Ciprian Voicila: La praznicul timpului, despre oamenii mei buni

Daniel Turcea a zis ca: cerul/ e o pasăre/ în Dumnezeu. E cel mai bun comentariu la tabloul de mai sus, pictat de Bernea. Peisajul si poemul au fost culese de aici. Despre Daniel Turcea, poetul cu cele mai adanci ganduri prefirate, puteti afla mai multe de aici. Horia Bernea l-a pictat pe Daniel cum statea si astepta la poarta Imparatiei: Tot Bernea a schimbat la fata muzeografia romaneasca punand in miezul ei chipul Mantuitorului si Lemnul invierii noastre. Iarna e anticamera sarbatorii Nasterii Domnului. Mai importanta chiar decat propria noastra nastere. Sau: adevarata noastra nastere. Si este un timp al anamnezei, un prilej de a face un mic plonjon in memoria noastra si de a scoate la suprafata ei evenimentele semnificative. Cat bine am facut in anul ce sta sa se piarda in vesnicia monolitica a trecutului si cat rau? Se trezesc in sufletul nostru bunii samariteni care ne-au intins o mana, cand bataia de aripa a neființei ameninta sa ne inghete inima. De Craciun stau, nevazuti, la masa cu noi, uneori mai prezenti, mai pregnanti decat noi insine. Un astfel de Om a fost pentru mine Irina Nicolau. Am vrut sa ramana o urma a intalnirii noastre aici si am descusut-o frenetic aici, spre folosul tinerilor cautatori. Pe domnul Bernea nu am avut sansa sa il cunosc indeaproape. Dar pe vremea directoratului sau de la cercetator si muzeograf pana la pompier sau femeie de serviciu angajatii Muzeului Taranului traiau participativ, intr-o comuniune. Foarte putini erau cei care se trezeau dimineata ca sa plece cu naduf la serviciu. Munca nu era blestem adamic. Era o stare de spirit. Ea este Irina: Irina si Bernea aveau de la Dumnezeu darul si/sau harul de a invia sufletele moarte. Dumnezeu i-a luat la El exact cand a trebuit. Nu stiu cum ar fi rezistat haosului grotesc pe care il traim acum. Poate ca acumulasera cantitatea maxima de suferinta pe care o poate duce un om. Domnul Marcel Petrisor - prieten vechi al Irinei Nicolau - citeaza adesea o vorba a lui Spinoza: omul este o suma limitata de posibilitati. Nu o vad deloc pe Irina accesand incontinuu fonduri mai mult sau mai putin europene, conditie sine qua non la ora actuala pentru orice proiect de cercetare, o matrice ineluctabila. Asa cum nu o vad scriind in limitele fixe ale corectitudinii politice, nu cumva sa se sesizeze cineva, fie ea persoana sau fie el institut. Nici pe domnul Bernea nu il vad in rol de director de mall cultural, de maestru de ceremonii, de executant al ordinelor venite de la vreun „animal politic”. Nu ii vad intr-o lume sufocata de politic. Politicul impune noi reguli de comportament. Persoanele devin brusc indivizi manipulandu-se unii pe altii, in propriile jocuri de putere. Daca ies impotriva guvernului Ponta, e un gest politic. Daca stau in casa, inmultind talantii pe care mi i-a daruit Dumnezeu, este tot un act politic. Iar daca ies in gerul de afara sa imi strig nemultumirea care ameninta sa ma si sa ne sufoce trebuie sa fiu foarte atent langa cine protestez. Nu cumva sa fie intr-o alta tabara ideologica. Nu cumva sa ii fac, involuntar, aceluia, campanie electorala. Nu vi se pare ca acest mod de a gandi este prea complicat? Prea satanic? Cand mergem duminica la Sfanta Liturghie suntem atat de atenti la detaliile care configureaza portretul interior al celui de langa noi? Sa gandeasca intru totul ca noi, sa fie un alter-ego? Eu nu as intra intr-o biserica in care toti credinciosii ar semana la perfectie cu mine. As crede ca am ajuns in iad. Crestinii sunt uniti intre ei prin Hristos, capul Bisericii, nu prin afinitatile lor elective sau prin umorile personale. Pana una, alta, ne ramane noua, celor care i-am cunoscut pe Bernea & Irina sarcina de a ramane vii intr-o lume de strigoi, naluci, avataruri. E vremea strigoilor!- a scris odata un om care a stiut sa mearga pana la capatul crezului sau. Acum e vremea strigoilor mai mult ca niciodata. E greu sa ramai viu, nesolidificat. Adesea simt cum imi ingheata portiuni intregi de suflet. E si mai greu sa transmiti mai departe ceea ce ai invatat de la oamenii vii: viata ca stare de spirit. Cui sa trasmiti?- in primul rand. La ce bun, la urma urmei? (Ciprian Voicila)

Sculptorul Silvia Radu despre cazul MŢR-ACCEPT: "În acest caz, buturuga mică nu răstoarnă carul mare"

Stimată doamnă Silvia Radu, ce părere aveţi despre incidentul de la Muzeul Ţăranului Român legat de proiecţia filmelor de propagandă homosexuală? Cred că ar trebui să ieşim cu toţii în stradă şi să facem o demonstraţie naţională. Mi se pare ceva foarte grav şi cred că în felul acesta lovim în fiinţa poporului român. Noi cine suntem în fond? Suntem un popor ai cărui strămoşi au fost ţărani. Mie îmi vine să plâng, nu se poate aşa ceva. Adică lovim noi în ceea ce avem mai curat, mai sfânt şi mai adevărat? Până aici am ajuns? Să lovim în strămoşii noştri, în dragostea şi credinţa lor? Eu aş face o demonstraţie, aş strânge toţi oamenii din ţara asta şi aş face ceva uriaş. Să se trezească odată toată lumea şi să înţeleagă că poporul român este un popor creştin şi nu-şi poate permite nimeni să-l facă altfel. Nu am nimic împotriva acestor oameni care sunt homosexuali, îi priveşte cum sunt. Noi nu judecăm omul, ci spunem că acest lucru nu este bine, iar dacă vor să fie aşa să fie la ei acasă şi să ne lase în pace. Au nenorocit atâta lume, este un spectacol atât de penibil, de jalnic, iar acest lucru se întâmplă şi în state civilizate precum Franţa, Anglia şi Spania. Aceasta este Uniunea Europeană şi ştiţi cum se spune: Spune-mi cu cine eşti ca să-ţi spun cine eşti. Trebuie să le atragem atenţia şi să le spunem: Domnilor, ori vă treziţi voi ori plecăm noi. Nu putem accepta acest lucru. Cred că 80% din poporul român, exceptându-i pe cei dezinteresaţi, nu sunt de acord cu acest ACCEPT. Am intrat într-o stare de apatie, dar trebuie să ne trezim. ACCEPT-ul este străin de noi şi nu îl acceptăm. Îi iubim, ne rugăm pentru întoarcerea lor la adevăr, dar să ne lase în pace cu credinţa noastră, cu ţăranul nostru şi să nu lovească în ce avem mai sfânt. Mi s-a spus că este un eveniment naţional organizat de Uniunea Europeană, de ambasade. Ambasadele să facă bine să priceapă cum stau lucrurile. Dacă Ambasada Franţei este de acord cu ce a făcut guvernul ei, este foarte rău. Noi nu suntem de acord cu aşa ceva. Dacă ei acceptă acest lucru, îi priveşte. La fel ca mine ar trebui să vorbească orice intelectual din ţara asta. Sunt o artistă care m-am impus şi îmi spun părerea cu putere: Nu putem fi atât de idioţi încât să-i urmăm orbeşte pe alţii care nu mai ştiu ce fac. Cred că oamenii din cadrul Muzeului nu sunt de acord cu acest lucru, probabil li s-a impus şi nu au ce să facă, dar opinia publică trebuie să intervină şi să spună adevărul. În calitate de artist şi de intelectual, care credeţi că este impactul unui astfel de eveniment asupra culturii, a familiei şi a societăţii? Este îngrozitor. După ce Anglia a acceptat căsătoria între persoanele de acelaşi sex am văzut la televizor o scenă cu doi homosexuali şi mi s-a făcut milă de ei. Sunt atât de nefericiţi. Ce vor face oamenii aceştia dacă vor adopta copii? Îi vor creşte şi vor ajunge la fel ca părinţii lor. Prin acest fapt se stinge o naţie şi se ruinează familia. Lovim în tot ceea ce ar fi normal să nu lovim. Dacă noi acceptăm aceste lucruri, în 60 de ani s-a terminat cu poporul român. Recent studioul Horia Bernea a primit un alt nume – Noul cinematograf al regizorului român – ce părere aveţi de acest lucru? Cred că este o ruşine. Horia Bernea este un erou naţional şi ar trebui să fie fericiţi că au un studiou care îi poartă numele. Faptul că se dezic de el este un lucru foarte urât. Cred că ştiţi poziţia lui Horia Bernea faţă de propaganda homosexuală... Horia Bernea era un creştin total. Un om care este creştin nu poate să spună că este de acord cu homosexualitatea pentru că atunci nu mai este creştin. Ce părere aveţi de decizia conducerii Muzeului Ţăranului Român de a proiecta aceste filme în studioul Horia Bernea? Intelectualii români ar trebui să facă o petiţie care să ajungă la Ministrul Culturii şi să ceară o dezbatere publică într-un loc neutru. Să se facă o conferinţă de presă, să fie invitate toate televiziunile, astfel încât să se pună lucrurile la punct. Nu se poate să acceptăm să îşi bată joc cineva de poporul român, de Muzeul Ţăranului Român. Mâine vor scoate cine ştie ce personalitate din muzeu deoarece nu le convine că n-a fost de acord cu perversiunile pe care le promovează ei. Noi cei care iubim familia şi poporul român nu putem permite să fim călcaţi în picioare. Dacă astfel de perversiuni vor fi acceptate, vor cuprinde toată ţara, iar copiii de 6 ani vor ajunge să înveţe aceste lucruri. Am auzit că sunt profesoare de liceu şi educatoare de grădiniţă care îşi permit să facă astfel de manifestaţii cu copiii. Noi toţi: oameni de cultură, intelectuali, mame, taţi, cerem să se organizeze această dezbatere naţională. În acest caz, buturuga mică nu răstoarnă carul mare. Minoritatea nu-şi poate permite să dicteze unei majorităţi. Interviu realizat de Alexandra Nadane

Expoziție de cruci la Librăria Predania: ”De la meșteșug la mărturisire”

Adresa librăriei Predania este: Str. Vulturilor, Nr.8 (zona Hala Traian), 030855 București. Librăria Predania găzduiște în perioada 13 - 27 ianuarie 2012 expoziția de cruci ”De la meșteșug la mărturisire”. Expoziția va fi vernisată pe data de 13 ianuarie ora 18.00 în prezența lui Teodor Bindea. Meșteșugul a fost cel care i-a ales pe ei în momentul în care au optat, cu câțiva ani în urmă, pentru un mod de viață tradițional, reașezat pe singura temelie adevărată: raportarea permanentă la Dumnezeu. Din întâlnirea cu arta populară românească s-a născut ulterior pasiunea pentru lemn și pentru motivul crucii, omniprezent în reprezentările ei. Prin crestătură, gravură și sculptură Ioana și Teodor Bindea crează cruci tradiţionale româneşti, precum și modele de cruci romane (bizantine), etiopiene, nigeriene, persane sau celtice. Lemnul din care sunt crestate crucile provine din esenţe autohtone - tei, paltin, nuc, păr sălbatic, dar şi exotice - chiparos, komora, eucalipt, merbau sau wenge, iar finisarea se face fie cu seu şi praf de cărbune, fie cu diverse amestecuri de uleiuri. Crucile create de Ioana și Teodor Bindea și-au găsit deja locul în colecţii particulare româneşti la Alba Iulia şi Bucureşti, la Bisericile Etiopiană şi Siro-Antiohiană din Koln, cât şi în uzul unor parohii şi mănăstiri din România şi din Sf. Munte Athos. Expoziția cuprinde 20 de cruci și un engolpion. Meşteşugul de crucer reprezinta un mod de transfigurare, atât pentru noi, cât şi pentru lemn, pentru că, aşa cum spunea şi Petre Jucu, „toate sunt într-o vrăjmăşie: materia n-ascultă dalta, dalta n-ascultă mâna, mâna n-ascultă mintea, şi toate trebuie domolite, domesticite.” (Teodor Bindea) „Pentru un om, pentru un creştin, a alege tema crucii este un act de mărturisire. A mărturisi înseamnă însă şi a depune mărturie; şi asta înseamnă mai mult decât un act de credinţă, capătă un sens social. Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA, într-un moment cum este cel prezent. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori.”(Horia Bernea)

Bisericile Muzeului Taranului Expozitie de fotografie, 27 aprilie – 13 mai 2012, Sala Foaier

Muzeul National al Taranului Roman va asteapta in perioada 27 aprilie – 13 mai 2012, la Sala Foaier, sa vizitati expozitia de fotografie Bisericile Muzeului Taranului. Expozitia contine imagini mai putin cunoscute ale celor sase biserici din lemn care se afla in custodia Muzeul National al Taranului Roman. In cartea Horia Bernea – Cateva cuvinte despre muzeu, cantitati, materialitate si incrucisare. Irina Nicolau, Carmen Huluta – Dosar Sentimental, Irina Nicolau scria: "1991 si mai tarziu. Incepem sa salvam biserici vechi de lemn. La Mintia, Bejani, Grosii Noi, Troas, Julita, Lunca Motilor. Doua vor fi aduse la Bucuresti si expuse, cea de la Mintia, in sala Reculegere, cea de la Bejani, in curte. Celelalte patru, restaurate, pazite si ingrijite, vor fi conservate in situ. Premiera romaneasca. Evident, ideea a fost a lui Horia Bernea. Un umar a pus si doctorul Costina. Restul, adica tot greul, l-au dus Geta Rosu, Dan Stefanescu si oamenii lor, muzeografi, restauratori si conservatori. S-a muncit enorm. Proiectul avea o miza importanta. Horia spera ca si alte institutii – bugetare si nebugetare – ne vor urma exemplul, luand sub protectia lor biserici de lemn care meritau sa fie salvate. Nu ni s-a alaturat nimeni." Lucrare colectiva, adesea anonima, bisericile din lemn sunt o reflectare a conditiilor socio-economice si istorice, o convingatoare demonstratie de continuitate a unei vieti spirituale de veche traditie, un patrimoniu inestimabil pe plan national si universal. Acestea sunt documente de certa autenticitate, nu numai prin elementele infatisarii lor, ci si prin rolul pe care l-au indeplinit in viata romanilor, in special a transilvanenilor: tribuna nationala, scoala, asezamant de cultura si arta. Datand din secolul al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, pictura bisericilor de lemn apartinand zonei Aradului (Grosii Noi, Julita, Troas) si Hunedoarei (Lunca Motilor, Bejan), care fac obiectul acestei expozitii, este o elocventa marturie a maiestriei mesterilor tarani-zugravi. Desi la origine ansamblul iconografic al acestor biserici a fost destul de bogat, astazi se mai pastreaza doar scene din Ciclul Cristologic – Cina, Judecata si Batjocorirea Mantuitorului, Drumul spre Golgota, Purtarea Crucii, Rastignirea, Plangerea Mantuitorului si Invierea. De asemenea, se pastreaza in cateva medalioane, momente din Geneza, chipul Mariei cu Pruncul sau Maria Oranta incadrata de arhangheli si ingeri, chipuri de prooroci si mucenite, in decor de arcade, Arhanghelii Mihail si Gavriil inconjurati de cete ingeresti. Expozitia va putea fi vizitata la Sala Foaier pana pe 13 mai, de marti pana duminica, intre orele 10.00 si 18.00. Pret bilet: 6 lei, 3 lei (pensionari), 1,5 (elevi, studenti, posesori de Card Euro 26). Consultant stiintific: dr. Georgeta ROSU Curator: Monica MORARIU Fotografie: Mircea TANCAU

Între Şantiere?- dezbatere internă la Muzeul Ţăranului privind viitorul instituţiei

Iată textul invitaţiei:


"Deschisă pe data de 5 februarie, dezbaterea despre viitorul MNŢR trebuie să continue. De data aceasta este vorba despre o dezbatere internă, un dialog colegial, nonierarhic, cu privire la toate aspectele unei posibile viitoare demontări a expunerii permanente, precum şi ale reconstituirii ei.

Şantierul de consolidare a clădirii muzeului ne găseşte pe mulţi nepregătiţi, cu probleme şi întrebări fără răspuns. Încotro se îndreaptă Muzeul Ţăranului Român? Există o viziune care să-i susţină acţiunile? Ce rol ocupă expunerea permanentă în programul actual şi mai ales cel viitor al muzeului? Dacă expoziţia va fi refăcută, cum, cu ce mijloace şi de către cine? Care sunt problemele pe care o astfel de refacere le ridică şi cum ar putea fi depăşite?

Pentru dezbaterea pe marginea acestor probleme vă propunem constituirea unui atelier de reflecţie antropologică şi muzeologică, informal şi deschis pentru toţi cei preocupaţi de viitorul muzeului. Sunteţi invitaţi să participaţi la o primă întâlnire pe data de 25 martie, la ora 14, în sala de lectură a bibliotecii. Durata întâlnirii: 90 de minute.

Experienţa muzeografică împărtăşită, opiniile de orice fel ar putea contribui în mod direct la găsirea unor soluţii. Tematica discuţiilor viitoare va fi stabilită de comun acord în măsura în care acest lucru va fi considerat util şi necesar.

Au fost de acord cu această dezbatere:
Mihai Gheorghiu, Costion Nicolescu, Maria Mateoniu, Ciprian Voicilă, Mirela Florian, Ruxandra Grigorescu, Lila Passima, Cosmin Manolache, Carmen Mihalache."

Sorin Dumitrescu despre proiectele personale şi despre Muzeul Ţăranului Român

Emisiunea Semnături celebre de la Radio România Actualităţi (17 februarie 2010); invitat pictorul şi teologul Sorin Dumitrescu.



Mihaela Helmis: Ne aflăm în această seară într-o întâlnire, o numesc eu, specială cu pictorul Sorin Dumitrescu, dar cred că de data asta o să-mi permită să-l numesc „omul de cultură Sorin Dumitrescu” şi „om al cetăţii” pentru că a trecut o vreme de la momentul în care ne întâlneam cu biserica, ruina, coloana şi pasul în marea expoziţie de la Palatele Brâncoveneşti de la palatele Mogoşoaia şi între timp în cetate se întâmplă lucruri care ar putea să ne pună pe gânduri. Cu ce veniţi în întâmpinarea noastră anul acesta? Ce ne pregătiţi?

Sorin Dumitrescu: Cel mai important lucru pentru lumea multă, cum se zice, pentru blocuri- şi blocurile şi din Vaslui şi din Oradea şi din Bucureşti- este ediţia de carte, cele douăzeci de best-seller-uri ale Anastasiei, se numeşte „pachetul formativ”. Cine citeşte...- unele se citesc cu creionul în mână la masă, altele se pot citi în pat sau în fotoliu, dar unele se citesc cu creionul în mână- cine le citeşte pe toate cu atenţie şi cu seriozitate e pe cale în teologie şi în credinţă. În aşa fel încât să dispară oarecum această culpă care se aduce că nu e destulă grijă de lume, ca să fie credinţa mai învăţată în România. Ăsta e primul (volum) pe care l-am scos şi eu îl socotesc cel mai important, încă şase sunt în tipografie. Dup-aia o să am douăsprezece, deci o să mai am nevoie de încă opt. Ele trebuiesc traduse, unele retraduse fiindcă traducătorii nu vor să-mi dea drepturile de autor în continuare. Culmea e că sunt preoţi.

MH: Daţi-ne câteva nume, titluri.

SD: Cea mai bună carte de teologie a icoanei a lui Uspenski. Sunt apărute toate. Cea mai bună carte despre iconoclasm tradusă illo tempore de profesorul universitar, Părintele Vasile Răducă. În momentul de faţă se lucrează la o altă traducere. Cea mai bună traducere, şi prima dată în România, a omiliilor Sfântului Grigorie Palama. Fac o observaţie. Sfântul Grigorie Palama are şi sărbătoare, acuma de Paşte, Ziua Ortodoxiei. Nu-l citeşte nimenea. De ce, că avem şi duminică din Post care e dedicată Sfântului Grigorie Palama?! Eu am tipărit predicile lui în o mie de exemplare. Trei volume, deci fiecare în o mie de exemplare. Am făcut stoc. În mod normal, cel puţin o sută de mii ar fi trebuit să fac. De ce nu se citeşte în interiorul bisericii sau e plictisitor poate Palama? Eu vă spun că este uluitor.

MH: Cred că de ocuparea timpului cu altele, sau, cred că nu greşesc, de superficialitate ne atrageţi atenţia că suferim.

SD: Vreau să vă spun că tot pachetul formativ este axat pe cărţile care pledează pentru iconicitate, pentru un creştinism vizual, cum e el de la Domnul. O să-mi spuneţi, păi şi ce are Palama cu...? E foarte vizual, fiindcă toată doctrina Sfinţilor Părinţi este iconică toată. Nu e religioasă. Este bisericească şi iconică. Creştinismul a involuat din nefericire folosind traseele gândirii conceptuale importată de la romano-catolicism. În felul ăsta foarte multă lume a fost alungată din credinţa învăţată. Gândiţi-vă aşa: niciodată Sfântul Grigorie Palama nu îi spune Maicii Domnului „intercesoarea”. Care e un cuvânt corect în felul lui. Îi spune „Gâtul Bisericii”. Dar ce puternic! Care spune următorul lucru: tot ce vrei să ajungă la Hristos e prin Maica Domnului, că Hristos e capul! Nu poate să o ia pe lângă urechile Maicii Domnului până la Domnul. Şi tot ce are Domnul de spus util şi bine primit pe sinaxă, de trupul bisericii e prin gât. Maica Domnului- limită, hotar. Hotar între creat şi necreat. Este extraordinar de concret! Este cu totul altceva. Aşa e graţie lui Ioan Ică junior, Părintele diacon, care ne-a pus la dispoziţie Cabasila, teologia mariologică, asupra Maicii Domnului, a lui Cabasila, a lui Teofan al Niceei, ucenicul lui Palama. Din păcate au apărut în alte părţi. Că mi-ar fi plăcut să le bag aicea, fiindcă eu trebuie să arăt că icoana, iconicitatea, icoana nu trebuie studiată numai la bucata de lemn. E şi în predici, e şi în terminologie, şi în dogmatică, peste tot fiindcă icoana a fost întâi. Întâi Dumnezeu s-a întors cu faţa şi l-am văzut, după care a venit şi sonorul.

MH: Iar personal pe ce o să vă puneţi semnătura anul ăsta?

SD: Da, e o carte aş zice eu... Eu nu ştiu un precedent al unui asemenea tip de abordare, de iconologie însă în cadrele stilistice pe care vi le-am spus. Adică e foarte imagiistică. Şi trebuie să fie. Numai că iconologia, deci fundamentele teologice ale icoanei pot să le dezbat teoretic, speculativ sau pot să le arăt. De pildă... că vine acum intrarea Domnului în Ierusalim, în curând. Cine nu ştie icoana cu Domnul stând aşa ca o amazoancă pe asin, cu picioarele pe o parte, şi drept şi impasibil cumva , Ierusalimul la dreapta, un munte, sus e Betania, de unde e Lazăr, pe care tocmai l-a înviat . Deci un munte pe partea stângă, cum ne uităm noi la icoană. Cine n-a observat că din Ierusalim apare un copac? Deci, atenţie, rădăcina lui e în Ierusalim! E înclinat, bătut de vânt înspre munte. Exact pe verticala pe care se află şi Hristos. E un tip de elocuţie, de vorbire medievală, teologic. Ăla se numeşte „copacul stâlpărilor”. Trimite la stejarul de la Mamvri şi la copacul binelui şi răului , unde şi-a pierdut Adam veşmintele de har. Copacul stâlpărilor este vestitorul patimilor. Deci scena asta, care este extraordinar de luminoasă şi pentru creştini. Poporul atunci şi-a aruncat hainele, a păşit pe hainele poporului, în realitate e un copac care atrage atenţia că Hristos nu se îndreaptă spre un tron lumesc, ci spre cruce.

MH: Cred că ne-aţi dat suficiente argumente pentru a fi cel puţin ceva mai atenţi la tot ceea ce e profund şi adevărat. Ne-aţi trimis şi la lectură, ne-aţi trimis şi la rigoare şi la seriozitate. Şi pornesc direct de la ceea ce părea că este şi cred că este o întrebare: ce se poate întâmpla bine sau ce se poate întâmpla mai puţin bine cu Muzeul Ţăranului Român? Pun direct această întrebare pentru că prietenii muzeulu,i dar şi cei care ţin la muzeu cu toată fiinţa care înţelege ce se întâmplă acolo sau ce vădeşte acest spaţiu cultural, au fost invitaţi să se exprime. Şi atunci când eşti chemat să înţelegi cum vin să se desfăşoare lucrurile, atunci probabil că e de spus câteceva. Aşadar, domnule Sorin Dumitrescu, îl cunoşteaţi pe Horia Bernea încă de la gruparea 9 plus 1. Între momentul acela- şi vorbesc despre începuturi, despre 1981-1985, 1986- şi ceea ce s-a întîmplat după 1990 la Muzeul Ţăranului Român a trecut o vreme iar de atunci până acum a mai trecut o vreme. Aşadar ce simţiţi că se întâmplă acum?

SD: Simt că se întâmplă ce se întâmplă peste tot, nu numai în România, în toată Europa. O confuzie de planuri. Înainte i se zicea activişti. Orice persoană care lucrează în cadrele vieţii spirituale, ca maestru sau ca angajat, va răspunde într-un fel pentru modul cum reacţionează într-o situaţie de acest fel. Confuzia de planuri , după părerea mea, aparţine arhitecţilor Uniunii Europene care se încăpăţânează să pecetluiască ideologic Uniunea ca renascentistă. Considerând că e cu bună credinţă, într-un fel, cea mai echidistantă atitudine ideologică posibilă, care să nu lezeze cultele etc. În pofida faptului că, după cum bine ştiţi, Ioan Paul al II-lea a insistat pentru ca în constituţia Uniunii Europene să fie trasată ideea faptului că la baza ei stă cultura iudeo-mediteraneeană. S-a refuzat. Altădată Jaques, că aşa îl numea, Jacques Toni (?) şi cu ceilalţi au refuzat această rugăminte, acest Papă îndrăgit de toată lumea. Cum s-ar spune, Biserica catolică a luat-o prima peste faţă.
Consecinţele apar astăzi când, punându-se în aplicare acest lucru, în toate părţile, deci nu e numai în România, se urmăreşte o anumită surdină pusă pe credinţă. Aşa ajungem la Muzeul Ţăranului, pentru care mesajul domnului Bernea... Deci, nu cu domnul Bernea are Uniunea Europeană ce are ci cu Hristos, adică cu credinţa. Credinţa creştină. După părerea mea e o confuzie de planuri foarte mare fiindcă foarte mulţi, şi în mod normal toţi arhitecţii aceştia, sunt produşi de creştinismul european. Dar dacă aşa li s-a năzărit lor!
În situaţia asta fiecare ţară îşi apără valorile ei atât cât poate. Şi pe urmă e un loc comun: cred că Muzeul Ţăranului Român după 89 e cea mai ingenioasă şi, cu măreţia oficială, cea mai importantă dintre toate ofertele pe care le-au făcut românii, intelectualii ţării acesteia, şi că este absolut aberant să-l detunezi. Fiindcă nu este vorba de evacuarea de Bernea. N-ai cum să-l evacuezi. Dar una: am auzit aproape toate emisiunile care au fost. Domnule, nu se spune. Primul lucru: eludarea numelui lui Bernea. E Muzeul Ţăranului Român care nu se ştie al cui este. E o înfăptuire a Ministerului Culturii, a lui Paleologu sau a cui? A lui Iorgulescu? A lui Caramitru? Cine a făcut chestia asta? Cum se poate să eludezi numele ctitorului? Toţi spunând că este un muzeu, cu o alură muzeală total originală, că mai sunt de tipul ăsta dar cu o concepţie muzeistică de felul ăsta nu. Cine e autorul ei? Autorul ei, îl ştie toată lumea, e secretul lui Polichinele, e domnul Bernea. Primul lucru cu care se începe, se scoate numele din vitrină.

MH: Le datorăm ascultătorilor noştri probabil o explicaţie mai aplicată. Muzeul Ţăranului Român este pe cale, printr-un plan care probabil era necesar, să fie reconsolidat sau consolidat pur şi simplu. Eu o clădire care datează de la începutul secolului al XX-lea şi atunci probabil că ce se întâmplă acolo, din punct de vedere constructiv, este necesar. Ce s-a petrecut între timp, şi acum cred că o luăm repede înainte, colecţiile pe care le aduna şi le expunea Tzigara Samurcaş înlocuite apoi, trimise în pivniţe pentru a fi înlocuite cu expunerea Muzeului de Istorie a Partidului Comunist Român şi a Mişcării Democratice şi apoi revenirea în 1990 într-o situaţie în care, iată, se putea face această restituire fabuloasă pe care un artist plastic precum Horia Bernea era chemat, era pregătit să o facă. Cred că ne facem o datorie spunând aceste lucruri. Iar ceea ce se poate întâmpla acum ar fi să schimbăm să spunem versurile sau să prozaizăm versurile unui poem cunoscut de Mihai Eminescu şi să spunem că e tot acelaşi lucru.

SD: Da. Aţi zis bine. Deci Tzigara Samurcaş... În primul rând, nu era un muzeu al satului sau al ţăranului, nu era un muzeu industrial. Ce a făcut Horia Bernea este total diferit de Tzigara Samurcaş. El a făcut un muzeu al persoanei ţăranului într-o versiune absolut nepracticată în Europa, l-a restituit, e vorba de ţăranul român, l-a restituit Bisericii. După câte ştiţi, asupra comportamentului, aici înţeleg asupra întregii aure mitice a ţăranului, s-a proiectat neoliticul ca fiind zona de obârşie. Ori, Horia Bernea a scos, a eliminat această gafă şi a spus, domnule, ţăranul ne vine dinspre Biserică. Unii au zis, păi stai, că neoliticul e mai vechi! Nu e mai vechi fiindcă înainte de facerea lumii în proiectul divin a fost Biserica. Deci Biserica e mai veche şi decât egiptenii, mesopotamienii, neoliticul şi alte societăţi sacrale. Acest lucru a născut o soluţie muzeală cu totul ieşită din comun, încununată cu premii prestigioase.
S-a petrecut, însă, şi nu pot să nu spun asta, o anumită destindere chiar a organizatorului, semnalată de spirite mai aspre, semnalate chiar lui. A introdus puţin divertisment în programul extrem de riguros al expunerii. Aşa au apărut intrumentiştii celebri din Clejani, fel de fel de serate, arătări de praznice, începând de la grătare de mici până la sarmale, până la fel de fel de lucruri

MH: Dar asta se întâmpla în exterior, nu în expunerea ca atare.
SD: E adevărat, dar a devenit în acelaşi timp o alură. Toţi tinerii merg acolo, dar nu prea intră în muzeu.

MH: Dar asta se ântâmplă acum, la aproape zece ani de la dispariţia lui.

SD: Se întâmplă de mult timp. Se întâmplă de mult timp, încât aceste persoane tinere care şi-au făcut un loc de frecventare din Muzeul Ţăranului Român folosesc perimetral muzeul, în jurul lui, unde e o atmosferă de plăcută. Carevasăzică, în situaţia în care substanţa muzeului e ameninţată, nu ei pot fi apărătorii. Apărătorii suntem cei care cunoaştem bine acest lucru. Pentru asta am considerat că trebuie să iau atitudine fiindcă, după cum ştiu şi după cum e obiceiul în România, se fac întâi în timpul lucrărilor... se schimbă fasonul locului. Aduceţi-vă aminte că modelul a fost la Piaţa Universităţii. Au fost daţi afară oamenii deoarece stricaseră florile. Ca să facem florile venim cu poliţia şi îi aruncăm cu poliţia, cu tot. Piaţa Universităţii chipurile a luat sfârşit din motive practice. Că poporul român era ştirbit de florile care erau acolo. Aşa un model asemănător s-a făcut în mai multe locuri şi se practică şi acuma. Încât, când organizatorii, conducerea a lansat această invitaţie, folosind şi ziua de douăzeci de ani şi prăznuirea asta, ne-am dus toţi acolo fiindcă existau în invitaţie o seamă de propoziţii ambigue. N-aveam cum să nu intrăm la idei când muzeul ăsta în ultimii zece ani este ameninţat în permanenţă. Tot timpul au fost proteste. Şi cei care l-au ameninţat au bătut în retragere. Şi văd că tot revin sistematic. Acum e cel mai grav, că vine chiar din interior, chiar dinspre conducerea muzeului, care nu ştiu ce vrea să facă. Eu am venit şi am spus, dar nu aveţi ce să faceţi, că e foarte bine. Şi atunci şi ei s-au retras şi reiese că ei or să facă ceea ce este bine. E un fel de joacă iresponsabilă. În realitate nu se ştie cum să se scoată puţin această această patină, această coloratură creştină a germenilor într-o ţară care a fost şi este în continuare un reper al credinţei şi al cuminţeniei într-o Europă atât de zăpăcită.

MH: Ne aflăm la emisiunea Semnături celebre şi au fost rostite aici cîteva nume, câteva nume generice mai ales, şi invitatul nostru din această seară este fondatorul editurii şi fundaţiei Anastasia, iniţiatorul şi curatorul galeriei Catacomba, unde cred că v-aţi întâlnit cu mari expuneri, dar aţi fost şi părtaş la dezbaterile publice de mare anvergură spirituală, pictorul şi profesorul universitar Sorin Dumitrescu. L-am numit „om al cetăţii” şi cred că în acest fel se exprimă în această seară. V-aş ruga, pentru că l-aţi cunoscut, atât de bine personal pe Horia Bernea să ne oprim puţin la ceea ce a ţinut neapărat să fie prezent în acest discurs mărturisitor. Se vorbeşte despre ceea ce este încă Muzeul Ţăranului Român, drept muzeografie mărturisitoare.
SD: Geniul domnului Bernea este şi un geniu de om cu conştiinţa cetăţii şi a exigenţelor ei. Drept pentru care muzeul lui a reuşit, pe o temă articulată creştin, să nu impieteze deloc asupra caracterului de investigaţie, de cercetare, în aşa fel încât instituţia muzeală nu a fost afectată în nici un fel de partizanat confesional şi de alte lucruri. În clipa când nişte spirite entuziaste, cu evlavie necontrolată încep să spună asemnea lucruri sigur că unii se cabrează, începând de la musulmani până la mozaişti sau ţigani. Au apărut, de altfel, după moartea lui săli cu un pietism care îi dăunează, care trebuiesc eradicate, clar. Indiferent dacă ele sunt făcute de oameni cu o anumită notorietate.
Mesajul domnului Bernea trebuie apărat de toate loviturile. Că el a ştiut să îl apere. Nu poţi să spui că prezentarea ţăranului român este confesională. Sau că e religioasă. Şi a judecat bine fiindcă biserica nu e religioasă, biserica e credincioasă. Religiile încetează odată cu întruparea lui Hristos. Vreau să vă spun un lucru: toată lumea se înghesuie în situaţia asta să mă numească pictor. Şi până la urmă o să vină antropologul din conducerea muzeului şi o să spună că nu se pricep pictorii la asta. De altfel şi fondatorul, pictorul Bernea. Vă repet: îmi convine de data asta să fac pe nebunul, ceva ce nu intră în atribuţiile mele, pentru cauza muzeului şi să vă aduc aminte că sunt academician, nu m-am făcut eu singur ci academicienii m-au făcut academician, doctor în Arte Vizuale, cu doctorat luat cu Părintele Galeriu şi cu Andrei Pleşu, sunt profesor universitar la Universitatea de Artă şi, să zicem, pictor. Eu sigur că din bun simţ spun întâi pictor şi restul nici nu le mai spun. Dar vreau ca aceşti oameni să răspundă. Au spus, vrând să bagatelizeze intervenţia mea de om al cetăţii, că vreau postul de director. Nici vorbă! Vasăzică, dacă eu spun ceva despre un minister al Elenei Udrea, să zicem, înseamnă că vreau să-i iau locul?! Îmi spun şi eu ca Moş Ion Roată un păs. Moş Ion Roată nu vrea să îi ia locul lui Cuza. Încât, a fost o rea-credinţă să mi se pună în spate şi această chestie. Nici măcar din prietenie faţă de Bernea. Fiindcă el nu s-a înghesuit ca să mă apere în clipa în care am suportat o prigoană pentru care, după cum bine ştiţi, mesajul Anastasia nu se mai vede.
În primul rând, îmi plânge inima că cel mai frumos lucru din cultura spirituală a ţării noastre, exceptând construcţia de mănăstiri şi lucrurile astea care sunt grandioase, cel mai frumos lucru a fost şi încă este muzeul ăsta. Încât, şi asta vreau să subliniez, propun crearea unei comisii care să monitorizeze. Nu eu trebuie să fiu director acolo. Toţi sunt pricepuţi acolo. O comisie care să monitorizeze zi de zi, că o fi şase ani sau trei ani, fiindcă dacă eu am stricat ceva- toate frescele făcute de Bernea- eu nu mai am cum să le fac din nou decât aşa, greu, la nivel de reconstituire. Ceea ce... Nu! O comisie care să monitorizeze această chestie, fie şi a instituţiei- care să cuprindă din toate zonele de angajaţi.
Sunt pe cale să găsesc o posibilitate de a avea în comisia asta şi observatori străini. Ca la alegeri. Să vină din aceştia care au dat premiu acestui muzeu- a avut cel mai mare premiu din lume- aceştia să trimită doi observatori alături de alţii. Sunt gata să fac parte din comisia asta. Chiar dacă am treabă, când vom hotărâ, „joia comisa trece pe acolo”, joia las totul şi merg cu comisia.

MH: Înţeleg că, totuşi, promisiunile conducerii muzeului sunt ferme şi că în consiliul de administraţie, atunci când a fost aprobat planul de arhitectură pentru toată această operaţie de consolidare, s-au găsit soluţiile tehnice pentru a nu fi atinse aceste părţi care depun mărturie despre felul în care a creat, a gândit acest muzeu Horia Bernea..

SD: Doamna Helmis, nu vă supăraţi, daţi-mi voie să intervin. Un lucru se deteriorează şi prin juxtapuneri. Dacă eu pun lângă Rembrandt Piliuţă- să mă ierte Piliuţă, că a murit el, ca şi Rembrandt- Rembrandt îi dăunează. Sunt o groază de sisteme cu care poţi afecta, diminua, pune surdină, scoate din prim-plan. De asta spun, nu e numai că dărâm... Trebuie ocrotit acest model al procedurilor care este pavilionul Crucea, pe care l-a făcut Bernea. Restul , totul se poate schimba.

MH: Luăm această poziţie a dumneavoastră drept cel mai bun semn că doriţi, că probabil este timpul să ne dorim ca lucrurile să nu se piardă, să nu se smintească. O asemenea operaţie de anvergură, findcă ştim şi cât durează un şantier şi ce se poate întâmpla în interior, are şi cred că asta ar fi o soluţie foarte bună, nevoie de mai multe minţi şi mai multe suflete care să fie acolo, să o ocrotească, dacă mi se permite.

SD: Şi puţin şi nişte autorităţi, fiindcă unul dintre factorii care pot să derapeze muzeul, să îl facă să alunece într-o zonă- în ghilimele- „mai obiectivă”, mai deconfesionalizată, cum zic ei. Se face întârziind mult. Adică, domnule, n-avem bani, nu sunt oamenii care să lucreze aicea. Comisia trebuie să vadă şi ritmul, ritmul în care vin banii la prestaţiile care sunt. Peste tot se poate trişa ca să obţină un alt muzeu. Cu ce este, nu e vorba să îl înlocuiesc. Ce este să-l modific în aşa fel încât lucrurile care nu sunt bine-plăcute unei instanţe- nu ştiu unde e instanţa aia, e la Bruxelles, e la Moscova, e la New- York, e la Haifa, unde o fi? Este în necunoscut. E în Irak,unde este? Că nu văd unde e şi ei spun că nici n-au zis aşa ceva. Cineva vrea să facă chestia asta.

MH: Aşadar, pentru a înlătura orice fel de suspiciune, având suficiente experienţe în spate propuneţi această soluţie. Şi probabil comisa aceasta este una care şi ea ar trebui bine alcătuită. Până una, alta spuneţi că aveţi suficient de multă treabă, chiar vă doriţi, ne dorim împreună cu dumneavoastră să se înfiinţeze acea comisie care să păstreze ce e important de păstrat în Muzeul Ţăranului Român. Şi suntem în Post, probabil că o să avem timp mai mult pentru toate acestea.

Sorin Dumitrescu despre viitorul expunerii Horia Bernea

Ascultaţi de aici.
Sau de aici.

Mircea Platon- Lichidarea Romaniei

Joi, 18 Februarie 2010 19:24

(Preluat din Ziua Veche)


Ascultati aici inregistrarea intalnirii din data de 5 februarie 2010, care a avut loc la Muzeul Taranului Roman, privind viitorul expunerii Horia Bernea. Inregistrarea a fost postata de domnul Victor Roncea.

Cititi si:
Din blogosfera Ortodoxa

Claudiu Tarziu
Victor Roncea
Editura Predania
NapocaNews
A treia forta
Arta licitata
Laurentiu Dumitru
hristosestealstrainilor.blogspot.com
Marius Vasileanu





Din blogosfera heterodoxa

Observatorul culturalDilema veche
Catavencu
Observator cultural


Am aflat recent ca, “potrivit proiectului initiat de actuala conducere a Muzeului Taranului Roman din luna mai 2010 se va trece la strangerea expunerii Horia Bernea”. Pentru “renovari”. Inainte de a fi impachetata, expunerea Bernea va fi “fotografiata, filmata si expusa in mediul virtual, pe internet”. Expunerea Bernea ilustreaza modul in care crestinismul se regasea in structura vietii cotidiene a taranului roman. Dupa cum observa pictorul Sorin Dumitrescu: “Cine se atinge de nucleul expunerii Bernea atenteaza la identitatea muzeului, caci nu ne putem imagina un taran roman ateu. Asistam practic la o noua moarte a creatorului Muzeului”. Si asta pentru ca, inspirat de opera etnografica si antropologica a tatalui sau, Ernest Bernea, pictorul Horia Bernea a gandit Muzeul Taranului Roman nu ca pe un loc unde sa expuna in vitrine pitorescul local, ci ca pe un centru de iradiere a Romaniei profunde. Parcurgand salile concepute de Horia Bernea intelegeai de ce, intrebat de un etnograf despre cat cere pe fereastra casei sale, un taran roman a raspuns: “Nu pot s-o vand, domnule, ca prin ea am vazut toata viata mea cerul.”





Desfiintand ce a mai ramas din Muzeul Taranului Roman asa cum a fost el conceput de Horia Bernea, actuala conducere “dilematica” a muzeului sterge ultimele urme muzeografice ale unui om, Horia Bernea, si ale unei traditii intelectuale interesate de cum vedea taranul roman cerul. E, intr-un fel, normal ca acest lucru sa se intample astazi. De douazeci de ani elitele noastre, oligarhii politici, mogulii economici si minigarhii intelectuali, nu fac decat sa evacueze ultimele ramasite ale Romaniei vechi. Pretextul e ca, oricum, romanii au fost dintotdeauna niste violatori, betivi, lenesi si nespalati a caror istorie nu valoreaza nici cat o varza de Bruxelles. Comunistii au ucis Romania veche. Elitele neoliberale o evacueaza in virtual. O filmeaza, o catalogheaza si o stocheaza intr-un fisier, criogenata pentru generatiile – de extraterestri probabil - viitoare.

Dupa epoca masacrelor sistematice (’44-’64), dupa deceniile complicitatilor si pervertirii calculate (’65-‘89), poporul roman a cunoscut, dupa 1989, epoca evacuarii in virtual. Totul, de la istorie la literatura, si de la religie la familie, a fost “rescris” astfel incat sa nu ne mai ramana nimic solid, niciun punct de rezistenta, nicio icoana, niciun criteriu. Sub pretextul diverselor “procese” istorice prin care ar trebui sa trecem, de la cel de “restructurare” la cel de “integrare”, si de la cel de “privatizare” la “procesul comunismului”, conducatorii nostri ne-au rescris ca simpla fictiune politica pe baza careia pot accesa fonduri UE/FMI.

Daca “renovarea” Muzeului Taranului Roman e un bun pretext pentru a scapa de “crucea lui Bernea”, care depune marturie pentru o Romanie a taranilor crestini, “privatizarea” a fost doar un pretext pentru a rescrie infrastructura economica a Romaniei, pentru a transfera in buzunarele catorva intreaga economie nationala. Lipsiti de putere economica datorita unei legislatii care penalizeaza micul intreprinzator onest sau taranul harnic, romanii au trait democratia ca pe o noua modalitate de a fi tinuti sub control. In contextul unei vieti economice si culturale dominate de oligopoluri, democratia romaneasca a ultimilor doua decenii nu a fost decat un mod de a ne evacua in virtual, in zona optiunilor lipsite de miza, libertatea.

In contextul unui regim al carui rol e acela de a rescrie democratia intr-un cod (de bare) autoritar, “procesul comunismului” a devenit, in mod deloc suprinzator, vehicul pentru practici comuniste, pentru trafic de influenta, pentru sinecuristi si pentru santaje. In loc de a fi parte a unei campanii pentru restabilirea adevarului istoric si a criteriilor de judecata care ne-ar permite sa fim liberi, “procesul comunismului” a devenit, sub obladuire prezidentiala, parte a algoritmului politic care intretine minciuna si coruptia in Romania. Lichidarea fizica a luptatorilor anticomunisti din anii '50 e desavarsita, astazi, de lichidarea discursiva a adevarului pentru care au luptat martirii anticomunisti. Ambele operatiuni s-au facut prin "decret" de sus si cu ajutorul politrucilor vremii, gata oricand sa elimine in virtual crucea din miezul lucrurilor.

Se pare ca, printre intentiile celor care si-au facut trambulina academica din oasele detinutilor politici, se numara si infiintarea unui “departament” pentru “memoria si nostalgia comunismului”. Nu stiu cum poate un institut public sa “cerceteze” nostalgiile cuiva. Nu stiu ce politruc orwellian s-ar putea dedica unei asemenea activitati. Si nici in ce scop. Dar stiu ca, atat timp cat va exista in Romania un astfel de “minister al nostalgiei”, e semn clar ca cineva, acolo sus, ne vinde.



Nascut in 1974 la Iasi, poet, eseist, traducator, Mircea Platon este in prezent doctorand in istorie la Ohio State University. Autor, printre altele, al lucrarilor Ortodoxia pe litere (2006) si Cine ne scrie istoria (2007), Mircea Platon este unul dintre cei mai profunzi si originali ganditori conservatori ai momentului.

Horia Bernea

Gânduri dintr-o lume apusă

Horia Bernea: Câteva gânduri despre muzeu, cantităţi, materialitate şi încrucişare (fragmente)





Al cui e muzeul?

De ce mă duc eu la muzeu? Nu sunt un caz tipic. Caut lucruri anume. Când merg la muzeu nu percep discursul muzeal. Eventual îl remarc dacă este prost. De pildă, sălile cu amfore de la Louvre sunt o catastrofă; un fel de depozit. Am intrat la Louvre de zeci de ori ca să văd o anumită icoană bizantină sau pe "Hristos binecuvântând" al lui Bellini, una dintre cele mai frumoase picturi făcute de Occidentul civilizat. Oare nu se poate ca omul să vină şi să se confrunte pur şi simplu cu obiectul? Experienţa mea este atât de irepetabilă?

Am văzut multe muzee. Ca orice român, am trăit o vreme curiozitatea de a le vedea. Tot ce ştiam era din cărţi, nu ştiu ce faraon, nu ştiu ce tablou... Şi pe urmă să le vezi! Este foarte emoţionant. Deci cultura vizuală nu mi-am făcut-o la muzeu; la muzeu mi-am adâncit-o. Important a fost pentru mine când, trecându-mi dragostea pentru performanţa artizanală, nu m-am mai dus să văd goticul. Atunci am început să caut bisericile romanice. Dar, când m-am dus să văd o bisericuţă romanică din Vendée, cunoşteam deja arhitectura românească, ştiam Densuşul. Am început să caut obiectul acela foarte "conţinut", în care gestul are o deplină acoperire în actul de credinţă. Ca pictor, azi, n-ai altă şcoală decât natura şi muzeul. Şi eu am învăţat de la obiecte şi de la natură.

În muzeu am un fel de emoţie nebună care nu este snobism pentru că, în timp, s-ar fi atenuat. Am o emoţie profundă în faţa ideii de muzeu. Îmi place că sunt lucruri multe adunate la un loc. Mă emoţionează mai ales cele vechi, piesele arheologice. Mă gândesc că au fost făcute de mână de om acum 5000 de ani. E ceva care mă tulbură până la lacrimi. Asta nu mai ţine de cât de deştept este discursul muzeal. Sigur, când văd un muzeu nou, mă comport ca un elev cuminte care citeşte toate etichetele. Vreau să văd o cronologie: cum din ceramica geometrică s-a trecut la...

În muzeele de etnografie îmi lipsea frumuseţea obiectului. Legăturile tainice ale lucrurilor, tainice ca şi producerea lor. În muzeul etnografic frumuseţea obiectului este programatic neglijată, de parcă ar fi ceva ruşinos. Mă îngrozeşte modul de expunere, obsesia pentru explicaţii, protecţia excesivă. Ele sfârşesc prin a anula obiectul. Nu se mai vede! Şi, dacă se întâmplă ca frumuseţea să transpară, este pentru că obiectul a fost prea puternic.

De ce unora obiectele le spun puţin, iar mie foarte mult? Nu-i numai o problemă de sensibilitate şi nivel intelectual. Cred că cel mai greu atârnă numărul de conexiuni care se produc în momentul receptării unei imagini.

Am pus în centrul muzeului nostru "icoana" ţăranului şi în titlul său cuvântul ţăran. Sunt dominat de credinţa puternică în valorile artei ţărăneşti, în valabilitatea ei şi de respectul pentru aceşti oameni care n-au ştiut să se apere.


Numele muzeului, simplu şi direct, nu indică o sărăcire a domeniului, nici o derogare poetică de la ceea ce numim în mod obişnuit artă populară sau etnologie, el luminează cu precizie un nou "obiect", omul tradiţional, descris şi analizat prin intermediul obiectelor care compun lumea lui.
În această opţiune, obiectele au în muzeu nu funcţia de a se autoprezenta, de a vorbi despre sine; ele apar ca argumente în demonstraţii privind trăsăturile ţăranului român, gândit ca variantă a civilizaţiei medievale europene, ţăran român modelat de istoria locului, sfâşiat între est şi vest, nord şi sud, bântuit de nenumărate năvăliri, aşezări, tupilări, osmoze şi influenţe. Profund creştin, format în prelungirea unor culturi străvechi, legat organic de lumea mediteraneană, de civilizaţii care pot fi urmărite din India până în Bretagne, ţăranul român ne apare de o complexitate copleşitoare.

Societatea s-a schimbat mai mult decât omul, ale cărui nevoi esenţiale nu pot varia în funcţie de epocă. Ţăranul vechi, cel pe care l-am cunoscut în copilărie, este pentru omul de astăzi greu de definit, aşa cum greu de înţeles sunt noţiunile de om cumsecade, nobleţe, cinste, curaj, grijă, ascultare, rânduială, cuvânt dat. Sunt cuvinte pentru care merită să te baţi.

Gustul pentru trecător, pentru lucrul care nu durează... În acelaşi timp tot ce făceau era definitivul însuşi.

Civilizaţia ţărănească nu cunoaşte lupta pentru autodepăşire. Este o calmă şi bună exprimare a bucuriei de a exista.

Omul "european" a existat cu adevărat prin ţăran. Muzeul nostru va fi o privire integratoare asupra omului european.

Cu cât ne îndepărtăm de omul tradiţional, cu atât riscul imposturii este mai mare. Nu putem compara humanoidul viitorului cu omul complet produs de societatea satului distrus sub ochii noştri.

În sat există mai mult sensul de bun şi rău decât cele de frumos, urât, folositor.
- atitudine "realist spirituală" în faţa vieţii şi a lumii? Realism filozofic?!!
- obiectul total, semnificativ...
- tehnică şi magie, muncă şi trai, rugăciune...
- modul de expunere - atitudine faţă de ideea de "a arăta"; ce vrei cu această acţiune, ce sens are obiectul; devenirea lui; alterarea lui prin schimbarea contextului
- formă, decoraţie, împodobire - pragul de la care o formă decorată devine lipsită de justificare interioară - kitsch
- muncă, bucurie...
În acest fel se leagă totul fără dedublare într-un proces interior firesc, cu seninătate, rânduială.
(note din septembrie 1990)

Un mănunchi de calităţi specifice artei mari, în corpul modest al satului românesc: armonie, vivacitate, sensul profund al diversităţii şi al repetiţiei...

O clasificare.
1. Crucea conţinută, implicată în sensul profund al obiectului
2. a) Crucea ca semn benefic, "semnul crucii" - pe pâine, la intersecţii, marcaj şi semn de pomenire, pe poartă, fântână, grajd etc.
b) Crucea ornament - combinaţie de element ritual şi ornamentaţie sau croi.
3. Crucea rezultat al funcţiei şi eficienţei unui obiect, arhitectură, unelte, instrumente, pârghii, ţesutul de război, munca câmpului.
4. Crucea pe plante, animale (măgar) sau în anatomia omului - "o cruce de om".
5. Sus-jos, dreapta-stânga, punctele cardinale...
6. Crucea e frumoasă prin ea însăşi.
7. Crucea care nu se vede, lucrurile construite, figurile geometrice legate de cruce.
Crucea e un semn primordial, premerge semnul cristic şi supravieţuieşte oricărei încercări.
(note din 1992)
acolo să fie "aducerea aminte" repetată până la oboseală a anumitor lucruri vitale în procesul de naştere a muzeului?!!
(note din 1992)

Nu vreau să demonstrăm vechimea, puterea, frumuseţea, bunătatea şi organicitatea unei culturi tradiţionale, care aproape că nu mai există ca un scop în sine, ci să ne căznim să arătăm coerent şi inteligibil frumuseţea şi bogăţia unei lumi care ar putea părea mai săracă decât a noastră. Dacă omul actual va înţelege cât de sărac este în comparaţie cu strămoşii săi, va fi un câştig enorm pentru el. Trebuie ajutat.

Există obiecte născute de civilizaţia tradiţională cu un pregnant aer naturalist? Obiectele la care mă refer, pe care încerc să le definesc, conţin toate datele naturii, dar în mod virtual, nedefinit, tainic. Naturalismul explicit este mai aproape de artizanal. Artizanatul suferă de o avansată carenţă spirituală.

Privim colecţia ca pe un citat din "cartea" satului. Nu ţinem cont de faptul că lipseşte "câmpul" dintre piese, zona care este reprezentată în sat de: cer, pământ, praf, noroi, pietre, apă, păduri, munţi, nori... În civilizaţia tradiţională obiectele interacţionează cu câmpul. Apariţia obiectului în lumea tradiţională seamănă mai mult cu o naştere. Obiectul "conţine" zgomotul naturii, nu pe cel al maşinii. El reflectă lumea în toată amploarea ei, e trăit, e simţit, e ieşit din nevoie adevărată şi dragoste.

Ce fel de om, de român, poate să nu se bucure de existenţa unui muzeu al civilizaţiei tradiţionale?
Ce fel de om, de intelectual şi de Român nu se bucură de refacerea celui mai vechi muzeu etnografic al ţării?
Ce fel de om e acela care nu vrea ca imaginea strămoşului nostru, ţăranul, să aibă un loc de "odihnă" şi de "acţiune" binefăcătoare asupra lumii noastre bolnave?!
Ce fel de om, ce fel de intelectual este acela care nu ştie că nu se poate trăi fără memorie?

Am fost pus, şi poate că mi-a dat Dumnezeu acest dar, să fac un muzeu despre ceva vechi. A face un muzeu în sensul de a-l intui, a-l imagina, a-i da duh.

În fond, pentru un om, pentru un creştin, a alege tema crucii este un act de mărturisire. O cale prin care să spună ce are pe suflet, un fel de spovedanie.

Când ai de conceput un muzeu care a mai existat, într-o clădire care există şi cu un patrimoniu în cea mai mare parte strâns de înaintaşi... Vezi îndelung obiecte, şi obiecte, şi cărţi, şi cărţi şi te gândeşti la un muzeu ce ţi-ar place să-l vezi, compus din aceste lucruri, apoi te gândeşti la clădire, la locul ei în Bucureşti, la sălile ei... Începi să-ţi propui teme posibile, teme ce-ar putea trăi într-un astfel de spaţiu "cântate" de obiectele ascunse în depozit. Obiectele au o multitudine de legături posibile, trebuie să elimini mult, să ajungi la două-trei ipostaze viabile ce le înlănţuie pe toate; apoi revezi patrimoniul, revezi fotografii, asculţi muzică şi începi să elimini gândindu-te la o temă.
Te gândeşti mereu la tot ce-a fost distrus în această ţară, la ce are nevoie, la ce poţi face, la ce răspunde unei nevoi esenţiale a omului de azi (cu sau fără voia şi ştiinţa lui). Revezi obiecte şi se configurează o temă vastă, dar lipsită de echivoc: Crucea. Am considerat că e bine să inaugurăm sălile de muzeu, în noul muzeu, muzeu "al ţăranului", cu o expunere senină, amplă ca mesaj şi echilibrată ca stil. După decenii de enorme distrugeri cauzate ţărănimii de comunism, ar fi părut necesară o expunere "politică" şi dură, un bilanţ al ororilor petrecute cu satul românesc. Nu am luat-o pe acest drum, justificat, dar plin de verdicte, un drum presărat de tensiuni şi adversităţi. Nu era nici foarte creştinesc răspunsul în chip de răzbunare al noului muzeu! Am fi început noua viaţă printr-un semn trist şi sub lumina neagră a răzbunării. Crucea era tema cea mai potrivită, mai plină de viaţă ce o puteam găsi.
De ce să demonstrăm omniprezenţa crucii? Pentru ca oamenii să tragă concluzia că nu pot trăi fără cruce...

Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA într-un moment cum este cel prezent. A opta pentru această temă este, cum ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori. Este un act militant. În cazul nostru este un act militant.

Mărturisirea este mai aproape de bucuria descoperirii adevărului, de bucuriile mici ale unei trăiri nededublate, în duhul lucrurilor. Ceva contrar tezismului. Ceva diferit de dorinţa expresă de a convinge.

Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie mărturisitoare? Creând o muzeografie care se adresează în primul rând inimii. Se adresează mult mai tare unui afect inteligent, să zicem, decât raţiunii uscate.

De obicei este preferat obiectul vechi şi "muncit". În fond, şi ţăranul acordă atenţie aceloraşi obiecte. Nimeni nu păstrează o cămaşă de lucru. Tot timpul lucrurile sunt împărţite în obiecte majore, puternice, şi obiecte minore, slabe. Şi poate că nici nu este greşit; problema este să recunoşti ce este major. De pildă, nimic mai pauper decât crucile olteneşti care se urcă în pom şi, cu toate acestea, puţine lucruri sunt mai tari ca acele cruci. Nu este vorba de valoarea artistică. Ajungem la termeni vagi pentru ştiinţă... Crucile acelea au un duh. În ele s-a investit enorm. Nu ţine puterea acelor obiecte de capacitatea lor de a fi un obiect total? Chiar dacă sunt mici şi neimportante. Crucile acelea mergeau pe verticală; dacă erau pe jos nu observam că sunt atâtea cruci. Nu erau puse pe stâlp, ci pe un pom mare şi verde. Te uitai şi se pierdeau crucile sus, în cer. Şi natura este tare. Şi biserica te impresionează pentru că simţi că este tare.

Solidificarea lumii... lemn, piatră, fier. Corespunde unor etape ale vieţii tradiţionale? Noi avem cruci de piatră puţine. Sunt mai bune crucile de lemn care putrezesc repede, crucile de lemn care nu atârnă greu când le porţi în spate, la Judecata de Apoi. Şi casa este tot de lemn, casă perisabilă, care îngăduie fiecărei generaţii s-o ia de la început. Nu-i tot una să moşteneşti o casă de piatră din secolul al XVII-lea în Scoţia sau să moşteneşti un impuls: du-te în pădure, taie lemne şi fă-ţi o casă cum şi-au făcut şi ai tăi.

Un muzeu neliniştitor, care pune probleme? Dar ce înseamnă a pune probleme? Înseamnă a atrage atenţia asupra sensurilor profunde ale vieţii şi ale morţii. Un muzeu care pune probleme îl obligă pe vizitator să se întrebe asupra unor lucruri care, în mod obişnuit, depăşesc condiţia lui.

Hai să ne mai gândim... un muzeu în care omul viitorului să înţeleagă cât de sărac este în comparaţie cu strămoşii lui... un muzeu din care să lipsească pedagogia minoră... unde trebuie să fie menţinut caracterul experimental. Aprofundare lipsită de suficienţa "ştiutului"; ţăranul ştie, dar nu se poartă cu suficienţă. Să ne păstrăm privirea proaspătă, să ne asumăm povara tradiţiei, nu povara poncifelor. Cât de dificil este să scapi de propriile tale clişee, clişeele de prezentare. În fond, modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect. În Franţa, generaţia lui 1968 cerea arderea muzeelor, acum cei mai mulţi directori de muzee fac parte din această generaţie. La noi cine sunt directorii de muzee, care este rolul unui director? Unde să te opreşti între discursul muzeal şi poezie, între definire şi metaforă? Un muzeu care mărturiseşte prin obiecte-martiri, un muzeu ca un cântec, ca o respiraţie, un muzeu în care "arătarea" se face firesc...

Noi mai avem o şansă; avem moaşte şi le iubim. Credem. Pe de o parte iubim moaştele şi, pe de altă parte, avem un dispreţ suveran şi mitocănesc faţă de tot ce a făcut ăla de alături, nu mai zic de strămoşi. Ne vine poate şi dintr-o instabilitate istorică: fiecare generaţie face o casă de lemn care arde, o ia apa, putrezeşte... Oricum, foarte grav este faptul că la noi se distruge în continuare, şi astăzi, cu o nonşalanţă formidabilă pentru Europa.

Arăt pur şi simplu. La alegere, este adevărat, am avut drept criteriu eficienţa imaginii. Deci am ales obiecte care sunt bine rezolvate, cel mai bine rezolvate în funcţie de ce ar putea însemna bun şi rău într-o estetică mediteraneană, europeană. Nu ştiu dacă aztecii ar fi ales aceleaşi lucruri.

Pentru că omul de azi (vizitatorul) nu înţelege (nu aude, nu vede) decât ceea ce loveşte, e tare, zgomotos, evident, trebuie ca cele de mai sus să fie clar marcate într-un segment al muzeului - pentru cei mai subtili tot discursul muzeal va fi îmbibat, "ţesut" la "marele război" al rugăciunii şi transcendentului.
(note din 1994)

Expunerea trebuie să cânte sau trebuie să fie o carte de învăţătură, dar ceva mai subtil, la care nu se vine ca la o chiftea...

O muzeografie organică urmăreşte rânduiala, nu ordinea.

Abia acum un an am ajuns la o concluzie ce ar fi trebuit să fie conţinută în ipoteza de lucru a Muzeului Ţăranului Român: problema ritmului. Ritmul fiind esenţial pentru orice acţiune umană şi pentru orice act vital, e esenţial şi în muzeologie. Până acum l-am obţinut fără să ne dăm seama. Acum sunt conştient de necesitatea lui şi îl provoc. Există, spuneam, în trecerea spre sala Icoane o diminuare continuă a materialităţii: e o fragilizare a materialului, o descreştere a densităţii. Există, iarăşi, un ritm al temelor enunţate: de la cinci trecem la una şi apoi, în mod subtil, ajungem la patru teme. Intermedierile acestea între 1 şi 3, între 3 şi 5 sunt greu observabile, dar acţionează în mod cert asupra vizitatorului. Apoi s-au creat, parcă de la sine, situaţii, prezenţe de obiecte care anunţă tema sălii următoare. Aşa cum în Mozart se iveşte la un moment dat, in nuce, un motiv ce va fi dezbătut mult mai târziu.

Ceea ce am făcut şi vrem să continuăm a face în Muzeul Ţăranului nu are nimic de-a face cu jocul gratuit, cu anumite fenomene "de graniţă" din lumea contemporană cum ar fi "instalaţiile", montajele etc., chiar dacă există elemente exterioare comune. Ceea ce le diferenţiază categoric este elementul dat, patrimoniul, care e tiranic în acţiunea sa, dar pe care cu dragoste şi cunoaştere îl "îmblânzim", dând senzaţia unei mişcări uşoare şi graţioase, cu toată tensiunea ce apare pe parcursul discursului.

Un muzeu în stare permanent născândă cu o dispoziţie care să permită un perpetuu început.

Caracter experimental. Nu experiment în sens de joacă, ci dorinţă de aprofundare lipsită de suficienţa ştiutului. O privire proaspătă asupra fenomenului. Povara tradiţiei, nu povara poncifelor.

Se poate face o paralelă între modul cum e conceput experimentul ştiinţific în ştiinţa modernă şi muzeu. Aceeaşi izolare într-un mediu neutru, aceeaşi falsificare impusă de disciplina experimentului...

Spuneam şi altădată că mi-e teamă de un plan riguros, cum îmi este teamă de planuri când pictez. O formalizare prea precisă sărăceşte. Un plan riguros, în muzeografia pe care o caut, este inutil.

Da, eu, care citesc etichetele dintr-un muzeu pe care nu l-am mai văzut, aici voi folosi puţine etichete. Obiectele vor fi legate între ele prin relaţii pe care etichetele le-ar tulbura.

Îndreptarea spre scopul propus prin tatonări, ezitări şi nelinişti, grave dileme în alegerea obiectelor... incertitudinea mută care planează asupra obiectelor, chiar şi după definirea unui spaţiu... fotografii lipite de zid... pereţi cu o materialitate pregnantă care devin ceea ce numim "spaţiul activ"... mobilier conceput ca un suport legat existenţial şi consubstanţial cu patrimoniul expus pentru o contemplare directă... utilizarea unor materii care contrazic frustreţea altora... acceptarea şi cultivarea condiţiei "sărace" şi transformarea ei în virtute... proasta finisare şi incorporarea accidentului... elementele de arhitectură ale clădirii care sunt cu totul străine civilizaţiei tradiţionale... asumarea tuturor întâmplărilor şi neputinţelor printr-un gest care se vrea de blândă şi umilă acceptare, deşi poate părea o infatuare suverană... toate acestea sunt elementele care configurează muzeografia noastră, ce poate fi gândită ca un act de recuperare a vieţii, cu tot farmecul şi căldura ei.

Pentru o asemenea muzeografie, esenţiale par să fie conceptele de articulaţie "tare" şi articulaţie "slabă". Un război de ţesut, de pildă, e un obiect puternic, impresionant prin materialitatea lui şi prin coerenţa formală, prin exprimarea limpede a funcţiei lui. El poate fi clasat, de aceea, în zona articulaţiilor "tari", a evidenţelor general percepute şi va fi utilizat atunci când avem nevoie să articulăm un complex de subansambluri: diverse unelte auxiliare legate de ţesut, ţesături de orice fel. El poate articula două spaţii aparent lipsite de legătură cauzală sau utilitară.
Articulaţia "slabă" poate fi, de pildă, o componentă a războiului de ţesut, precum spata. Un asemenea obiect devine activ când vrem să evocăm registre mai subtile. Ea va putea fi utilizată atunci când organizăm un spaţiu în jurul ideii de construcţie sau de ierarhie. Articulaţia slabă leagă mai bine două sau mai multe unităţi prin chiar discreţia şi slăbiciunea ei.

Muzeul, sursă de venituri?!
Probleme noi pentru un muzeu făcut la ieşirea din comunism...
De ce un muzeu trebuie să facă rost de bani? Nu-şi distruge propria vocaţie de instanţă supratemporală a sensurilor tradiţiei?
Am obţinut donaţii prin prestigiu şi prin reflexe de tip ofrandă.
Ne aflăm într-un spaţiu "omogen", cel care donează e părtaş la destinul obiectului... face parte din traseul aceleiaşi comunităţi. De ce muzeul trebuie să fie prezent în comunitate şi în societate? Nu poate rămâne un depozitar de date, imagini, fără a fi un agent de "livrare" popular?
Merită să desfigurăm muzeul sau există o cale în care toate acestea sunt păstrate cu toată extinderea pe orizontală? Muzeul se schimbă în funcţia sa esenţială de păstrător?

O activitate complexă în muzeu e benefică.
Angajarea politică a discursului muzeal este lucrul cu bătaie lungă.
Este mai important, finalmente, să "deschizi" muzeul de dragul unui segment social sau e mai bine să-l păstrezi "tainic"?

Sistemul de relaţii care se creează între obiecte este mai aproape de zona muzicală decât am bănuit. Expunerea trebuie să cânte. Obiectele trebuie să interacţioneze armonic.

Este nevoie de urechi bune pentru a auzi ce "vorbeşte" obiectul. Pentru a înţelege limbajul obiectului trebuie să fi avut o lungă experienţă în domeniul vizualului, dar şi al istoriei şi spiritualităţii omului care s-a aflat în relaţie cu obiectul pe care vrei să-l evoci. Dacă ai un astfel de auz şi dacă ai curajul să-ţi asculţi urechea, atunci obiectele sunt cele care dictează soluţiile de expunere. Dar trebuie să înveţi să faci ascultare.

Un cântec de privighetoare, un scârţâit de osie, un claxon... Cred că "substanţa preţioasă" a obiectului tradiţional e mai puţin legată de "natural" şi mai mult de "organic". Obiectul reflectă întregul. Obiectele produse de lumea actuală sunt funcţie şi, în rest, materie.

Un subansamblu poate fi mai important decât întregul şi un gest mai important decât o demonstraţie.

O inspiraţie tainică trebuie să joace un rol important când construieşti un discurs care vrea să vorbească mai mult despre coerenţa (frumuseţea) sufletului tradiţional decât despre povestea etnologică a unor obiecte neînsufleţite.

Modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect. Contează, în fond, ce îi ceri obiectului.

În muzeu, după obiect mi se pare important gestul. Dacă rulez un ştergar pe un sul de carton şi îl prezint într-o cutie este una, şi dacă îl prind pe perete, în aşa fel încât să pară bătut în cuie, este alta. Şi eu cred că trebuie să existe un gest cheie care să le însumeze pe toate, gestul prin care dăm valoare obiectelor, prin care le declarăm patrimoniu.

Metode de lucru
- frumuseţea ca mijloc de (comunicare) afirmare a adevărului
- bucuria - agent puternic de accelerare a implicării şi înţelegerii
- accent special pe elementul vizual (nu-i neapărat o deformare profesională, e un semn al epocii)
- obiectul în contexte culturale diferite, nu însă fără o firească corelaţie istorică
- ansamblurile rezultate au mai mult din ceea ce am numi "instalaţie" în arta contemporană, în măsura în care altarul bisericii este o "instalaţie"
(note din 1994)

Excluderea evidentului, a explicitului, a excesivului; negarea apropierii obişnuite, a locurilor comune.

Pliere, agăţare, îmbucare, rezemare, croiuri... În lumea tradiţională. De cercetat.

Tatonare fără formulări precise. Puse în formulă, lucrurile îşi pierd energia latentă. Un exces de formalizare în cadrul discursului muzeal poate duce până la distrugerea obiectului.

Simplitate, şi nu orgoliul aspiraţiei spre perfecţiune. Mult firesc şi supunere faţă de obiect.

Atitudini
- obiecte minore sau aparent lipsite de importanţă puse în evidenţă
- obiecte importante puse într-un context nou şi incitant
- obiecte majore "preamărite", "întronizate"
- obiecte minore sau majore izolate pentru a le accentua puterea: juxtapunere, contrapunere, disfuncţie şi mai ales accentuarea obiectelor
Ce poate ajuta la asta?

Ce înseamnă cu adevărat major şi minor?
Este un obiect de serie minor?
Este un obiect de excepţie/ unicat major? Nu!
Un obiect ciudat sau neobişnuit este major? Nu!
Un obiect util, prin faptul că e extrem de obişnuit, e minor? Nu!
Dă mica răspândire un sens important unui lucru? Nu! Doar dacă se referă la constante ale vieţii, doar dacă sensul lui a dat de ceva care vizează dincolo de el, doar dacă obiectul respectiv "se explică" prin el însuşi, doar dacă unicitatea nu înseamnă nimic legat de cantitate, ci de capacitatea de subsumare a unor date esenţiale indiferent de frecvenţa apariţiei sale.


Muzeologia operează cu reguli bazate pe constantele percepţiei şi pe mode. Ea ar putea deveni un mod de înţelegere generală. Atunci muzeificarea ar înceta să mai fie o metodă, un mecanism anihilant, o reţetă.

Dacă în loc să faci, proiectezi, pierzi din energia latentă a lucrurilor.

Strategii:
- obiecte minore, aparent lipsite de importanţă, vor fi puse în evidenţă prin multitudine sau integrare în propriul lor context
- obiecte importante puse în contexte noi şi incitante - evocate pentru rolul lor cultural
- obiecte majore preamărite - curajul de a preamări în mod explicit
- obiecte izolate, pentru a le accentua puterea (juxtapunere, contrapunere, disfuncţie...)
- atenţie la obiectul conţinător
- se mai poate ajuta modul de prezentare prin poziţie, dispunere contextuală, suprapunere, ritmicitate, lumină

Din punctul de vedere al expunerii e poate mai importantă "articulaţia" (un obiect minor) decât ceva suficient sieşi prin frumuseţea şi utilitatea sa. Se poate realiza articularea prin fotografii?

- uşa de grajd cu cruce albă de var...

Muzeologia apofatică, negativă, este, în acelaşi timp, "muzeologie concretă" în sensul în care discursul trebuie să acţioneze "slab", subtil, fragil, în favoarea lucrurilor, care sunt "simboluri emotive" şi riscă, prin procesul muzeificării, să se usuce... Pentru a transmite toată încărcătura sa, un "simbol emotiv", cum sunt lucrurile făcute de omul tradiţional, e nevoie ca el să fie lăsat destul de liber, puţin incorporat unui discurs abstract. Omul nededublat nu "producea", ci năştea obiecte, deci tot ce făcea ar putea fi un simbol emotiv pentru noi.

Triumf! Fiecare masă e un coş cu minuni, o masă de pomeni, o arcă a ofrandelor.

- credinţe
- momente importante ale vieţii
- legătura cu pământul, frumuseţea peisajului
- urâtul ca duşman al binelui
- răspunsuri la întrebări - de ce a rezistat? de ce e fragilă civilizaţia tradiţională?
- farmecul toponimelor
- cum ştie ce e bine, frumos?
- ce a primit? la ce s-a adaptat?
- la ce se poate opune?
- tipul fizic creat de civilizaţia tradiţională?
- biserică, familie
- interferenţe, osmoze
- dezrădăcinare, alienare, regăsire


Acestea sunt principalele scopuri ale muzeului. Un capitol aparte îl va constitui organizarea concretă a muncii. Mă gândesc la un organism eficient, elastic şi deschis spre lume. Am început să conturez această schemă pe care o văd însă permanent perfectibilă, în mişcare.
Inutil să mai insist asupra problemelor strict administrative: problema salariilor, a diversităţii posturilor, a burselor de specializare etc.
Iar patrimoniul trebuie "răspândit" pentru că are valoarea luminii, răspândit prin studii, afişe, vederi, cărţi de popularizare, mape de fotografii care să-ţi arate mai ales omul vechi, tradiţional.
Vom încerca să aducem, în măsura în care acel om mai există, lucrul mâinilor lui de acum, muzica de astăzi, vorbirea şi gândirea lui actuală.

Nu este iraţional deloc ce fac. Se înscrie într-o poetică a muzeografiei, eventual. Există o poetică a arhitecturii; pentru ce n-ar exista o poetică a muzeografiei?

Muzeul, un traseu viu de iniţiere, ierarhic accesibilă în funcţie de interesul şi pregătirea vizitatorului.

Dumnezeu iubeşte ce este fragil, plăpând, slab. Nu iubeşte ce este puternic, tare, încremenit: de pildă, piatra. Ce înseamnă fragil în cazul unui discurs muzeal, într-un mod de expunere? Supleţe, eroare şi hazard asumate, incorporate în teza de lucru. De altfel, obiectul ne spune ce să facem cu el. Ajunge să te supui firesc. Legile obiectului sunt slabe, deci plăcute lui Dumnezeu. Cum se manifestă o astfel de muzeologie? Legături cu profundă justificare; legături aparent întâmplătoare; legături întâmplătoare; alternări neaşteptate; grupări care nu suportă explicaţii, justificări ştiinţifice; un mod de prezentare care să rezulte din situaţia nouă a obiectului devenit piesă de muzeu.

Mă pregătesc pentru acele lucruri importante, acele lucruri pe care dacă le-ai putea defini cu exactitate, nu le-ai mai face. E vorba mai degrabă de un scop inefabil, greu de formulat şi cu atât mai valoros cu cât e mai greu de formulat. Mi-am ascuţit uneltele, m-am pregătit din punct de vedere al meseriei, totul pentru realizarea unei foarte mari mobilităţi, unei mari game de posibilităţi de expresie. Aş vrea să pot să realizez aceste lucruri. Un soi de sinteză românească. Eu am fost un om care a practicat o avangardă extrem de puternică şi convinsă, am încercat o recuperare a ceea ce însemna spatele nostru, o înţelegere a întregului nostru background şi mă consider mai pregătit sau mai îndrituit decât alţii să vorbesc despre lucruri global. Din cauza asta spun că sper să ajung să realizez lucrurile pentru care m-am pregătit. Chiar şi pentru moarte. O bună pregătire pentru moarte ar putea însemna o bună pregătire pentru realizarea unor lucruri mari.

(interviu consemnat de Bianca Stuparu)