat să‑mi calmeze durerile şi am băut. Dar a fost un drog, probabil scopolamină – pentru a‑mi anihila voinţa – căci am simţit imediat cum nu mai eram stăpân pe reflexele mele. În momentul când au început întrebările, care s‑au succedat până după ce am căzut într‑un fel de somn letargic, din care, ca să mă trezesc şi să pot răspunde întrebărilor eram lovit cu un ciomag gros de cauciuc peste umeri şi peste ceafă. În cele din urmă, m‑au aşezat într‑o pătură şi m‑au dus târâş până la lift şi apoi într‑o celulă unde am zăcut în nesimţire pe ciment, până când am fost trezit din nou cu lovituri de ciomag pentru a fi dus iarăşi la anchetă. Declaraţiile scrise şi semnate sub acest tratament au fost folosite drept probe în timpul procesului. Inutil am arătat instanţei la ce torturi am fost supus (proba mea fiind chiar bocancii distruşi pe care îi încălţasem când am fost dus la proces) şi prin sentinţa numărul 1309/1949 am fost condamnat la 10 (zece) ani de temniţă grea în baza articolului 209 cod penal”. La Jilava „când eram scoşi la aşa‑zisa «plimbare la aer» trebuia să trecem printre două şiruri de gardieni, conduşi de celebrul Ivănică şi care, din ordinul directorului, nu mai puţin celebrul Maromet, ne loveau cu ciomegele unde nimereau. Un distins ziarist evreu a fost atât de puternic lovit, încât s‑a prăbuşit la pământ în nesimţire. Ne‑am oprit să‑l ajutăm, dar potopul de ciomege ne‑a silit să fugim mai departe. Atunci l‑am întâlnit ultima oară pe fratele meu care, legat cu lanţuri la mâini şi la picioare, era în imposibilitatea de a evita loviturile de ciomag, eu protejându‑l din partea dreaptă, sărind în sus să iau eu loviturile în locul lui. Era un coşmar demn de Infernul lui Dante”. După eliberare, „«afară» a început un nou calvar: părinţii erau bolnavi şi bătrâni, iar mie nu mi se elibera un act de identitate, ca să mă pot angaja şi să‑i ajut. La fiecare audienţă la organele de stat mi se cerea să colaborez (să devin informator al Securităţii) pentru a putea beneficia de drepturile fireşti ale oricărui om. Nu am acceptat acest «troc» şi am primit un act de identitate abia după încă doi ani, în urma căsătoriei. Înainte de căsătorie şi după am fost permanent urmărit, după cum rezultă din dosarul de la Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.)”. Domnul Jijie era o fire smerită, interesată mai degrabă să îi pună în valoare pe ceilalţi, pe care îi socotea mult mai importanţi decât el. Aşa se face că în ultimii ani de viaţă a scris câte o monografie despre profesorul George Manu, Vică Negulescu sau Nicolae Petraşcu. Prin cărţile de memorialistică a închisorilor apar risipite câteva întâmplări cu el, bucăţi de viaţă care contribuie la configurarea portretului său moral. Amintesc aici câteva. Nicolae era un tânăr din Târgovişte. A fost arestat de comunişti la vârsta de 16 ani. Cu puţin timp înainte să fie eliberat, a căpătat o boală psihică. Domnul Jijie avea grijă de el zilnic, îmbrăcându‑l dimineaţa şi hrănindu‑l. Nicolae s‑a vindecat înainte de eliberare prin rugăciunea asiduă a părintelui mărturisitor Zosim Oancea În 1960, la Jilava, Gheorghe Jijie stă în aceeaşi celulă, o lună de zile, cu Constantin Noica. Discută probleme de geometrie, Noica fiind interesat în special de problema raportului şi de extinderea sa la domeniul filosofiei. Pentru că Noica era pur şi simplu epuizat fizic, în urma tratamentului de exterminare prin înfometare, aplicat de torţionarii comunişti, de fiecare dată când îi venea rândul să care la veceu ciubărul cu dejecţii, domnul Jijie îl înlocuia, preluând această corvoadă. La un moment dat, Noica îl roagă pe Vasile Blănaru Flamură: „(...) Fă‑mi un serviciu, de‑i întâlneşti pe Filon Lauric, pe inginerul Ghiţă Jijie şi pe ceilalţi apropiaţi sufletului meu, salută‑i cu drag din partea mea. Nu de la gândirişti, ci de la ei, de la aceşti copii curajoşi şi tari, am învăţat filosofia stăpânirii de sine”. Într‑o zi de vară toridă domnul Jijie s‑a hotărât să facă marele pas şi să ne părăsească pentru lumea camarazilor săi de ideal, luptă şi suferinţă. Când am aflat vestea m‑am simţit ca o baterie care a fost văduvită pentru totdeauna de generatorul ei. Mă obişnuisem să îl sun din când în când, totdeauna uşor stânjenit pentru că ştiam că este grav bolnav şi nu voiam să îl tulbur de fel. Într‑o zi i‑am zis: „Să ştiţi că, deşi nu îndrăznesc să vă sun des, mă gândesc în fiecare zi la dumneavoastră”. Şi mi‑a spus: „Dragă, un gând bun e un lucru bun”. Altădată m‑a uimit tăria cu care mi‑a mărturisit: „Dragă, eu şi la vârsta asta – domnul Jijie era trecut, cum v‑am spus, de 90 de ani – dacă situaţia ar cere‑o, aş fi în stare să îmi dau viaţa pentru Căpitan!” L‑am vizitat, pentru ultima oară, la Biserica Gorgani, regăsindu‑l aşa cum îl ştiam: emana un aer calm, egal cu sine, împăcat. Aşa cred că mor oamenii conştienţi că şi‑au împlinit datoria faţă de ei înşişi, faţă de viaţă, în faţa lui Dumnezeu. Cu atât mai mult eroii – asemeni domnului Jijie – care au smuls din carnea lor orice poftă, fiecare ispită care le ameninţa drumul spre ţintă. Am scris atunci un text care mai păstrează ceva din emoţia şi părerea de rău care m‑au învăluit în acea vară toridă. „Întorcându‑mă de la Biserica Ilie Gorgani, unde prietenii încă îşi mai pot lua rămas bun de la domnul Gheorghe Jijie, m‑a urmărit – în timp ce străbăteam bulevardul Elisabeta – seninătatea de pe chipul domniei sale, care m‑a frapat şi în timpul vieţii lui, dar mai cu seamă acum, în moarte. M‑am rugat pentru odihna sufletului său, dar m‑am trezit că mă rog pentru mine. Să fiu şi eu la fel de senin în moarte ca el. Să mijlocească şi pentru mine, păcătosul, la tronul lui Dumnezeu. Domnul Jijie era limanul la care omul ajungea ca să mai ia o gură de aer, atât de necesară pentru lupta cu viaţa haotică şi amorfă. Unul din cele mai frumoase cadouri pe care mi le‑a făcut Dumnezeu a fost ca odată, pe 14 decembrie, la o zi după aniversarea mea, să mijlocească întâlnirea noastră. Mă fascinau la el calmul de dincolo de fire – înrădăcinat, parcă pentru totdeauna, în nevăzut – pe care îl transmitea celor care intrau fie şi pentru o scurtă vreme în biografia sa – şi smerenia cu care evita gesturile şi discursurile în public. Vedeam la el o rectitudine specifică supravieţuitorilor închisorilor comuniste, care nu îi lasă nici vieţii, nici logicii să fie şi albă şi neagră în acelaşi timp. La oamenii aceştia orice formă de relativism este exclus. Pentru noi, tinerii formaţi în cultura dilematică a compromisului, toţi aceşti bătrâni sunt rămăşiţele unei lumi în care lucrurile nu îşi uitaseră încă rostul. Ultima oară când ne‑am văzut, referindu‑se la un om care îşi eticheta semenii, condamnându‑i pentru totdeauna, pornind de la un accident biografic pe care l‑au îndurat, domnul Jijie mi‑a spus că Dumnezeu nu judecă omul după un moment de cădere sau de înălţare, ci după întreaga linie a vieţii lui. Cuvântul aceasta mi‑a dat curaj, mai ales că în spatele lui se întrevedea un munte de suferinţă, o îndelungă experiere a acestui adevăr. Orice întâlnire cu el te readucea la viaţă, te recalibra. Mă bucur pentru că de acum încolo o să am un prieten dincolo, care va mijloci şi pentru mine, păcătosul, dar mă întristez amarnic pentru că se duc oamenii noştri liman, oamenii noştri gură‑de‑aer. Bunul Dumnezeu să îl odihnească cu drepţii şi pentru ale lui rugăciuni să ne mântuiască şi pe noi!” Textul scris atunci pare sau chiar este patetic. El a izvorât din constatarea dezolantă că România de astăzi nu mai are absolut nimic din România lor. Ei s‑au educat în spiritul jertfei pentru Hristos şi neamul românesc. Noi trăim din plin în spiritul vremii – în deplin hedonism şi consumerism. Ei aveau un ideal: să construiască prin propria jertfă o Românie fundamental creştină şi puternică în istorie. Noi nu mai avem un ideal. Avem scopuri – pe termen scurt, care vizează întotdeauna binele nostru individual, nicidecum binele comun. Ei definiseră caracteristicile, profilul unui bine comun pentru care înţeleseseră să renunţe la orice interes sau satisfacţie personală. Noi trăim ca nişte şoareci, fiecare în cuşca lui, permanent atenţi să nu ne fie furată brânza de sub nas. Pentru ei România reprezenta o realitate mai concretă decât propria lor viaţă. Nouă ne este ruşine, şi – mai nou – teamă să rostim „român” sau „România”. Ei erau gata să moară pentru pământul românesc, noi suntem indiferenţi când ni se otrăvesc resursele naturale şi când trupul României ameninţă să se disipeze. Ar merita măcar să ne întrebăm cum s‑ar fi raportat ei la fenomenul Pungeşti sau la ideea de a regionaliza România. Prin ei dispare acea Românie interbelică, normală, orientată spre Dumnezeu. Dispar dintre noi exemplele ei vii, integre. Nu‑mi rămâne decât să retrezesc, la nevoie, în mine amintirea domnului Jijie şi să recitesc îndemnul pe care mi l‑a scris pe o carte: „Dragului Ciprian, să‑l ajute Dumnezeu să se realizeze cât mai aproape de linia creştină”. (Ciprian Voicilă)

Puteți asculta aici emisiunea „Teme deschise” (Radio România Cultural), despre „Sfinții de lângă noi”

Puteți asculta emisiunea „Teme deschise”- de la Radio România Cultural-, având ca subiect „Sfinții de lângă noi”, aici sau aici.

Arhiereul veghează la Rohia - din cartea „Sfinții de lângă noi”

Când spui Mănăstirea Rohia, spui Nicolae Steinhardt. În adolescenţă, descoperisem Jurnalul fericirii, prima carte de memorialistică a închisorilor citită, din care aflasem despre pătimirile eroilor şi sfinţilor anticomunişti. Era un timp minunat, în care mă îndrăgostisem de constelaţia Generaţiei Criterion şi de sateliţii săi, mai mult sau mai puţin apropiaţi. Citisem mai întâi cartea de articole şi interviuri Între Dumnezeu şi neamul meu, cu şi despre Ţuţea. Petre Ţuţea mi se părea un intelectual creştin şi un erou magnific. În viaţă, cele două tipuri umane – eroul şi intelectualul – de obicei se exclud. Iată că Petre Ţuţea ieşea din tiparele comune. Coborâse cultura de pe soclul ei preţios, uneori snob de‑a dreptul, şi o transformase într‑un mod de a fi. Iar cultura aceasta avea, pentru el, un ax interior: pe Iisus Hristos. Ţuţea suferise pentru filosofia sa, pentru Weltanschauungul său. Îşi plătise viziunea despre lume şi viaţă cu treisprezece ani de temniţă grea. Aflasem că Ţuţea a fost bun prieten cu Cioran, un personaj situat la antipod. Am citit, în consecinţă, mai întâi Silogismele Amărăciunii şi am constatat că Cioran nu era nicidecum un ateu. Fiu de preot din Răşinari, Cioran se afla într‑o luptă continuă cu Demiurgul. Îşi trăia angoasele metafizice la înălţimi îngrijorătoare. În volumul de convorbiri, mărturiseşte că timp de şapte ani a suferit de insomnie. În perioada în care fusese profesor de filosofie la Braşov, decisese să nu mai vorbească decât cu Dostoievski şi Shakespeare. Aceştia doi surprinseseră în opera lor suferinţa şi tragismul condiţiei umane, întreaga lor operă provenind din aceste izvoare. Prin urmare, doar cu ei doi merita să dialoghezi. Într‑o zi, se apropie de profesorul de filosofie Emil Cioran un coleg, care avea chef de oareşicare conversaţie. Cioran se întoarce spre el şi îl întreabă: ‑ Cine eşti, Shakespeare sau Dostoievski? Şi pentru că, din întâmplare, nu era niciunul dintre ei, a refuzat să vorbească cu el. Am simţit permanent în Cioran un om şi un gânditor autentic. Un filosof care, toată existenţa sa, a avut grijă să trăiască la periferia sistemului. Cu excepţia scurtei perioade de profesorat de la Braşov, Cioran a trăit continuu din burse, refuzând postura de angajat al vreunei instituţii. La Paris, trecut bine de patruzeci de ani, mânca la cantina studenţilor. Peste ani, aveam să descopăr o însemnare în revista Vatra Românească, din care am aflat că Cioran, la sfârşitul vieţii, s‑a împăcat cu Dumnezeu: s‑a spovedit şi s‑a împărtăşit înainte de obştescul său sfârşit. Acest mic‑mare amănunt mi‑a fost confirmat de un preot din Bucureşti, care mi‑a povestit că, în ultimii lui ani de viaţă, Cioran nu mai primea pe nimeni în mansarda sa de pe Rue Avenue, cu excepţia preoţilor ortodocşi. Au urmat alte descoperiri livreşti: romanele şi cărţile savante ale lui Mircea Eliade, eseistica lui Constantin Noica, romanele lui Mihail Sebastian, cursurile de metafizică, istoria logicii şi filosofia religiei, ţinute la Universitatea Bucureşti de Nae Ionescu. Eliade mi se părea un erou modern prin lupta sa acerbă cu timpul şi prin efortul de a asimila domenii întregi ale spiritului. Idealul său existenţial era cel renascentist, de homo universalis. Noica îşi asumase sarcina de a scoate la lumină straturile filosofice ale limbii române, dezvoltând o viziune filosofică românească. Profesorul Nae Ionescu, prin pedagogia sa negativă, prin exerciţiile de dezvăţare, prin exemplul unei gândiri care se desfăşoară pe cont propriu, era centrul care generase toată această generaţie trăiristă. Nae – cum îi spuneau ei, cu familiaritate şi admiraţie – era mai fascinant decât toţi emulii săi la un loc. În această galerie, Steinhardt îşi avea locul său precis. Scrisese chiar o carte, În genul... tinerilor, în care imita stilul literar al colegilor săi de generaţie. Scrisul său denota vioiciune, inteligenţă, optimism. Jurnalul fericirii este un antidot eficace în perioadele de depresie, de dezgust existenţial. Arestat în lotul Noica‑Pillat, în iadul puşcăriilor comuniste unde mulţi şi‑au găsit sfârşitul, Steinhardt L‑a cunoscut pe Hristos şi a trecut de la moarte la viaţă, botezându‑se ortodox. Jurnalul îmi pare a fi un puzzle dintr‑o Românie crepusculară, dar care conţine întâmplări exemplare, sfaturi practice, portrete de sfinţi şi eroi. Este viu, tocmai pentru că e fragmentar. E scris aşa cum îi vin omului gândurile. Fără sistem, fără supremaţia raţiunii, care pune o ordine rece în întâmplări. Steinhardt, pentru mine, nu mai era de găsit în carne şi oase pe pământul acesta. Aş fi putut să îl întâlnesc, în schimb, pe omul care l‑a ajutat să se retragă din vâltoarea lumii la Mănăstirea Rohia. Înalt Preasfinţitul Justinian Chira, un apropiat al intelectualilor incomozi pentru sistemul comunist, ca Noica sau Ioan Alexandru. Citisem cu viu interes cărţile lui Bogdan Eduard. Îmi rămăsese în memorie episodul în care într‑o noapte vin securiştii să îl aresteze pe Justinian şi nu pot trece de un zid de aer care se interpune între ei şi el. În 2013, s‑a ivit şi prilejul să îl văd faţă către faţă. L‑am însoţit pe Danion la unele conferinţe despre sfinţii închisorilor şi despre Sfântul Iov din Uglea (un mărturisitor român, după tată, canonizat în data de 18 septembrie 2008), conferinţe care au avut loc în Baia Mare, Sighet şi Satu Mare. Ne‑am pornit cu o maşină mică, un Peugeot, spre Rohia. Privirea mea se hrănea, hămesită, din priveliştile punctate cu dealuri, coline împădurite şi case ţărăneşti, rămase ca nişte vestigii dintr‑un timp revolut. Ca şi cum România creştină, arhaică, profundă s‑ar fi retras într‑o mişcare de reflux din graniţele ei ştiute şi s‑ar fi statornicit acolo, în Ţara Lăpuşului. Am urcat spre mănăstire pe un drum spiralat, drumul fiind flancat de pădurea de stejari şi fagi peste care se instaurase din plin toamna. Un covor pastelat, galben‑rubiniu, roşu‑violaceu, negru‑cenuşiu învăluise pământul. Înainte de a intra la Înalt Preasfinţitul, am admirat casa smerită în care vieţuieşte, care mai păstrează aroma casei tradiţionale româneşti. După câteva minute de aşteptare, în camera de oaspeţi a pătruns arhiereul. M‑au uimit mai întâi ochii săi luminoşi. Lumina se revărsa ardentă spre noi, dintr‑o sursă nevăzută nouă, profanilor. Apoi am privit prin preajmă, la pereţii înţesaţi cu cărţi. Cu aviditate, pentru că iubesc pătimaş cărţile. Îmi place să le simt mirosul, textura, personalitatea fiecăreia. Aşa cum îmi place să mă iluzionez că undeva, printre rânduri, stau pitulate adevăruri care abia aşteaptă să fie descoperite. „Un rugător”, mi s‑au confesat ochii arhiereului. „Un intelectual”, i‑au completat portretul interior cărţile preţioase, strânse cu sârg de‑a lungul celor 92 de ani ai săi, aşezate cu mare atenţie în rafturile străvechi de bibliotecă. Dar asta n‑a fost tot. Venisem la Înalt Preasfinţitul Justinian Chira cu gândul expres de a‑i cere binecuvântarea ca să scriu în continuare spre slava lui Dumnezeu. Anii pierduţi printre fantasmele intelectualismului, clipele jertfite culturii de dragul culturii, eul gonflat prin abundenţa informaţiilor necesare dar nu şi suficiente pentru izbăvirea lui, curiozitatea care răscoleşte ca o babă oarbă prin sipetul unde stau zăvorâte tainele lumii – toate mi se păreau năzăriri ale firii, în căutarea sinuoasă a adevărului, pe care le lăsasem în urmă. Mă hotărâsem să le fac pe toate pentru Dumnezeu: să gândesc, să scriu, să vorbesc, să respir, să admir, să înving, să mă las înfrânt, să urăsc de moarte păcatul, să caut frumosul bine camuflat în urâciunea zilnică, să iert de şaptezeci de ori câte şapte, să pun între paranteze dorinţa polimorfă de a căuta plăcerea şi de a evita constant orice suferinţă, să amân momentul răzbunării până când orice umbră de dorinţă de răzbunare se va evapora de la sine, să nu mă mai rog pentru mine, ci întotdeauna pentru ceilalţi. Iar dacă trăiesc, pentru Dumnezeu să trăiesc, şi, dacă voi muri, pentru El să mor. I‑am cerut, aşadar, Înalt Preasfinţitului Justinian binecuvântarea de a scrie, iar sfinţia sa mi‑a dat‑o grabnic, tare şi răspicat: ‑ Să nu te opreşti! Dar asta n‑a fost tot. Ne‑a vorbit despre omul‑microcosmos, care cuprinde în el şi mineralul şi vegetalul şi animalul, dar care le transcende pe toate prin conştiinţa pe care a sădit‑o Dumnezeu în el. Auzindu‑l, mi‑am recăpătat încrederea în om. Fiecare fiinţă are ascunse în ea potenţialităţi nebănuite, prin care poate deveni cu adevărat bună. Ştiam că lumea este creaţia lui Dumnezeu şi că El o ţine permanent în existenţă. Dar, în sinea mea, pe acest adevăr simplu şi fundamental se depusese în straturi cenuşa neîncrederii în om şi în lumea sa de artefact. Arhiereul de la Rohia le spune adesea vizitatorilor: „Sunteţi sfinţi!”, spre stupoarea acestora. Le reaminteşte de cea mai înaltă chemare a lor: asemănarea cu Hristos. Am regăsit cu mare bucurie în Înalt Preasfinţitul Justinian legătura străveche dintre cult şi cultură, optimismul creştin, convingerea că lumea pe de‑a‑ntregul este bună. Fiecare clipă ce ni s‑a dat este de la Dumnezeu şi trebuie să Îi mulţumim pentru ea, ne învaţă el. Fiecare picătură de timp poate fi trăită în faţa lui Dumnezeu, devenind astfel rugăciune, comuniune cu Izvorul vieţii. Dacă mi s‑a născut în minte un cuget bun, este de la Dumnezeu. Dacă mi‑am revăzut un prieten după care a tânjit inima mea amar de vreme, întâlnirea e de la Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Să Îl vezi pe Dumnezeu în lucrurile mici, plăpânde, insignifiante înseamnă să Îl vezi peste tot. El este Cel ce oferă şi Cel ce Se oferă. Înalt Preasfințitul Justinian simţea încă din copilărie, că nu există loc în care să nu fie prezent Dumnezeu. Acest arhiereu îţi redă bucuria de a trăi, ca dar dumnezeiesc. Nu întâmplător Înalt Preasfinţitul s‑a născut în Duminica Tuturor Sfinţilor, o zi a bucuriei şi a învierii. Dar asta n‑a fost tot. Pe drumul spre Mănăstirea Rohia, mi‑a venit gândul să îi cer Înalt Preasfinţitului o dedicaţie pe o carte. Dar nu aveam la mine nicio carte scrisă de sfinţia sa. Tânărul care ne‑a ajutat să intrăm la el m‑a sfătuit să nu îi cer verbal dedicaţia. Fiind un apropiat al lui, ştia din experienţă că Dumnezeu i‑a dăruit harul de a citi gândurile oamenilor. După ce am discutat despre una, despre alta, când a apărut o pauză în discuţia noastră, m‑am hotărât să îi cer să ne scrie pe ceva o dedicaţie, mie şi soţiei mele, Angela. Cuvintele cererii îmi stăteau pe buze, gata să ţâşnească afară. Deodată văd că vlădica întinde mâna şi ia o iconiţă cu Maica Domnului şi începe să scrie ceva pe spate. Când termină de scris, mi‑o întinse şi îmi spuse: ‑ Uite, pentru soţia ta, Angela, binecuvântare arhierească! Ştiam că Înalt Preasfințitul Justinian are mare evlavie la Maica Domnului. Dânsul le recomandă credincioşilor să citească la vreme de încercare Paraclisul Maicii Domnului, acesta fiind un sprijin tare şi un prilej de mângâiere pentru orice suflet suferind sau scârbit. Sfatul său are rădăcini în experienţa sa bogată de viaţă. Tatăl său a trecut la Domnul, „a adormit” – cum spune el – în timp ce Justinian, copil fiind, citea Paraclisul. Maica Domnului, le spune el pelerinilor, este cea care ne acoperă permanent. Mărturiseşte cu convingere că toată viaţa sa s‑a desfăşurat sub ocrotirea Maicii Domnului. Dar asta n‑a fost tot. Înainte de a ne porni pe drumul de întoarcere, ne‑am ridicat de pe scaune, ca să facem o fotografie împreună. Lângă Înalt Preasfinţitul Justinian a nimerit un prieten de‑al meu. Nu ştiu cum arhiereul l‑a atins, involuntar, în dreptul plexului solar, şi atunci s‑a întors spre acesta şi i‑a spus: ‑ Tu ai fost un mare păcătos! Prietenul meu se întorsese de curând la Hristos venind din lumea drogurilor şi a desfrânării. Cu un an în urmă se întâmplase ceva similar. Veniseră un reporter şi un cameraman de la o televiziune să îi ia Înalt Preasfințitului un interviu. În toiul interviului, Înaltul Justinian pune mâna pe unul dintre ei şi îl întreabă: „Dar tu ce religie ai?” Acela era adventist. Înainte de a ieşi pe uşă, Înalt Preasfinţitul ne‑a sărutat pe creştet pe fiecare, binecuvântându‑ne. Mi‑a spus şi mie: „O să mă rog pentru fetele tale, păcătosule!” (îl rugasem să se roage pentru soţia mea, Angela, şi pentru fiica noastră, Miriam, conştient fiind de puterea rugăciunii sale). Prietenului meu i‑a dat sfatul de a privi – se înţelegea, femeile – de la brâu în sus, fără ca acesta să îi fi mărturisit în prealabil nici cel mai mic gând despre lupta lui duhovnicească. Dar asta n‑a fost tot. Am cules cu evlavie şi interes o parte din învăţăturile şi sfaturile pe care Înalt Preasfinţitul le oferă apropiaţilor săi şi vi le împărtăşesc, la rândul meu, ca atare. El crede din toată inima că dragostea lui Dumnezeu pentru om covârşeşte păcatele pe care le putem face noi, oamenii. Nu putem noi păcătui cât poate Dumnezeu să ierte. Ne sfătuieşte ca, atunci când ne rugăm, să fim conştienţi că în faţa lui Dumnezeu suntem totdeauna slugi netrebnice. Trebuie să ne conştientizăm propria nimicnicie. Înalt Preasfinţitul Justinian ne recomandă să spunem Rugăciunea lui Iisus măcar de o sută de ori pe zi, având conştiinţa că suntem nimic în faţa lui Dumnezeu şi că tot ceea ce avem bun în noi de la El provine: gânduri bune, sentimente, inspiraţie. Tot ce este viaţă în noi de la Izvorul Vieţii provine. M‑a covârşit până la lacrimi un amănunt pe care l‑am aflat. Încă de pe vremea în care era vicar la Cluj, Înalt Preasfinţitul obişnuia să deschidă fereastra la miezul nopţii şi să se roage, îndreptat cu faţa spre oraş, pentru toţi oamenii. Pentru bolnavii care îşi dădeau duhul în mâinile lui Dumnezeu, pentru doctorii care le vegheau la căpătâi ultimele clipe de viaţă pământească, pentru poliţişti, pentru brutarii care preparau pâine pentru a doua zi, pentru cei aflaţi în închisori, pentru cei credincioşi şi pentru cei necredincioşi. Ne‑am pornit spre Baia Mare, nu înainte de a ne închina la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care se găseşte în Paraclisul Sfântul Ierarh Nicolae. Am aflat că prin 1940, icoana a supravieţuit unui incendiu iscat acolo. Şi nu înainte de a ne opri la mormântul monahului Nicolae Steinhardt şi a ne ruga o fărâmă de timp, cu capul sprijinit de crucea lui. Mă surprind adesea imaginându‑mi următoarea scenă: la miezul nopţii, un arhiereu vechi de zile deschide fereastra şi se roagă pentru noi toţi. Arhiereul veghează la Rohia. Arhiereul ne veghează somnul, de la Rohia. (Ciprian Voicilă, capitol din cartea Sfinții de lângă noi, Editura Areopag, 2014)

Alexandra Svet despre „Sfintii de langa noi”

Mult mai mult decat o carte. Intalniri cu Vesnicia. Binecuvantari pe care le simti parca aievea, ca si cum ai fi chiar in fata ochilor blanzi si senini ai Parintelui Justin, ca si cum te-ar ajunge binefacatoare rugaciunea din fata ferestrei deschise a Arhiereului de la Rohia care iti cunoaste fiecare gand, ca si cum ai simti linistea lui Cioran dinaintea mortii....pentru ca, iata, de aici am aflat ca a murit spovedit si impartasit.... Nu va spun mai multe, va las sa descoperiti singuri comorile din carte- de la cei care au descoperit taina tineretii fara de batranete si a vietii fara de moarte. Lasati-l pe Ciprian Voicila sa va poarte de mana, sa va arate lumea vazuta prin ochii sai si sa va inalte inimile. Va soptesc doar cateva ganduri de-ale lui, care pe mine m-au cutremurat... “Mă hotărâsem să le fac pe toate pentru Dumnezeu: să gândesc, să scriu, să vorbesc, să respir, să admir, să înving, să mă las înfrânt, să urăsc de moarte păcatul, să caut frumosul bine camuflat în urâciunea zilnică, să iert de şaptezeci de ori câte şapte, să pun între paranteze dorinţa polimorfă de a căuta plăcerea şi de a evita constant orice suferinţă, să amân momentul răzbunării până când orice umbră de dorinţă de răzbunare se va evapora de la sine, să nu mă mai rog pentru mine, ci întotdeauna pentru ceilalţi. Iar dacă trăiesc, pentru Dumnezeu să trăiesc, şi, dacă voi muri, pentru El să mor.“

Alex Rădescu: “Sfinţii de lângă noi. Întâmplări, portrete, reflecţii” – Ciprian Voicilă

De la francezi avem expresia livre de poche. Ca format, in aceasta categorie se incadreaza noul volum al lui Ciprian Voicila:”Sfinţii de lângă noi. Întâmplări, portrete, reflecţii” Ca structura si continut, este însă o carte de suflet. Personajele, vieţile lor (contemporani cu secolul nostru), motive de tainice si roditoare întâlniri pentru Ciprian. Si prin el, autorul, ziditoare pentru noi, cititorii. Intalniri cu Pr. Justin Parvu, cu Maica Paisia, cu cersetori, cu Cedry2k, cu Gh. Jijie si Pr. Macarie si multi altii. Reflectii despre banalizarea binelui, despre identitate sau dorul arhaic (cu frumos!), despre Muzeul Ţăranului Român în vremuri de cumpănă… Am avut bucuria sa primesc aceasta carticica chiar de la autor, întărita cu pecetea scrisului sau de mână. Marturisire nu pentru fala rafturilor mele cu carti (desi nu e irelevant sau de ignorat), ci pentru nota personalista, a sângelui albastru trecut prin pixul mecanic. Cartea se gaseste la librariile Sophia si Evanghelismos, dar îi mai dorim si alte lansari! Doamne ajuta! (Alex Rădescu). Textul a fost preluat de aici. Alex Rădescu este coautor la volumul Jurnal athonit. Pagini de ucenicie.

În curs de apariție la Editura Areopag: Ciprian Voicilă - „Sfinții de lângă noi”. Capitolul „Părintele Macarie sau reînvățarea firescului”

Întâlnirea cu părintele Macarie este un test pentru orice om care îi trece pragul. Oamenii vin cu nemiluita, aduşi de puhoiul nevoilor care îi mână de la spate: suferinţe de tot felul, divorţuri, boli letale, infertilitate, nesiguranţa unui serviciu sau a zilei de mâine, neînţelegeri casnice... Înainte de a‑l vedea pe părintele în carne şi oase, fiecare pelerin ajuns la Schitul Muntioru se întâlneşte, prin intermediul imaginaţiei proprii, cu un personaj de poveste, dacă nu de roman, al cărui portret se compune ca un puzzle din mărturiile altora, ale celor care au avut şansa să îl întâlnească în realitate. Creştinul râvnitor să‑l cunoască află, mai înainte de toate, că prin rugăciunile părintelui unii oameni L‑au întâlnit pe Dumnezeu, alţii s‑au vindecat de boli fără de leac sau că în casa celor învrăjbiţi s‑au întors pacea şi bucuria Duhului Sfânt. Înţelege că părintele are puterea să te facă să întrevezi aurora zilei de mâine, prin negura grijilor şi necazurilor care îţi întunecă privirea. Aşa se face că viitoarea întâlnire cu părintele, părinte care poartă în special pecetea harismei înainte‑vederii, pe care Dumnezeu i‑a dăruit‑o, naşte în sufletul pelerinului teama de a nu‑i fi citit („scanat”) sufletul cu întregul lui complex de patimi colcăitoare şi nevolnicii. În faţa „pericolului” iminent, reacţiile sunt variate, ca şi oamenii. Unii, familiarizaţi cu vieţile sfinţilor, se pregătesc de întâlnire ţinând post şi rugându‑se cu osârdie. Credinţa lor intimă este că doar în acest fel vor primi prin gura părintelui cuvântul de la Dumnezeu. Nevoinţa la care se supun deliberat este sporită de drumul arid de munte, care face legătura între comuna Vintileasca şi platoul muntos pe care părintele a construit, în urma unei vestiri dumnezeieşti, Schitul Muntioru, situat pe la 1200‑1300 de metri altitudine. Una este să parcurgi drumul confortabil, ca un veritabil reprezentant al societăţii de consum, şi alta e să urci la pas, indiferent de starea vremii. Am urcat într‑o iarnă, cu senzaţia acută că drumul până la schit devenise infinit şi că nu voi mai ajunge niciodată la destinaţie. Totul în jur era dalb, îngheţat, de o frumuseţe nordică, aproape abstractă. Urcam orientându‑mă după sârma de telegraf şi având ca reper terestru o potecă creată de paşii unor pelerini mai vechi. La un moment dat, poteca a dispărut cu desăvârşire, urmând ca eu să fiu „deschizător de drum” pentru alţi creştini care vor urca după mine, dornici să primească sfaturile şi mângâierea părintelui Macarie. Când am ajuns sus pe plai, picioarele mi se afundaseră în zăpadă până la şold şi un vifor ca în stepele ruseşti mătura totul în cale, în rotocoale spiralate. Greutatea drumului este compensată din plin de frumuseţea peisajului. Foşnetul pădurii, un imn permanent pe care natura îl înalţă Creatorului, îl însoţeşte participativ pe călător. Pădurea e tainică, misterioasă. Ascunde vietăţi şi secrete. Te protejează, dar te şi expune. Îţi transmite semnale dintre care pe unele nu le ştii interpreta. Pădurea îţi e familiară şi totuşi atât de străină. Urci - şi suflarea ta accelerată se contopeşte cu vântul. Bătăile alerte ale inimii tale se confundă cu sunetele care ies din trunchiul copacilor sau din legănatul crengilor. O pădure nu este niciodată frumoasă. Este sublimă. Când urci spre părintele, nu ai cum să nu te întrebi de ce omul a părăsit natura pe care Dumnezeu o plămădise special pentru el şi a preferat să se retragă în mediul artificial al oraşelor şi să locuiască în cutii de chibrituri suprapuse, pe care unii le numesc preţios blocuri sau locuinţe. Ajuns, în sfârşit, în faţa părintelui Macarie ai toate motivele să fii cuprins de uimire. Într‑adevăr, privirea ascetică a părintelui te scrutează din cap până în picioare, te pătrunde până în măduva oaselor. Dacă ai venit la el cu gândul viclean de a afla ce‑ţi rezervă viitorul, vei fi complet dezolat: părintele îi respinge categoric pe amatorii de ghicitorii, necatadicsind, de cele mai multe ori, să le vorbească. Dar, dacă ai poposit la el cu dorinţa sinceră de a‑ţi îndrepta viaţa, de a primi de la el un sprijin duhovnicesc, de folos pe drumul sinuos al mântuirii, părintele va simţi din prima clipă dorinţa ta cea bună şi te va sfătui cu toată dragostea sa. Înfăţişarea părintelui Macarie este cu totul memorabilă. Mic de stat, dar vânjos, e îmbrăcat întotdeauna într‑o haină smerită, care nu are cum să nu îi sară în ochi omului proaspăt ajuns din lumea opulenţei şi a consumismului: un halat ponosit dă mărturie despre simplitatea şi firescul purtătorului său. În sfârşit, stai în faţa unui om care nu te judecă după aspectul exterior, după haina pe care o porţi, după categoria socială din care provii, după criteriile lumii şi ale lumescului. Când l‑am văzut prima dată, m‑a marcat chipul său luminos, pe care l‑am regăsit ulterior în fotografiile pe care le‑am studiat îndelung. Mi‑a amintit spontan de chipul părintelui Sofian de la Antim, dar şi de părintele Ilarion Argatu. Am citit în această potrivire dovada de netăgăduit că oamenii care se nevoiesc să I se asemene lui Dumnezeu ajung să îşi semene unii altora prin Iisus Hristos, Noul Adam. Stând lângă părintele, am încercat, pândindu‑i mişcările, să‑i surprind gesturile, cuvintele care ar putea să exprime lucrarea sa lăuntrică. În toate am descoperit un călugăr simplu, riguros cu el însuşi, dar foarte milosârd cu ceilalţi, care respectă la sânge rânduielile vieţii monahale. M‑a mirat adânc simplitatea şi firescul părintelui. Un om fără de vicleşug – a mărturisit despre el cineva care îl văzuse întâiaşi dată. Un om fără de calcul – aş putea adăuga eu. Noi suntem produsul şi victimele unei lumi care are ca indicator principal calculabilitatea. Ne orientăm, în primul rând, după idolul eficienţă şi pentru asta trebuie să ne calculăm permanent: resursele, şansele pe care le avem ca să ne atingem scopurile, profitul, pierderile. Relaţia noastră cu Dumnezeu a devenit, şi ea, tributară calculului. Principiul do ut des – „îţi dau ca să îmi dai” – stăpâneşte, pare‑se, cerul şi pământul. Părintele Macarie contrazice flagrant acest principiu prin felul său de a fi. Îţi spune adevărul despre tine, verde‑n faţă, chiar dacă ştie că, rănit în ego‑ul tău, în amorul tău propriu, s‑ar putea să nu mai treci pe la el niciodată. În faţa părintelui se desprind una câte una măştile duhovniciei de carnaval. Postura dinadins smerită, tonul mieros, afişarea fariseică a evlaviei dispar, nici nu zici că au fost. Prezenţa părintelui reclamă revenirea în limitele firescului. În prezenţa sfinţiei sale totul se reduce la esenţial. Accidentalul, accesoriul cad într‑un plan secund. Ultima oară când l‑am văzut, l‑am rugat să îmi spună un cuvânt de folos, orientativ. Mi‑a pus câteva întrebări, fundamentale pentru buna situare a creştinului familist pe drumul mântuirii. Dacă îmi fac datoria de soţ, dacă îmi ajut soţia în greutăţile cotidiene, dacă sunt un tată bun. Dacă m‑am mai lăsat în voia patimilor – întrebare pe care o socot capitală. Te poţi duce cu osârdie la biserică, poţi ţine post, te poţi ruga îndelung, dar dacă nu lupţi cu patimile tale, dacă nu rupi din tine păcatul, este ca şi cum ai încerca să alergi spre linia de sosire într‑un picior. Altădată l‑am întrebat cum crede sfinţia sa că ar trebui să ne rugăm. Vorbeam despre Rugăciunea lui Iisus şi multitudinea de variante în care poate fi sau trebuie rostită. Părintele mi‑a dat un răspuns care m‑a reaşezat – pentru a câta oară? – în limitele firescului: rugăciunea trebuie spusă din inimă, cu trăire. Nu contează cât te rogi, important e cum te rogi. Părintele pune accent pe calitatea vieţii duhovniceşti, nu pe cantitate – o perspectivă situată în răspăr faţă de curentul dominant, marcat de domnia cantităţii asupra calităţii. În privinţa postului, părintele sfătuieşte cu acelaşi discernământ şi realism: fiecare trebuie să ţină post după puteri şi după cum îl povăţuieşte duhovnicul. Rugăciunea şi postul sunt mijloace importante pentru devenirea noastră duhovnicească. Esenţială este, însă, dragostea pe care o manifestăm faţă de Dumnezeu, dar şi faţă de aproapele nostru, care, pe zi ce trece, este aruncat la marginea deznădejdii, mai urgisit, mai părăsit, mai alienat. Dacă nu s‑ar răsfrânge din plin în felul de a fi al părintelui, aţi putea spune că această povaţă este ca oricare alta. Pelerinul ostenit de atâta drum şi adânc împovărat de grijile zilnice este aşezat de părintele la masă şi servit cu bucatele din care vieţuitorii schitului se hrănesc în mod obişnuit. O masă simplă, frustă, care adună la un loc roadele pământului şi alte bunătăţi, pe care Creatorul ni le dăruieşte cu atâta dragoste: cartofi copţi, lapte proaspăt, miere amestecată cu fagure, gem de prune. Fiecare e invitat să aleagă de pe masă după pofta inimii. De uimire este faptul că cel care te serveşte este însuşi părintele. În timp ce în faţa mea se adună bucatele, privesc la mâinile asprite ale părintelui Macarie, care poartă semnele trudei sale de o viaţă şi a vitregiilor pe care le‑a înfruntat. Privesc la mâinile şi la chipul părintelui şi mi se perindă prin faţă: ‑ cele şapte biserici ridicate de el; ‑ îl văd ducând, kilometri întregi, cu măgarul, mâncare lucrătorilor; ‑ văd mâinile în sfântul altar ridicând sfântul potir; ‑ le văd înălţându‑se spre Bunul Dumnezeu, spre iertarea noastră; ‑ le văd nevoindu‑se pentru sufletele celor adormiţi; ‑ le văd împărţind mulţime nesfârşită de binecuvântări. Mănânc şi în acest răstimp părintele stă cu noi la masă povestind în cuvinte neaoşe, româneşti, dintr‑o limbă străveche – specifică oamenilor din Munţii Buzăului şi ai Vrancei – întâmplări din trecutul îngropat în uitare sau din prezentul efervescent. Gândurile mă poartă înapoi în timp, amintindu‑mi de întâlniri de odinioară cu oameni care întrupau exemplar civilizaţia arhaică a satului românesc, distrus deopotrivă de comunism (prin industrializare şi colectivizare) şi de capitalism (prin descurajarea economiei de subzistenţă). Am în faţa ochilor, prin părintele Macarie, un vestigiu al societăţii româneşti autentice, caracterizată de un ethos ferm, adânc încrustat în memoria colectivă, în care recunoşti cultura bunului simţ, a bunătăţii şi a ospitalităţii necontrafăcute de interes, deprinderea de a cultiva binele şi de a lupta cu orice înfăţişare a răului, respectul pentru persoana umană în care stă pitit chipul lui Dumnezeu, valoarea cardinală a demnităţii – pentru care românul actual, dezrădăcinat, cosmopolit, mândru nevoie mare că a fost integrat european, nu doar că nu mai are respectul cuvenit, dar se preface că a uitat‑o cu desăvârşire. Prin părintele Macarie te întorci la această spiritualitate maternă, care te revigorează instantaneu, îţi redă puterile sufleteşti. Tării pe care le vei folosi în lupta cotidiană cu egoismul şi rapacitatea semenilor; cu spiritul interesat; cu bunătatea de faţadă care ascunde interesul; cu demonul stăpânirii de oameni; cu egocentrismul idolatru şi pustiitor; cu cultura zgomotului permanent şi a imaginilor deşănţate; cu filosofia pumnului adânc îndesat în gură; cu civilizaţia timpului comprimat – în care naşterea se confundă cu moartea; cu obsesia colectivă de a aduce permanent jertfe zeului Muncă; cu exhibiţionismul comportamental, care poartă noi nume: originalitate, spontaneitate. Într‑un cuvânt, cu răul cu care convieţuim în mod paşnic, pe care l‑am cultivat asiduu până a devenit o parte din noi. Înainte de a te întoarce în lume, părintele Macarie îţi dăruieşte ceva, de binecuvântare: un fruct, o bucată de brânză, o sticlă de vin, pe care fiecare le aşază cu evlavie în cămară şi le foloseşte la nevoie. Pleci însoţit de gândul că părintele a preluat ceva din fiinţa muntelui pe care vieţuieşte: rămâne în urma ta neclintit, neschimbat, cu aceeaşi dragoste statornică pentru semenii săi. (Ciprian Voicilă)