Imagini de la înmormântarea lui Petre Țuțea. Domnul Marcel Petrișor face panegiricul marelui filosof creștin.

Îi putem mărturisi pe Sfinții Închisorilor/Eroii Neamului Românesc... purtându-le chipul

Motto: „Ne vom întoarce într-o zi.../ Și cei de azi cu pașii grei/ Nu ne-or vedea, nu ne-or simți/ Cum vom pătrunde-ncet în ei.” (Radu Gyr) Mi-am cumpărat un tricou cu chipul Sfântului Închisorilor, Valeriu Gafencu. De multă vreme visam să mă în-fățișez celorlalți pro-punându-le modelele mele umane: martirii români din secolul XX și eroii anticomuniști. De ce să purtăm simboluri și imagini care nu ne reprezintă sau care reprezintă omul masificat, comsumatorul internaționalist? Haina nu îl face pe om... dar îl reprezintă. Sau altfel: spune-mi cum te-mbraci, ca să-ți spun ce valori împărtășești. În contextul actual, a-ți asuma să porți chipul Sfântului Închisorilor, al filosofului creștin Petre Țuțea sau al martirului Mircea Vulcănescu denotă și altceva: curaj, coerență de sine, nealiniere în fața noii ideologii etatiste a corectitudinii politice. Înseamnă a intra într-un război cultural, în care ei sunt majoritari, dar noi suntem mai inteligenți. Și mai creativi, după cum se vede. Dacă și voi credeți ca mine, accesați pagina aceasta pentru detalii. (Ciprian Voicilă)

Arhiereul veghează la Rohia - din cartea „Sfinții de lângă noi”

Când spui Mănăstirea Rohia, spui Nicolae Steinhardt. În adolescenţă, descoperisem Jurnalul fericirii, prima carte de memorialistică a închisorilor citită, din care aflasem despre pătimirile eroilor şi sfinţilor anticomunişti. Era un timp minunat, în care mă îndrăgostisem de constelaţia Generaţiei Criterion şi de sateliţii săi, mai mult sau mai puţin apropiaţi. Citisem mai întâi cartea de articole şi interviuri Între Dumnezeu şi neamul meu, cu şi despre Ţuţea. Petre Ţuţea mi se părea un intelectual creştin şi un erou magnific. În viaţă, cele două tipuri umane – eroul şi intelectualul – de obicei se exclud. Iată că Petre Ţuţea ieşea din tiparele comune. Coborâse cultura de pe soclul ei preţios, uneori snob de‑a dreptul, şi o transformase într‑un mod de a fi. Iar cultura aceasta avea, pentru el, un ax interior: pe Iisus Hristos. Ţuţea suferise pentru filosofia sa, pentru Weltanschauungul său. Îşi plătise viziunea despre lume şi viaţă cu treisprezece ani de temniţă grea. Aflasem că Ţuţea a fost bun prieten cu Cioran, un personaj situat la antipod. Am citit, în consecinţă, mai întâi Silogismele Amărăciunii şi am constatat că Cioran nu era nicidecum un ateu. Fiu de preot din Răşinari, Cioran se afla într‑o luptă continuă cu Demiurgul. Îşi trăia angoasele metafizice la înălţimi îngrijorătoare. În volumul de convorbiri, mărturiseşte că timp de şapte ani a suferit de insomnie. În perioada în care fusese profesor de filosofie la Braşov, decisese să nu mai vorbească decât cu Dostoievski şi Shakespeare. Aceştia doi surprinseseră în opera lor suferinţa şi tragismul condiţiei umane, întreaga lor operă provenind din aceste izvoare. Prin urmare, doar cu ei doi merita să dialoghezi. Într‑o zi, se apropie de profesorul de filosofie Emil Cioran un coleg, care avea chef de oareşicare conversaţie. Cioran se întoarce spre el şi îl întreabă: ‑ Cine eşti, Shakespeare sau Dostoievski? Şi pentru că, din întâmplare, nu era niciunul dintre ei, a refuzat să vorbească cu el. Am simţit permanent în Cioran un om şi un gânditor autentic. Un filosof care, toată existenţa sa, a avut grijă să trăiască la periferia sistemului. Cu excepţia scurtei perioade de profesorat de la Braşov, Cioran a trăit continuu din burse, refuzând postura de angajat al vreunei instituţii. La Paris, trecut bine de patruzeci de ani, mânca la cantina studenţilor. Peste ani, aveam să descopăr o însemnare în revista Vatra Românească, din care am aflat că Cioran, la sfârşitul vieţii, s‑a împăcat cu Dumnezeu: s‑a spovedit şi s‑a împărtăşit înainte de obştescul său sfârşit. Acest mic‑mare amănunt mi‑a fost confirmat de un preot din Bucureşti, care mi‑a povestit că, în ultimii lui ani de viaţă, Cioran nu mai primea pe nimeni în mansarda sa de pe Rue Avenue, cu excepţia preoţilor ortodocşi. Au urmat alte descoperiri livreşti: romanele şi cărţile savante ale lui Mircea Eliade, eseistica lui Constantin Noica, romanele lui Mihail Sebastian, cursurile de metafizică, istoria logicii şi filosofia religiei, ţinute la Universitatea Bucureşti de Nae Ionescu. Eliade mi se părea un erou modern prin lupta sa acerbă cu timpul şi prin efortul de a asimila domenii întregi ale spiritului. Idealul său existenţial era cel renascentist, de homo universalis. Noica îşi asumase sarcina de a scoate la lumină straturile filosofice ale limbii române, dezvoltând o viziune filosofică românească. Profesorul Nae Ionescu, prin pedagogia sa negativă, prin exerciţiile de dezvăţare, prin exemplul unei gândiri care se desfăşoară pe cont propriu, era centrul care generase toată această generaţie trăiristă. Nae – cum îi spuneau ei, cu familiaritate şi admiraţie – era mai fascinant decât toţi emulii săi la un loc. În această galerie, Steinhardt îşi avea locul său precis. Scrisese chiar o carte, În genul... tinerilor, în care imita stilul literar al colegilor săi de generaţie. Scrisul său denota vioiciune, inteligenţă, optimism. Jurnalul fericirii este un antidot eficace în perioadele de depresie, de dezgust existenţial. Arestat în lotul Noica‑Pillat, în iadul puşcăriilor comuniste unde mulţi şi‑au găsit sfârşitul, Steinhardt L‑a cunoscut pe Hristos şi a trecut de la moarte la viaţă, botezându‑se ortodox. Jurnalul îmi pare a fi un puzzle dintr‑o Românie crepusculară, dar care conţine întâmplări exemplare, sfaturi practice, portrete de sfinţi şi eroi. Este viu, tocmai pentru că e fragmentar. E scris aşa cum îi vin omului gândurile. Fără sistem, fără supremaţia raţiunii, care pune o ordine rece în întâmplări. Steinhardt, pentru mine, nu mai era de găsit în carne şi oase pe pământul acesta. Aş fi putut să îl întâlnesc, în schimb, pe omul care l‑a ajutat să se retragă din vâltoarea lumii la Mănăstirea Rohia. Înalt Preasfinţitul Justinian Chira, un apropiat al intelectualilor incomozi pentru sistemul comunist, ca Noica sau Ioan Alexandru. Citisem cu viu interes cărţile lui Bogdan Eduard. Îmi rămăsese în memorie episodul în care într‑o noapte vin securiştii să îl aresteze pe Justinian şi nu pot trece de un zid de aer care se interpune între ei şi el. În 2013, s‑a ivit şi prilejul să îl văd faţă către faţă. L‑am însoţit pe Danion la unele conferinţe despre sfinţii închisorilor şi despre Sfântul Iov din Uglea (un mărturisitor român, după tată, canonizat în data de 18 septembrie 2008), conferinţe care au avut loc în Baia Mare, Sighet şi Satu Mare. Ne‑am pornit cu o maşină mică, un Peugeot, spre Rohia. Privirea mea se hrănea, hămesită, din priveliştile punctate cu dealuri, coline împădurite şi case ţărăneşti, rămase ca nişte vestigii dintr‑un timp revolut. Ca şi cum România creştină, arhaică, profundă s‑ar fi retras într‑o mişcare de reflux din graniţele ei ştiute şi s‑ar fi statornicit acolo, în Ţara Lăpuşului. Am urcat spre mănăstire pe un drum spiralat, drumul fiind flancat de pădurea de stejari şi fagi peste care se instaurase din plin toamna. Un covor pastelat, galben‑rubiniu, roşu‑violaceu, negru‑cenuşiu învăluise pământul. Înainte de a intra la Înalt Preasfinţitul, am admirat casa smerită în care vieţuieşte, care mai păstrează aroma casei tradiţionale româneşti. După câteva minute de aşteptare, în camera de oaspeţi a pătruns arhiereul. M‑au uimit mai întâi ochii săi luminoşi. Lumina se revărsa ardentă spre noi, dintr‑o sursă nevăzută nouă, profanilor. Apoi am privit prin preajmă, la pereţii înţesaţi cu cărţi. Cu aviditate, pentru că iubesc pătimaş cărţile. Îmi place să le simt mirosul, textura, personalitatea fiecăreia. Aşa cum îmi place să mă iluzionez că undeva, printre rânduri, stau pitulate adevăruri care abia aşteaptă să fie descoperite. „Un rugător”, mi s‑au confesat ochii arhiereului. „Un intelectual”, i‑au completat portretul interior cărţile preţioase, strânse cu sârg de‑a lungul celor 92 de ani ai săi, aşezate cu mare atenţie în rafturile străvechi de bibliotecă. Dar asta n‑a fost tot. Venisem la Înalt Preasfinţitul Justinian Chira cu gândul expres de a‑i cere binecuvântarea ca să scriu în continuare spre slava lui Dumnezeu. Anii pierduţi printre fantasmele intelectualismului, clipele jertfite culturii de dragul culturii, eul gonflat prin abundenţa informaţiilor necesare dar nu şi suficiente pentru izbăvirea lui, curiozitatea care răscoleşte ca o babă oarbă prin sipetul unde stau zăvorâte tainele lumii – toate mi se păreau năzăriri ale firii, în căutarea sinuoasă a adevărului, pe care le lăsasem în urmă. Mă hotărâsem să le fac pe toate pentru Dumnezeu: să gândesc, să scriu, să vorbesc, să respir, să admir, să înving, să mă las înfrânt, să urăsc de moarte păcatul, să caut frumosul bine camuflat în urâciunea zilnică, să iert de şaptezeci de ori câte şapte, să pun între paranteze dorinţa polimorfă de a căuta plăcerea şi de a evita constant orice suferinţă, să amân momentul răzbunării până când orice umbră de dorinţă de răzbunare se va evapora de la sine, să nu mă mai rog pentru mine, ci întotdeauna pentru ceilalţi. Iar dacă trăiesc, pentru Dumnezeu să trăiesc, şi, dacă voi muri, pentru El să mor. I‑am cerut, aşadar, Înalt Preasfinţitului Justinian binecuvântarea de a scrie, iar sfinţia sa mi‑a dat‑o grabnic, tare şi răspicat: ‑ Să nu te opreşti! Dar asta n‑a fost tot. Ne‑a vorbit despre omul‑microcosmos, care cuprinde în el şi mineralul şi vegetalul şi animalul, dar care le transcende pe toate prin conştiinţa pe care a sădit‑o Dumnezeu în el. Auzindu‑l, mi‑am recăpătat încrederea în om. Fiecare fiinţă are ascunse în ea potenţialităţi nebănuite, prin care poate deveni cu adevărat bună. Ştiam că lumea este creaţia lui Dumnezeu şi că El o ţine permanent în existenţă. Dar, în sinea mea, pe acest adevăr simplu şi fundamental se depusese în straturi cenuşa neîncrederii în om şi în lumea sa de artefact. Arhiereul de la Rohia le spune adesea vizitatorilor: „Sunteţi sfinţi!”, spre stupoarea acestora. Le reaminteşte de cea mai înaltă chemare a lor: asemănarea cu Hristos. Am regăsit cu mare bucurie în Înalt Preasfinţitul Justinian legătura străveche dintre cult şi cultură, optimismul creştin, convingerea că lumea pe de‑a‑ntregul este bună. Fiecare clipă ce ni s‑a dat este de la Dumnezeu şi trebuie să Îi mulţumim pentru ea, ne învaţă el. Fiecare picătură de timp poate fi trăită în faţa lui Dumnezeu, devenind astfel rugăciune, comuniune cu Izvorul vieţii. Dacă mi s‑a născut în minte un cuget bun, este de la Dumnezeu. Dacă mi‑am revăzut un prieten după care a tânjit inima mea amar de vreme, întâlnirea e de la Dumnezeu şi prin Dumnezeu. Să Îl vezi pe Dumnezeu în lucrurile mici, plăpânde, insignifiante înseamnă să Îl vezi peste tot. El este Cel ce oferă şi Cel ce Se oferă. Înalt Preasfințitul Justinian simţea încă din copilărie, că nu există loc în care să nu fie prezent Dumnezeu. Acest arhiereu îţi redă bucuria de a trăi, ca dar dumnezeiesc. Nu întâmplător Înalt Preasfinţitul s‑a născut în Duminica Tuturor Sfinţilor, o zi a bucuriei şi a învierii. Dar asta n‑a fost tot. Pe drumul spre Mănăstirea Rohia, mi‑a venit gândul să îi cer Înalt Preasfinţitului o dedicaţie pe o carte. Dar nu aveam la mine nicio carte scrisă de sfinţia sa. Tânărul care ne‑a ajutat să intrăm la el m‑a sfătuit să nu îi cer verbal dedicaţia. Fiind un apropiat al lui, ştia din experienţă că Dumnezeu i‑a dăruit harul de a citi gândurile oamenilor. După ce am discutat despre una, despre alta, când a apărut o pauză în discuţia noastră, m‑am hotărât să îi cer să ne scrie pe ceva o dedicaţie, mie şi soţiei mele, Angela. Cuvintele cererii îmi stăteau pe buze, gata să ţâşnească afară. Deodată văd că vlădica întinde mâna şi ia o iconiţă cu Maica Domnului şi începe să scrie ceva pe spate. Când termină de scris, mi‑o întinse şi îmi spuse: ‑ Uite, pentru soţia ta, Angela, binecuvântare arhierească! Ştiam că Înalt Preasfințitul Justinian are mare evlavie la Maica Domnului. Dânsul le recomandă credincioşilor să citească la vreme de încercare Paraclisul Maicii Domnului, acesta fiind un sprijin tare şi un prilej de mângâiere pentru orice suflet suferind sau scârbit. Sfatul său are rădăcini în experienţa sa bogată de viaţă. Tatăl său a trecut la Domnul, „a adormit” – cum spune el – în timp ce Justinian, copil fiind, citea Paraclisul. Maica Domnului, le spune el pelerinilor, este cea care ne acoperă permanent. Mărturiseşte cu convingere că toată viaţa sa s‑a desfăşurat sub ocrotirea Maicii Domnului. Dar asta n‑a fost tot. Înainte de a ne porni pe drumul de întoarcere, ne‑am ridicat de pe scaune, ca să facem o fotografie împreună. Lângă Înalt Preasfinţitul Justinian a nimerit un prieten de‑al meu. Nu ştiu cum arhiereul l‑a atins, involuntar, în dreptul plexului solar, şi atunci s‑a întors spre acesta şi i‑a spus: ‑ Tu ai fost un mare păcătos! Prietenul meu se întorsese de curând la Hristos venind din lumea drogurilor şi a desfrânării. Cu un an în urmă se întâmplase ceva similar. Veniseră un reporter şi un cameraman de la o televiziune să îi ia Înalt Preasfințitului un interviu. În toiul interviului, Înaltul Justinian pune mâna pe unul dintre ei şi îl întreabă: „Dar tu ce religie ai?” Acela era adventist. Înainte de a ieşi pe uşă, Înalt Preasfinţitul ne‑a sărutat pe creştet pe fiecare, binecuvântându‑ne. Mi‑a spus şi mie: „O să mă rog pentru fetele tale, păcătosule!” (îl rugasem să se roage pentru soţia mea, Angela, şi pentru fiica noastră, Miriam, conştient fiind de puterea rugăciunii sale). Prietenului meu i‑a dat sfatul de a privi – se înţelegea, femeile – de la brâu în sus, fără ca acesta să îi fi mărturisit în prealabil nici cel mai mic gând despre lupta lui duhovnicească. Dar asta n‑a fost tot. Am cules cu evlavie şi interes o parte din învăţăturile şi sfaturile pe care Înalt Preasfinţitul le oferă apropiaţilor săi şi vi le împărtăşesc, la rândul meu, ca atare. El crede din toată inima că dragostea lui Dumnezeu pentru om covârşeşte păcatele pe care le putem face noi, oamenii. Nu putem noi păcătui cât poate Dumnezeu să ierte. Ne sfătuieşte ca, atunci când ne rugăm, să fim conştienţi că în faţa lui Dumnezeu suntem totdeauna slugi netrebnice. Trebuie să ne conştientizăm propria nimicnicie. Înalt Preasfinţitul Justinian ne recomandă să spunem Rugăciunea lui Iisus măcar de o sută de ori pe zi, având conştiinţa că suntem nimic în faţa lui Dumnezeu şi că tot ceea ce avem bun în noi de la El provine: gânduri bune, sentimente, inspiraţie. Tot ce este viaţă în noi de la Izvorul Vieţii provine. M‑a covârşit până la lacrimi un amănunt pe care l‑am aflat. Încă de pe vremea în care era vicar la Cluj, Înalt Preasfinţitul obişnuia să deschidă fereastra la miezul nopţii şi să se roage, îndreptat cu faţa spre oraş, pentru toţi oamenii. Pentru bolnavii care îşi dădeau duhul în mâinile lui Dumnezeu, pentru doctorii care le vegheau la căpătâi ultimele clipe de viaţă pământească, pentru poliţişti, pentru brutarii care preparau pâine pentru a doua zi, pentru cei aflaţi în închisori, pentru cei credincioşi şi pentru cei necredincioşi. Ne‑am pornit spre Baia Mare, nu înainte de a ne închina la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care se găseşte în Paraclisul Sfântul Ierarh Nicolae. Am aflat că prin 1940, icoana a supravieţuit unui incendiu iscat acolo. Şi nu înainte de a ne opri la mormântul monahului Nicolae Steinhardt şi a ne ruga o fărâmă de timp, cu capul sprijinit de crucea lui. Mă surprind adesea imaginându‑mi următoarea scenă: la miezul nopţii, un arhiereu vechi de zile deschide fereastra şi se roagă pentru noi toţi. Arhiereul veghează la Rohia. Arhiereul ne veghează somnul, de la Rohia. (Ciprian Voicilă, capitol din cartea Sfinții de lângă noi, Editura Areopag, 2014)

Remember Petre Tutea. Asa inteleg intelectualii Romaniei de azi sa-si cinsteasca eroii anticomunisti

Aici puteti citi despre o mojicie. Isi fac si un titlu de glorie din asta, din moment ce semneaza etalandu-si toate galoanele universitare. E de presupus ca asteapta altele noi, mai mari, tocmai pentru ca savarsesc o asemenea infamie.

Petre Tutea dupa 20 de ani

Marcel Petrişor- Nea Petrică Ţuţea Românul

Asa-l cunosteau cei mai multi dintre oamenii simpli, detinuti la Aiud, in perioada reeducarii sau a autoanalizelor critice: Nea Petrica Romanul. Mai ales dupa ce, odata, intrebandu-l careva dintre detinutii mai putin scoliti, de la tara, probabil, "Ce profesie aveti dumneavoastra, domnule Tutea?", acesta ii raspunsese simplu: "Roman! Roman de profesie!". Si "porecla" de atunci, transformata in renume, asa-i ramasese: "Petre Tutea, Romanul".
Alta data, tot in Aiud, in timpul unei plimbari in cerc, alaturi de parintele profesor Dumitru Staniloaie, cand acesta il intrebase serios cum s-ar defini el insusi in fata unui public de intelectuali, Nea Petrica, plin de umor, ii spusese:
- In fata intelectualilor? Niste prosti care cauta neafland? Pentru ei... "Popa de tara".
- Si atunci, unde aveti parohia? il intreba Dumitru Staniloaie.
- Unde sa am parohia, parinte? Unde apuc: la catedre improvizate oriunde si chiar si de la vreun amvon, daca mi se ofera.
Dupa aceea, explicatia data parintelui profesor se adauga poreclei, amplificandu-i faima de "Roman si popa de tara".
Cine sa se mai fi indoit de asta, cand, deseori, era vazut in curtea penitenciarului prinzandu-l intamplator pe cate un tigan sau pe un amarat de rob de mana pe care-l intreba:
- Stii tu, mai Nita, ce-i Adevarul?
Iar amaratul, aproape rastignit pe vreun perete, sau proptit de ceva, cu galeata sau unealta pe care-o avea in mana si cu ochii holbati, dadea din umeri a mare si nevinovata nestiinta. Si vreme de zece, cincisprezece, douazeci de minute, o ora chiar, dupa aceea, omul nu scapa nelamurit, afland, pentru prima data in viata lui ce este Adevarul. Si inca intr-o maniera socratica.
Multi zambeau sau se mirau, ascultandu-l pe Nea Petrica, neindraznind sa-l intrebe ceva ce ei n-ar fi inteles. Dar asta doar pe loc, caci in celule, pe unde mai putea fi zagazuit, discutiile continuau la nesfarsit si-ntotdeauna in termenii cei mai adecvati mediului, circumstantelor si auditoriului. Iar cand - in fata oamenilor simpli si saraci cu duhul - intelegerea nu era totusi deplina, ea se transforma in admiratie.
- Ce intelegeti voi, ma, din ce spune Tutea? ii intrebase o data colonelul Craciun, directorul inchisorii, pe niste tarani care-l ascultasera pe Tutea vorbind prin cine stie ce colturi sau cluburi despre indiferent ce subiect.
- Nimic, domnule colonel, da-i naprasnic cand vorbeste! ii raspunsesera in cor taranii.
- Si de aceea cascati gura la el?
- D-aia, da! intarira taranii.
Colonelul, ca sa se poata achita onorabil de sarcina Reeducarii detinutilor politici din Aiud - inclusiv de cea a lui Tutea, habar neavand el cu cine avea sa aiba de-a face - primi "indicatii de sus" care, conform spuselor lui, cu multi ani dupa eliberarea detinutilor, sunau asa: "Tu fost de-al lor si ei de-ai tai, asa ca tu trebuie educi la ei, cum spunem noi, si bati la cur la ei, da' ei nu trebuie stie ca noi pus la cale asta". Asa ca ii organizase pe cei mai "concesivi" in cluburi: club pentru intelectuali si club pentru tarani.
Or, la clubul pentru tarani, cei care-l ascultasera pe Petre Tutea nu voisera sa vina. Ca doar fusese "naprasnic" popa care-i "spovedea pe unde apuca"!
Cu intelectualii, era altfel: lor le putea vorbi si le vorbea chiar complicat, dupa prea complicata lor intelegere. Clar insa. Si atat de clar incat, nu o data, tinu sa asiste si colonelul la discutii.
Tema pentru autoanaliza nu stiu carui "constient" era: greseala politicii legionare.
Dupa expunere insa, cand Nea Petrica lua cuvantul, "acuzand" - chipurile! - Legiunea, ii facu acesteia un elogiu de ramase Craciun cu gura cascata. Si nu se putu abtine sa nu zica:
- Domnule Tutea, pana a nu te cunoaste, tare as fi vrut sa te omor. Dar acum, n-as mai putea-o face!
- Riscurile cunoasterii adanci, domnule colonel! ii raspunse Tutea zambind. Ce sa-i faci, daca suntem amandoi Romani?
Si Craciun mai facu ceva: ii dadu voie sa umble liber prin inchisoare, la orele cand cei "intelegatori" erau asteptati la cluburi. Ba-i dadu si un secretar, pe nea Ghinea, ca sa-l ajute sa scrie tot ce-i trecea prin cap. Ceea ce Tutea nu refuza fatis, dar nici nu scrise un rand.
- De ce ne stai impotriva, domnule Tutea? il intreba o data colonelul Iacob, adjunctul lui Craciun. Dumneata care stii atat de multe si-ti umbla limba-n gura de pici tot in picioare?
Atat astepta si nea Petrica: sa-l provoace cineva la discutie si mai ales sa-i puna intrebari. Raspundea de nu-l mai putea uita niciodata cel care-i punea intrebarea.
Si, nevoind sa-i scape nici Iacob fara un raspuns, incepu - motivandu-si neconformismul, opozitia si neadaptarea la imprejurari - sa-i spuna ca "cei ce se scalda cu placere in fluviul evenimentelor, o fac fie din orgoliu, fie din capacitatea de adaptare la circumstante, adica din conformism, domnule Iacob, atitudine specifica plosnitelor. Asa se numeste asta!".
- Numai ca atunci suferi si consecintele inadaptabilitatii, domnule Tutea! ii zise Iacob, adresandu-i-se politicos - conform indicatiilor superiorilor, care inlocuisera cuvantul "bandit" cu cel de "domn".
- Da, domnule. Din pricina orgoliului, recunosc, dar de asta ma opun si intru in temnita. Ca altfel, ce-as fi? Un simplu animal adaptabil. Si nu mi-ar fi convenit. De altfel, in lupta politica majora, omul care se angajeaza in ea oscileaza intre eroism si lasitate, ajungand apoi unde am ajuns si eu, adica la carcera, la izolare si la douazeci de ani de temnita: pretul candidarii la postura istorica de erou. Dar nu va fie teama de eroi, pentru ca si ei dispar in fluviile imanente ale istoriei!
- Si atunci?
- Atunci iti mai ramane o singura posibilitate pentru iesirea din anonimat: sfintenia. Si Sfantul nu se topeste decat in absolut.
- Aha! D-aia dumneavoastra, legionarii, cautati sa ajungeti acolo!
- Daca ne da mana, domnule colonel! incheie Tutea.
Administratia penitenciarului de la Aiud avea sa mai vada si sa mai auda multe! Mai ales din gura lui Petre Tutea! Ocaziile se iveau la tot pasul.
Acuzandu-l cineva, o data, de genialitate - din pricina caruia isi permitea sa spuna tot ce spunea, pe la toate colturile -, el dadu din umeri.
- Mare branza si geniile! In fata lui Dumnezeu nu exista genii; geniile sunt veri primari cu idiotii, beneficiind de aceleasi considerente si unii, si altii.
- Si noi? Noi, domnule Tutea? Noi, Craciun si Iacob, ce-om fi?
- Ca si noi, doar instrumentele Sale.
- Si atunci, de ce vreti sa ne distrugeti? intreba imprudent un adjutant din administratie, care asistase la discutie.
- Nu noi pe dumneavoastra, ci invers: dumneavoastra pe noi! ii raspunse Tutea. Si ar fi bine sa nu uitati inca un lucru: ca dumneavoastra va definiti prin noi, nu noi prin dumneavoastra.
- Cum vine asta?
- Cum v-am spus; pentru ca, intr-o relatie de adversitate, un termen - ca dumneavoastra, de pilda - nu capata dimensiunea dorita decat in functie de cea pe care o are adversarul cu care se lupta.
- Adica, domnule?
- Adica, simplu: nu esti mare decat in masura in care adversarul e si mai mare decat tine. Altfel, ce merit ai mai avea, in competitie cu unul mai mic decat tine? Ati inteles?
Dar pentru ca sa nu se nasca cine stie ce resentimente, tot el ii asigura pe cei ce-l ascultasera ca-n pofida celor patimite in urma neconformismului sau istoric, el n-ar fi in stare sa acuze pe nici un frate al sau de etnie ca l-a asuprit.
- Si stiti de ce, domnilor? Ca sa nu fie jignit poporul roman. Iar daca asta s-a intamplat totusi, eu nu voi spune niciodata ca am fost torturat ca roman, ci ca ungur, neamt sau jidov; ca orice, doar ca roman nu!
Si multi radeau de el, nu insa si cei ce-i intelegeau slabiciunea pentru neam, sau mai exact pentru felul de a fi al poporului roman. De aceea, in desele sale elanuri, il considera si ca "marsul triumfal al lui Dumnezeu pe pamant".

(Cf Marcel Petrişor- Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, Editura Vremea, 2008).