„Familia este locul în care înveți primii pași în viață”

 

Părintele Arsenie Papacioc a fost unul dintre cei mai înfocați trăitori pentru ­Hristos pe care Bunul Dumnezeu ni i-a dăruit în negurosul şi învolburatul secol XX. În cristalizarea personalității sale de excepție, un rol determinant l-a jucat mediul social, spiritual în care s-a plămădit. Pus în postura de a-şi rememora zorii existenței, Avva Arsenie povestea: „Mă cheamă Papacioc. Pentru că ­străbunicul meu a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei. Şi de aici vine numele. Era aromân şi i s-a spus: Popă cu cioc - Papacioc. Dar la ­origine ne chema Albu. Şi bunicul meu a venit cu mii de oi din Macedonia şi s-a instalat pe Ialomița, unde era câmpie. Satele erau rare”. 

 O amprentă vie, de neşters, în sufletul micuțului Anghel Papacioc a lăsat-o mama sa, Stanca. Ea i-a dăruit cea mai prețioasă nestemată din lume: credința în Domnul nostru Iisus Hristos, dezvăluindu-i câte ceva din nesfârşitele ei taine. ­Părintele Arsenie rememora adesea următoarea întâmplare: „Eu o întrebam pe mama mea, când dădea oaia din picior înainte de culcare: De ce dă din picior? Iar mama-mi zicea: Se-nchină, ­mamă...! Vasăzică eu de ce să nu mă-nchin?!” 

 Importanța mediului ­familial în devenirea ­psihologică a copilului 

Propovăduitor al unei stări de prezență continuă a inimii credinciosului în Dumnezeu, părintele Arsenie le reamintea părin­ților şi educatorilor că principalul scop paideic este să îi sădeşti copilului în inimă o credință vie, lucrătoare: „Să-i creşteți (pe copii) să se mântuiască. Familia este locul în care înveți primii paşi în viață, acolo te formezi ca om în cei şapte ani de-acasă. Apoi, şcoala şi biserica îți ­desăvârşesc educația”. Părintele Arsenie accentua rolurile diferite, bine definite, pe care le au în educația micuților mama şi tata: „Este foarte important ca un copil să aibă ambii părinți, ca să-l îndrume. Tatăl îi asigură traiul, îl ocroteşte şi-l poate învăța multe. Mama îl hrăneşte, îl îngrijeşte când e bolnav, îi dă balsam pentru sufletul rănit, sădeşte în copil încrederea în viitor. Mama naşte, mama renaşte”. 

 Blândețea ca metodă ­pedagogică și limitele ei 

Noi, părinții, nu de puține ori ne găsim în fața întrebării stringente: Cum trebuie să mă port cu copilul meu? Mai aspru? Întotdeauna cu blândețe? Avva Arsenie accentua importanța exemplului viu pe care i-l dă părintele copilului şi milita pentru cultivarea blândeții: „Ca metodă tot blândețea rămâne cea mai bună, pentru că, folosind asprimea, copilul te ascultă de frică şi prinde numai în piele învățătura ta. Dar dacă te porți blând cu el, copilul tatii, copilul mamii, uite aşa..., el ascultă, dar înregistrează şi el - poate să facă şi nebunii -, el a înregistrat de la tine un cuvânt, pe care nu l-a înregistrat prin asprimea ta, ci prin blândețea ta. Cu alte cuvinte, copiii mei să mă asculte şi după moartea mea, pentru că le rămân: «Uite, Doamne, ce spuneau mama şi tata!» Dar dacă te-ai purtat aspru cu el, a miorlăit, l-a durut şi nu te ascultă. Deci, ca metodă, tot blândețea.” Uneori, ne învață părintele Arsenie, noi, părinții, trebuie să recurgem la puțină asprime, dacă situația o cere. Altfel, copilul va creşte având ca şi centru al personalității sale narcisiste propriile dorințe şi respingându-l constant pe imperativul „trebuie”: „Dar asta nu înseamnă să nu le împletim, ci să fie şi un pic de asprime, pentru că el doreşte să împlinească numai ce vrea el, nu ceea ce trebuie. Dar foarte important este să-i dai exemplu de viață. Pentru că el ştie să vorbească, nu l-ai învățat tu să vorbească, dar te-a auzit pe tine vorbind în casă şi a învățat şi el. Şi-ți învață şi faptele tale. Deci să fii exemplu, acesta este cel mai mare lucru!”. 

 Mama și tata, apoi profesorul 

Remarcabila sa experiență duhovnicească i-a permis să descopere o fațetă a educației practicate în prezent care, de obicei, este ocultată, trecută sub tăcere: de multe ori, anumite aspecte ale procesului pedagogic vin în contradicție cu învățătura creștină. Ce ar trebui să facă părintele în acest caz? Avva Arsenie ne oferă un răspuns tranșant, în perfect acord cu viața sa de mărturisitor, neumbrită de vreun compromis: „Și la școală îi obiș­nuiesc cu comunitatea. E o oarecare ordine. Nu este rea, dar s-ar putea să fie o dirijare necreștină. El (copilul) trebuie învățat să spună ce s-a întâmplat la școală și părinții să îndrepte cu orice chip greșeala enormă pe care a făcut-o un pedagog. Sunt mai puțini copiii care spun: «Eu fac așa pentru că m-a învățat profesorul», însă aproape toți spun: «Așa m-a învățat tata sau mama». Pentru că aici e dragostea simțită de toți, din partea tuturor”. Educația nu se încheie odată cu sfârșitul copilăriei. De obicei, adolescența și tinerețea sunt vârste psihologice în care valorile moștenite de la înaintașii noștri sunt puse sub semnul întrebării. Părintele Arsenie are un cuvânt și pentru tineri: „(Tinerii) mai întâi să prețuiască cu adevărat valorile reale ale existenței. Să se întrebe: Cine m-a creat? Trebuie să fie un Mare Meșter! Aștept de la tineri să se deștepte, să descopere care sunt scopurile ultime ale vieții”.  

Suntem chemați să luptăm pentru idealuri mărețe, nu mărunte 

Părintele Arsenie Papacioc ne relevă şi un alt adevăr profund al vieții: o educație al cărei scop final este cariera, obținerea unei diplome care să ateste specializarea noastră într-un domeniu, este binevenită, întrucât ne ajută să ne adaptăm mai bine la solicitările viitorului. Pentru noi, creştinii, însă, scopul suprem este mântuirea, întâlnirea cu Hristos - un scop pe care lumea l-a refuzat odinioară şi îl respinge şi astăzi. Spunea vrednicul de pomenire părinte Arsenie: „Lumea este obişnuită să meargă pe un făgaş normal, fără să se angajeze, psihologic vorbind, la o luptă dincolo de ceea ce suntem - să împlinească cuvântul Sfintei Scripturi. (...) Lupta nu trebuie dată pentru idealuri mărunte, ci numai şi numai pentru idealul cel mai înalt - mântuirea. Dacă lupta ta este să termini o facultate, să ajungi medic sau inginer, acesta este un ideal mărginit”. Iar scopul acestei lupte este dobândirea adevăratei libertăți: izbăvirea de patimi prin și pentru Hristos. O luptă pe care fiecare creștin este chemat să o dea, din postura socială în care se găsește: „Luptă este să-ți capeți libertatea în funcție de prezența lui Dumnezeu în ființa ta. Este vorba de o libertate față de marea răspundere pe care o avem de a folosi timpul cum trebuie, singurul timp pe care îl avem, să ajungem cu orice chip să fim și noi oamenii lui Dumnezeu. (...) (Omul) să-și facă educația prezenței inimii la Dumnezeu, acolo unde își desfă­șoară arhitectura, acolo unde face inginerie, acolo unde ară cu plugul. El să aibă o relație cu Dumnezeu”. Ciprian Voicilă

Predica excepțională a PS Ambrozie la sărbătoarea „Schimbării la Față a Domnului”

„Tot ceea ce a spus parintele Paisie Aghioritul se implineste astazi. Tot ceea ce a spus parintele Justin Parvu se implineste astazi. Tot ceea ce au spus ceilalti parinti si duhovnici, parintele Proclu, parintele Teofil, parintele Arsenie Papacioc, parinti care au facut ani si ani de inchisoare pentru convingerile lor, ceea ce le-a dat putere lor, Sfintilor Inchisorilor, cei care sunt persecutati astazi de catre autoritatile care sunt ignorante… caci noi dormim astazi, noi, poporul nascut din Evanghelie, noi dormim… Noptile trecute au fost condamnati cei care au fost in temnitele comuniste si noi nu mai avem voie sa vorbim despre ei, despre jertfa lor, despre Sfantul Inchisorilor, despre Mircea Vulcanescu, despre cei care au patimit la Aiud, la Gherla, la taiat de stuf in Braila, nu mai avem voie sa ne pomenim intelectualii, ca suntem pasibili de pedeapsa, conform legilor in vigoare si hotararilor de guvern care se scot peste noapte…”

Părintele Arsenie Papacioc despre cum trebuie ținut postul

Mâine îl prăznuim pe noul mucenic Valeriu Gafencu

Scrisorile lui Valeriu Gafencu. Îndreptarul de spovedanie. Ultimele clipe și sfârșitul lui Valeriu Gafencu. Poeziile lui Valeriu Gafencu. „Valeriu Gafencu - Sfântul Închisorilor”. Octavian Anastasescu - „Lângă Valeriu Gafencu- Sfântul Închisorilor”. Acatistul Noului Mucenic Valeriu Gafencu (text- de descărcat/audio). Vă reamintesc: mâine se va face pomenirea sa la Târgu-Ocna, iar la Mizil va fi o conferință dedicată lui și tuturor Sfinților Închisorilor.

Sub semnul întâlnirii - din volumul „Sfinții de lângă noi”

Tema cărţii/ Stăteam deja de trei ore în chilia părintelui Arsenie Papacioc şi discuţia nu părea să se apropie de sfârşit. Prietenii mei din ASCOR lansau spre părintele tot felul de întrebări. Îmi amintesc, după atâţia ani – întâlnirea aceasta se petrecuse prin 2001, pe 20 februarie –, două: „Ce este smerenia?” şi: „Ce este mai bine să alegi în viaţă: călugăria sau căsătoria?” Deveniseră nişte întrebări laitmotiv, care se reiterau de fiecare dată când vreun părinte vestit ţinea o conferinţă în Bucureşti. Am redeschis Jurnalul – martorul mut, dar fidel, al întâmplărilor mele semnificative – şi am redescoperit câteva din sfaturile părintelui Arsenie, un rezumat, o esenţă a întâlnirii dintre el – versantul luminos al Ortodoxiei, şi noi – tinerii avizi şi nerăbdători să batem, cu degetele noastre firave, la poarta vieţii. Vi le împărtăşesc şi vouă, aşa cum au fost păstrate în memoria jurnalului. „Să nu laşi tristeţea să‑ţi intre în inimă.” „În fiecare dimineaţă trebuie să te ridici fericit din pat pentru că ai un Dumnezeu.” „Creştinul trebuie să fie un erou al lui Hristos.” „Lupta pentru mântuire trebuie dusă până la capăt, cu orice preţ.” „Nu respectarea canonului sau ţinerea postului ne duc sigur la mântuire, ci intensitatea simţirii, starea de prezenţă continuă a inimii la Dumnezeu, o tresărire permanentă a sufletului pentru Hristos.” Fiecare dintre aceste sfaturi poate deveni, oricând, obiectul unei cărţi sau valoarea în jurul căreia se cristalizează o viaţă. Dar nu sfaturile în sine mi‑au impregnat sufletul, ci starea duhovnicească cu care am plecat din chilia părintelui de la Techirghiol. Sufletul meu era îmbălsămat într‑o stare complexă, greu de descris: bucurie inexplicabilă, pace, credinţă neclintită că lumea, în firea ei, este bună şi că viaţa este cel mai frumos dar pe care omul l‑a primit din mâinile lui Dumnezeu. Fiinţa mea plutea luminos peste întâmplări şi oameni, pe deasupra îndeletnicirilor care formează, toate la un loc, viaţa noastră cotidiană. Am trăit câteva zile sentimentul că sunt imponderabil. În tot acest timp, rugăciunea izvora fără pic de efort din inima mea, urcând lin spre Dumnezeu. Aceasta ar fi ceea ce înţeleg eu printr‑o întâlnire. Aceeaşi stare am trăit‑o, cu intensităţi diferite, când i‑am cunoscut pe fiecare dintre eroii acestei cărţi. Adevărata minune se întâmplă când doi oameni se întâlnesc şi, dintr‑o dată, simt cum acolo, lângă ei, cu ei, prin ei este şi Hristos de faţă. L‑am simţit pe El – prin intermediul personajelor centrale în jurul cărora s‑a configurat această textură – ca smerenie covârşitoare, credinţă de granit, dragoste jucăuşă, autenticitate, preaplin de viaţă, bucurie de a fi, dragoste jertfelnică, putere de a te pune stavilă în faţa răului acaparator din lume. În Patericul românesc un părinte spune că sfârşitul lumii va fi când o să dispară poteca de la un om la celălalt. Ceva din starea aceasta demonică, de dezbinare fiinţială şi ireconciliabilă, a pătruns în vieţile noastre. Nu mai vedem în cel de lângă noi pe semenul nostru, pe fratele care are acelaşi Tată Ceresc. Dimpotrivă, el ne este nefratele, Nefârtatul din mitologia noastră românească. Atunci când, vrând‑nevrând, îi recunoaştem celuilalt existenţa de sine, îl depersonificăm, transformându‑l în obiect – reificându‑l, cum spun filosofii. Pentru noi, el nu mai este chip al lui Dumnezeu, ci unealtă cu care ne satisfacem propriile scopuri mercantile. Am scris această carte pentru că am simţit nevoia stringentă de a le reaminti semenilor mei cât de important, de vital, ne este aproapele pentru propria noastră salvare. Un adevăr fundamental, din păcate uitat sau cu totul ignorat, despre om şi despre corabia mântuirii noastre, Biserica: ne mântuim doar ca mădulare ale Trupului lui Hristos, numai împreună. Noi toţi, cei botezaţi, în comuniune unii cu ceilalţi, suntem Biserica. Criteriul ultim după care ne recunoaştem între noi şi suntem recunoscuţi de cei din afara Bisericii este dragostea. Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v‑am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (Ioan 13, 34‑35). Tema întâlnirii cu celălalt a frământat minţile filosofilor, artiştilor, psihologilor, sociologilor. Aproape că nu există domeniu al spiritului uman care să nu fi atins, fie şi în treacăt, problema raportului eu‑tu‑el. Unii îl consideră pe Martin Heidegger cel mai mare filosof al secolului XX. Filosoful existenţialist german consideră că una dintre trăsăturile caracteristice, fundamentale, ale omului (el îl numeşte Dasein) este deschiderea structurală a sa spre ceilalţi. „Lumea Dasein‑ului este lumea comuniunii”. Fiecare dintre noi e angajat într‑o relaţie de coexistenţă cu celălalt. În acelaşi orizont existenţialist‑fenomenologic, Martin Buber (1878‑1965) vorbeşte despre anumite cuvinte fundamentale – care sunt totdeauna cuvinte perechi – şi care, o dată rostite de către fiinţă, întemeiază o permanenţă. Unul dintre cuvintele fundamentale este perechea verbală Eu‑Tu (das Wortpaar Ich‑Du). „Când este rostit Tu, este rostit în acelaşi timp Eu din perechea verbală Eu‑Tu”. Buber exprimă în aceste cuvinte acelaşi adevăr: omul nu există prin sine însuşi, ci printr‑o relaţie fundamentală, nemijlocită, cu semenul său. De aceea, atitudinea individualistă, specifică societăţii în care trăim, este profund eronată. Părintele Dumitru Stăniloae (cel mai mare teolog român, a cărui teologie a fost influenţată de gândirea personalistă a lui Heidegger şi Buber), într‑un dialog cu Costa de Beauregard – purtat la Mănăstirea Cernica – atacă frontal această temă a vremii noastre: „Nu poţi exista la modul individual în faţa Tatălui. Hristos spune că ne va încredinţa Tatălui pe toţi împreună; atunci va lua sfârşit slujirea Sa. Dacă vrea cineva să iasă în evidenţă, acela nu va putea ajunge în faţa Tatălui: nu poate face aceasta fără Biserică, fără slujirea mijlocitoare a ierarhiei, fără slujirea mijlocitoare a lui Hristos, însă a unei ierarhii spiritualizate prin abnegaţie, prin lepădarea de sine sau printr‑o iubire frăţească asemănătoare celei a lui Hristos”. Ne desăvârşim ca persoane numai în relaţie cu aproapele nostru şi cu Cel după al Cărui chip am fost creaţi: „Persoana nu poate fi izolată. Ea nu există decât în comuniune. Se realizează pe măsura interesului ei pentru celălalt şi a interesului celuilalt pentru ea. E taina Sfintei Treimi. Hristos arată valoarea veşnică a persoanei umane făcându‑Se omul personal, cum spune Sfântul Teodor Studitul. În Hristos avem adevărata umanitate, o umanitate cât se poate de personală; şi avem, de asemenea, revelaţia Numelor personale ale lui Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, întru Care e botezat orice creştin. Dumnezeu este numit; şi omul este numit. Numele aparţine relaţiei bipersonale. Dumnezeu Îşi descoperă Numele Său şi invocă numele persoanei umane, dăruindu‑Se.” Trăim, pe cât posibil, cât mai aproape de biserică. Ne spovedim des, regulat, participăm fervent la slujbele bisericii, ţinem post, ne rugăm cât mai mult posibil, încercăm să fim cu mintea cât mai atentă la prezenţa continuă a lui Dumnezeu, dar am devenit, deopotrivă, glaciali, indiferenţi, distanţi cu cel de lângă noi. Durerea lui nu ne mai doare. Dacă îşi deschide sufletul în faţa noastră, îl potopim cu sfaturi peste sfaturi, pe care el le ştie prea bine, poate mai bine decât noi. Nici nu avem răbdarea să îl ascultăm până la capăt. El simte nevoia să fie ascultat, vrea să îi oferim un umăr pe care să‑şi plece capul, noi simţim imboldul să îi livrăm, cu forţa, o soluţie. Pentru noi, acest semen îngenuncheat de viaţă nu este decât un om pe care, dacă îl ajutăm, ne mai trecem în contul faptelor bune încă una, ca să ne asigurăm, astfel, mântuirea. Îl folosim spiritual, duhovniceşte. Situaţia este bizară de‑a dreptul, pe orice faţetă am întoarce‑o. Citim continuu cărţi duhovniceşti şi în toate cărţile ni se spune, iară şi iară, că omul cu adevărat duhovnicesc este acel om a cărui inimă sângerează pentru ceilalţi. În acelaşi dialog purtat la Cernica, părintele Stăniloae aminteşte la un moment dat: „Omul duhovnicesc suferă toate suferinţele pe care le vede pe pământ, la toţi oamenii. El doreşte să sufere pentru toţi şi să‑i ridice pe toţi oamenii la un alt nivel spiritual, natural, mai înalt din toate punctele de vedere. Realizarea unei frăţietăţi sincere, faptul de a fi fraţi este cu putinţă. Preotul însuşi trebuie să fie un frate pentru ceilalţi. El a primit responsabilitatea de a stimula frăţietatea, rugăciunea, pentru a ajuta la intensificarea acestei frăţietăţi, a acestei uniri prin rugăciune, prin întrajutorare. Preotul are o mare responsabilitate socială: ea constă din a întări comuniunea dintre oameni prin rugăciune şi întrajutorare, stimulând viaţa creştină şi prezentându‑şi, astfel, iniţiativa nu numai la Liturghie, când propune o astfel de rugăciune, ci şi în tot ce priveşte apropierea oamenilor de Dumnezeu şi între ei.” Deschiderea spre aproapele nostru, efortul de a ieşi din limitele egoului propriu ne vindecă de patima noastră funciară, iubirea de sine. „Dumnezeu cere de la noi acte care ne curăţă de egoismul nostru şi care ne arată iubirea faţă de El şi faţă de oameni, ca să ne ajute să ne dezvoltăm, prin aceste acte, ca persoane pline de o iubire activă faţă de ceilalţi.” Acelaşi adevăr îl întâlnim în scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale părinţilor contemporani. Într‑o bună zi, Sfântul Porfirie Bairaktaris (care a fost canonizat de curând) i‑a spus unui ucenic: „N‑ai citit niciodată că, atunci când pătimeşte un mădular al trupului, împreună cu el pătimesc toate mădularele şi, când se slăveşte un mădular, se bucură toate celelalte? Nu ai înţeles că dacă rămâi un creştin izolat, dacă nu simţi profund că eşti mădular unit viu cu celelalte mădulare ale Trupului mistic al lui Hristos, adică al Bisericii Sale, printr‑o legătură continuă de iubire, atunci nu eşti un creştin adevărat?” Cuviosul Porfirie credea cu atâta tărie în ideea că noi toţi formăm Biserica, Trupul mistic al lui Hristos, încât atunci când cineva îi cerea să se roage pentru un suflet bolnav sau aflat în încercări el se ruga aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte‑mă!” Întrebat fiind de ce spune „miluieşte‑mă” şi nu „miluieşte‑l”, sfântul a dat un răspuns deconcertant: „Bine, dar tu nu ştii că, dacă Dumnezeu nu mă miluieşte pe mine, nu te miluieşte nici pe tine? Nu ştii că tu şi eu suntem unul?” Tu şi eu suntem unul. Un adevăr pe care îl ocolim cu obstinaţie. Patericul Egiptean conţine multe întâmplări din care putem învăţa importanţa decisivă a relaţiei cu aproapele nostru. Nu putem evolua în apropierea noastră personală, dinamică, de Dumnezeu dacă îl tratăm cu mefienţă pe semenul nostru sau dacă ne punem stavilă între el şi Dumnezeu. Iată o mostră. „Un frate a întrebat pe un părinte oarecare, zicând: «Oare pentru ce, părinte, acum fraţii care se ostenesc prin pustii şi prin mănăstiri nu pot câştiga darurile lui Dumnezeu precum câştigau părinţii cei de demult?» Răspuns‑a lui bătrânul, zicând: «Atunci, fiule, la părinţii cei de demult era la toţi dragostea frăţească cea desăvârşită; şi fiecare ridica în sus spre cer pe fratele său. Iar acum, fiindcă s‑a stins dragostea dintre fraţi şi fiecare trage în jos pe fratele său, de aceea acum nu câştigă fraţii noştri Darul lui Dumnezeu ca părinţii cei de demult»”. O relaţie deficitară cu aproapele nostru are întotdeauna cauze de natură spirituală. Renumitul patrolog şi specialist în psihoterapie ortodoxă Jean‑Claude Larchet identifică două surse principale ale ei: „prea marea preţuire de sine şi înjosirea de sine strică, amândouă, relaţia cu aproapele”. Cele două percepţii greşite au ca origine iubirea de sine. Cultivând smerenia şi iubindu‑ne pe noi înşine ca făpturi ale lui Dumnezeu, vom scăpa de cele două forme de înşelare (Jean‑Claude Larchet). Mândria, slava deşartă, frica, mânia, desfrânarea ne fac şi ele să vedem în aproapele nostru un adversar. Relaţia eu‑tu este similară relaţiei dintre două oglinzi care stau faţă în faţă. În afara oglindirii negative, eronate în celălalt, mai există una fertilă, pozitivă. Simţim nevoia permanentă ca celălalt să ne confirme deciziile, sistemul propriu de valori, să ne arate că suntem fiinţe valoroase în sine. Nevoia de a te oglindi pozitiv în celălalt, de a fi confirmat de el, a fost surprinsă admirabil şi în scrierile marilor maeştri ai literaturii. Cesare Pavese nota în Jurnalul său, pe care l‑a ţinut între anii 1935‑1950: „Suntem astfel făcuţi că până şi mişcările noastre cele mai intime îşi caută sprijin într‑o încuviinţare din partea celorlalţi.” Cartea pe care o ţineţi în mână este un exerciţiu de admiraţie faţă de oamenii remarcabili pe care i‑am întâlnit în ultimii ani. Nu sunt nişte exerciţii de admiraţie cioraniene, deşi au fost inspirate şi de acestea. De ce nu ar exista pe lume şi ipostaze în care inima creştinului se aşază mai prejos decât a celorlalţi, se lasă modelată de exemplul lor de viaţă şi înţelege să le întoarcă mirificul dar pe care l‑a primit, povestindu‑le altora despre ei şi despre miracolul întâlnirii? (Ciprian Voicilă)

Părintele Arsenie Papacioc despre avantajele postului și alte subiecte duhovnicești

Parintele Arsenie Papacioc - Frumusetea intelepciunii

Părintele Arsenie Papacioc în dialog cu Sorin Dumitrescu

O convorbire cu Parintele Arsenie Papcioc realizata de Sorin Dumitrescu from prvasile on Vimeo.

Ajutorul minunat al sfinților, în special al Sfinților Închisorilor. Vă așteptăm mâine seară, de la ora 18, la Mizil la conferința dedicată lor

Fratilor, eu sunt medic rezident in specialitatea ”Anestezie si Terapie Intensiva”. Nu va spun asta decat pentru a crea un context care sa redea cat mai fidel sfintenia unui OM – Valeriu Gafencu. Nici nu am inceput bine sa deslusesc tainele specialitatii, ca am si ramas insarcinata cu al doilea copil. Un lucru este clar, l-am inteles si vreau sa vi-l spun cu toata convingerea; in ziua de azi se pune foarte mare accent pe confortul omului, pacientul nu trebuie sa simta nici o durere. Indiferent ca este un caz de chirurgie sau un caz care se rezolva cu un tratament medicamentos, prima care se combate este durerea. Ce sa mai vorbim ca daca, fereasca Dumnezeu, pacientul simte ceva sau isi aminteste ceva dintr-o operatie, asta e malpraxis pentru anestezist. Si ce sa va spun eu de operatii, ca pe noi cum ne doare un pic capul sau altceva suntem in stare sa luam pumnul de medicamente. In aceste conditii, haideti sa ne amintim de operatia de apendicita a lui Valeriu Gafencu; si sa tinem seama de faptul ca n-a fost o operatie programata ci una in mare urgenta (daca nu se intervenea murea). Asta imi spune mie ca de fapt acolo a fost o perforatie a apendicelui si o peritonita (adica a spart apendicele si tot peritoneul s-a umplut cu puroi). Ceea ce inseamna ca Valeriu a stat probabil in jur de 2 ore cu burta deschisa, i s-a scos apendicele si i s-au spalat intestinele si peritoneul pe viu. Tot pe viu a fost si cusut la final. In tot acest timp, Sfantul nu a scos un sunet, nu s-a vaitat, nu a cerut nimic. Cum ne suna noua asta cand stim cum ne strambam noi in ziua de azi cand facem o banala injectie?! Si acum sa revin la mine si la sarcina mea. Cu ajutorul Domnului am ajuns la capatul drumului si din motive medicale se programase cezariana pe 31 ianuarie. In maternitate am plecat cu toti sfintii dupa mine dar mai cu seama cu martirii din inchisorile comuniste – numai ce terminasem de citit ”Intoarcerea la Hristos” a lui Ioan Ianolide. Eram inmarmurita de frica pentru ce avea sa fie. Totul a decurs bine, dar imediat dupa ce ma dezmortisem in urma rahianesteziei, din cauza unei perfuzii facute imediat dupa operatie, am inceput sa am foarte mult lapte. In acel moment mi-a trimis Dumnezeu gandul ”Eu am atata lapte si copilul meu bea lapte praf!” Si din acel moment am refuzat orice analgezie (orice calmant care se face in mod normal mai ale in primele 24 de ore dupa orice operatie), ca sa-mi pot alapta imediat copilasul. Durerile erau vii insa orele din timpul zilei au trecut, ba cu plimbare, ba cu vizitatorii; copilul a inceput imediat sa manance la san. .. Noaptea insa, dragii mei, noaptea a fost ... cum nu prea pot sa descriu. Aveam senzatia ca ma dezintegrez de durere. Parca nu era o taietura si atat; parca cineva ma taia in fiecare secunda inca o data si inca o data, mereu, mereu. Simteam pentru prima data in viata ca acea noapte nu va trece niciodata. Durerile erau asa mari ca nu mai reuseam sa mai citesc vreo rugaciune. Atunci am inceput sa depan ce stiam, insa la un moment dat nici nu ma mai putem concentra si tot ce mai puteam zice in minte era Doamne Iisuse. In toate aceste clipe, singurul Sfant la care a reactionat faptura mea a fost Sfantul Valeriu Gafencu. Doar gandul la acea operatie a lui in care nu prinsese anestezia si pe care a trait-o pe viu m-a facut sa rezist, sa pot sa-l rog sa nu ma lase, sa stea cu mine in acea noapte. In disperarea durerii, am chemat pe rand toti sfintii, de la doctorii fara de arginti pana la marii ierarhi si pustnici – cu siguranta ca nu m-ar fi lasat nici ei, insa in acea noapte a fost de garda Valeriu. Sunt convinsa ca a stat toata noaptea cu mine si ca altfel nu as fi rezistat – eu care sunt foarte sensibila de fel. Gandul la el ma linistea, ma putea face sa pasesc in urmatorul minut, pana s-a facut ziua. La 6 dimineata mi-am pus din nou copilul la san si totul a inceput sa capete alt sens, iar noaptea infernala n-a fost decat puntea spre ce era mai bun si mai frumos in viata unei femei, dar numai de mana cu Sfantul Valeriu Gafencu. Este minunat acest sfant si un alt lucru care-mi place foarte mult la el este smerenia. A trait si a plecat smerit, fara titluri, fara sa fi fost macar din cinul monahal, parca special trimis de Dumnezeu pentru omul care vrea sa-l simta aproape, mult mai aproape decat pe alti sfinti. Este suficient sa spui ”Valeriu, uite asa, asa!” si e prezent ca un frate care nu se indura sa te lase la greu. Minunat si slavit este Dumnezeu intru sfintii Lui! Si pentru ca nu pot sa trec peste un alt capitol al vietii mele fara sa spun oamenilor ajutorul primit, va voi impartasi cum am luat eu (adica o armata de Sfinti parinti, mucenici, cuviosi etc) examenul de rezidentiat. Pentru acest examen am inceput sa ma pregatesc temeinic cu cateva luni inainte, dar fiind dupa o intrerupere de 5 ani a activitatii medicale si avand si copil mic, lucrurile nu au evoluat asa cum le planuisem. Insa in perioada de dinainte de examen, ma bucuram citind in micile pauze de invatat, ”Familia ortodoxa”. Asa am facut cunostinta cu Duhovnicii de aur: Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Adrian Fageteanu, Sofian Boghiu si toti ceilalti, cat si cu toti martirii din inchisorile comuniste (Radu Gyr, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu si toate celelalte odoare si comori ale acestui neam). Ulterior lectura s-a extins. Un lucru este cert: inainte de examen aveam multe lipsuri dar am plecat acolo cu toti acesti sfinti din perioada comunista atee cat si cu ceilalti de care oricum nu te poti desparti dupa ce iti ajung la suflet (Sf Nectarie, Sf Nicolae, Sf Efrem cel Nou si altii dar nu in ultimul rand Cuvioasa noastra draga de la Iasi – Sf Parascheva). Vreau sa va spun ca acest examen este unul care dureaza 3 ore dar care presupune sa stai in sala vreo 6 ore de fapt, iar in cele 3 ore ai de rezolvat 200 de teste grila. Cand am intrat in sala si am vazut subiectele am inceput sa lucrez, insa rezolvarea era mereu a altui sfant. Eu faceam o grila si urmatoarele 9 le faceam cu toti acesti sfinti, pe rand. Ii chemam unul cate unul pana gaseam raspunsul cel bun. Si sa stiti ca au facut o treaba minunata pentru ca am luat examenul cu un punctaj bun. La final, era sa ma innec aproape de mal pentru ca nu imi rezervasem suficient timp sa trec raspunsurile pe foaia finala. Trebuia sa fac buline cu o carioca pe fiecare raspuns corect si credeti-ma erau f multe buline de facut iar eu nu mai aveam decat 10 minute (era treaba de cel putin o jumatate de ora). Si cand am vazut asa m-a prins o disperare dar si o rugaciune mai vie ca cea de pana atunci. Si mi-a trimis Dumnezeu gandul la Sfanta Parascheva, pe care am rugat-o cu foc sa ma ajute. Cand am inceput sa marchez raspunsuri atat imi amintyesc ca aveam la un moment dat o viteza uluitoare, nu-mi venea sa cred dar nu aveam timp sa ma minunez prea mult. Asa ca am tot marcat raspunsuri pana am terminat si cand m-am uitat la ceas, mai erau inca 3 minute pana la sfarsit. Nu stiu cum s-a intamplat – nu degeaba studentii din Iasi vin inainte de fiecare examen greu la Sfanta cu cursuri, cu carti, sa o roage pentru ajutor – atat stiu ca fara aceste daruri pe care ni le-a lasat Dumnezeu si care sunt Sfintii nostri dragi, nu as fi facut nimic. Iti multumesc, Doamne! Sfintilor din inchisorile comuniste si din toata perioada rosie atee, rugati-va Lui Dumnezeu pentru noi pacatosii! Maria B. - Iasi

Povestea vieții lui Daniel Turcea

Text preluat de aici. Nu eu ar trebui să scriu aceste rânduri - ci aceia care i-au fost aproape, care l-au cunoscut şi l-au iubit. Eu nici măcar nu mă născusem în 1979, când el trecea pragul acestei lumi. Dar pentru că din tot ce am citit, din tot ce mi s-a povestit – şi sunt atât de puţine informaţiile care au ajuns până la mine – Daniel Turcea mi-a devenit tare drag şi apropiat, un adevărat prieten de suflet; pentru că aproape nimeni nu mai ştie sau nu mai pomeneşte nimic despre el în zilele noastre; pentru că, mai presus de toate, Daniel Turcea a fost un mărturisitor şi un trăitor al dreptei credinţei în Domnul nostru Iisus Hristos, simt nevoia să vă împărtăşesc câte ceva despre el, căci şi eu am primit – în dar – de la sora lui cu 5 ani mai mică, Lucia - aceste "povestiri" ale unor întâmplări din viaţa sa. (L.D.) Daniel s-a născut pe 22 iulie 1945, fiind al doilea copil al soţilor Gheorghe şi Maria Turcea, care au avut patru copii, doi băieţi şi două fete. A fost încă de mic de o inteligenţă strălucită, şi sub influenţa mamei sale, care era foarte credincioasă, până în adolescenţă a mers mereu la biserică, spovedindu-se şi împărtăşindu-se regulat. Însă în liceu şi în facultate a trecut printr-o perioadă de răzvrătire, a contestat credinţa creştin-ortodoxă şi a "rătăcit" pe tărâmul filosofiei şi al religiilor orientale, ajungând totodată să trăiască o viaţă foarte dezordonată, sau, mai bine zis, decăzută. A urmat cursurile Institutului de Arhitectură "Ion Mincu" din Bucureşti, fiind un student strălucit, care însă intra adesea în conflict cu profesorii săi datorită ideilor sale îndrăzneţe (de exemplu, proiectase o şcoală în formă de spirală, cu pereţi de sticlă, aflată pe un ax ce îi permitea o mişcare imperceptibilă în direcţia de rotaţie a pământului în jurul axului, încât să-i fie asigurat un regim de lumină naturală pe tot parcursul zilei...) În acea perioadă a început să scrie poezii, pe care care le-a şi publicat în 1970 într-un volum denumit Entropia. Iată ce spune criticul literar Valeriu Cristea despre acest volum: Entropia, mă intimidase, mă speriase puţin prin conţinutul său agresiv scientist şi ostentativ cărturăresc, oarecum arid şi totodată exorbitant, plin de "lux de logici" şi " fast de geometrii": punctul, linia, sfera, cubul, "curba lunecând de plăcere a timpului" şi formule matematice pure (până şi îngerii sunt "matematici") se amestecă aici printre concepte filozofice indiene sau chineze, de unde o anume impresie de "asiatism", de exotism livresc.> < (...) poetul era convins – şi ţinea să ne-o comunice – că "Organizarea Secretă a ideii Conspiră-n Galaxie, domnii mei", conspiră, desigur, în sensul entropiei; în Entropia Daniel Turcea evoca "Fiinţa Nefiinţei", un spaţiu "atât de pur / încât nu e locuit. Obiecte de gol, absenţă / Ireal..." şi, ca "budist", "tăcerea ce ninge în Vede", vorbind de "puntea flască", de "asfixiante fereşti", de "distanţă ghilotină" (excluzând toate orice comunicare), de sentimentul de a fi total descoperit, tragic neocrotit: "am fi fiecare precum o încăpere /neexistând decât Afară", un "Afară" cumplit, din moment ce "cămaşa cenuşii" e o "dovadă că-a ars Dumnezeu". > Acest volum a fost întâmpinat cu multe laude şi aprecieri la vremea respectivă, Daniel Turcea fiind considerat un tânăr poet promiţător, încadrat de critica literară în grupul "poeţilor onirici". A fost primit în Uniunea Scriitorilor şi a început să frecventeze localurile preferate ale poeţilor, împrietenindu-se cu unii dintre ei. Anturajul pe care şi l-a format însă a fost de aşa natură încât l-a împins şi mai tare pe panta rătăcirilor, a beţiei şi a revoltei împotriva lui Dumnezeu. Avea să scrie mai târziu într-o poezie, mărturisind despre această perioadă: "om sunt, pe pământ şi ce-am ştiut m-a rătăcit sub soare şi ce-am dorit m-a urâţit sub lună şi ce-am văzut frumos am aruncat şi-n rana-abia deschisă am lovit şi ce era nevinovat am lovit până ce ruşinea acoperi cu vina ei şi şterse lumina ce-o-ndrăgisem..." (din poezia Marea dragoste) Totuşi, chiar căzut în "mocirla patimilor", Daniel, precum mărturiseşte sora sa Lucia, îşi păstrase nobleţea sufletească, mărinimia, ce iradia în acte de milostenie şi de iertare. Îşi dădea şi ultimii bani săracilor care îi cereau, deşi familia sa se descurca foarte greu, tatăl murindu-le pe când Daniel avea 23 de ani. Odată, un amic de-al său, tovarăş de petreceri, i-a furat o mare parte din hainele cele mai bune (!), însă Daniel nu a spus nimic nimănui până într-o zi când le-a bătut la uşă "Miliţia" să-i întrebe ce anume au de reclamat, pentru că tânărul respectiv fusese prins şi mărturisise toate furturile pe care le făcuse. Cei din familia lui Daniel nu ştiau nimic despre asta, şi l-au privit miraţi, dar el a intervenit senin şi i-a spus miliţianului că el îi dăruise "hoţului" toate acele lucruri şi nu are nimic de reclamat! După plecarea miliţianului, Daniel i-a spus mamei, cu multă înduioşare în glas: "Lasă-l, mamă, că oricum nu are de unde să ni le plătească, şi îl vor băga ăştia la închisoare, ce să-i mai măresc şi eu pedeapsa reclamându-l!" Această nobleţe şi sensibilitate înnăscute Daniel le moştenise de la mama sa, o femeie deosebită, pe care Daniel o vedea ca pe o sfântă şi de care îi era foarte ruşine. Şi pentru că nu avea curajul să-i mărturisească gândurile şi "aventurile" lui, i le destăinuia Luciei, sora sa mai mică cu 5 ani, care îl asculta fără să-l contrazică sau să-i reproşeze ceva. Spunea Lucia că, pentru bunătatea lui sufletească, pe care şi-a păstrat-o tot timpul vieţii, "poate că îngerul său păzitor nu l-ar fi părăsit", dacă el nu l-ar fi alungat îndoindu-se, primind gânduri de hulă, de negare a dumnezeirii Domnului Iisus Hristos. Pentru că în mintea sa Dumnezeu trebuia să aibă puterea absolută şi să fie invulnerabil, ajunsese să spună: "Ce Dumnezeu e ăsta care s-a lăsat răstignit?!" "De aceea Dumnezeu l-a lăsat, şi îngerul păzitor s-a depărtat de la el." (spune Lucia) Atunci a alunecat foarte rău pe panta beţiei şi a petrecerilor, plecând cu nopţile de acasă. Totul a culminat cu o întâmplare pe care avea să i-o povestească Luciei ulterior. A plecat cu nişte prieteni într-o "speluncă, nu ştiu pe unde" şi a lipsit 2 săptămâni încheiate, timp în care cei din familie nu au mai ştiut nimic de el şi l-au aşteptat cu toţii deznădăjduiţi, mama sa văduvă, fratele şi sora mai mică (sora mai mare a lui Daniel se căsătorise şi nu mai stătea cu ei.) Mama lui s-a rugat mult pentru el atunci, iar Daniel a povestit că ajunsese într-o asemenea stare – din cauza băuturii, şi poate chiar a drogurilor – încât nu mai ştia ce e cu el, unde se află, şi nu mai putea să iasă de acolo sau să meargă singur acasă. Atunci când deznădejdea îl cuprinsese cu totul, a văzut – în vis sau în vedenie – cum, înconjurată de o lumină mare, mama lui stătea în genunchi, rugându-se cu lacrimi ca el să se întoarcă acasă. Şi a simţit cum o fiinţă de lumină – pe care nu o putea privi, dar despre care credea că a fost îngerul său păzitor – l-a apucat de mână şi l-a scos de acolo, apoi l-a purtat aşa pe străzi în drum spre casă, aducându-l până în faţa uşii, unde a dispărut. Când Lucia a deschis uşa, aproape că nu l-a mai recunoscut, într-atât era de schimbat, de desfigurat – s-a speriat efectiv de chipul lui, s-a dat trei paşi înapoi. Atunci Daniel a intrat şi, căzând în genunchi în faţa mamei, a început să plângă şi să-i sărute mâinile, spunând printre lacrimi:"Mamă, mămico, iartă-mă că te-am supărat aşa, îţi mulţumesc că te-ai rugat pentru mine să ajung acasă! N-o să te mai supăr niciodată! Mamă, mămico, iartă-mă!" După aceea s-a dus şi s-a încuiat în camera lui şi a zăcut acolo vreo 2 zile nelăsând pe nimeni sa intre la el, până în dimineaţa când, ieşind cameră, a venit drept la Lucia care gătea mâncare în bucătărie. "Lu, eu am avut un vis! Eu am să ţi-l spun, iar tu să-mi zici dacă a fost de la Dumnezeu sau nu!" (În tot timpul în care Daniel a "rătăcit" departe de biserică, mama şi sora lui au continuat să meargă regulat la biserică şi să se roage, iar el ştia aceasta.) Lucia povesteşte visul lui astfel: "Daniel s-a văzut în vis în faţa unei biserici mari, cu multe trepte urcând până la intrare. Şi vroia mult să intre în acea Biserică, dar când a pus piciorul pe prima treaptă, parcă o mână nevăzută l-a împins cu putere şi l-a aruncat la pământ, izbindu-l cu fruntea chiar de primă treaptă. Şi cum zăcea la pământ, a început să simtă o durere foarte mare în tot trupul, ca şi cum ceva l-ar fi sfâşiat pe dinăuntru, l-ar fi dezmembrat. Atunci, în disperarea lui, a început să-i cheme în ajutor pe toţi marii întemeietori de religii: Buddha, Mahomed, Confucius etc. [Daniel era pasionat de istoria religiilor] numai pe Domnul Iisus Hristos Îl uitase. Şi cu cât îi striga mai tare pe aceştia, cu atât îl durea mai tare... până când şi-am adus aminte de El şi a strigat cu toată puterea: "Mântuitorule, ajută-mă!" Atunci toată durerea a dispărut ca prin minune şi a simţit că se poate ridica, dar s-a ridicat nu doar în picioare, ci şi deasupra pământului.... şi a văzut cum veneau spre el, prin aer, doi tineri plini de lumină, unul îmbrăcat în haine de ostaş roman, iar celălalt în haine de episcop. Şi cel în haine de ostaş a zis: "Pe acesta îl iau eu!", dar cel în haine de episcop a reacţionat: "Nu, acesta vine cu mine, doar ştii că eu mă ocup de tineri!" Şi l-a luat de mână şi au zburat aşa... intrând în Biserică pe undeva pe sus, poate prin turlă... Astfel, Daniel s-a apropiat pe rând de toate icoanele, de toate frescele – plutind, zburând – minunându-se de tot ce vedea... Şi au trecut şi în altar – pe deasupra catapetesmei – până în faţa icoanei Maicii Domnului pictată pe bolta altarului. Acolo s-a închinat sărutând mâna Maicii Domnului, L-a îmbrăţişat pe Pruncul ei şi a exclamat fericit: "Maica Domnului, eu aici vreau să rămân!" După aceasta s-a trezit şi a venit s-o întrebe pe Lucia dacă visul acesta a fost de la Dumnezeu.... Ea i-a răspuns: "Păi, ce-mi spui tu e despre Biserică, despre Sfinţi, despre Maica Domnului... Eu cred că e de la Dumnezeu!" Atunci Daniel s-a bucurat mult şi a zis că dacă e de la Dumnezeu, biserica aceasta trebuie să existe undeva, şi pentru că ei locuiesc în Bucureşti, trebuie să fie o biserică din Bucureşti. "Trebuie să găsesc această biserică!" Şi timp de o săptămână, în fiecare zi, când se întorcea seara acasă, îi povestea Luciei ce biserici a vizitat în ziua respectivă. Nu a găsit biserica din vis atunci, imediat, de aceea s-a cam descurajat, iar după un timp a renunţat şi la a-i mai împărtăşi Luciei rezultatele căutării lui, până în ziua când... Era februarie, ninsese, era frig, trecuse aproape un an de la visul cu biserica şi Lucia aproape uitase totul... dar nu şi Daniel. A intrat în după-amiaza aceea val-vârtej în casă, în bucătărie, unde Lucia gătea mâncare ca şi în dimineaţa visului, şi i-a strigat fericit: "Lu, am găsit biserica, am găsit biserica!!!" Ea s-a zăpăcit pentru o clipă şi l-a întrebat cu uimire: "Care biserică?!" "Biserica din vis! Trebuie să mergem s-o vedem! Hai cu mine, hai acum!" şi a tras-o după el pe scări, abia lăsând-o să-şi ia o haină peste capotul de casă pe care îl purta şi să se încalţe... au ieşit afară alergând ca nişte bezmetici, prin zăpadă, ca să ajungă cât mai repede să vadă biserica!.... Era vorba de Biserica Sfântul Elefterie cel Nou de la Operă (staţia de metrou Eroilor), care se sfinţise abia de câţiva ani – în 1971. ...Era exact ca în vis, cu trepte multe la intrare, cu ziduri de cărămidă... înaltă, frumoasă... minunată! Trecuse în fiecare zi cu troleibuzul pe o străduţă prin spatele ei şi nu o observase – nici nu îşi dăduse seama măcar că e biserică, până în ziua când ceva - Cineva – i-a deschis ochii şi i-a dat imboldul să meargă să o vadă... ...să intre în ea... şi să o recunoască! Acum o explora împreună cu Lucia, o descopereau împreună! Totul era ca în vis... icoanele, frescele, catapeteasma, stranele... Şi mai ales ei, cei doi prieteni din vis - cei doi Sfinţi ocrotitori ai Bisericii, care apar în mărime naturală în icoanele din stânga şi din dreapta altarului: Sfântul Mucenic Gheorghe (ostaşul roman!) şi Sfântul Mucenic Elefterie (episcopul!) Iar pe bolta altarului, dincolo de catapeteasmă – fresca pictată de Părintele Arsenie Boca – Maica Domnului stând în picioare cu Pruncul Sfânt în braţe, care parcă îi învăluie, îi acoperă într-o îmbraţişare duioasă pe cei ce o privesc, din biserică. Mai târziu, Daniel avea să scrie într-un Poem de dragoste: "eram aproape eram înăuntru o uşă de lemn ne despărţea de lume. Zugrăvită cu feţe luminând în loc de stele blândeţea fără seamăn care iartă în mijloc, masă odihnind mormântul o cupă de argint cu înfiorare poartă lemn având lină tăcere drept frunze" După această "întâlnire" miraculoasă cu Biserica din vis, Daniel a început să meargă regulat la slujbe împreună cu mama şi sora sa, însă purtând încă în suflet "rănile păcatelor"... Când s-a dus să se spovedească pentru prima oară (după mulţi ani), părintele respectiv, neînţelegând ce-i cu el – dar poate şi din rânduiala lui Dumnezeu – i-a dat în grabă dezlegarea, spunându-i : "Tu eşti tânăr, ce păcate ai tu, vino să te împărtăşeşti!". După Sfânta Împărtăşanie, Daniel a simţit cu tot sufletul că e cel mai păcătos om de pe pământ şi că trebuie să-şi mărturisească şi să-şi plângă cu adevărat toate păcatele săvârşite... Din acel moment a început să-şi caute un părinte duhovnic, dar avea pretenţia ca părintele la care se va spovedi să fie capabil să-i răspundă mai întâi la toate întrebările pe care i le va pune... să-i lămurească toate problemele care îl frământaseră de-a lungul anilor săi de studiu – şi Daniel era un spirit pătrunzător, enciclopedic, care aprofundase bine materiile ştiinţifice - matematica, fizica, chimia – dar şi literatura, filozofia, arta... S-a chinuit o vreme să găsească un astfel de părinte, până când un prieten arhitect i-a propus să meargă împreună la Părintele Arsenie Papacioc, aflat atunci la Mănăstirea Cernica, lângă Bucureşti. În dimineaţa când au plecat, i-a spus Luciei: "Dacă nici Părintele Arsenie nu-mi răspunde la întrebări, o las baltă cu spovedania!" Au mers la mănăstire, au stat la slujbă, iar după aceea părintele l-a chemat pe Daniel în chilia sa. Au stat de vorbă ore întregi, până seara târziu, iar Daniel a ieşit de la acea spovedanie "un om nou", cu totul schimbat. Părintele Arsenie i-a spus mai târziu surorii sale că a spovedit mulţi intelectuali, şi prin închisori, dar pe cineva ca Daniel Turcea n-a mai întâlnit – cu asemenea putere de pătrundere, şi în acelaşi timp, cu asemenea preocupare sinceră de a se lămuri şi de a afla Adevărul. "Eu nu cunoşteam prea bine toate acele teorii din ştiinţă şi din filosofie care îl frământau pe el – şi nu mă pricepeam să-i răspund la întrebări, dar m-am încrezut în cuvântul Domnului care ne spune să nu ne punem mai dinainte în gând ce vom răspunde.... aşa că nici nu îmi aduc aminte ce i-oi fi spus atunci de l-am convins!" Daniel, la rândul său, i-a povestit Luciei: "M-a lăsat fără cuvinte părintele! Mi-a dărâmat toate argumentele, toate teoriile, cărămidă cu cărămidă!" După acest intens "interogatoriu" în care Părintele Arsenie i-a răspuns la întrebări, a urmat şi spovedania lui Daniel, o adevărată "baie curăţitoare", în urma căreia părintele l-a împărtăşit... ..apoi l-a invitat să cerceteze împreună sfintele canoane, să vadă cât timp ar fi trebuit să fie oprit de la Sfânta Împărtăşanie pentru păcatele mărturisite, şi socotind împreună – adunând anii fiecărui canon – au ajuns la o cifră de aproximativ 260 de ani!!! Atunci Părintele Arsenie l-a privit în ochi cu multă dragoste dar şi cu seriozitate şi i-a spus: "Un duhovnic, dacă mântuieşte mii de suflete şi pierde unul, cu el de gât se duce în iad! Aşa că ai milă de bătrâneţile mele, frate, şi ai grijă ce faci, ai grijă cum trăieşti de acum încolo!" Din poezia Bătrânul : vas purtător de Duh şi frate chemaţi suntem, mi-a spus (cu ochii albaştri şi cu puţina lui făptură) să fim cu trupul mai presus de îngeri suntem iubiţi mai mult ca revărsarea de raze eu, nevrednic de-a mai trăi o zi după dreptate îţi spun, fii făcător de pace în inimi şi mereu iubeşte desăvârşirea cât ţi-e cu putinţă şi vom fi vii întru eternitate Şi pentru că nu ţinuse post înainte de Sfânta Împărtăşanie, Părintele i-a recomandat să mai ţină trei zile de post de atunci înainte. El însă vreo săptămână după aceea nu a mâncat decât anafură şi a băut agheasmă... Povesteşte Lucia că atunci când s-a întors acasă era atât de schimbat, încât – tot ca atunci, demult - aproape nu l-a mai recunoscut , doar că de data aceasta era luminos... radia de fericire!... I-a mărturisit cu lacrimi Luciei cum părintele l-a numit "frate". "S-a smerit Părintele în faţa mea, m-a chemat frate, pe mine, întunericul, care nu merit să mai văd lumina zilei!" Lemn purtător de lină tăcere am băut picătură cu picătură eu, întunericul am băut rugăciuni am sorbit lacrimile mai de preţ decât stelele o, nepământească băutură foc am sorbit lumina luminii Era în anul 1976. De atunci a început o viaţă nouă pentru Daniel... o viaţă de pocăinţă, de rugăciune, o viaţă de pregătire pentru fiecare întâlnire cu Dumnezeu, în Sfintele Taine ale Bisericii, dar şi pentru marea întâlnire ce avea să aibă loc atât de curând... În 1979, la doar trei ani după convertirea sa, şi la doar 33 de ani – vârsta Mântuitorului când a fost răstignit – după o adâncă suferinţă ce a durat aproape 8 luni – a fost bolnav de leucemie - Daniel şi-a dat sufletul în mâinile Domnului Hristos "pe care L-a iubit" şi prin care a fost "mai mult decât biruitor" asupra păcatului, asupra suferinţei şi morţii... Tu de peste cuvinte de peste cer o, cât mi-a fost de aproape în veacul acesta de sete şi fier Ca o mărturie a acestei iubiri ne-a lăsat poeziile sale - o parte din ele publicate în volumul Epifania (1978), dar mai ales cele dictate de pe patul de suferinţă, care au apărut postum. Mesajul său de rămas bun către contemporani şi către noi toţi l-a încredinţat surorii sale Lucia înaintea morţii : "Să le spui fraţilor să se roage şi să-L iubească pe Dumnezeu mai mult! Tragedia noastră e că ne iubim pe noi înşine atât de mult iar pe Dumnezeu atât de puţin!" Ultimele sale cuvinte au fost: "Rugaţi-vă!"

O nouă apariţie la editura Areopag: Părintele Arsenie Papacioc- "Testament. Cuvinte de folos"

„Nu e nimic mai frumos
decât să fii ortodox...”

(întâlnirea părintelui Arsenie Papacioc cu părintele profesor Gheorghe Metallinos şi profesorul Dimitrie Ţelenghidis)


- M-am orientat după cuvântul Arhiepiscopului Greciei în legătură cu noile paşapoarte. Miroase a 666. Şi atâta. Acum să ne vedem de mântuire. Eu sunt cercetat de multă lume şi aşteptam şi vizita grecilor...

D. Ţ.: - Cum vedeţi situaţia în mod general a lumii, în această perioadă a tehnologiei, care stabileşte etape în direcţia lui antihrist?

- Faptul că sunt descoperiţi de către noi nu e nicio primejdie. Şi asta vrea duşmanul, să stea ascuns. Iar noi, creştinii, să ne purtăm în aşa fel încât să ne lovească satana unde vrem noi şi nu unde vrea el.

D. Ţ.: - Foarte bine spus. Şi unde ar fi locul în care să ne lovească satana?

- Şi vă spun şi lucrul acesta. Ce ne-am face dacă nu ar fi şi drac? Teologia nu se învaţă la şcoală, ci pe front.

Părintele Gheorghe Metallinos, punând mâna pe epitrahilul părintelui Arsenie: - Aceasta este Teologia...
- Acesta întăreşte Teologia...

Pr. G. M.: - Dar centrul este acesta... Taina....

- E o primejdie foarte mare să mergi pe un drum necunoscut. Nu este permis să nu ştii de tine în orice clipă în care trăieşti şi pe orice drum mergi. Tu mergi cu toată tradiţia trecutului, cu toată frumuseţea luptei prezentului şi cu liniştea sufletească că şi viitorul este de partea ta, dar cu condiţia ca şi tu să fii de partea viitorului, şi de aici acest du-te vino... Încă o dată, bine aţi venit!

Pr. G. M.: - Suntem plini de recunoştinţă...

- Noi, oamenii de pe pământ, am dat-o pe Maica Domnului şi a fost cerul mulţumit. Şi Maica Domnului, la fel. Nimic fără Dumnezeu şi nimic fără mijlocirea Maicii Domnului. Oriunde ai fi, grecule, nu eşti singur.

Pr. G. M.: - Acest lucru îl vom spune şi noi pentru fraţii români.

- Frumuseţea e în război, nu în vorbe de laudă.

Pr. G. M.: - Fiindcă vorbiţi despre război, părinte, aş dori să întreb, şi cred că întrebarea este pentru toţi, cum vedeţi în acest moment problema ecumenismului?

- Sunt cu toate forţele împotrivă. Cu o moarte toţi suntem datori, dar una e să mori ortodox şi alta e să mori ecumenist vândut. Ferească Dumnezeu! Şi pe crucea mea doresc să se scrie ortodox. Nu avem timp să mai discutăm. Scoatem sabia. Dacă nu se înţelepţesc prin cele ce le spunem, scoatem sabia şi îi anunţăm că e ascuţită. Nu vrem să schimbăm nici măcar o virgulă din Ortodoxie. Hristos a fost şi este ortodox.

Pr. G. M.: - Bine aţi zis. Primul ortodox a fost Hristos.
- Să nu fi îndrăznit să intraţi la mine cu ceva rezerve în ceea ce priveşte Ortodoxia.

Părintele Gheorghe Metallinos, D. Ţ.: - Nicio rezervă.

- Am toată convingerea că Dumnezeu nu v-ar ierta! Mai ales că eu am mare evlavie la greci. Am dat exemplu la toată lumea cu care am vorbit, sârbi, ruşi..., ortodoxia grecilor. Dar centrul e în fiecare dintre noi. Reprezentăm Adevărul! Ce este Adevărul, este întrebat Hristos? Şi a fost, să zic aşa, silit să spună: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Dacă nu e cale, nu e mergere, dacă nu e adevăr, nu e cunoaştere, dacă nu este viaţă, nu este vieţuire. El e totul. Ce mai vreţi?

D. Ţ.: - Când conducerea Bisericii noastre, astăzi ...

- Ortodoxia se apără cu sabia la momentul acesta istoric.

D. Ţ.: - Ce înţelegeţi exact prin exemplul sabiei ascuţite?

- Nu dăm voie la atitudini de felul: „Am să văd”, „vom vedea ce va fi...”

D. Ţ.: - Să înţelegem prin sabie ruperea de Ortodoxie?

- Nu e nimic mai frumos decât să fii ortodox. Aceasta înseamnă sabia ascuţită. Nu cruţăm nimic. Trăiască Ortodoxia! Ce mai vreţi, grecilor?

D. Ţ.: - Astăzi, Ortodoxia, în totalitatea ei, se arată cu o conducere de ecumenişti sau având o atitudine ecumenistă. Care este, aşadar, poziţia noastră, a credincioşilor, în faţa unei conduceri care nu-L urmează pe Hristos în cele mai importante dogme?

- Dacă nu se tem de sabia noastră în teacă, o scoatem din teacă. Şi, dacă nici atunci nu se tem de noi, începem să tăiem capetele.

Pr. G. M.: - Adică duhovniceşte...

D. Ţ.: - Deci niciun compromis.

- Mântuitorul a răbdat cât a răbdat, dar când a văzut, până la urmă, că e atâta îndărătnicie, a scos biciul.

D. Ţ.: - În cazul precedent, totuşi, deoarece aceasta este conducerea şi Biserica noastră este condusă sinodal, va trebui ca tot sinodal să fie rezolvată problema? Şi cum poate să fie rezolvată problema, din moment ce episcopii înşişi sunt ecumenişti? Întrebarea este: noi, ca credincioşi, nu putem să devenim, aşa, rebeli, într-un anumit mod şi să tăiem noi capetele, deoarece tăierea capului înseamnă alungarea lor din Biserică. Această alungare, adică, o va prelua poporul? În ce mod, din moment ce episcopii ţin Sinodul, adică instituţia?

- Dragă, sabia are teacă. O bagi în teacă, când nu este luptă, dar, când e război, atunci o scoţi din teacă... Dragă, dacă suntem ortodocşi, suntem ortodocşi în faţa tuturor problemelor vieţii. Întrebarea aceasta seamănă cu o altă întrebare, şi anume, de ce a trădat Iuda? Încă Dumnezeu i-a dat liber dracului să mai răsufle, ca să te lupţi cu un adversar înarmat, nu cu unul neînarmat.

Pr. G. M.: - Doar o frază, ca să completez, pentru că mi s-a dat pretext. Avem pe cei mai mulţi ierarhi, nu toţi, dar pe cei mai mulţi, ca fiind ecumenişti. Trebuie ca noi să plecăm sau, rămânând in interior, în această Biserică, să spunem nu, să fim contrari „adevărului” lor?

- În momentul ăsta istoric, pune-te tu la punct şi atunci devii un punct de reper. Aici nu este un Sinod, ci s-au întâlnit nişte fraţi ai Ortodoxiei. Ce frumuseţe ar avea raiul, dacă nu ar fi fost dracul cu iadul? Nu-i stă bine unui creştin să nu poarte şi numele de luptător cu sabia scoasă. Vă surprinde faptul că eu vă vorbesc despre sabie, pentru că sunteţi acoperiţi cu o tradiţie grozav de frumoasă, dar noi luptăm să păstrăm Ortodoxia şi adevărul lui Hristos cu forţe proprii, nu cu tradiţii. Poporul român este foarte tradiţionalist şi sunt foarte bucuros de lucrul acesta, dar trebuie şi propovăduire, şi atunci apelăm pe la greci. Dacă grecii ne vând şi nu sunt prezenţi, la întrebarea unui naiv, ca românul, îl bagă românul şi pe grec la adversari. Un cioban nu are altă misiune decât să păzească oile şi, pentru oaia care rătăceşte, îşi lasă turma şi se duce după acea oaie, asta înseamnă să fii prezent. Nu mulţumirea că m-am culcat ortodox, am visat ortodox şi m-am sculat ortodox. Nu-i destul acest lucru. Asta înseamnă să fii prezent. Şi mai ales să păstrăm unitatea. Şi unitatea... că numai adevărul vostru, al grecilor, şi al românilor poate să apere cu orice chip mântuirea şi fericirea veşnică. Să facem orice să nu rupem unitatea dintre noi, dintre ortodocşi, să ştim să trecem şi peste anumite greşeli, doar, doar, şi-or da seama fraţii noştri că au greşit. În Biserica Ortodoxă, în Hristos adică, nici cât de mică [să fie] greşeala, nu este un lucru mic. Nu este lucru mic în viaţă răul cel mai mic. Asta e o mare greşeală, să treci cu vederea puricele care este în spinarea ta. Pentru că nu este un lucru mic în viaţă un purice în spatele tău. Să fim liberi, pentru că dragostea numai în libertate se desăvârşeşte. Nu e vinovat Dumnezeu că sunt greşeli în lume... Cine-L putea vădi de vreun păcat pe El? Că spunea cineva că dracul, ca creatură, este imperfect creat de Dumnezeu... Nu este adevărat! În creaţia divină, Dumnezeu a făcut [totul - n. n.] desăvârşit, a creat desăvârşit, a creat şi o nuanţă de libertate... Să poţi crea liber, cu libertatea ta... L-a lăsat [pe om] să mă critice... Aş îndrăzni să spun că niciun mare propovăduitor, nici Apostolii nu au contribuit la mântuirea lumii cât au contribuit războaiele ortodocşilor cu toţi. În luptă se desăvârşeşte eroul. Fii liniştit... multe rele se fac cu arhiereii aceştia ecumenişti, dar tu trebuie să fii un factor luminos, omul cerului, cu orice chip. Lumea care trebuie pusă la punct nu e lumea din afară, ci lumea din tine. Pune-te tu la punct! Să fii un moment de odihnă pentru divinitate! Spunea cineva, o persoană istorică, el era foarte voinic: „Eu când sunt singur, suntem mulţi”. Să fii pus la punct şi cerul are punct de odihnă cu tine! Are Dumnezeu grijă. O singură bombonică, când o iei, îţi îndulceşte gura amară. Nu există un somn mai liniştitor decât atunci când eşti, din punct de vedere al trăirii, pe linia Mântuitorului, adică a Ortodoxiei. La o conferinţă am fost întrebat, era noapte, la Casa de Cultură, ce melodie îmi place. Şi m-am temut de întrebarea asta, pentru că eu nu cunosc melodii. Dar Dumnezeu nu m-a lăsat. Şi am spus: Bătaia clopotelor, care pe latineşte înseamnă vivos voco, mortuos plango, fulgura frango, adică cheamă viii, plânge morţii şi alungă norii. Sunt foarte sigur că la moarte toţi se vor căi că au pierdut timpul. Moartea nu vine să-i faci o cafea. Se pune marea întrebare, ce urmează? Atunci e toată lumea teoloagă şi se va grăbi să facă ce mai poate. Totul e să pleci la timp şi asta-i viaţa.

Pr. G. M.: - Slavă Domnului! Cel puţin aşa cum mă simt eu, renaştere. Avem şi în Grecia buni duhovnici....

- Mă bucur sincer...

Pr. G. M.: - Duhovnicul meu este stareţul mânăstirii Sfântul Pavel din Sfântul Munte, părintele Partenie... Eu am rămas entuziasmat duhovniceşte, pentru că, atât părinţii duhovnici din Grecia, cât şi părinţii duhovnici din România, trăiesc aceeaşi unitate în Hristos. Şi, de aceea, am primit un sprijin de la preacuvioşia voastră, părinte Arsenie, foarte mare.

- Eu sunt foarte bucuros pentru cinstea pe care aţi făcut-o inimii mele şi chiliei mele, rămâne un singur lucru: să fim adevăraţi!

D. Ţ.: - Mulţumim foarte mult pentru timpul, efortul şi iubirea preacuvioşiei voastre!

- Nu vreau să se spună aceste mulţumiri şi aceste cuvinte frumoase pentru că aşa se obişnuieşte. Noi suntem adevăraţi. Nu este timp să prelungim vorba. Judecata de apoi vine cu o singură lege indiscutabilă: Nu mai poţi minţi. Şi nu te-ai îmbătat în viaţa ta, pentru că ai fost prudent la numărul paharelor, dar ai încurajat cofele de vin din băutura altora [şi ţi-a] lipsit curajul de a spune în faţa cârciumii: La foc cu voi! Era un oarecare stăpânitor şi ajunsese duşmanul până la zidul cetăţii unde era el..., îi cucerise ţara. Şi acest om nu mai avea nicio altă ieşire..., dar a făcut o mare jertfă în faţa lor. Şi le-a spus: „Duşmanilor nesătui, este fiul meu lângă mine. Îl înjunghii în faţa voastră, ca să ştiţi cu cine luptaţi. Deci, nici pe voi nu vă voi cruţa, dacă pe fiul meu nu l-am cruţat!” La judecată ne va întreba Dumnezeu: „Ce aţi făcut cu Fiul Meu?” Care este răspunsul? Ce poţi să spui? Da, ne va întreba: „Ce aţi făcut, oamenilor, cu Fiul Meu?” E îndreptăţit. Şi zice Fiul: „Câte lucruri v-am învăţat Eu pe voi bune, pentru care Mă răstigniţi?” „Omule nesătul - şi se înţelege şi grecule, şi românule -,¬ ce aţi făcut cu Fiul Meu, de ce nu aţi iubit?” Sigur, pentru că am urât! Vreau să vă spun că am 96 de ani...

Pr. G. M., D. Ţ.: - La Mulţi Ani!

- Nu am ajuns la ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt este o rugăciune...

(Şi toţi primesc binecuvântarea părintelui Arsenie, care rosteşte şi o rugăciune...)

Viaţa necenzurată a Părintelui Arsenie Papacioc – Apostolul iubirii al Neamului românesc

Articolul a fost preluat din ultimul numar al revistei Atitudini.

Copilăria – “Eram eu mic, dar gândeam mai bătrâneşte”

Părintele Arsenie, pe numele de botez Anghel, s-a născut în anul 1914, într-o zi de mare praznic, la 15 august, praznicul Adormirii Maicii Domnului. S-a născut din părinţii binecredincioşi,Vasile şi Stanca, în comuna Perieţi, satul Misleanu, judeţul Ialomiţa. Tatăl, Vasile, era agent sanitar peste şase sate şi unul dintre principalii ctitori ai bisericii din sat. Numele de Papacioc i se trage de la tatăl bunicului, care a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei. Şi pentru că era „popă” cu cioc, i s-a spus Papacioc, dar numele original era Albu.

Încă din copilărie Părintele Arsenie era foarte evlavios, fiind atras de bogăţia spirituală a Bisericii. Părintele însuşi mărturiseşte: „Datorită educaţiei din familie am conştientizat încă de mic prezenţa lui Dumnezeu lângă noi. Şi asta mi-a ajutat enorm. Eram eu mic, dar gândeam mai bătrâneşte. Mergeam la biserică, eram singurul din familie care postea…”[1].

Micul Anghel nu era un copil ca oricare, el se deosebea de ceilalţi printr-un comportament smerit şi care nu căuta să iasă în evidenţă cu nimic, ba de cele mai multe ori cedând în faţa lor. Părintele povesteşte cum într-una din zile, copiii din satele vecine, care obişnuiau să sară la bătaie, l-au încolţit şi cu o crenguţă de salcâm cu ghimpi i-au însângerat picioarele. Cu toate că putea să profite de autoritatea tatălui său, micul Anghel nu s-a grăbit să-i pârască pe rău-făcătorii lui. Şi-a zis întru sine că mai bine să rabde decât să se îndreptăţească, simţind, de la acea tânără vârstă, că răzbunarea nu este plăcută lui Dumnezeu. Talentul său de artist i se conturează încă de pe acum. Căci fiind în clasa I a şcolii primare, unde a luat premiul I, compune poezii şi învaţa meşteşugul sculpturii. Tot în şcoala primară este primit ca membru al revistei Vraja unde fratele său mai mare era redactor.

Până la vârsta de 20 de ani, tânărul Anghel practică diverse sporturi şi obţine unele medalii la întrecerile interşcolare din Bucureşti, fiind primul la viteză şi al doilea la sărituri. Părintele mărturiseşte că mişcarea din tinereţe l-a ajutat foarte mult în viaţă, antrenându-i spiritul vigilent şi o stare de prezenţă continuă pe care o recomanda tuturor. Renumit fiind pentru viteza sa la alergări, Anghel este poreclit Pantera blondă deoarece într-un meci de fotbal, fiind în mare viteză, a sărit peste un jucător neputând să-l ocolească altfel.

Tinereţe legionară

După ce absolvă Școala de Arte şi Meserii din Bucureşti, pătruns de un puternic sentiment naţionalist, înflăcăratul Anghel intră în Mişcarea Legionară, fiind captivat de personalitatea Căpitanului, Codreanu, şi de mulţi alţi intelectuali mistici ai Mişcării. Doritor de luptă pentru frumuseţea unui adevăr, în fruntea căruia se afla Arhanghelul Mihail, Părintele Arsenie se implică trup şi suflet în cadrul Mişcării Legionare, evidenţiindu-se printr-un deosebit simţ organizatoric şi calităţi de bun strateg. Este repede remarcat de Codreanu, Căpitanul Mişcării, şi primeşte rang de instructor legionar. Adeseori când era întrebat despre Mişcarea Legionară, Părintele Arsenie obişnuia să răspundă: „N-ai să pricepi, dar un lucru trebuie să înţelegi şi să te temi: patronul Mişcării Legionare este Arhanghelul Mihail şi i-am spus troparul: Unde umbrează darul tău, Mihaile Arhanghele, de acolo se goneşte toată lucrarea diavolului, că nu suferă să rămână lângă lumina ta Lucifer, care a căzut din cer. De aceea ne rugăm ţie: săgeţile lui cele de foc îndreptate cu vicleşug împotriva noastră, stinge-le prin mijlocirea ta, vrednicule de laudă, Mihaile Arhanghele”.

Răspunderea de român îl costă

După terminarea stagiului militar, Anghel pleacă la Braşov, şi se angajează la fabrica de armament Melaxa, unde maistru şef era chiar fratele său, Radu. Datorită activităţii sale legionare, în decembrie 1938 este arestat sub Carol al II-lea şi trimis în lagărul de la Miercurea Ciuc, unde era închisă toată floarea intelectualităţii romaneşti. Este eliberat în 1940 şi participă la înlăturarea lui Carol al II-lea de la putere. Activează ca secretar al unui avocat în comuna Zărneşti din judeţul Braşov. Datorită darului său oratoric, neînfricatul Anghel ajunge degrabă simpatizat de locuitorii comunei care îl şi aleg primar. „În trei zile am scos toţi ungurii de acolo, asta am făcut în primul rând” – povesteşte Părintele Arsenie. „Revenise axa: Budapesta-Bucureşti-Zărneşti. Bineînţeles că nu m-am jucat cu viaţa mea, dar aveam o răspundere de român”.

Această răspundere de român avea să-l coste însă enorm de mult pe acest tânăr înnobilat cu calităţi creştineşti, capabil de un sacrificiu şi jertfă fără margini.

Arestat sub regimul Antonescu

În 1941, după rebeliunea înscenata de Antonescu şi germani, Părintele Arsenie este arestat din nou alături de toţi ceilalţi capi ai Mişcării Legionare. Este judecat de către Tribunalul Militar Braşov şi condamnat la şase ani de închisoare. Aceşti şase ani avea să-i petreacă în închisoarea Aiudului, unde ia contact cu mulţi dintre trăitorii mistici ai Mişcării Legionare, alături de care a format un grup de rugăciune neîncetată, ce avea puterea să coalizeze şi să îmbărbăteze multe suflete prin calea credinţei în Hristos. Aici îi încolţeşte în inimă dorinţa de curăţire şi desăvârşire prin viaţa monahală, prin lepădarea tuturor celor lumeşti spre unirea cu prea frumosul mire Hristos. Avându-l sfetnic în suferinţă şi prieten devotat pe Părintele Marcu de la Sihăstria (Costică Dumitrescu), zis Fachirul, tânărul Anghel avea să treacă prin închisoare ca printr-o grădină a Raiului. Considerând monahismul ca cel mai mare lucru în creaţia lui Dumnezeu, mai presus chiar şi de tainele îngereşti, tânărul cu un nume de înger ardea de râvna de a intra în mănăstire.

Intră în viaţa monahală

„M-am făcut călugăr ca să mă iau la luptă cu Dumnezeu şi să-L birui”

Eliberat în septembrie 1946, fratele Anghel se hotărăşte să îşi dedice viaţa Mântuitorului Iisus Hristos. Îndrumat de un colportor care cunoștea toate mănăstirile, tânărul Anghel ajunge la metocul mănăstirii Frăsinei. „Bătrânul Simeon, stareţul Mănăstirii Frăsinei, mi-a zis: Nu te primesc, frate. Te văd că eşti niţel mai învăţat şi nu te pot pune la boi. Şi atunci ce-o să zică fraţii: pe acesta îl ţii la cancelarie, iar pe noi ne pui la greu! Stareţul a greşit în aprecierea lui, însă nici eu nu puteam să-i dovedesc nebunia mea pentru Hristos”.

De aici pleacă mai departe spre mănăstirea Cozia, unde este bine primit de fraţii de acolo. Este rânduit paraclisier şi deprinde repede rânduiala mănăstirească. Tot aici a sculptat şi uşile împărăteşti de la bolniţa mănăstirii. Exersând ascultarea şi tăierea voii, Părintele se silea să dobândească virtuţile călugăreşti în desăvârşirea lor. „În mănăstire trebuie să ne tăiem voia liberă, spune Părintele, deci cu cine te lupţi? Cu Creatorul voinţei libere! Teoretic e uşor, dar practic?! Tot ce se spune despre om, că poate să se îndumnezeiască prin har, eu am încercat şi am văzut cât se poate. A-ţi tăia voia înseamnă să te pierzi în ceea ce ai fost ca personalitate în lume şi să te regăseşti în ceea ce este îngerul – de aceea ne numim cin îngeresc”.

Remarcat pentru calităţile sale intelectuale, fratele Anghel este numit profesor de educaţie civică la mănăstirea Turnu. Încă de la început, Părintele le-a anunţat elevilor subiectul pentru un an de zile: despre Hristos. După primul semestru au venit comuniştii la el să-i schimbe subiectul, îndemnându-l să predea materialismul şi doctrina comunistă. „Să predau ALRUS, adică pe dracul. Şi eu zic: Cum? Nu se poate! Toată viaţa mea am luptat împotriva dracului şi acum să colaborez?” Astfel, Părintele îşi dă demisia din catedra de profesor chiar dacă stareţul se împotrivea, obligându-l să pactizeze cu regimul comunist.

De aici începe un şir de prigoniri şi defăimări ale stareţului la adresa fratelui Anghel. „Eram fericit, vă rog să mă credeţi. Dar eram şi hotărât: Dacă mă dă afară mă duc în alta mănăstire, dar nu plec de voia mea!” Mănăstirea Cozia era aşezată pe o moşie de 300 de hectare şi se situa la 2 km de Caracal, în comuna Comanca. Acolo trimitea lunar câte un frate din mănăstire să supravegheze moşia şi muncitorii care o lucrau. Stareţul, ca să scape de Anghel, l-a trimis la Comanca să îngrijească recolta. Fratele Anghel primeşte cu multă bucurie ascultarea şi pleacă spre Comanca. Aici avea să întâmpine multe lipsuri, greutăţi şi neplăceri. Are parte însă şi de multe mângâieri şi bucurii duhovniceşti. Printre acestea se număra şi întâmplarea cu capra. Părintele obişnuia să se roage în magazia plină cu grâne. Iarnă geroasă şi lupii de afară au înspăimântat însă şi capra Părintelui, care ţipa cu disperare să intre şi ea în magazie. „Nu puteam că erau boabe pe acolo pe jos şi trebuia să mă ocup de ea. Şi am băgat-o, am luat-o aşa de un corn şi de ureche şi am tras-o lângă mine, să stea cuminte. N-am avut de lucru… am ingenuncheat-o pe genunchii dinainte, ca s-o imobilizez. Şi îmi făceam rugăciunile. Când m-am dus a doua zi, capra a venit şi s-a aşezat singură în genunchi ca rândul trecut. Vă daţi seama unde mă trimisese Gherman, stareţul, la ce mare fericire?”

La Sihăstria

La Comanca este sesizat de Părintele Gherasim Iscu (cel care avea să fie martirizat în temnițele comuniste), stareţul mănăstirii Tismana, care era uimit de faptul că o aşa personalitate ca Părintele Arsenie este ţinută închisă sub obroc, într-un loc neştiut de nimeni. Este trimis de ascultare la schitul Cioclovina de lângă Tismana, la 4 km în munte. Aici Părintele se ocupa cu albinăritul, dar ascultarea era destul de anevoioasă, deoarece stupii erau greu de păzit de urşi şi de lupi. „Luam tava noaptea, băteam şi fugeau urşii. Nu mă lăsam deloc: am făcut o grădiniţă acolo şi udam grădina”. Lupii însă aveau să-l păzească pe Părintele Arsenie de o nouă arestare, deoarece, datorită lupilor, securiştii nu au putut trece să-l aresteze. Ajutat de Părintele Gherasim Iscu, fratele Anghel este chemat de mitropolitul Firmilian să predea ca profesor spiritual la seminarul din Craiova. Însă nu a apucat să îndeplinească această ascultare, deoarece la presiunile Securităţii, mitropolitul Firmilian este silit să îl îndepărteze din seminar. Ajunge la mănăstirea Sihăstria, pentru a cere sfatul Părintelui Cleopa, la începutul anului 1949. De teama Securităţii, alungat din orice mănăstire, prigonit de „fraţii” săi, aici părinţii l-au primit cu bucurie şi l-au rânduit bucătar. Dragostea şi mărimea de suflet a fratelui Anghel, i-au cucerit repede pe fraţii şi părinţii obștii de la Sihăstria. Părintele îşi aminteşte cu drag: „Îi întrebam pe fraţi dacă le place mâncarea, la care ei răspundeau: Nu ne place, frate Anghele, dar ne e drag de frăţia ta”. Între fratele Anghel şi Părintele Cleopa se leagă o strânsă prietenie duhovnicească. Părintele Cleopa îl avea la mare evlavie şi îl punea adesea să predice sau chiar să îi ţină locul în mănăstire, atunci când Părintele era plecat sau dus cu oile.

Rugător aprins la mănăstirea Antim: Arsenie – omul lui Dumnezeu

Nu apucă însă să se bucure prea mult de liniştea de la Sihăstria, pentru că, datorită talentului său în desen şi sculptură, este chemat, spre sfârşitul anului 1949, la Institutul Biblic din Bucureşti, unde desena şi sculpta în miniatură. Era stabilit la Mănăstirea Antim, alături de mari duhovnici trăitori şi intelectuali, precum: Părintele Petroniu Tănase, Părintele Daniil Sandu Tudor, Părintele Benedict Ghiuş, Părintele Sofian Boghiu. Aici îi rânduieşte Dumnezeu mănăstirea de metanie, chiar dacă el cu sufletul era tot la Sihăstria şi astfel este călugărit cu numele Arsenie (pe care l-au tras la sorţi) de către Părintele Benedict, naş fiindu-i Părintele Petroniu. Părintele depune jurământul monahal în ziua de 26 septembrie, la pomenirea Sf. Ioan Evanghelistul, Apostolul iubirii, faţă de care păstra o deosebită evlavie şi care avea să îl ocrotească cu harul său de aici înainte. Se ştie că mai presus de toate, Părintele Arsenie preţuia virtutea iubirii şi propovăduia iubirea, cu inima sa caldă, pe tot pământul acestei ţări binecuvântate şi mult asuprite, prin lume şi prin mănăstiri, prin pustietăţi, prin canale şi prin închisori.

Aici, la Antim, participă la întrunirile mistice ale Rugului Aprins, alături de oameni de înaltă trăire, precum Vasile Voiculescu sau Părintele Stăniloae, întruniri duhovniceşti, care au atras mii de tineri studenţi. Nu era însă întotdeauna de acord cu liderii acestei mişcări a Rugului Aprins. De pildă Părintele Arsenie nu era de acord cu prea multă teoretizare a rugăciunii inimii, şi în loc de manualul de rugăciune, care era Sbornicul, indica un metanier mai degrabă, punând accentul mai mult pe trăire decât pe teoretizare. „Prea multă vorbă despre rugăciunea inimii – le atrăgea smerit atenţia Părintele. Rosteşte-o tainic şi taci. Asta e tot! Pentru ce trebuie să aştepţi indicaţii? N-ai simţit nici până acum că tu eşti omul lui Hristos”? Şi de atunci îi rămăsese porecla Arsenie, omul lui Dumnezeu!

Profesor spiritual la Seminarul de la Neamţ, activitatea misionară de preot

Îndeletnicindu-se cu sculptura în miniatură, Părintele Arsenie începe să aibă probleme cu vederea. Acesta este de fapt şi un pretext de a cere ieşirea din eparhie şi revenirea la mănăstirea Sihăstria. Cererea i se aprobă şi revine astfel la mănăstirea lui de suflet, Sihăstria. După puţin timp, la insistenţele şi recomandarea Părintelui Cleopa, este hirotonit diacon la mănăstirea Calamfideşti, lângă Rădăuţi şi exact la un an după călugărie, tot de praznicul Sf. Ioan Evanghelistul, pe 26 septembrie, este hirotonit întru preot la mănăstirea Agafton. Chiar dacă nu şi-a dorit preoţia, ca unul ce iubea mai mult smerenia şi prefera să rămână un monah anonim, Părintele Arsenie prinde curaj sub ocrotirea marelui Apostol al iubirii şi se dedică trup şi suflet acestei vocaţii – preoţia şi duhovnicia.

Harul său duhovnicesc şi pedagogic nu este lăsat în umbră şi este numit profesor spiritual la seminarul mănăstirii Neamţ. Aici slujea zilnic Sfânta Liturghie şi se ocupa de educarea şi formarea tinerilor seminarişti, viitori preoţi. Părintele povesteşte o întâmplare miraculoasă petrecută în timpul unei Sfinte Liturghii, în care le explica elevilor proscomidia şi cum se săvârşesc Sfintele Taine. În timp ce le explică faptul că datorită necredinţei preotului Sfintele Taine se pot transforma în carne şi sânge şi care este rânduiala canonică în astfel de situaţii, diaconul cu care slujea, era cuprins de îndoială în privinţa celor relatate de Părinte. „Ce gândea diaconul cu care slujeam, că tocmai în momentul acela consuma Sfintele? Că n-o fi chiar aşa cum spune Părintele Arsenie! Şi s-a umplut gura de sânge, carne în loc de pâine, el a căzut jos şi potirul pe proscomidiar… Eu eram la un metru jumătate de uşa diaconească, pentru că era paraclisul mai mic. M-am întors şi l-am mustrat şi şi-au revenit în chipul pâinii şi al vinului… El s-a îndoit, nu trăia prin credinţă. Dar pentru care motiv te pregăteşti pentru preoţie”?

Egumen la mănăstirea Slatina

În 1950, la cererea Patriarhului Justinian, Părintele Cleopa este chemat să întemeieze o obşte monahală la mănăstirea Slatina de Suceava. Părintele Cleopa acceptă cu condiţia să fie însoţit de prietenul şi sprijinul său de nădejde, Părintele Arsenie. Astfel Părintele Arsenie este numit egumen la mănăstirea Slatina, iar părintele Cleopa – stareţ peste 120 de călugări. „Nu era mănăstire – mărturiseşte Părintele Arsenie – era o Academie! Cu teologi mari ca: Părintele Dosoftei, Înaltul Antonie, Părintele Gherontie, Părintele Emilian, mare duhovnic… Nu oameni cu titluri din acestea academice, nu ăştia sunt oamenii lui Dumnezeu”! În scurt timp mănăstirea Slatina ajunge mănăstirea cu cea mai renumită viaţă de obşte din ţară, un model de vieţuire duhovnicească, dragoste şi armonie, din care se inspirau toate celelalte mănăstiri.

Pe lângă celelalte calităţi şi virtuţi călugăreşti, smerenia, dragostea, nevoinţa, ascultarea, Părintele Arsenie era şi un neînfricat mărturisitor, luptător pentru dreptate şi adevăr. Iată un exemplu relevant, relatat de Părintele: „S-a ivit o neînţelegere în timpul ăsta cât eram la Slatina cu Părintele Cleopa care era stareţ, datorită amestecului cu intenţii speculative ale exarhului locului… Fiind în altar, ne-am luat la ceartă – era o ceartă de duhovnici. Zic: Părinte Cleopa, de ce ai susţinut aşa? A intervenit Părintele Emilian: Dragostea îndelung rabdă, se milostiveşte, nu se aprinde de mânie…! Zic: Aşa este, dar se bucură numai de adevăr! Au rămas miraţi cei care erau de faţă”.

În pustie, împreună cu Părintele Cleopa

Arzând de dragostea pentru Hristos şi de nevoinţe mai înalte, Părintele Cleopa se retrage la pustie în munţii Stânişoarei, de pe lângă Slatina, nu însă fără prietenul său, Părintele Arsenie. Chiar dacă era „pustnic din întâmplare”, aşa cum obişnuia să se smerească Părintele Arsenie, şi iubea mai mult viaţa de obşte, a dragostei de fraţi, decât pe cea aspră a pustiei, ţine totuşi pasul alături de Părintele Cleopa în nevoinţe şi singurătate. Despre experienţa pustiei Părintele Arsenie consemnează: „N-am cedat, mi-a ajutat Maica Domnului, mi-am ţinut poziţia pustnicească. Pustia este un lucru de foarte mare laudă. Trebuie să înţelegem că rugăciunile unui pustnic ajută lumea enorm de mult. Nu există pustnicii valabile dacă nu ai toată lumea aşa cum este ea în inima ta! Eu nu eram în măsura unui pustnic… Trebuie să te duci ca un erou în pustie, după ce ai biruit lumea”.

Pustia îl învaţa pe Părintele să înţeleagă glasul naturii şi mişcările ei, dar şi să fie exigent cu sine însuşi spre a face faţă luptei cu diavolul, care uneori se dă corp la corp în pustie. „În pustie, ne spune Părintele, problemele erau acestea: să-l poţi ţine la distanţă pe diavol. Se atinge de tine dacă te are la mână cu ceva. Nu se poate rezista decât dacă te stăpâneşte o autentică smerenie. O smerită smerenie. Niciodată nu te vezi smerit. Smerenia este arta de a sta la locul tău. Şi aş putea să spun cu îndrăzneală că: N-am fost în pustie! Atât numai că suportam rigoarea iernii care era grozavă, nu vedeai lumea, erai în pustie dar nu asta însemna pustia. Pustia înseamnă cu orice chip o stare de dincolo de fiinţa omenească, dincolo de socoteli omeneşti înalte, pentru că viaţa duhovnicească nu este o viaţă calculată, este o viaţă trăită fără cuvinte.

Presimte din nou arestarea

„Cine fuge de prigoană, fuge de Dumnezeu, spune Sf. Teodor Studitul. Biserica are nevoie de prigoane, pentru că te trezesc, te ţin prezent şi în luptă”.

Fiind încă împreună cu Părintele Cleopa în pustie, sunt prinşi în pădure de o furtună puternică. Părintele Cleopa dormea sub un brad, iar Părintele Arsenie sub alt brad, la distanţă de circa 2 metri, când un şarpe iese dimineaţa de sub culcuşul unde dormea Părintele Arsenie. La scurt timp după ce s-a ridicat, la sfatul Părintelui Cleopa, a trăsnit şi bradul, sfărâmându-se. „Am avut o presimţire că mă arestează. M-au arestat într-adevăr”.

Căutat de 89 de ofiţeri şi 3 camioane, Părintele este ridicat de la Slatina, chiar la terminarea slujbei de noapte, la care a slujit. „Iar eu le-am spus aşa: S-a cutremurat muntele şi a ieşit un şoarec! Puteaţi să-mi daţi un telefon şi veneam singur. Ce vă trebuia teatrul ăsta?” Şi m-au dus la Miliţia din Suceava.

O anchetă necruțătoare şi detenția cea mai cruntă

„Sunt sigur că îngerii din ceruri erau geloşi pe noi, pentru că ei nu au această suferinţă dincolo de firea noastră”

Dacă în pustie era nemulţumit că nu ajungea să Îl cunoască şi să Îl iubească pe Dumnezeu după cum ar fi vrut, simţindu-se lipsit de acea smerenie jertfitoare, după care mereu râvnea, temniţa, cu toate torturile şi umilirile ei, avea să i-o ofere, după cum însuşi mărturisește: „În închisoare, omul se apropie foarte mult de divinitate, pentru că oricine este înţepat, vrea să scoată ghimpele. Iar acolo instrumentul cu care putea fi scos ghimpele nu era decât Dumnezeu! La El apelam… Nimic nu te poate elibera decât conştiinţa ta că eşti pe cruce şi s-o accepţi cât se poate mai mult… Desăvârşit – e mai greu… Numai Mântuitorul a acceptat-o desăvârşit”.

Anchetat în beciurile Securităţii de la Suceava, pe un motiv nefondat că „a scris mult”, i se fabrică un dosar din care să reiasă activitatea sa legionară din cadrul grupului Rugul Aprins. Legat la ochi toată noaptea, într-o cameră în care abia mai încăpea, are bucuria sufletească însă să îl întâlnească în aceeaşi cameră de tortură pe Părintele Marcu Fachirul, prietenul său de la Sihăstria, pe care poate Părintele Arsenie l-a preţuit cel mai mult.

De la Suceava sunt transportaţi a doua zi, tot legaţi la ochi, tocmai la Bucureşti, unde se judecă procesul. Părintele nu se lasă cuprins de frică nici de data aceasta, ci mai mult, are puterea să îi înfrunte eroic pe anchetatori: „Ancheta a durat 90 de zile şi a fost foarte nesuferită. Bătăi, ciocniri, mă trăgeau de barbă în tot felul... Pană la urmă s-a speriat şi anchetatorul. Era un căpitan foarte rău. Mi-a luat barba şi mi-a retezat-o la jumătate (Barba tot aşa era de lungă). Şi zic: „Ai să răspunzi de asta în faţa lui Dumnezeu!” Ştiţi ce mi-a zis? „Lasă că nu stă călugăria în barbă” Când a vorbit vorba asta, zic: „N-ai vorbit dumneata, ci Duhul Sfânt!”

A fost condamnat la 40 de ani muncă silnică, pentru a fi siguri că nu va mai fi eliberat şi de astă dată. Dar planurile lui Dumnezeu erau altele.

Temniţa Aiudului – cerul pe pământ

Odată cu Părintele Arsenie, au mai fost arestaţi şi Părintele Stăniloae şi Vasile Voiculescu, faţă de care Părintele nutrea un mare respect şi căruia i-a fost şi duhovnic. Cea mai mare parte a Aiudului o petrece la Zarcă, unde erau închişi în regim de exterminare cei mai puternici şi necompromişi dintre deţinuţi. Părintele însuşi socotește o minune faptul că a supravieţuit acestui regim de exterminare, în urma căruia mureau majoritatea. Dar nu numai că a supravieţuit, dar simţea celula cer, şi nicidecum durere. „Secretul ăsta era: prezenţa lui Dumnezeu continuă, ştiind pentru ce suferi. Asta ca o scuză materială, ca un autodialog, ca să zic aşa, dar lucrul acesta nu se raţionaliza: trăiam pe Dumnezeu, eram în cer. Nu puteai face teatru acolo; în foc, nu poţi să spui: mai aşa sau aşa; e foc, arzi pe toate părţile fără să te mistui. Sau te mistui încet, încet… Lucru foarte greu de înţeles şi de prezentat: simţeai că e un har foarte ascuns, care pălea sabia duşmanului, ceea ce m-a făcut să spun: „Dumnezeu dă formă clipelor istoriei!” Acesta era un semn pe care poate nu l-ar înţelege lumea. Descopereai frumuseţea şi Dumnezeul din om, descopereai lucrurile acestea – simţ de mare fineţe, care există în om când eşti prezent. Dacă nu eşti prezent, cazi, eşti vândut. Nu aveai ce să cedezi, nu ne jucam cu viaţa. Aici, la Aiud, nu se mai punea problema Mişcării Legionare, voiau să ne dărâme complet din credinţa în Hristos. Acesta a fost obiectivul lor mai înalt decât celălalt”.

De aceea Părintele contracara tot cu rugăciunea, pentru că de ea se temeau cel mai tare. Este binecunoscut curajul Părintelui Arsenie atunci când spovedea prin morse pe deţinuţi, cu o sfoară legată la gât în loc de epitrahil, sau când săvârşea Sfânta Liturghie aproape zilnic: „Aveam o bărdică cu apă şi 300 grame de pâine de orz. Considerăm bărdica drept potir şi treceam prin toate momentele Sfintei Liturghii. Pe urmă împărţeam pâinea aceea la deţinuţi şi le spuneam: Nu pot să spun că este Sfânta Împărtăşanie, fiindcă sunt destule elemente lipsă, dar că este mai mult decât anaforă v-o pot spune!”

Pentru aceste fapte Părintele era trimis des la răcitorul Aiudului. „În închisori a fost un regim de exterminare, în primul rând cu o foame nemaiîntâlnită, eram uscaţi, aşchie. M-au băgat adesea la răcitor, unde era moarte sigură. Eram într-o haină subţire şi ne băgau iarna; acolo era primejdie şi vara. Răcitorul era o celulă frigorifică, ciment peste tot, înaltă de cinci metri; nu aveai voie să stai jos; Noi nu aveam putere nici să suflăm”.

Încercând să vadă dacă este reeducat şi „vrednic” să fie eliberat, anchetatorul îl întreabă:

- Vorbeşte-mi de existenţa lui Dumnezeu! – spune colonelul.

- Dumneavoastră, la vârsta aceasta, îmi puneţi o întrebare de şcoala primară? Ochii cu care vedem, inima care ne ţine-n viaţă şi care iubeşte sunt daruri omeneşti sau de la Dumnezeu? Acestea dovedesc existenţa lui Dumnezeu. Însuşi faptul că suferim aici şi încă mai trăim este un argument.

Văzând că este înfrânt, a întrebat:

- Care este ultimul tău cuvânt?

- Sunt gata să mor pentru ce spun!

- Luaţi-l de aici! Gata!

Eliberarea

După ce îşi ispăşeşte în total 14 ani de închisoare şi trece şi prin închisorile de la Braşov şi Jilava, Părintele Arsenie est eliberat în 1964. Surghiunul nu este însă încheiat pentru Părintele Arsenie, deoarece este alungat din mănăstire în mănăstire.

„După ce am fost eliberat din închisoare, nu eram primit de nicio mănăstire. Patriarhul Justinian mi-a sugerat ideea să merg la Cluj la parohie, unde erau posturi rămase vacante din perioada interbelică. Am slujit ca paroh doi ani de zile, la parohia Filia de Jos şi Filia de Sus. Am fost numit stareţ la Mănăstirea Cheia din judeţul Prahova. După şase ani am fost transferat la Mănăstirea Căldăruşani, cu ascultarea de econom mare şi casier. De aici m-au mutat la Mănăstirea Dintr-un Lemn, cu ascultarea de preot slujitor şi duhovnic. Apoi am slujit la Mănăstirea Cernica un an şi jumătate, iar din anul 1976 am fost numit preot şi duhovnic la Schitul Sfânta Maria din Techirghiol”. Părintele Arsenie ajunge la mănăstirea Techirghiol datorită mai mult unor intrigi, deoarece sfinţia sa ar fi urmat să fie stareţ la mănăstirea Cernica. Dar ca un adevărat rob al lui Hristos, care a gustat binecuvântarea suferinţei şi a prigoanei, Părintele acceptă cu toată inima ascultarea, ca din mâna lui Dumnezeu.

Duhovnic la mănăstirea Techirghiol

Cei 35 de ani de ani petrecuți ca duhovnic la mănăstirea Techirghiol, mănăstire de maici, îi aduc Părintelui faima de Duhovnicul neamului de la Malul Mării. Slujind aproape zilnic mult iubita Sfântă Liturghie, la care a râvnit atât de mult în închisoare, Părintele spovedea nu doar maicile din obştea mănăstirii, dar şi mulţimile de credincioşi care îi umpleau pragul chiliei, să primească binecuvântarea marelui duhovnic, purtător de har. Părintele ştia să se facă prietenul cel mai bun al penitentului, al celui care îşi vărsa desagii păcatelor sub epitrahilul său. „Vine multă lume. Şi sunt singur, se destăinuia Părintele fraţilor săi de la Sihăstria. Vă închipuiţi, toată Dobrogea ne cercetează. Spovedesc încontinuu, cea mai obositoare ascultare a mea. Dar mă liniştesc cu gândul că Dumnezeu a hotărât aşa. N-are la cine să mai ceară Dumnezeu sprijin acum pentru lume decât de la noi”.
Din binecunoscutele sale învăţături pe care le împărtăşea credincioşilor care îi cereau cu sete sfatul, menţionăm câteva, din temele preferate ale Părintelui:

Despre neam: „Trebuie să ştiţi că un neam, ca şi o instituţie, trăieşte prin cei care ţâşnesc. Adică prin cei care luptă, care stau prezenţi pe Cruce, fără să cedeze; asta este poziţia ortodoxă, poziţia Mântuitorului. Vă rog să mă credeţi, sunt atât de optimist în inima mea în ceea ce priveşte învierea acestui neam, încât, de năvala asta din inima mea, nu mai pot ca să vorbesc! Pentru că este poporul care ştie să se jertfească sau mai bine zis, care numai în jertfă a trăit! Opinca asta românească, să ştiţi, asta, care a fost batjocorită de turcime, de austro- ungari şi de câţi mai câţi, a fost un popor care s-a născut în jertfă, şi în jertfă e şi acuma!…”

Despre Ecumenism: „Am spus-o de multe ori şi n-o spun numai eu. Eu nu spun decât ce am găsit la Sfinţii Părinţi: Cu diavolul nu se stă de vorbă! E o mare greşeală să intri în dialog cu diavolul. Papa se vrea „biruitorul comunismului”, dar de la Roma, nu de la Aiud! El e „biruitorul tuturor”, „lider”, nu ştiu ce. Asta a spus peste tot pe unde s-a dus. Şi părinte, ascultaţi-mă pe mine: Adevărul ortodox îl roade! Prezenţa ortodoxă îi omoară! Nu le convine cu niciun chip! Mărturisirea noastră trebuie să constea în adevăr. Dacă iţi zice cineva: întovărăşeşte-te cu mine! Să te gândeşti mai întâi: Dar tu cine eşti? Dacă te închini ca mine ortodox, atunci sunt şi eu cu tine. Dar catolicii au schimbat crucea… că se temeau ca nu cumva să mai fie ceva din practica ortodoxă, că asta are o semnificaţie, crucea – toată înălţimea Tatălui, toată adâncimea Fiului şi toată lăţimea Sfântului Duh – aceasta este invocarea Sfintei Treimi. La catolici nu ştiu dacă mai fuge dracul de cruce. E limpede, asta nu este o problemă grea”.

Învăţăturile Părintelui Arsenie despre ecumenism sunt foarte clar evidenţiate în cartea sa „Singur Ortodoxia”, Editura Sophia, o carte care arată puterea mărturisitoare cu care era înzestrat Părintele Arsenie, asemenea marilor mărturisitori ai Bisericii din vechime.

Despre masonerie: „Monahul să combată, dacă se ivesc în calea lui francmasoneria, ereziile, ca pe nişte neavenite, ca pe nişte primejdii în locuirea lumii, ca pe nişte primejdii pentru învăţătura creştină. Francmasonii, ateii, o serie întreagă de satanişti, ereticii în general trebuie combătuţi cu orice chip, pentru că ei Îl atacă pe Hristos. Spune un Sfânt Părinte cu foarte mare dreptate: Dacă fratele tău îţi scoate ochii, degeaba te superi. Dacă îţi taie mâna, degeaba te superi. Dar dacă Îl atacă pe Hristos, mânie-te tare! Trebuie atunci să-L apărăm pe Hristos cu mânie”.

Trecerea la Domnul – „Să iubim bine, să iubim frumos, să iubim rana şi pe cel ce a făcut rana!”

Dumnezeu a dat să trăiască ani mulţi pe pământ robului său, Arsenie, ca o încununare a celor suferite pentru Numele Lui, aici pe pământ, în neîncetate prigoniri şi defăimări adeseori. Bolile însă încep să îi răpună trupul de neînvins pană acum. Nu l-au învins bătăile, torturile şi nici torţionarii comunişti care voiau să îl înghită precum fiarele, nu l-au învins nici fiarele pădurii şi nici fiarele politice, nu l-au biruit trădătorii şi defăimările fraţilor lui – pe toţi i-a biruit şi poate şi pe Dumnezeu cu care s-a luptat duhovniceşte, după cum frumos şi artistic ilustra în metaforă Părintele lupta sa duhovnicească – pentru că ceasul său nu sosise. Dumnezeu singur, care a biruit moartea, i-a dăruit cununa Învierii, atunci când misiunea sa pe acest pământ a luat sfârşit. În data de 19 iulie 2011, la 97 de ani, Părintele Arsenie a trecut la iubitul său Mire, Hristos, lăsând în urmă mulţime de ucenici, rămaşi orfani de Părintele lor iubit. Veşnica lui pomenire şi rugăciunile şi mijlocirile cuviosului şi mărturisitorului nostru Părinte Arsenie să ne dea puterea să îi urmăm învăţătură, să ne apropiem de Hristos, să Îl iubim pe Hristos şi neamul nostru să se înalţe biruitor de pe crucea suferinţei! De altfel acestea au fost şi ultimele cuvinte testament ale Părintelui Arsenie, spuse către cei care vegheau la patul său de suferinţă: Să iubim bine, să iubim frumos, să iubim rana şi pe cel ce a făcut rana!

Bibliografie:

Iată Duhovnicul, Părintele Arsenie Papacioc, vol. 1, 2 şi 3, Editura Sophia, Bucureşti.

Ne vorbeşte Părintele Arsenie, vol 2, Ediţie îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirii Sihăstria, 2004.

Iată Duhovnicul, Părintele Arsenie Papacioc, Editura Mănăstirii Dervent, 1999.

Părintele Arsenie Papacioc, Mici îndemnuri spre mântuire, Ediţie îngrijita de ieromonah Benedict Stancu, Editura Sophia, Bucureşti.



[1] Arhim. Arsenie Papacioc, Cuvant despre bucuria duhovniceasca, Editura Eikon, 2003.

Articol apărut în revista ATITUDINI, nr. 18.


Publicat pe 20 August 2011