Sorin Dumitrescu: La funerariile lui Marius Caraman

Cu toate că o avarie fizică m-ar fi făcut momentan indisponibil, am socotit acest eveniment sumbru de astăzi ca fiind plin de semnificație și ieșit din comun, meritând prezența noastră întreagă. Așa cum am scris și pe coroană, acum întreaga Fundație Anastasia este în doliu și tot în doliu întreg și Muzeul Țăranului Român - cele două instituții ale culturii spirituale românești, cărora Marius Caraman le-a asigurat pentru destulă vreme memoria! Sicriul în jurul căruia ne-am strâns cuprinde trupul îngrozitor devastat de boală, altădată aproape de nevăzut cu ochiul liber, al prietenului nostru Marius, al artistului și profesionistului de excepție care m-ai bine de un sfert de secol, în tăcere și fără emfază, a creat cu probitate exemplară documentele vizuale care atestă în detaliu și în ansamblu binecunoscuta activitate a celor două instituții pomenite mai sus. Cine este de fapt persoana căreia îi datorăm aceste bunătăți publice? Într-ascuns, nimeni altcineva decât unul din miile de români ai Pieții Universității! Printre minunatele articole apărute cu prilejul pierderii acestui mare artist al imaginii, există unul care lansează o intuiție de zile mari : autorul asociază persoana defunctului de astăzi, cu persoana românului get-beget, a adevăratului român, cel mai presus decât toți cei care-și zic români, cu ,,românul Pieții Universității" . Și are dreptate, fiindcă nu poți înțelege taina îndemânării și răbdării lucrării ieșite din mâinile lui Marius Caraman, observă autorul, decât ca rod secret al unor întreprinderi publice aflate sub semnul acelui entuziasm teribil, greu repetabil al Pieții Universității. Un elan lăuntric care, de altfel, s-a răspândit și care a „molipsit” benefic și alte neamuri. Elan sublim de care astăzi nu se mai vorbește!? Mă înclin dinaintea rămășițelor muceniciei albe a lui Marius Caraman. Deoarece cu o certă și veritabilă mucenicie albă avem de a face. Cu o strâmtoare fizică greu de imaginat prin care a trebuit să treacă prietenul nostru. L-am văzut de câteva ori și am stat înfiorat și tăcut lângă el urmărind doar ,tăcerea asurzitoare" a bolii care-l măcina secundă de secundă și aceasta luni de zile la rând! Am încercat să-l fac să comunice, dar invariabil mi-a răspuns făcându-și Semnul Crucii! Mi-am dat seama imediat că știa bine de tot ce e cu el și că răul extrem care-l măcina nu reușea să-i învingă credința. Nici acum, când se află dinaintea noastră ca mort învins, nu-i câtuși de puțin învins! Biserica ne transmite prin ce trec morții în asemenea împrejurări : „....iată zac, iubiții mei frați, în mijlocul tuturor, amuțit și fără glas ; gura a tăcut, limba a încetat și buzele s-au lipit ; mâinile și picioarele s-au legat, chipul s-a schimbat, ochii s-au stins și nu văd pe cei ce plâng ; auzul nu primește strigarea celor ce se tânguiesc, nările nu simt mireasma tămâiei dar dragostea adevărată niciodată nu moare”.(PANIHIDA/,,Înmormântarea preoților și diaconilor”). Prin urmare, între noi și plângerea noastră și omul din sicriu toate releele comunicării pământești, fizice, sunt blocate și rupte. Unul singur rezistă fără a putea fi anulat și învins de moarte: dragostea. Dragostea dintre noi niciodată nu moare! - zice Apostolul. Noi, cei strânși acum și aici, prin dragoste comunicăm cu el și împiedicăm ca nu cumva uriașa singurătate a morții să arunce în deznădejde mortul. Tot dragostea noastră îi ține și lui trează bruma de dragoste învietoare, din care va învia când va fi vremea! Dumnezeu să-i ierte toate și să-l odihnească pe dragul nostru Marius Caraman! (Sorin Dumitrescu)

Vă recomand acest dialog instructiv și animat purtat între iconarul, scriitorul și pictorul Sorin Dumitrescu și Christos Yannaras

Ciprian Voicila: Am 35 de ani și nicio zi în plus

Am 35 de ani și nicio zi în plus. „Vârsta mea e mai rotundă decât mine” îngăimă el. Iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ „Țara omului este copilăria”, îmi spuse Angela, femeia cu care m-a unit Dumnezeu. Iar eu am tăcut și nu am contrazis-o./ „Grohu porcăie”, îmi spuse râzând cu gura până la urechi Miriam, carne din carnea mea și suflet din sufletul meu. Iar eu am tăcut și nu am contrazis-o./ „Unde te-ai ascuns, ghiaure?”, mă întrebă mamaia Lenuța, cu brațul plin de lemne, stând în frig, în fața ușii încuiate de mine, în timp ce eu stau în poziție foetală, ascuns adânc în șifonierul de un maro strălucitor. Iar eu am tăcut și nu am contrazis-o./ Pe 13 decembrie a nemurit Nichita, cel care vorbea despre sine așa: „eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbește”. Iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ „Ce culoare are Dacia noastră 1300, Ciprinel?” „Alllbă!” răspund eu pe la un an și jumătate, doi. Iar el a tăcut și nu m-a contrazis./ „Ce ați făcut, domnule Voicilă până la vârsta asta? - m-a întrebat nepotul unui sfânt celebru. Iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ „Doamne, dă Doamne să moară toate babele și toți moșii din satul ăsta, să rămână zahărul și uleiul la copii!” mă rog eu ținându-mi mânuțele ridicate sus, sus, îngenuncheat la Cooperativa Agricolă din comuna Brebu, în fața sătenilor nerăbdători să-și ia rația lunară, din mila lui Nea Nicu. Iar ei au tăcut și nu m-au contrazis./ Mamaia Lenuța s-a pregătit toată viața de moarte. Avea o servantă în care își dosea atent hainele pentru înmormântare. Într-o zi i-am extras de acolo cerceii din argint și i-am scufundat în butoiul cu apă de ploaie, așa: ca să-i moară moartea. Iar ea a tăcut și nu m-a contrazis./ Ai gene lungi, ca ale mele, mi-a spus mama. Iar eu am tacut si nu am contrazis-o./ „Asta e o bătaie de batjocură” îmi spuse înfierbântat tataia Mircel, pictor de ocazie în timpul liber, mare amator de Radio Europa Liberă și de Vocea Americii, pe care le asculta ritualic, seară de seară, la radioul Gloria, camuflat într-o husă cenușiu-închis, nu cumva să-l vadă ochiul neadormit al informatorului de peste gard. Iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ Mihai Apostol se întoarse spre un coleg mai mic, venit și el la cursul de creativitate, și îi spuse ritos: „Moș Crăciun nu ezixtă!” Iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ „Domnule Voicilă, lumea a fost creată de Dumnezeu dar pare stăpânită de diavol”, mi-a spus domnul Sorin Dumitrescu. Iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ Miriam, mâncând, uitându-se la icoane: „Dumnezeu înmoaie oușorul ca să fie mai bun”. Iar eu am tăcut și nu am contrazis-o./ „Din voi doi, Bunea Ciprian și Voicilă Ciprian ar ieși elevul perfect”, ne spuse tovarășa învățătoare Ilie Florica. Iar noi am tăcut și nu am contrazis-o./ CMI (Cornel Mihai Ionescu) mi-a scris pe o carte: „ Să-ți găsești punctul fix pe cercul infinit al lui Hermes”. Iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ „Mamaie, cand o să fii tu mare, și mamaia nu o să mai fie, să îi dai măcar un covrig de pomană” mă rugă mamaia Lenuța. Iar eu am tăcut și nu am contrazis-o./ „Hai să facem un steag româniu” îmi sugeră entuziastă Miriam. Iar eu am tăcut și nu am contrazis-o./ „Dumnezeu nu te judecă după un moment de înălțare sau de cădere, ci după întreaga linie a vieții”, mi-a mărturisit domnul Gheorghe Jijie. Iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ „Să fii sănătos și la pungă gros!” mi-a urat prin telefon Cuviosul G. cel Nebun pentru Hristos. Iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ „Nu mai da din mână când vorbești. Semeni cu Ceaușescu!” m-a atenționat domnul Dinu, profu dintr-a-cincea, de la Școala Generală nr 16. Iar eu n-am mai dat din mână, am tăcut din gură și nu l-am contrazis./ M-am lovit la mână. Miriam: „Când o să mă fac mare o să te duc la doctor”. Iar eu am tăcut și nu am contrazis-o./ „La mulți ani!” i-am urat domnului Emanoil Paraschivaș când am aflat că e trecut binișor de 90 de ani și i se spune Bunicul. „Mă, vrei să te bat!? Tu nu știi cum e să ai 90 de ani.” Nu m-a bătut, iar eu am tăcut și nu l-am contrazis./ „Tati, tu ești un om bun? m-a întrebat Miriam în timp ce coboram scările. Iar eu am tăcut și nu am contrazis-o. (Ciprian Voicilă)

Interviul cu Părintele Justin Pârvu realizat de Sorin Dumitrescu în 1997

Imagini de la fascinanta conferinta a domnului Sorin Dumitrescu despre Nichita Stanescu

Fotografiile au fost realizate de Marius Caraman.

Maestrul Sorin Dumitrescu vorbind despre prietenul prietenului sau, Nichita Stanescu: Iisus Hristos

In aceasta seara am cunoscut masura prieteniei: sa iti para rau ca nu l-ai cantarit la valoarea sa reala pe prietenul tau. Domnul Sorin Dumitrescu l-a recitit ontologic pe Nichita Stanescu regasind in el pe prietenul prietenului sau si al nostru: pe Hristos.

Sorin Dumitrescu prezentând cartea sa excepțională „Noi și icoana”

Puteți asculta prezentarea ei aici.

Domnul Sorin Dumitrescu la emisiunea ”Nașul”: Hristos s-a înălțat! Noi ce facem?

Sorin Dumitrescu - Biserica bizantina pe video.crestinortodox.ro

Sorin Dumitrescu - Iconic, duminicile din perioada Penticostarului

Sorin Dumitrescu - Iconic, duminicile din perioada Penticostarului - Partea 1 from Ciprian Voicu on Vimeo.

Sorin Dumitrescu - Iconic, duminicile din perioada Penticostarului - Partea a doua from Ciprian Voicu on Vimeo.

Părintele Ioanichie Bălan în dialog cu Sorin Dumitrescu

Parintele Ioanichie Balan - Interviu cu Sorin Dumitrescu, vol I from Apologeticum on Vimeo.

Parintele Ioanichie Balan - Interviu de Sorin Dumitrescu from Apologeticum on Vimeo.

Părintele Arsenie Papacioc în dialog cu Sorin Dumitrescu

O convorbire cu Parintele Arsenie Papcioc realizata de Sorin Dumitrescu from prvasile on Vimeo.

Părintele Ilarion Argatu în dialog cu Sorin Dumitrescu

Parintele Ilarion Argatau - Lupta cu demonii pe video.crestinortodox.ro

Părintele Ilie Cleopa în dialog cu Sorin Dumitrescu

pr Cleopa Ilie - dialog cu Sorin Dumitrescu - partea 1 (1994)

Vezi mai multe video din film
pr Cleopa Ilie - dialog cu Sorin Dumitrescu - partea 2 (1994)

Vezi mai multe video din film
pr Cleopa Ilie - dialog cu Sorin Dumitrescu - partea 3 (1994)

Vezi mai multe video din film
pr Cleopa Ilie - dialog cu Sorin Dumitrescu - partea 4 (1994)

Vezi mai multe video din film

Părintele Justin Pârvu în dialog cu domnul Sorin Dumitrescu

Din dor de Nichita

O amintire mai veche cu Nichita Stănescu și Sorin Dumitrescu: Interviu cu Nichita:

Academicianul Sorin Dumitrescu cere anchetarea directorului general al Muzeului Taranului

Cine ne vrea etrusci? Muzeul Ţăranului Român profanat de homosexuali! Care este motivul pentru care M.Ţ.R e ţinta mişcării gay? Nimeni nu-şi aduce aminte ca M.Ţ.R să fi organizat o segregaţie sexuală, să fi interzis vreunuia din membrii declaraţi ai orientării gay să-i viziteze sălile şi să-i asculte discursul muzeal. Nu există şi n-a existat vreodată o interdicţie marcată oficial printr-o plăcuţă sau afiş public, care să fi blocat vreunui gay intrarea în spaţiul muzeal. N-a existat nicio măsură a conducerilor instituţiei M.Ţ.R, care să oblige vreun homosexual minoritar să se legitimeze, să prezinte documente care să-i dee în vileag orientarea sau să cumpere biletul de intrare mai scump! Pe suprafaţa, interioară sau exterioară, a zidurilor M.Ţ.R n-au existat şi nici nu vor exista vreodată ziceri ancestrale ale Ţăranului Român care, în numele Tradiţiei, să fi înfierat această desfrânare / orientare iar instituţia M.Ţ.R n-a avut niciodată printre preocupări să opună public persoana duhovnicească a Ţăranului Român, persoanelor a căror ,,trup s-a abătut de la calea sa pe pământ’’. (Facerea / 6,12) Şi atunci, de ce a ţinut morţiş acest grup de băştinaşi şi băştinaşe gay să vină tocmai aici, într-un loc incompatibil cu orientarea lor, să violeze arhetipul ancestral al unui întreg popor, propagând mediatic o derivă ontologică care ne-a costat Potopul! De ce tac şi de ce apără acest viol fără precedent, noile organe ale statului, ale USL-ului, pentru a căror biruinţă am înfruntat gerul zile în şir?! De ce nu stopează urgent sacrilegiul?! De ce harnicele Antene ale patriei fac politica struţului, în acest timp smintit, când unii pregătesc să ne arunce în uitare ca pe etrusci?! Profanarea unui cimitir creştin, evreiesc sau islamic, ca mizerabil viol al unui loc de veci, este totuşi benignă, faţă de violarea, în plină civilizaţie, a modelului dăinuirii unui întreg poporului. Români, fără tradiţia Tăranului Român dispărem ca etruscii! După 30 de ani şi mai bine, schimbat-au buldozerele cu gay! Creştini, treziţi-vă şi apăraţi definiţia României în ochii lui Dumnezeu! Popor român, lasă Piaţa Universităţii unde e şi apără-ţi grabnic dăinuirea şi Modelul umanităţii tale specifice! Ia seama, acum sublima Piaţă s-a mutat la M.Ţ.R. În numele Cuvântului lui Dumnezeu, români, veniţi toţi la Piaţa Universităţii de la Muzeul Ţăranului Român! Apăraţi-vă Tradiţia ! Nişte smintiţi au hotărât să fim etruscii lor! Cerem statului român anchetarea rapidă a autorilor profanării, începând cu a directorului general al M.Ţ.R, cu a ministrului M.A.I şi a trupelor poliţiei şi jandarmeriei care, în seara de 20/ 02 /2013, au garantat succesul profanării.... Fundaţia Anastasia Acad. Dr.Prof. Univ. Sorin Dumitrescu, pictor.

Sorin Dumitrescu in dialog cu Parintele Ioanichie Balan (1994)

Sorin Dumitrescu in dialog cu Parintele Ioanichie Balan despre lumea in care traim

Expoziţie realizată de Fundaţia Anastasia la Muzeul Ţăranului : 20 de capodopere / Pinacoteca interzisă

10 – 15 mai, Sala Oaspeţi. Constituită între 1992-2003, Pinacoteca Fundaţiei Anastasia s-a format din donaţii ale artiştilor ale căror opere au fost expuse la Galeria Catacomba, cuprinzând, în prezent, peste 900 de lucrări de artă (desen, pictură, sculptură, obiect). Pinacoteca Fundaţiei Anastasia deţine opere create de 60 de artişti români moderni, de diferite vârste, aparţinând ultimelor cinci decenii ale secolului trecut şi primului deceniu al secolului XXI. Dintre aceştia, cităm aleatoriu: Corneliu Baba, George Apostu, Horia Bernea, Vasile Gorduz, Ion Murnu, Paul Neagu, Paul Gherasim, Sorin Dumitrescu, Peter Jacobi, Silvia Radu, Horia Paştină, Ştefan Câlţia, Sorin Ilfoveanu, Vladimir Zamfirescu, Florin Niculiu, Constantin Flondor, Bogdan Vladuţă, Sorin Neamţu, Ovidiu Maitec, Benedict Gănescu şi mulţi alţii. Fundaţia Anastasia vă invită joi, 10 mai 2012, ora 14.00, la Sala Oaspeţi, la vernisajul expoziţiei 20 de capodopere / Pinacoteca interzisă şi la lansarea albumului 20 de capodopere din cuprinsul pinacotecii interzise şi fără sediu. Expoziţia va fi precedată de o conferinţă de presă care va avea loc la ora 13.00, tot la Sala Oaspeţi. Cu această ocazie, este punctat demersul pe care Fundaţia Anastasia îl întreprinde de 12 ani pentru a obţine sprijinul autorităţilor statului român, al organismelor culturale naţionale şi / sau al societăţii civile, în soluţionarea expunerii celei mai valoroase colecţii private de artă modernă românească, patrimoniu de excepţie ce nu poate fi vizionat de marele public din cauza lipsei unui sediu. Tot de 12 ani, autorităţile abilitate refuză să răspundă nenumăratelor sesizări şi memorii. Fundaţia Anastasia are ca obiect principal de activitate consolidarea relaţiilor dintre cultura laică şi cultura eclesială. Înfiinţată în 1992, a devenit, prin Hotărârea Guvernului României din 18.03.2004, ONG de interes public. De-a lungul a 20 de ani de activitate a realizat următoarele : - a tipărit peste 550 de titluri de literatură teologică, metafizică, poezie şi 12 albume de artă; - ca galerie pilot a Muzeului Naţional de Arta al României, Galeria Catacomba a organizat peste 60 de expoziţii naţionale; - 1998 / Kunsthale Mucsarnok / Budapesta, cea mai mare expoziţie românească în străinatate / peste 1000 de lucrări de artă plastică; - 1999 / Achen Muzeul Peter Paul Ludwig; - 2000 / Galeria Bramante / Roma – expoziţie organizată cu prilejul Jubileului şi la invitaţia Papei Ioan Paul al II-lea, cu titlul Una Bizantio Latina, susţinut de Ministerul Culturii din România şi Consiliul Pontifical al Culturii / preşedinte Cardinalul Paul Poupard; - deţine o importantă arhivă de filme documentare privind activitatea mediatică a Fundaţiei între anii 1992 – 2012; - deţine o arhivă biografică a celor mai pregnante personalităţi culturale şi bisericeşti. Departamentul Editorial / Evenimente al Fundaţiei Anastasia Sorin Dumitrescu, pictor; preşedintele Fundaţiei Anastasia

Sorin Dumitrescu despre proiectele personale şi despre Muzeul Ţăranului Român

Emisiunea Semnături celebre de la Radio România Actualităţi (17 februarie 2010); invitat pictorul şi teologul Sorin Dumitrescu.



Mihaela Helmis: Ne aflăm în această seară într-o întâlnire, o numesc eu, specială cu pictorul Sorin Dumitrescu, dar cred că de data asta o să-mi permită să-l numesc „omul de cultură Sorin Dumitrescu” şi „om al cetăţii” pentru că a trecut o vreme de la momentul în care ne întâlneam cu biserica, ruina, coloana şi pasul în marea expoziţie de la Palatele Brâncoveneşti de la palatele Mogoşoaia şi între timp în cetate se întâmplă lucruri care ar putea să ne pună pe gânduri. Cu ce veniţi în întâmpinarea noastră anul acesta? Ce ne pregătiţi?

Sorin Dumitrescu: Cel mai important lucru pentru lumea multă, cum se zice, pentru blocuri- şi blocurile şi din Vaslui şi din Oradea şi din Bucureşti- este ediţia de carte, cele douăzeci de best-seller-uri ale Anastasiei, se numeşte „pachetul formativ”. Cine citeşte...- unele se citesc cu creionul în mână la masă, altele se pot citi în pat sau în fotoliu, dar unele se citesc cu creionul în mână- cine le citeşte pe toate cu atenţie şi cu seriozitate e pe cale în teologie şi în credinţă. În aşa fel încât să dispară oarecum această culpă care se aduce că nu e destulă grijă de lume, ca să fie credinţa mai învăţată în România. Ăsta e primul (volum) pe care l-am scos şi eu îl socotesc cel mai important, încă şase sunt în tipografie. Dup-aia o să am douăsprezece, deci o să mai am nevoie de încă opt. Ele trebuiesc traduse, unele retraduse fiindcă traducătorii nu vor să-mi dea drepturile de autor în continuare. Culmea e că sunt preoţi.

MH: Daţi-ne câteva nume, titluri.

SD: Cea mai bună carte de teologie a icoanei a lui Uspenski. Sunt apărute toate. Cea mai bună carte despre iconoclasm tradusă illo tempore de profesorul universitar, Părintele Vasile Răducă. În momentul de faţă se lucrează la o altă traducere. Cea mai bună traducere, şi prima dată în România, a omiliilor Sfântului Grigorie Palama. Fac o observaţie. Sfântul Grigorie Palama are şi sărbătoare, acuma de Paşte, Ziua Ortodoxiei. Nu-l citeşte nimenea. De ce, că avem şi duminică din Post care e dedicată Sfântului Grigorie Palama?! Eu am tipărit predicile lui în o mie de exemplare. Trei volume, deci fiecare în o mie de exemplare. Am făcut stoc. În mod normal, cel puţin o sută de mii ar fi trebuit să fac. De ce nu se citeşte în interiorul bisericii sau e plictisitor poate Palama? Eu vă spun că este uluitor.

MH: Cred că de ocuparea timpului cu altele, sau, cred că nu greşesc, de superficialitate ne atrageţi atenţia că suferim.

SD: Vreau să vă spun că tot pachetul formativ este axat pe cărţile care pledează pentru iconicitate, pentru un creştinism vizual, cum e el de la Domnul. O să-mi spuneţi, păi şi ce are Palama cu...? E foarte vizual, fiindcă toată doctrina Sfinţilor Părinţi este iconică toată. Nu e religioasă. Este bisericească şi iconică. Creştinismul a involuat din nefericire folosind traseele gândirii conceptuale importată de la romano-catolicism. În felul ăsta foarte multă lume a fost alungată din credinţa învăţată. Gândiţi-vă aşa: niciodată Sfântul Grigorie Palama nu îi spune Maicii Domnului „intercesoarea”. Care e un cuvânt corect în felul lui. Îi spune „Gâtul Bisericii”. Dar ce puternic! Care spune următorul lucru: tot ce vrei să ajungă la Hristos e prin Maica Domnului, că Hristos e capul! Nu poate să o ia pe lângă urechile Maicii Domnului până la Domnul. Şi tot ce are Domnul de spus util şi bine primit pe sinaxă, de trupul bisericii e prin gât. Maica Domnului- limită, hotar. Hotar între creat şi necreat. Este extraordinar de concret! Este cu totul altceva. Aşa e graţie lui Ioan Ică junior, Părintele diacon, care ne-a pus la dispoziţie Cabasila, teologia mariologică, asupra Maicii Domnului, a lui Cabasila, a lui Teofan al Niceei, ucenicul lui Palama. Din păcate au apărut în alte părţi. Că mi-ar fi plăcut să le bag aicea, fiindcă eu trebuie să arăt că icoana, iconicitatea, icoana nu trebuie studiată numai la bucata de lemn. E şi în predici, e şi în terminologie, şi în dogmatică, peste tot fiindcă icoana a fost întâi. Întâi Dumnezeu s-a întors cu faţa şi l-am văzut, după care a venit şi sonorul.

MH: Iar personal pe ce o să vă puneţi semnătura anul ăsta?

SD: Da, e o carte aş zice eu... Eu nu ştiu un precedent al unui asemenea tip de abordare, de iconologie însă în cadrele stilistice pe care vi le-am spus. Adică e foarte imagiistică. Şi trebuie să fie. Numai că iconologia, deci fundamentele teologice ale icoanei pot să le dezbat teoretic, speculativ sau pot să le arăt. De pildă... că vine acum intrarea Domnului în Ierusalim, în curând. Cine nu ştie icoana cu Domnul stând aşa ca o amazoancă pe asin, cu picioarele pe o parte, şi drept şi impasibil cumva , Ierusalimul la dreapta, un munte, sus e Betania, de unde e Lazăr, pe care tocmai l-a înviat . Deci un munte pe partea stângă, cum ne uităm noi la icoană. Cine n-a observat că din Ierusalim apare un copac? Deci, atenţie, rădăcina lui e în Ierusalim! E înclinat, bătut de vânt înspre munte. Exact pe verticala pe care se află şi Hristos. E un tip de elocuţie, de vorbire medievală, teologic. Ăla se numeşte „copacul stâlpărilor”. Trimite la stejarul de la Mamvri şi la copacul binelui şi răului , unde şi-a pierdut Adam veşmintele de har. Copacul stâlpărilor este vestitorul patimilor. Deci scena asta, care este extraordinar de luminoasă şi pentru creştini. Poporul atunci şi-a aruncat hainele, a păşit pe hainele poporului, în realitate e un copac care atrage atenţia că Hristos nu se îndreaptă spre un tron lumesc, ci spre cruce.

MH: Cred că ne-aţi dat suficiente argumente pentru a fi cel puţin ceva mai atenţi la tot ceea ce e profund şi adevărat. Ne-aţi trimis şi la lectură, ne-aţi trimis şi la rigoare şi la seriozitate. Şi pornesc direct de la ceea ce părea că este şi cred că este o întrebare: ce se poate întâmpla bine sau ce se poate întâmpla mai puţin bine cu Muzeul Ţăranului Român? Pun direct această întrebare pentru că prietenii muzeulu,i dar şi cei care ţin la muzeu cu toată fiinţa care înţelege ce se întâmplă acolo sau ce vădeşte acest spaţiu cultural, au fost invitaţi să se exprime. Şi atunci când eşti chemat să înţelegi cum vin să se desfăşoare lucrurile, atunci probabil că e de spus câteceva. Aşadar, domnule Sorin Dumitrescu, îl cunoşteaţi pe Horia Bernea încă de la gruparea 9 plus 1. Între momentul acela- şi vorbesc despre începuturi, despre 1981-1985, 1986- şi ceea ce s-a întîmplat după 1990 la Muzeul Ţăranului Român a trecut o vreme iar de atunci până acum a mai trecut o vreme. Aşadar ce simţiţi că se întâmplă acum?

SD: Simt că se întâmplă ce se întâmplă peste tot, nu numai în România, în toată Europa. O confuzie de planuri. Înainte i se zicea activişti. Orice persoană care lucrează în cadrele vieţii spirituale, ca maestru sau ca angajat, va răspunde într-un fel pentru modul cum reacţionează într-o situaţie de acest fel. Confuzia de planuri , după părerea mea, aparţine arhitecţilor Uniunii Europene care se încăpăţânează să pecetluiască ideologic Uniunea ca renascentistă. Considerând că e cu bună credinţă, într-un fel, cea mai echidistantă atitudine ideologică posibilă, care să nu lezeze cultele etc. În pofida faptului că, după cum bine ştiţi, Ioan Paul al II-lea a insistat pentru ca în constituţia Uniunii Europene să fie trasată ideea faptului că la baza ei stă cultura iudeo-mediteraneeană. S-a refuzat. Altădată Jaques, că aşa îl numea, Jacques Toni (?) şi cu ceilalţi au refuzat această rugăminte, acest Papă îndrăgit de toată lumea. Cum s-ar spune, Biserica catolică a luat-o prima peste faţă.
Consecinţele apar astăzi când, punându-se în aplicare acest lucru, în toate părţile, deci nu e numai în România, se urmăreşte o anumită surdină pusă pe credinţă. Aşa ajungem la Muzeul Ţăranului, pentru care mesajul domnului Bernea... Deci, nu cu domnul Bernea are Uniunea Europeană ce are ci cu Hristos, adică cu credinţa. Credinţa creştină. După părerea mea e o confuzie de planuri foarte mare fiindcă foarte mulţi, şi în mod normal toţi arhitecţii aceştia, sunt produşi de creştinismul european. Dar dacă aşa li s-a năzărit lor!
În situaţia asta fiecare ţară îşi apără valorile ei atât cât poate. Şi pe urmă e un loc comun: cred că Muzeul Ţăranului Român după 89 e cea mai ingenioasă şi, cu măreţia oficială, cea mai importantă dintre toate ofertele pe care le-au făcut românii, intelectualii ţării acesteia, şi că este absolut aberant să-l detunezi. Fiindcă nu este vorba de evacuarea de Bernea. N-ai cum să-l evacuezi. Dar una: am auzit aproape toate emisiunile care au fost. Domnule, nu se spune. Primul lucru: eludarea numelui lui Bernea. E Muzeul Ţăranului Român care nu se ştie al cui este. E o înfăptuire a Ministerului Culturii, a lui Paleologu sau a cui? A lui Iorgulescu? A lui Caramitru? Cine a făcut chestia asta? Cum se poate să eludezi numele ctitorului? Toţi spunând că este un muzeu, cu o alură muzeală total originală, că mai sunt de tipul ăsta dar cu o concepţie muzeistică de felul ăsta nu. Cine e autorul ei? Autorul ei, îl ştie toată lumea, e secretul lui Polichinele, e domnul Bernea. Primul lucru cu care se începe, se scoate numele din vitrină.

MH: Le datorăm ascultătorilor noştri probabil o explicaţie mai aplicată. Muzeul Ţăranului Român este pe cale, printr-un plan care probabil era necesar, să fie reconsolidat sau consolidat pur şi simplu. Eu o clădire care datează de la începutul secolului al XX-lea şi atunci probabil că ce se întâmplă acolo, din punct de vedere constructiv, este necesar. Ce s-a petrecut între timp, şi acum cred că o luăm repede înainte, colecţiile pe care le aduna şi le expunea Tzigara Samurcaş înlocuite apoi, trimise în pivniţe pentru a fi înlocuite cu expunerea Muzeului de Istorie a Partidului Comunist Român şi a Mişcării Democratice şi apoi revenirea în 1990 într-o situaţie în care, iată, se putea face această restituire fabuloasă pe care un artist plastic precum Horia Bernea era chemat, era pregătit să o facă. Cred că ne facem o datorie spunând aceste lucruri. Iar ceea ce se poate întâmpla acum ar fi să schimbăm să spunem versurile sau să prozaizăm versurile unui poem cunoscut de Mihai Eminescu şi să spunem că e tot acelaşi lucru.

SD: Da. Aţi zis bine. Deci Tzigara Samurcaş... În primul rând, nu era un muzeu al satului sau al ţăranului, nu era un muzeu industrial. Ce a făcut Horia Bernea este total diferit de Tzigara Samurcaş. El a făcut un muzeu al persoanei ţăranului într-o versiune absolut nepracticată în Europa, l-a restituit, e vorba de ţăranul român, l-a restituit Bisericii. După câte ştiţi, asupra comportamentului, aici înţeleg asupra întregii aure mitice a ţăranului, s-a proiectat neoliticul ca fiind zona de obârşie. Ori, Horia Bernea a scos, a eliminat această gafă şi a spus, domnule, ţăranul ne vine dinspre Biserică. Unii au zis, păi stai, că neoliticul e mai vechi! Nu e mai vechi fiindcă înainte de facerea lumii în proiectul divin a fost Biserica. Deci Biserica e mai veche şi decât egiptenii, mesopotamienii, neoliticul şi alte societăţi sacrale. Acest lucru a născut o soluţie muzeală cu totul ieşită din comun, încununată cu premii prestigioase.
S-a petrecut, însă, şi nu pot să nu spun asta, o anumită destindere chiar a organizatorului, semnalată de spirite mai aspre, semnalate chiar lui. A introdus puţin divertisment în programul extrem de riguros al expunerii. Aşa au apărut intrumentiştii celebri din Clejani, fel de fel de serate, arătări de praznice, începând de la grătare de mici până la sarmale, până la fel de fel de lucruri

MH: Dar asta se întâmpla în exterior, nu în expunerea ca atare.
SD: E adevărat, dar a devenit în acelaşi timp o alură. Toţi tinerii merg acolo, dar nu prea intră în muzeu.

MH: Dar asta se ântâmplă acum, la aproape zece ani de la dispariţia lui.

SD: Se întâmplă de mult timp. Se întâmplă de mult timp, încât aceste persoane tinere care şi-au făcut un loc de frecventare din Muzeul Ţăranului Român folosesc perimetral muzeul, în jurul lui, unde e o atmosferă de plăcută. Carevasăzică, în situaţia în care substanţa muzeului e ameninţată, nu ei pot fi apărătorii. Apărătorii suntem cei care cunoaştem bine acest lucru. Pentru asta am considerat că trebuie să iau atitudine fiindcă, după cum ştiu şi după cum e obiceiul în România, se fac întâi în timpul lucrărilor... se schimbă fasonul locului. Aduceţi-vă aminte că modelul a fost la Piaţa Universităţii. Au fost daţi afară oamenii deoarece stricaseră florile. Ca să facem florile venim cu poliţia şi îi aruncăm cu poliţia, cu tot. Piaţa Universităţii chipurile a luat sfârşit din motive practice. Că poporul român era ştirbit de florile care erau acolo. Aşa un model asemănător s-a făcut în mai multe locuri şi se practică şi acuma. Încât, când organizatorii, conducerea a lansat această invitaţie, folosind şi ziua de douăzeci de ani şi prăznuirea asta, ne-am dus toţi acolo fiindcă existau în invitaţie o seamă de propoziţii ambigue. N-aveam cum să nu intrăm la idei când muzeul ăsta în ultimii zece ani este ameninţat în permanenţă. Tot timpul au fost proteste. Şi cei care l-au ameninţat au bătut în retragere. Şi văd că tot revin sistematic. Acum e cel mai grav, că vine chiar din interior, chiar dinspre conducerea muzeului, care nu ştiu ce vrea să facă. Eu am venit şi am spus, dar nu aveţi ce să faceţi, că e foarte bine. Şi atunci şi ei s-au retras şi reiese că ei or să facă ceea ce este bine. E un fel de joacă iresponsabilă. În realitate nu se ştie cum să se scoată puţin această această patină, această coloratură creştină a germenilor într-o ţară care a fost şi este în continuare un reper al credinţei şi al cuminţeniei într-o Europă atât de zăpăcită.

MH: Ne aflăm la emisiunea Semnături celebre şi au fost rostite aici cîteva nume, câteva nume generice mai ales, şi invitatul nostru din această seară este fondatorul editurii şi fundaţiei Anastasia, iniţiatorul şi curatorul galeriei Catacomba, unde cred că v-aţi întâlnit cu mari expuneri, dar aţi fost şi părtaş la dezbaterile publice de mare anvergură spirituală, pictorul şi profesorul universitar Sorin Dumitrescu. L-am numit „om al cetăţii” şi cred că în acest fel se exprimă în această seară. V-aş ruga, pentru că l-aţi cunoscut, atât de bine personal pe Horia Bernea să ne oprim puţin la ceea ce a ţinut neapărat să fie prezent în acest discurs mărturisitor. Se vorbeşte despre ceea ce este încă Muzeul Ţăranului Român, drept muzeografie mărturisitoare.
SD: Geniul domnului Bernea este şi un geniu de om cu conştiinţa cetăţii şi a exigenţelor ei. Drept pentru care muzeul lui a reuşit, pe o temă articulată creştin, să nu impieteze deloc asupra caracterului de investigaţie, de cercetare, în aşa fel încât instituţia muzeală nu a fost afectată în nici un fel de partizanat confesional şi de alte lucruri. În clipa când nişte spirite entuziaste, cu evlavie necontrolată încep să spună asemnea lucruri sigur că unii se cabrează, începând de la musulmani până la mozaişti sau ţigani. Au apărut, de altfel, după moartea lui săli cu un pietism care îi dăunează, care trebuiesc eradicate, clar. Indiferent dacă ele sunt făcute de oameni cu o anumită notorietate.
Mesajul domnului Bernea trebuie apărat de toate loviturile. Că el a ştiut să îl apere. Nu poţi să spui că prezentarea ţăranului român este confesională. Sau că e religioasă. Şi a judecat bine fiindcă biserica nu e religioasă, biserica e credincioasă. Religiile încetează odată cu întruparea lui Hristos. Vreau să vă spun un lucru: toată lumea se înghesuie în situaţia asta să mă numească pictor. Şi până la urmă o să vină antropologul din conducerea muzeului şi o să spună că nu se pricep pictorii la asta. De altfel şi fondatorul, pictorul Bernea. Vă repet: îmi convine de data asta să fac pe nebunul, ceva ce nu intră în atribuţiile mele, pentru cauza muzeului şi să vă aduc aminte că sunt academician, nu m-am făcut eu singur ci academicienii m-au făcut academician, doctor în Arte Vizuale, cu doctorat luat cu Părintele Galeriu şi cu Andrei Pleşu, sunt profesor universitar la Universitatea de Artă şi, să zicem, pictor. Eu sigur că din bun simţ spun întâi pictor şi restul nici nu le mai spun. Dar vreau ca aceşti oameni să răspundă. Au spus, vrând să bagatelizeze intervenţia mea de om al cetăţii, că vreau postul de director. Nici vorbă! Vasăzică, dacă eu spun ceva despre un minister al Elenei Udrea, să zicem, înseamnă că vreau să-i iau locul?! Îmi spun şi eu ca Moş Ion Roată un păs. Moş Ion Roată nu vrea să îi ia locul lui Cuza. Încât, a fost o rea-credinţă să mi se pună în spate şi această chestie. Nici măcar din prietenie faţă de Bernea. Fiindcă el nu s-a înghesuit ca să mă apere în clipa în care am suportat o prigoană pentru care, după cum bine ştiţi, mesajul Anastasia nu se mai vede.
În primul rând, îmi plânge inima că cel mai frumos lucru din cultura spirituală a ţării noastre, exceptând construcţia de mănăstiri şi lucrurile astea care sunt grandioase, cel mai frumos lucru a fost şi încă este muzeul ăsta. Încât, şi asta vreau să subliniez, propun crearea unei comisii care să monitorizeze. Nu eu trebuie să fiu director acolo. Toţi sunt pricepuţi acolo. O comisie care să monitorizeze zi de zi, că o fi şase ani sau trei ani, fiindcă dacă eu am stricat ceva- toate frescele făcute de Bernea- eu nu mai am cum să le fac din nou decât aşa, greu, la nivel de reconstituire. Ceea ce... Nu! O comisie care să monitorizeze această chestie, fie şi a instituţiei- care să cuprindă din toate zonele de angajaţi.
Sunt pe cale să găsesc o posibilitate de a avea în comisia asta şi observatori străini. Ca la alegeri. Să vină din aceştia care au dat premiu acestui muzeu- a avut cel mai mare premiu din lume- aceştia să trimită doi observatori alături de alţii. Sunt gata să fac parte din comisia asta. Chiar dacă am treabă, când vom hotărâ, „joia comisa trece pe acolo”, joia las totul şi merg cu comisia.

MH: Înţeleg că, totuşi, promisiunile conducerii muzeului sunt ferme şi că în consiliul de administraţie, atunci când a fost aprobat planul de arhitectură pentru toată această operaţie de consolidare, s-au găsit soluţiile tehnice pentru a nu fi atinse aceste părţi care depun mărturie despre felul în care a creat, a gândit acest muzeu Horia Bernea..

SD: Doamna Helmis, nu vă supăraţi, daţi-mi voie să intervin. Un lucru se deteriorează şi prin juxtapuneri. Dacă eu pun lângă Rembrandt Piliuţă- să mă ierte Piliuţă, că a murit el, ca şi Rembrandt- Rembrandt îi dăunează. Sunt o groază de sisteme cu care poţi afecta, diminua, pune surdină, scoate din prim-plan. De asta spun, nu e numai că dărâm... Trebuie ocrotit acest model al procedurilor care este pavilionul Crucea, pe care l-a făcut Bernea. Restul , totul se poate schimba.

MH: Luăm această poziţie a dumneavoastră drept cel mai bun semn că doriţi, că probabil este timpul să ne dorim ca lucrurile să nu se piardă, să nu se smintească. O asemenea operaţie de anvergură, findcă ştim şi cât durează un şantier şi ce se poate întâmpla în interior, are şi cred că asta ar fi o soluţie foarte bună, nevoie de mai multe minţi şi mai multe suflete care să fie acolo, să o ocrotească, dacă mi se permite.

SD: Şi puţin şi nişte autorităţi, fiindcă unul dintre factorii care pot să derapeze muzeul, să îl facă să alunece într-o zonă- în ghilimele- „mai obiectivă”, mai deconfesionalizată, cum zic ei. Se face întârziind mult. Adică, domnule, n-avem bani, nu sunt oamenii care să lucreze aicea. Comisia trebuie să vadă şi ritmul, ritmul în care vin banii la prestaţiile care sunt. Peste tot se poate trişa ca să obţină un alt muzeu. Cu ce este, nu e vorba să îl înlocuiesc. Ce este să-l modific în aşa fel încât lucrurile care nu sunt bine-plăcute unei instanţe- nu ştiu unde e instanţa aia, e la Bruxelles, e la Moscova, e la New- York, e la Haifa, unde o fi? Este în necunoscut. E în Irak,unde este? Că nu văd unde e şi ei spun că nici n-au zis aşa ceva. Cineva vrea să facă chestia asta.

MH: Aşadar, pentru a înlătura orice fel de suspiciune, având suficiente experienţe în spate propuneţi această soluţie. Şi probabil comisa aceasta este una care şi ea ar trebui bine alcătuită. Până una, alta spuneţi că aveţi suficient de multă treabă, chiar vă doriţi, ne dorim împreună cu dumneavoastră să se înfiinţeze acea comisie care să păstreze ce e important de păstrat în Muzeul Ţăranului Român. Şi suntem în Post, probabil că o să avem timp mai mult pentru toate acestea.