Din volumul "Despre Părintele Macarie", în curs de reeditare la Areopag. O nouă mărturie urmată de postfața semnată de Danion Vasile

 Părintele Macarie, un părinte

cu viață sfântă 

Despre părintele Macarie aș putea scrie o carte întreagă, cu toate că ne-am întâlnit doar de trei ori până în prezent.

O să încerc să rezum ce vreau să spun, pentru a nu plictisi cititorul cu toate întâlnirile cu dânsul.

 La începutul anului 2020, împreună cu niște prieteni, am organizat un pelerinaj spre sfintele mănăstiri din zona Moldovei. Primul popas a fost la Mănăstirea Petru Vodă, spre a ne închina la mormântul Părintelui Justin Pârvu.

Ne-am închinat la mormântul părintelui, pe urmă am mers în sfânta biserică, pentru a ne închina sfintelor icoane. În biserică am găsit un părinte slujitor care citea pomelnicele credincioșilor. Am lăsat şi noi câte un pomelnic şi, înainte de a pleca spre mănăstirile următoare, l-am rugat pe acel părinte să ne spună un cuvânt de folos. Părintele ne a întrebat de unde suntem. I-am răspuns că suntem din județul Sălaj şi că dorim să vizităm mai multe mănăstiri: Neamț, Secu, Sihăstria, Sihla şi altele, la care părintele ne-a răspuns:

- Ce cuvânt de folos să vă dau eu vouă, din moment ce-l aveţi lângă voi pe părintele Serafim Bădilă de la Cășiel?

Atunci am spus, bucurându-mă, că părintele este chiar duhovnicul nostru. 

Pe urmă el ne-a recomandat să mergem neapărat la părintele Macarie, la Muntioru. Noi nu auziserăm nimic nici despre această mănăstire, nici despre acest părinte. Ajunşi acasă, ne-am documentat, citind şi vizionând nişte videoclipuri cu şi despre părintele Macarie.

Peste câteva luni, în data de 27 octombrie 2020, am organizat un nou pelerinaj, de data aceasta având ca ţintă Mănăstirea Muntioru. Făcându-ne planul, înainte de a pleca la drum, şi văzând că sunt vreo 600 km doar dus, am căzut de acord să mergem cu cea mai bună mașină pe care o deținea unul dintre noi. Pe drum, unul din pelerini a început o discuţie despre preoţi, spunând încontinuu că nu mai sunt preoți buni, că toţi umblă doar după partea financiară şi lasă la o parte mântuirea sufletelor credincioşilor şi chiar a sufletelor lor. Era nemulţumit că nu se mai fac minuni, că nu mai sunt preoţi cu har şi zicea câte şi mai câte.

Atunci am intervenit în discuţie, spunându-i că doar într-o oarecare măsură are dreptate, dar că există şi preoţi cu har şi trăitori, însă nu-i cunoaştem noi. El, indignat, m-a întrebat:

- Cunoşti tu vreunul ?

I-am răspuns: 

- Cu ajutorul lui Dumnezeu cunosc trei, dar cu siguranţă sunt mult mai mulţi. 

- Care sunt cei trei ?

- Părintele Serafim Bădilă (de la Căşiel), părintele Irineu Curtescu (de la Ponor) şi părintele Macarie (de la Muntioru).

I-am explicat că, dacă atunci când trupul se îmbolnăveşte căutăm cei mai buni medici din ţară şi de peste hotare, trebuie să facem acelaşi lucru şi pentru suflet, căutând la nevoie cei mai buni preoţi. Cu aceasta, subiectul nostru a fost încheiat.

Ajunşi aproape de mănăstire, înainte de a urca muntele, mașina cu care mergeam s-a defectat. Problema nu era că nu aveam cu ce urca muntele, fiindcă la baza muntelui ne-am dat întâlnire cu alt grup de la Bucureşti, care aveau o maşină 4x4 potrivită pentru a urca până la mănăstire.

Având semnal la telefon, am sunat la patru mecanici, pentru a cere un sfat, cu speranţa că vom reuşi să pornim mașina. Menționez că pe bord era indicată apariţia unor defecţiuni.

Aș dori să nu omit un lucru foarte important: doi dintre mecanicii consultaţi, cărora le-am trimis fotografii cu defecţiunea afişată la bord, sunt printre cei mai buni mecanici din zona Clujului. Răspunsul lor a fost la fel: că ei au mai întâmpinat această problemă şi că maşina trebuie dusă neapărat la un service auto. 

Toţi fiind cu moralul la pământ, nu știam ce să mai facem. La un moment dat, mi-a venit o idee şi le-am zis celor cu care eram să urcăm la părintele Macarie, fiind convins că dânsul o să ne poată ajuta. Eu am crezut aceasta fiindcă văzusem un reportaj în care, cu adâncă smerenie, părintele zicea că a văzut îngeri şi chiar pe Mântuitorul Hristos stând sus pe munte. 

Ajunşi la mănăstire, am mers în biserică, ne-am închinat şi am scris fiecare câte un pomelnic, pentru a-l da părintelui Macarie.

Nevăzându-l în biserică, am întrebat un părinte dacă ştie unde este bătrânul Macarie.

Răspunsul lui a fost să-l aşteptăm, pentru că este la chilie şi urmează să coboare. 

 Aflând unde este chilia dânsului, ne-am gândit să-i ieşim în întâmpinare, aşteptându-l la vreo 15-20 metri mai jos de aceasta. M-a urmat un prieten cu prietena sa, restul aşteptând în biserică.

În câteva clipe a apărut părintele Macarie împreună cu părintele Valerie.

M-am plecat, cerându-i binecuvântare părintelui Macarie, şi zicându-i că ni s-a stricat maşina.

Părintele mi-a răspuns:

- Ce să vă fac eu? Mergeţi la primărie, la poliţie, vedeţi voi ce faceţi.

Părintele ne-a pus credinţa la încercare. Următoarea întrebare a părintelui a fost, arătând spre cuplul de mai jos:

- Cum sunt finii ăştia ai tăi ?

Eu i-am răspuns că nu îmi sunt fini, la care dânsul a continuat:

- Sunt cuminţi finii ăştia ai tăi? 

I-am răspuns din nou:

- Sunt cuminţi, dar v-am mai spus că nu îmi sunt fini. 

Atunci el a încheiat:

- Lasă, că o să vezi. 

Cuvintele părintelui s-au adeverit, căci după șapte luni am fost rugat de cei doi să le devin naş. În momentul de faţă sunt finii mei. 

După slujbă l-am rugat pe părinte să stea cu noi de vorbă. Foarte greu s-a lăsat convins. Ne-a primit pe toţi deodată. Dându-i părintelui pomelnicele, ne-a întrebat despre familie şi despre copii. 

Pe drum unul dintre pelerinii cu care ne aflam în mașină zisese la un moment dat că are mici certuri cu soția sa și a adăugat: „Dacă o pun pe soție să aleagă între mine și maică-sa, soția o alege să trăiască cu soacra mea”. Ajungând la părintele Macarie, fiind toți de față, ne-a întrebat în ordine pe fiecare despre familie și dacă avem copii. Când a sosit rândul acelei persoane, părintele i-a zis: „Mă, nu te mai tot certa cu soția ta!”

Celălalt a spus: „Aveți dreptate, în ultima perioadă am avut ceva certuri mai aprinse, dar o și iubesc”.

La care părintele i-a zis: „Mă, dacă o pui pe nevastă-ta să aleagă între tine și maică-sa, o alege pe maică-sa”. Părintele a reprodus exact ceea ce el ne spusese pe drum).

Când l-a întrebat pe altul din grup dacă are copii, acela a răspuns că are. Părintele l-a întrebat:

- L-ai scris pe pomelnic ? 

Tatăl i-a arătat unde era scris numele fiului său pe pomelnic. Uitându-se părintele la nume, i-a zis:

- Nu vorbeşte copilul, nu zice „mama” şi „tata”, dar cu ajutorul lui Dumnezeu îşi va reveni încet. (Într-adevăr, aşa este, băieţelul are o formă uşoară de autism).

L-a întrebat pe următorul dacă este căsătorit, a răspuns că nu este, fiindcă nu a putut face nunta, având în vedere situaţia epidemiologică din ţară. 

Părintele îi zice:

- Bine, bine dar cununia religioasă puteai să o faci, pentru a nu trăi în desfrâu. 

Îi mai aminteşte părintele despre un păcat şi îi zice că pentru acel păcat i s-a stricat maşina (părintele neştiind de la noi cine era proprietarul maşinii).

Multe alte lucruri ascunse şi doar de noi ştiute au fost aduse de către părintele la lumină.

Ne-a binecuvântat şi ne-a urat drum bun.

Eu m-am întors din nou, singur, voind să-i mai zic ceva. Dânsul m-a chemat, zicând:

- Hai, mă! Zi, zi!

 Atunci eu l-am rugat să zică o rugăciune, să ne pornească maşina, fiindcă, după ce am văzut minuni mult mai mari, făcute prin rugăciunile sale, credeam că va porni.

Dânsul a zis:

- Bine, mă!

A zis o rugăciune scurtă, specificând la sfârşit că minuni au fost mult mai multe, dar nu mi le poate spune.

Afară m-a aşteptat părintele Valerie, chip al blândeţii, dragostei şi smereniei, chemându-mă la dânsul pentru a-mi da nişte cărţi şi icoane pentru mine şi pentru ceilalţi. 

I-am mulţumit şi l-am rugat să zică şi dânsul o rugăciune pentru noi, fiindcă avem maşina defectă. 

M-a întrebat: 

- Dar nu i-ai zis părintelui Macarie? 

- I-am zis şi a spus să mergem liniştiţi. (Am crezut în cuvântul părintelui Macarie, dar în acea situaţie tensionată voiam să se roage mai multă lume, amintindu-mi de cuvintele Mântuitorului: Unde sunt doi sau mai mulţi adunaţi în numele Meu, acolo voi fi şi Eu.)

Pe urmă, părintele Valerie a exclamat:

- Cum să nu zicem o rugăciune ? Pentru rugăciunile Sfântului Arhimandrit Arsenie Boca şi ale stareţului meu Macarie, Doamne, Iisuse Hristoase, porneşte-le maşina şi cu pace să ajungă la casele lor. 

M-a rugat să fac semnul sfintei cruci pe capotă, când ajung la mașină. 

 Când am ajuns în parcare, tovarăşii de călătorie erau puțin revoltaţi, crezând că am pierdut timpul, nefiind conştient de situaţia gravă în care ne aflam din cauza maşinii defecte. 

Am încercat să-i calmez, zicându -le că maşina va porni după cuvintele părintelui Macarie şi ale părintelui Valerie. 

Ajunşi la maşină, nimeni din grup nu a crezut că o să pornească şi, spre slava lui Dumnezeu, cu ajutorul Maicii Domnului, al tuturor sfinţilor şi cu rugăciunile stareţului Macarie şi ale părintelui Valerie, după ce am făcut semnul sfintei cruci pe capotă, maşina a pornit şi de atunci nu a mai făcut probleme.

Acel tovarăş de călătorie, care era revoltat la început, s-a convins că mai sunt preoţi buni şi în zilele noastre. 

A doua oară când am fost la Muntioru ne-am întâlnit cu alt grup de pelerini. Părintele ne-a scanat pe toţi, zicându-ne fiecăruia problemele şi patimile ascunse. 

Unui domn din grupul nostru, care venise la Muntioru pentru că avea o problemă, nu putea face copii, când l-a văzut, părintele l-a întrebat:

- Ți-s morți toți?

La care domnul a răspuns că nu îi sunt morți, fiindcă îi trăiește familia.

La care părintele: „Nu, mă, nu, spermatozoizii ți-s morți toți”.

- Așa e, părinte, deși de mulți ani ne dorim un copil...

Apoi, părintele i-a mai zis:

- Mă, nu mai fuma !

Domnul acela a crezut că părintele are un simţ al mirosului mai dezvoltat. Atunci, părintele, citindu-i gândul, a continuat:

- Mă, te mai doare operaţia ? 

Doar atunci acel domn a realizat că stă de vorbă cu un om al lui Dumnezeu, care ştie toate despre tine, fără să te cunoască dinainte. 

A treia oară când am fost la părinte, am intrat la dânsul şi mi-a zis:

-  Mă, de ce nu te-ai făcut călugăr ? Ai avut două chemări. Erai un călugăr mare!

I-am răspuns: 

- Aşa este, am dorit sa fiu călugăr, dar am avut o ispită.

Părintele, văzând cu duhul ispita la care făceam referire, mi-a zis: 

- Mă, să-l ierţi! Fiindcă are şi el neputinţa lui şi diavolul nu a vrut să te vadă călugăr. 

I-am răspuns:

- Părinte, l-am iertat din toată inima.

- Aşa să faci, mă, m-a îndemnat părintele. 

După această discuţie, i-am pus un pomelnic pe masă, cu două nume, unul de bărbat, altul de femeie. Cei doi sunt căsătoriţi de mulţi ani, având şi copii, dar şi-au călcat jurământul făcut înaintea lui Dumnezeu la cununie, ambii având relaţii extraconjugale. L-am rugat pe părinte să se roage pentru dânşii. Părintele s-a uitat la numele lor, zicându-mi cu un ton ridicat, cum nu l-am mai auzit niciodată:

- Alexandru! Cu oameni de aceştia nu mai veni la mine, lasă-i în pace! 

Mi-am cerut iertare şi am promis că voi fi mult mai atent (menţionez că nu-i spusesem nimic despre dânşii).

Doresc să mai fac o mărturie. A intrat să vorbească cu părintele Macarie un preot pe care îl cunosc personal - este un om extraordinar, dar avea un păcat ascuns. Când l-a văzut, părintele i-a zis:

- Părinte, de ce nu posteşti ? 

- Părinte Macarie, postesc. 

- Părinte, de ce nu posteşti?, a repetat părintele Macarie.

- Postesc, v-am spus că postesc .

A treia oară, pe un ton mai apăsat, părintele i-a zis:

- Tu posteşti ce este greu şi ce este uşor nu posteşti !

Atunci i-a venit un gând părintelui acela şi a zis:

- Aveţi dreptate, părinte, eu nu postesc miercurile şi vinerile de peste an. 

- Ai văzut, părinte, că nu posteşti cum trebuie? De acum să posteşti.

Înainte de a pleca spre casă, părintele m-a chemat la dânsul şi mi-a zis:

- Măi, Alexandru, mi-ai adus un braţ de pomelnice de la tine din oraş, dar tu ce probleme ai ? 

- Vă zic acum problemele mele grave. 

- Ia să aud.

- Să vă rugaţi lui Dumnezeu să îmi dea înţelepciune, fiindcă mi-am pierdut-o când eram mai tânăr, fiind foarte rău. Nu că acum aş fi mai bun. A doua problemă, mai gravă, e că am o căruţă de păcate şi vă rog să-L rugaţi pe Dumnezeu să mă ierte şi să mă miluiască pe mine, întâiul păcătos.

Părintele a răspuns:

- Bine, mă, bine ! 

Şi m-a binecuvântat. 

Vă rog pe toţi cititorii să mă iertaţi pentru cuvântul lung de mărturisire scris despre părintele Macarie şi vă mai rog să mă credeţi că nu am exagerat cu nimic din ceea ce am mărturisit. Ar mai fi mult mai multe de zis, dar mă opresc aici. 

Mă mai întreabă unul, altul: „Cum este părintele Macarie? Pentru că vedem şi auzim că mergi pe la dânsul.” 

Eu le răspund:

- Este un fel ca şi părintele Arsenie Boca. Sper să nu se supere părintele sfânt Arsenie pentru această analogie. În mintea şi în inima mea sunt sfinţi amândoi. 

Sunt convins şi am certitudinea că părintelui Macarie nu-i plac cuvintele de laudă, dânsul fiind chipul smereniei. Totuşi, am scris aceste mărturii având în gând psalmul 88, versetele 1 şi 2: "Milele Tale, Doamne, în veac le voi cânta". 

Din neam în neam voi vesti adevărul Tău cu gura mea. 

 Slavă lui Dumnezeu că ne-a mai lăsat nouă, păcătoşilor, asemenea oameni ca părintele Macarie în această lume anarhică.

Sfântul Apostol Pavel face referire la asemenea oameni în Epistola către evrei (11, 38): "Ei, de care lumea întreagă nu era vrednică…"

(Alexandru Chiorean, Jibou, jud. Sălaj)

 

Nota editorului

Avem reflexul de a ne plânge că numărul duhovnicilor iscusiţi a tot scăzut (parcă exagerat de mult faţă de ritmul în care a crescut numărul călăuzelor oarbe şi al ereziarhilor de tot felul). Totuşi, până în vremurile din urmă, Dumnezeu va avea aleşii Săi, care vor duce lupta cea bună pentru Hristos, povăţuind poporul pe calea mântuirii. Avva Macarie Beşliu este unul dintre părinţii cărora generaţia veche – ai cărei reprezentanţi au trecut, aproape toţi, la Domnul – le dă ştafeta (şi cuvintele de apreciere ale părintelui Justin Pârvu faţă de părintele Macarie, incluse în cartea de faţă, confirmă acest fapt).

Ciprian Voicilă a lucrat cu entuziasm la prima carte despre viaţa şi lucrarea părintelui Macarie, luându-i acestuia primul interviu biografic şi strângând mărturii ale ucenicilor săi. (Titlul inițial al cărţii a fost Părintele Macarie Beşliu – Ctitorul cu mâini de aur.) Drumul deschis de Ciprian Voicilă a avut reverberaţii imediate. Nu după multă vreme, a apărut un alt volum, scris de părintele Mihail Milea de la Buzău, intitulat "Părintele Macarie, în slujba Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului" (cartea a apărut sub pseudonimul Sava Bogasiu).

După apariţia primei ediţii a cărţii despre părintele Macarie, Ciprian Voicilă a strâns şi alte mărturii, care au văzut lumina tiparului în anul 2013, în volumul "Despre părintele Macarie". 

Ediția de față are o singură mărturie inedită, cea semnată de Alexandru Chiorean din Jibou – cea așezată la sfârșitul cărții. Mărturia este importantă mai ales pentru că prezintă câteva crâmpeie dintr-o Românie aproape necunoscută, dintr-o Românie ignorată, dintr-o Românie uitată: România, Grădina Maicii Domnului. Mulți români trăiesc într-o țară pe care o cunosc la nivel superficial, fiind manipulați de mass-media, de internet și de rețelele de socializare. Aceasta e, fără îndoială, România lor. România adevărată, România autentică, e cu totul altfel. Ea coexistă cu România artificială, dar este foarte diferită de ea. Pentru mulți români, anul 2020 a fost un an de tensiune, frică, împuținare a credinței. Exact în această perioadă, unii au reușit să se apropie mai mult de Dumnezeu și de oamenii Lui. Același interval de timp, același loc geografic, dar o cu totul altă raportare…

Nu încerc să prezint o imagine utopică și idilică a țării în care trăim. Sunt conștient că doar ipocrizia ne face să ne batem cu pumnii în piept că suntem majoritar ortodocși pe aceste meleaguri, în timp ce suntem pe un loc de frunte în clasamentul mondial al avorturilor sau în timp ce doar un procent mic de români vine în fiecare duminică la Sfânta Liturghie. În timp ce mulți au renunțat să vină la slujbe de frica de a nu se îmbolnăvi, iar unii dintre cei care vin sărută sfintele icoane (sau sfintele moaște) purtând măști pe fețele lor și temându-se că sărutarea acestora i-ar putea îmbolnăvi. Dar tocmai în această Românie, greu încercată de ispitele veacului, Hristos lucrează în chip minunat, prin ierarhii, preoții și mirenii care îi sunt cu adevărat credincioși în aceste vremuri de cernere a credinței. Să ne rugăm pentru părintele Macarie Beșliu, ca Dumnezeu să îi dea în continuare putere și cuvânt de folos, pentru a putea fi sprijin pentru cât mai mulți credincioși… 

Danion Vasile, 7 iunie 2021

Prietenul meu care s-a suit la Cer

[Articol publicat în revista „Lumea Monahilor”] 29 octombrie 2019. Ora 17.31. Primesc un sms prin care o prietenă mă anunță că Mircea Stanciu a trecut la cele veșnice. După 3 ani de luptă cu o boală cumplită. Mintea mi-e invadată de flash-uri de amintiri, stârnite de o durere care s-a refugiat în miezul ființei și nu se dă smulsă de acolo.

                                                                                 *
Era în Vinerea Mare a anului 1995. Am ajuns dis-de-dimineață la liceul nostru, din Pătârlagele, un mic orășel din județul Buzău. Pomii erau înfloriți și un soare proaspăt încălzea întreaga fire, retrezind-o la viață. Cu câteva zile înainte, Mircea și cu mine ne hotărâserăm să ținem post negru. Primul nostru post negru. Mircea descoperise Autobiografia Sfântului Paisie Velicikovski și îmi povestea, cu mare încântare, fragmente din ea. Se gândise ca în această zi să dublăm nevoința postului cu efortul de a străbate distanța dintre Pătârlagele și Schitul Cârnu, întemeiat de Sfântul Vasile de la Poiana Mărului. Un mic detaliu, din care înțelegem că, în viață, nimic nu se petrece la întâmplare: în amurgul vieții sale, Mircea avea să-l cunoască pe minunatul părinte Macarie Beșliu, fostul stareț al Mănăstirii Poiana Mărului, căruia îi va purta o adâncă evlavie și recunoștință. Revin la Vinerea Mare a anului 1995. Zis și făcut: ne pornim plini de râvnă la drum. Îmi amintesc parcă ar fi fost ieri: străbatem o punte destul de lungă. Pășim atent, fiindcă se leagănă amenințător sub noi și, din loc în loc, lipsesc scânduri, iar prin golurile create zărești șuvoiul năvalnic. Coborâm, în sfârșit, la malul gârlei, luăm apă în pumni, ne-o azvârlim pe față, dar ne ținem buzele strânse: nu cumva să pătrundă vreo picătură, să încălcăm postul.


                                                                                *
L-am cunoscut pe Mircea pe la vârsta de 15 ani. Între 15 și 18 ani, ne-am căutat adevăratul sine, oglindindu-ne unul în celălalt. La vremea aceea, călăuze nu ne-au fost oamenii, ci cărțile. Oamenii-reper s-au ivit în viețile noastre mai târziu. De la o zi la alta făceam noi descoperi: ne cădeau în mâini cărțile acelea a căror lumină fusese ținută, decenii de-a rândul, sub obroc, în anii beznei comuniste: Jurnalul fericirii, romanele lui Eliade, eseistica lui Cioran, cursurile lui Nae Ionescu, Ascetica și Mistica părintelui Stăniloae. Câte ore minunate am petrecut, întorcând pe toate fețele cele trei soluții propuse de monahul Nicolae de la Rohia în Testamentul său politic! Știu că de la Mircea am împrumutat, pentru prima oară, scrisorile despre viața monahală, scrise de Cuviosul Gheron Iosif. Existau, desigur, și marile romane, care îi ofereau lui Mircea prilejul de a iniția, în cercul prietenilor săi, un fel de joc: cine, dintre noi, seamănă cu Pașadia, Pirgu sau Pantazi? Care dintre noi, aduce la fire și înclinații cu Aleoșa, Ivan sau Dmitri Karamazov? Cu câtă încântare am citit împreună cel mai frumos roman scris vreodată despre prietenie, Narziss și Goldmund! Bineînțeles, chipul său lăuntric aducea mai mult cu ascetul Narziss, iar firea mea cam lăbărțată, care mă mâna ca o apucată, în toate direcțiile, mă recomanda pentru rolul de Goldmund. Mircea făcea lucrurile temeinic, mergând întotdeauna până la capăt. De pildă, învățase foarte bine limba engleză. În drumețiile noastre, pe la cabanele din munții Buzăului, ne entuziasma cântând melodii folk, aflate în mare vogă în grupurile studențești. Parcă-l văd, cu pletele fluturându-i în vânt, îmbrăcat în geaca de blugi, luminat de flăcările unui foc de tabără, cântând Fată verde. Adia printre noi și un aer al libertății anticomuniste, un spirit antiiliescist, ca să zic așa, al cărui centru iradiant era Piața Universității. Mai bine golan decât comunist devenise un adevărat imn și în grupul nostru.

În anii de liceu, Mircea descoperise rolul formator al jurnalului. A ținut jurnal până aproape de sfârșitul vieții. În notațiile sale, avea o capacitate extraordinară de sinteză. Peste ani, aveam să descopăr în viața Cuviosului Serafim Rose, scrisă de monahul Damaschin Christensen – pe care tot Mircea mi-a dăruit-o  – aceeași importanță, cu implicații duhovnicești, de cunoaștere a sinelui, acordată jurnalului. Jurnalul ținut cu sinceritate este o oglindă în care te vezi așa cum ești tu în realitate, cu bune și cu rele. În el ți se descoperă mai limpede asperitățile ființei, pe care trebuie să le „șlefuiești” până devii, în conlucrare cu Dumnezeu, un tot armonios. Stilul literar al lui Mircea păstra ceva din aroma cronicarilor.

                                                                                  *

Ca student la Facultatea de Istorie a Universității București, Mircea ar fi vrut să studieze efectele paisianismului în cultura română. Își păstrase același interes pentru isihasm, o preocupare care va deveni una de căpătâi la maturitate și își va atinge punctul culminant spre sfârșitul vieții sale pământești. Alte amintiri îmi revin în memorie: odată stabilit, ca student, în capitală, Mircea mi-a arătat o dimensiune tainică a Bucureștiului: acele locuri sacre în care se întâlneau regulat tinerii însetați de un ideal transcendent. Îmi amintesc cum, într-o iarnă dintre ani, în vreme ce din cer cădeau fulgi mari de nea, am urcat, condus de el, treptele Bisericii Ruse. În epicentrul unui București zbuciumat și plin de larmă, atmosfera de intensă rugăciune, din interiorul bisericii, liniștea aceea palpabilă, tinerii și tinerele urmărind atent gesturile pline de sens pe care le făcea părintele Vasile, la slujba Vecerniei, trăsăturile luminoase ale sfinților, zărite în icoane, care îți încălzeau inima, totul părea atât de ireal!

                                                                                   *

Alte flash-uri: drumurile pe care le făceam cu Mircea și cu noii săi prieteni la Mănăstirea Cetățuia. Un loc exotic, spre care porneam ditamai gașca, cu trenul, apoi cu ocazia, din Târgoviște până în satul Cetățeni, atrași de bisericuța străveche, săpată în piatră, de misteriosul cavaler trac – gravat pe un perete exterior bisericii, de poveștile despre sihaștri care s-au nevoit prin peșterile din împrejurimi și de prezența fascinantă a părintelui Modest.

Mircea, povestitorul de mai târziu, era un mare iubitor de povești. Cât de încântat a fost când, vizitând Muzeul Țăranului, a cunoscut-o pe Irina Nicolau - prietena și colaboratoarea lui Horia Bernea –, care l-a delectat cu poveștile ei despre aromâni. Întâlnirea cu Irina i-a stârnit interesul pentru istoria orală, microistorie și pentru științele memoriei. Stimulat de ea, își va scrie teza de licență despre evenimentele revoluției din '89, trăite și povestite de Marius – un personaj pe care Mircea îl descoperise chiar la Mănăstirea Cetățuia – și va strânge conștiincios graffiti-urile ingenioase pe care studenții de la Universitatea București le scriseseră pe băncile sau pereții acesteia. Din ele, la final, s-a închegat un întreg capitol pentru volumul „Arca lui Noe – de la neolitic la Coca-Cola”, ultimul proiect editorial al Irinei Nicolau. În anii din urmă, Mircea și-a păstrat nestins interesul pentru memoria socială, doar că acesta a devenit mai specific: l-a preocupat să descopere întruchipările vii ale tradiției isihaste și să consemneze în scris întâlnirile cu acestea. Așa au fost scrise cele două texte despre pustnicul Antonie, cel ce ținea votul tăcerii, care a trăit o vreme într-un subsol al unei case din apropierea Gării de Nord, el nevoindu-se vreme de 20 de ani într-o peșteră și prin alte locuri izolate din Munții Apuseni. Mircea primise ascultare să îi scrie viața.

                                                                                           

                                                                                  *

Mircea nu a fost doar un om generos, jertfelnic (spre exemplu, m-a găzduit vreme de un an în cămăruța sa studențească, din Regie, pe care o împărțea cu prietenul și colegul său, Eugen). Avea o delicatețe a firii care îl făcea atent la relațiile cu prietenii și cunoscuții săi: nu uita, să te sune, an de an, să te felicite de ziua ta de naștere și făcea tot posibilul să se întâlnească în acea zi cu tine. Un gest banal, s-ar putea spune, dar care devine semnificativ în contextul prezentului, când majoritatea dintre noi am devenit robii egoului și ai intereselor noastre strict 

subiective, celălalt nemaigăsindu-și locul nici în inima noastră, nici în orizontul nostru de preocupări.

                                                                               *

Încerc să surprind firul care leagă aceste frânturi de amintire: cuvântul-povestea-memoria-comuniunea. Constantele unei vieți. Alt amănunt, apropo de sentimentul comuniunii: om de modă veche, lui Mircea îi plăcea să le scrie, destul de des, scrisori prietenilor, pe care le expedia, clasic, prin poștă. Credea, pe bună dreptate, că, în acest fel, se păstrează ceva din intimitatea adevăratei comunicări, de la inimă la inimă.

Mircea nu a fost doar un prieten adevărat, ci și un soț și un tată exemplar. L-am văzut în situații de viață, în contexte diferite, cum li se dedica total, trup și suflet, celor trei copilași ai săi. Să îți asumi devotat sarcina de tată nu este puțin lucru astăzi, când puzderia de sarcini sociale, adicția față de internet sau telefonul mobil, incontinența proiectelor ne înstrăinează de proprii copii sau ne determină să ne comportăm ca niște mașinării față de ei. M-a impresionat, deopotrivă, grija lui Mircea de a le lăsa moștenire cea mai prețioasă comoară din vistieria inimii sale: credința în Domnul nostru Iisus Hristos. Același imbold al inimii l-a făcut, impulsionat fiind și de invitația și de binecuvântarea primită de la părintele său duhovnicesc, să țină la bisericuța din incinta spitalului Grigore Alexandrescu, din București, minunatele cateheze pentru micii enoriași.

                                                                              

                                                                        *

Credincioși Cuvântului, noi, creștinii, nu putem fii indiferenți față de cuvinte. Nu putem trece nepăsători pe lângă ele. Nu le putem folosi oricum, oriunde. Primul volum publicat de Mircea, „Cartea cuvintelor dispărute” este răspunsul concis și creativ oferit de el la întrebarea: dacă am fi nevoiți să salvăm cuvintele, pe care le-am alege? Care dintre ele ne reprezintă, ne descriu cum se cade viața? Din mulțimea cuvintelor și expresiilor limbii române el a ales 12: făgăduință, snoavă, menire, a cotrobăi, tihnă, gogoman, tămăduire, nărav, cutezător, a astâmpăra, a făuri și tâlc. Multe dintre ele au o rezonanță duhovnicească: ne-a fost făgăduită Împărăția cerurilor. Menirea omului este ca, prin conlucrare cu Dumnezeu, să se sfințează, să devină un dumnezeu după har. Dar pentru aceasta, el trebuie să își înfrunte cutezător propriile patimi (năravuri), și să lupte cu ele, până când acestea se vor astâmpăra. Salvați de sub tirania patimilor, starea de tihnă se adâncește înlăuntrul nostru. Astfel, făurim omul nou din noi, această lucrare fiind, în fond, tâlcul vieții noastre.

„Cartea cuvintelor dispărute” se adresează cu precădere micilor cititori, dintr-un motiv foarte simplu: copiilor noștri trebuie să le lăsăm moștenire nu doar bunuri materiale, ci și cuvinte potrivite, menite să-i ajute să se cunoască mai bine pe ei înșiși și să înțeleagă lumea ambientală. Cuvintele sunt vehicule: dacă ai ales unul nepotrivit, rișți să ratezi ținta, să te ducă la altă destinație. Găsim în această carte și un avertisment, care ar trebui să ne pună pe gânduri: „(...) Când dispar cuvintele, există pericolul să dispară și oamenii care le folosesc. De pildă, dacă dăm uitării cuvinte ca de treabă, cinstit, omenos, într-o bună zi ne vom trezi că nu vom mai întâlni oameni de treabă, cinstiți și omenoși”. Cuvintele nu doar oglindesc realitatea: o și crează.

Al doilea volum publicat de Mircea, în acest an, la Editura Frontiera, are ca subiect meseriile dispărute. Copiii au, astfel, ocazia să afle cum și-au câștigat existența străbunii lor, îndeletnicindu-se cu ele, sute de ani, poate mii de ani, în cazul unora dintre acestea. Mircea îi învață că „meseria nu este ceva întâmplător. Are legătură cu darurile naturale, cu felul în care îți petreci acum clipele, dar în același timp meseria va fi însăși conținutul vieții tale de adult. Dacă vrei ca acest conținut să fie extraordinar, atunci merită să acorzi atenție acestei alegeri”. Autorul împarte meseriile în dispărute (paharnicul, moașa, lustragiul, împăratul, hoțul de cai, sacagiul, haiducul, valetul, sclavul, caligraful) și meserii pe cale de dispariție (geamgiul, coșarul, ceasornicarul, fierarul, potcovarul). Dar mai există o categorie de îndeletniciri (remarcați, vă rog, câte dintre ele sunt caracteristice vieții creștinului), așa-numitele „ocupații mai neobișnuite, poate ireale, cărora azi poate le-am spune hobby-uri”: salvatorul de cuvinte, povestitorul (cel-ce-dă-sens-vieții), înveselitorul, privitorul, enigmaticul, slujitorul, clăditorul, primitorul de străini, singuraticul”.

                                                                            *                                                   

Iarna trecută ne-am revăzut la un târg de carte. Venise la standul Editurii Frontiera să se întâlnească cu cititorii săi. La un moment dat, îl întreb: „Vrei să facem o fotografie?” „Da”, îmi zise el. Și adăugă, în vreme ce Ileana, prietena noastră, se pregătește să ne imortalizeze: „Suntem doi netrebnici”. Nu avea dreptate. Netrebnicul eram doar eu. El era un trebnic. Trebnicia lui Mircea nu se rezumă doar la cele două cărți pentru copii, scrise cu mult har. El a excelat în meseria de... rugător. Lucrarea lui de căpătâi a fost rugăciunea. De fiecare dată când ne-am revăzut – în acești ultimi trei ani – doar despre aceasta mi-a vorbit: cum, sârguindu-ne în rostirea lui „Doamne, Iisuse”, mintea noastră, adâncul sufletului nostru se vindecă de patimi, pregătindu-ne de mult-râvnita întâlnire cu Hristos.

În anii din urmă, mi-a vorbit mult despre cât de importantă este privegherea în viața duhovnicească. Mi-a povestit despre obiceiul bătrânilor și bătrânelor care viețuiesc prin satele din Grecia și care se trezesc la miezul nopții și se roagă, fiecare, după puteri: o oră, două, trei... Se referea des la scrierile isihaste ale Sfântului Grigorie Palama, la cele ale părintelui Ioannis Romanidis și ale Înaltpreasfințitului Hierotheos Vlachos (de altfel, Mircea învățase neogreaca pentru a citi în original cărțile mitropolitului, recunoscând în el o călăuză autentică, încercată, pe calea isihastă).

La ultima noastră întâlnire mi-a spus că trebuie să insistăm să rostim „Doamne, Iisuse” până când „în coaja groasă care ne învăluie mintea se va produce o mică breșă prin care, când El va socoti de cuviință, va pătrunde Lumina nezidită a lui Hristos”. Îmi amintesc că odată l-am întrebat cum consideră că trebuie rostită Rugăciunea. M-a sfătuit să nu fiu fixist, formalist, să nu mă agăț de tehnici. Important, mi-a spus el, este ca atunci când o rostești să conștientizezi prezența lui Dumnezeu, pe de o parte, iar pe de alta, starea ta de păcătoșenie. Rugăciunea să fie una de pocăință. Mi-a vorbit despre importanța programului: „Este bine să ai zilnic un program de rugăciune. Dacă, pentru început, te rogi, în cămăruța ta, cu „Doamne, Iisuse”, 2 ore, este foarte bine. Dar să știi că poți ajunge la 8, 9 ore de rugăciune pe zi”.

Altădată, l-am întrebat de ce, totuși, în zilele noastre atât de puțini oameni ajung să vadă Lumina lui Hristos. După câteva clipe de gândire, Mircea m-a lămurit: „Fiindcă păcătuim, ne spovedim de păcatele săvârșite, iar după o vreme le săvârșim din nou”.

Pacea care izvora din simpla sa prezență m-a încredințat că toate aceste sfaturi nu erau unele scoase de prin cărți, ci proveneau din experiența sa ascetică.

                                                                                     *

Mircea le-a transmis luminița Rugăciunii lui Iisus unora dintre cei cu care s-a întâlnit. Ea poate cuprinde ca o flacără inima rugătorului și îl poate face vrednic să se împărtășească din Lumina neînserată a lui Hristos. „Cartea meseriilor dispărute” tocmai ieșise de la tipar. Mircea este invitat la o școală din București, să le prezinte elevilor volumul. Copiii îi sorb cuvintele, fascinați. La sfârșit, vede o fetiță care nu se îndura să iasă din bancă, în recreație. Continua să îl privească, în tăcere. Mircea o cheamă la el, îi arată metanierul, pe care îl purta mereu cu sine, și o întreabă: „Știi ce este acesta?”. „Nu”, recunoscu, cu sinceritate, fetița. „Este un metanier. Ne ajută să ne rugăm. Dai o bobiță, spui o dată: <<Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!>> Mai dai o bobiță, mai spui o dată <<Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”>>, o lămuri Mircea. Apoi, îi dărui Nectariei – acesta era numele ei – șiragul de metanii, iar din acea clipă fetița deveni o lucrătoare a Rugăciunii.

                                                                                      *

În ultimul an de viață, rugăciunea atât de dragă Sfântului Paisie Aghioritul îi devenise adevărată respirație: „Slavă, Ție, Doamne!” Mircea Îl slăvea pe Dumnezeu atât în suferințele mucenicești pe care a trebuit să le îndure (și le-a suportat cu demnitate, până la sfârșit, îngrijindu-se să nu-i amărască, prin ele, pe cei apropiați), cât și pentru clipele în care acestea îi dădeau pace. S-a bucurat de fiecare zi pe care Dumnezeu i-a dăruit-o, pentru a mai sta puțin printre noi.

Mircea a urcat, pas cu pas, treptele rugăciunii, până ce, după o lungă și chinuitoare pribegie pe pământ, a revenit acasă: în Cer. El credea că odată ajuns în Rai, în sufletul omului rămâne vie o singură dorință: dorința de a te împărtăși veșnic de Dumnezeu. Iată ce scria într-un text postat pe blogul său, mirceastanciu.com :

„Aseară târziu am ieșit să mă plimb prin rai. Raiul care se mijea în satul meu, sub fina cernere a ninsorii.

În rai m-am trezit singur. Nici țipenie de om. Oare pentru cine a fost făcut Raiul? Nu era nimeni cu care să împart această frumusețe. Doar că ningea, și pământul își primea acoperământul său. Nici urmă de mocirlă, nici urmă de răni, nici urmă de vinovății. Toate albe, toate curate. Nici urmă de victime, nici urmă de poftă stăpânitoare asupra aproapelui. Nici urmă de gânduri. Doar Raiul. Și atunci mi-am amintit îndată că un om sfânt mi-a spus, într-o seară de vară, că vedea harul ca pe o ninsoare care cădea pe creștetul său. Maica Domnului ningea cu harul ei peste pământul inimii noastre, însetat. Fericită unire!

Dar văzând Raiul gol, m-am întrebat dacă nu cumva nimeni nu mai are nevoie de frumusețea lui. Ce s-a petrecut cu locuitorii lui temporari? Stau ascunși după ziduri și garduri, cocoșați în fața unor ecrane întunecoase?

Oamenii se mulțumesc cu gândurile lor. Gândurile negative împânzesc virtualul și realul. În psihologie le mai spun Automatic Negative Thinking. Dar neuro-psihologii sunt de părere că omul nu trebuie să le alunge, ci doar să le eticheteze, așa spun studiile. Totuși, în Rai nu sunt gânduri și nici etichete pe jos nu se văd. Ori au fost alungate, ori au fugit. Cineva le-a alungat.

Gândurile trebuie alungate. Nu trebuie ținute.

Am vrut să împărtășesc această stare cu cineva. Am scos telefonul, într-un final, și am făcut-o trimițând, vai, cât de jalnic!, o poză pe FaceBook, un surogat.

Dar mi-am dat seama că, în cele din urmă, nu ai cu cine împărtăși Raiul, pentru că în Rai omul privește absorbit cum ninge, Dumnezeu îi este deajuns și îl umple. Nu rămâne loc de altă poftă.

Să dea Domnul să fie cuvântul nostru la sfârșitul lumii (noastre) : iată, pohta ce-am pohtit!

Raiul este gol de gânduri.

Am revenit pe pământ și primul gând care mi-a venit a fost să alung orice gând. Cum? Poate omul să zică, cu adevărat, ca „Toată grija cea lumească să o lepădăm…”?

Mult ne străduim.” (Ciprian Voicilă)