„Familia este locul în care înveți primii pași în viață”

 

Părintele Arsenie Papacioc a fost unul dintre cei mai înfocați trăitori pentru ­Hristos pe care Bunul Dumnezeu ni i-a dăruit în negurosul şi învolburatul secol XX. În cristalizarea personalității sale de excepție, un rol determinant l-a jucat mediul social, spiritual în care s-a plămădit. Pus în postura de a-şi rememora zorii existenței, Avva Arsenie povestea: „Mă cheamă Papacioc. Pentru că ­străbunicul meu a fost preot în Macedonia, în nordul Greciei. Şi de aici vine numele. Era aromân şi i s-a spus: Popă cu cioc - Papacioc. Dar la ­origine ne chema Albu. Şi bunicul meu a venit cu mii de oi din Macedonia şi s-a instalat pe Ialomița, unde era câmpie. Satele erau rare”. 

 O amprentă vie, de neşters, în sufletul micuțului Anghel Papacioc a lăsat-o mama sa, Stanca. Ea i-a dăruit cea mai prețioasă nestemată din lume: credința în Domnul nostru Iisus Hristos, dezvăluindu-i câte ceva din nesfârşitele ei taine. ­Părintele Arsenie rememora adesea următoarea întâmplare: „Eu o întrebam pe mama mea, când dădea oaia din picior înainte de culcare: De ce dă din picior? Iar mama-mi zicea: Se-nchină, ­mamă...! Vasăzică eu de ce să nu mă-nchin?!” 

 Importanța mediului ­familial în devenirea ­psihologică a copilului 

Propovăduitor al unei stări de prezență continuă a inimii credinciosului în Dumnezeu, părintele Arsenie le reamintea părin­ților şi educatorilor că principalul scop paideic este să îi sădeşti copilului în inimă o credință vie, lucrătoare: „Să-i creşteți (pe copii) să se mântuiască. Familia este locul în care înveți primii paşi în viață, acolo te formezi ca om în cei şapte ani de-acasă. Apoi, şcoala şi biserica îți ­desăvârşesc educația”. Părintele Arsenie accentua rolurile diferite, bine definite, pe care le au în educația micuților mama şi tata: „Este foarte important ca un copil să aibă ambii părinți, ca să-l îndrume. Tatăl îi asigură traiul, îl ocroteşte şi-l poate învăța multe. Mama îl hrăneşte, îl îngrijeşte când e bolnav, îi dă balsam pentru sufletul rănit, sădeşte în copil încrederea în viitor. Mama naşte, mama renaşte”. 

 Blândețea ca metodă ­pedagogică și limitele ei 

Noi, părinții, nu de puține ori ne găsim în fața întrebării stringente: Cum trebuie să mă port cu copilul meu? Mai aspru? Întotdeauna cu blândețe? Avva Arsenie accentua importanța exemplului viu pe care i-l dă părintele copilului şi milita pentru cultivarea blândeții: „Ca metodă tot blândețea rămâne cea mai bună, pentru că, folosind asprimea, copilul te ascultă de frică şi prinde numai în piele învățătura ta. Dar dacă te porți blând cu el, copilul tatii, copilul mamii, uite aşa..., el ascultă, dar înregistrează şi el - poate să facă şi nebunii -, el a înregistrat de la tine un cuvânt, pe care nu l-a înregistrat prin asprimea ta, ci prin blândețea ta. Cu alte cuvinte, copiii mei să mă asculte şi după moartea mea, pentru că le rămân: «Uite, Doamne, ce spuneau mama şi tata!» Dar dacă te-ai purtat aspru cu el, a miorlăit, l-a durut şi nu te ascultă. Deci, ca metodă, tot blândețea.” Uneori, ne învață părintele Arsenie, noi, părinții, trebuie să recurgem la puțină asprime, dacă situația o cere. Altfel, copilul va creşte având ca şi centru al personalității sale narcisiste propriile dorințe şi respingându-l constant pe imperativul „trebuie”: „Dar asta nu înseamnă să nu le împletim, ci să fie şi un pic de asprime, pentru că el doreşte să împlinească numai ce vrea el, nu ceea ce trebuie. Dar foarte important este să-i dai exemplu de viață. Pentru că el ştie să vorbească, nu l-ai învățat tu să vorbească, dar te-a auzit pe tine vorbind în casă şi a învățat şi el. Şi-ți învață şi faptele tale. Deci să fii exemplu, acesta este cel mai mare lucru!”. 

 Mama și tata, apoi profesorul 

Remarcabila sa experiență duhovnicească i-a permis să descopere o fațetă a educației practicate în prezent care, de obicei, este ocultată, trecută sub tăcere: de multe ori, anumite aspecte ale procesului pedagogic vin în contradicție cu învățătura creștină. Ce ar trebui să facă părintele în acest caz? Avva Arsenie ne oferă un răspuns tranșant, în perfect acord cu viața sa de mărturisitor, neumbrită de vreun compromis: „Și la școală îi obiș­nuiesc cu comunitatea. E o oarecare ordine. Nu este rea, dar s-ar putea să fie o dirijare necreștină. El (copilul) trebuie învățat să spună ce s-a întâmplat la școală și părinții să îndrepte cu orice chip greșeala enormă pe care a făcut-o un pedagog. Sunt mai puțini copiii care spun: «Eu fac așa pentru că m-a învățat profesorul», însă aproape toți spun: «Așa m-a învățat tata sau mama». Pentru că aici e dragostea simțită de toți, din partea tuturor”. Educația nu se încheie odată cu sfârșitul copilăriei. De obicei, adolescența și tinerețea sunt vârste psihologice în care valorile moștenite de la înaintașii noștri sunt puse sub semnul întrebării. Părintele Arsenie are un cuvânt și pentru tineri: „(Tinerii) mai întâi să prețuiască cu adevărat valorile reale ale existenței. Să se întrebe: Cine m-a creat? Trebuie să fie un Mare Meșter! Aștept de la tineri să se deștepte, să descopere care sunt scopurile ultime ale vieții”.  

Suntem chemați să luptăm pentru idealuri mărețe, nu mărunte 

Părintele Arsenie Papacioc ne relevă şi un alt adevăr profund al vieții: o educație al cărei scop final este cariera, obținerea unei diplome care să ateste specializarea noastră într-un domeniu, este binevenită, întrucât ne ajută să ne adaptăm mai bine la solicitările viitorului. Pentru noi, creştinii, însă, scopul suprem este mântuirea, întâlnirea cu Hristos - un scop pe care lumea l-a refuzat odinioară şi îl respinge şi astăzi. Spunea vrednicul de pomenire părinte Arsenie: „Lumea este obişnuită să meargă pe un făgaş normal, fără să se angajeze, psihologic vorbind, la o luptă dincolo de ceea ce suntem - să împlinească cuvântul Sfintei Scripturi. (...) Lupta nu trebuie dată pentru idealuri mărunte, ci numai şi numai pentru idealul cel mai înalt - mântuirea. Dacă lupta ta este să termini o facultate, să ajungi medic sau inginer, acesta este un ideal mărginit”. Iar scopul acestei lupte este dobândirea adevăratei libertăți: izbăvirea de patimi prin și pentru Hristos. O luptă pe care fiecare creștin este chemat să o dea, din postura socială în care se găsește: „Luptă este să-ți capeți libertatea în funcție de prezența lui Dumnezeu în ființa ta. Este vorba de o libertate față de marea răspundere pe care o avem de a folosi timpul cum trebuie, singurul timp pe care îl avem, să ajungem cu orice chip să fim și noi oamenii lui Dumnezeu. (...) (Omul) să-și facă educația prezenței inimii la Dumnezeu, acolo unde își desfă­șoară arhitectura, acolo unde face inginerie, acolo unde ară cu plugul. El să aibă o relație cu Dumnezeu”. Ciprian Voicilă

„Cuvintele lovesc în urechi, rugăciunea merge la inimă”

 [Articol publicat în Ziarul Lumina]

Întreaga învățătură duhovnicească a Sfântului Porfirie Kavsokalivitul este luminoasă, așa cum i-a fost și viața. Cuvintele prin care au fost consemnate povețele sale transmit, dincolo de litera și de înțelesul lor, o căldură care, la un moment dat, inundă duios inima cititorului. Esența acestei învățături deosebite este concentrarea atenției asupra lui Hristos, a binelui, a aspectelor pozitive ale existenței și pe ignorarea înrâuririlor demonice, a răului și a neîmplinirilor de care este atât de plină viața oamenilor, mai ales acum, în zilele noastre. 
De-a lungul îndelungii sale vieți (1906-1991), Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul s-a confruntat cu problemele pe care mulți părinți le-au întâmpinat în relația cu propriii copii, el cunoscând amă­nunțit și traumele produse în sufletele plăpânde de o edu­cație deficitară sau chiar nocivă. În mod eronat, suntem obișnuiți să considerăm că educația copiilor noștri începe după un anumit număr de ani de la momentul ivirii pe lume a acestora. Sfântul Porfirie ne învață altceva, accentuând importanța decisivă a sentimentelor pe care le cultivă mama asupra viitoarei perso­na­lități a copilului: „Educarea copiilor începe din clipa zămislirii lor. Embrionul aude și simte în pântecele mamei sale. Într-adevăr, aude și vede cu ochii mamei. Îi percepe mișcările și sentimentele, chiar dacă mintea nu-i este dezvoltată. Se mâhnește mama, se mâhnește și el. Se înfurie mama, se înfurie și el. Toate simță­mintele mamei (de tristețe, durere, frică, stres) sunt și simță­mintele lui. Dacă mama respinge embrionul, dacă nu-l iubește, el simte și în suflețelul lui apar răni, care-l vor însoți pe toată durata vieții. La fel se întâmplă și cu simțămintele sfinte ale mamei. Sentimentele de bucurie, pace, dragoste față de embrion îi sunt transmise acestuia într-un chip tainic, așa cum se întâmplă cu copiii după nașterea lor”.

Nu de asprime au nevoie copiii, ci de dragostea și harul din sufletul părinților

Sfântul Porfirie îi învață pe părinți că nu vorbele sunt grăitoare și eficiente în educație, ci efortul constant pe care îl fac adulții de a se nevoi pentru Dumnezeu, de a dobândi virtuțile. Acest efort ascetic trebuie între­ținut continuu și în relația cu fiii sau fiicele noastre - mama și tata trebuie să se arate iubitori, blânzi, răbdători: „Părinții trebuie să se dăruiască iubirii de Dumnezeu. În preajma copiilor trebuie să devină sfinți prin blândețea, răbdarea, iubirea lor. În fiecare zi trebuie să o ia de la început, să dea dovadă de o altă stare de spirit, de entuziasm și de dragoste față de copii. Și bucuria de care se vor împărtăși, sfințenia care îi va cerceta vor face ca asupra copiilor să se reverse harul”. Adulții uită adesea că dragostea nu este un simplu sentiment care se ivește și dispare în lăuntrul sufletului, ci este o trăire care se manifestă în exterior. Să ne amintim că doctorul Gary Chapman vorbește de cinci limbaje ale dragostei. Arătăm că iubim o ființă atunci când o mângâiem, când îi acordăm atenție, când îi oferim daruri sau când îi facem anumite servicii, când îi adresăm cuvinte frumoase sau o încurajăm.
Ce se întâmplă dacă părinții nu tind spre sfințenie și nu-și manifestă dragostea față de copiii lor? Cuviosul Porfirie spune: „De obicei, pentru comportamentul urât al copiilor vinovați sunt părinții. Nu-i ajută nici sfaturile, nici disciplina, nici asprimea. Dacă părinții nu caută sfințenia, nu luptă pentru asta, ajung să facă greșeli de neîndreptat și să transmită răul dinăuntrul lor. Dacă părinții nu duc o viață sfântă, dacă nu vorbesc cu iubire, diavolul îi va chinui prin purtarea potrivnică a copiilor. Iubirea, faptul de a gândi la fel și buna înțelegere dintre părinți sunt tot ce le trebuie copiilor. Siguranță și ocrotire.”

Când părinții nu se înțeleg, copiii vor avea dificultăți în propria lor viață de familie 

O altă eroare pe care o comitem adesea noi, părinții care încercăm să trăim o viață în biserică, este limitarea noastră la câteva aspecte ale vieții religioase. Uităm că a fi creștin înseamnă și a adopta o anumită atitudine față de oameni, dar și de întâmplările stresante ale vieții. O întâmplare din viața Cuviosului Porfirie este elocventă în acest sens. Într-o bună zi, în chilia Sfântului Porfirie a intrat o fată care, în acea perioadă, se confrunta cu multe probleme existențiale. Spre mirarea ei, părintele i-a arătat că ele proveneau de la părinții săi - care, deși în exterior duceau o viață de creștini impecabili (mergeau regulat la biserică, se spovedeau des, se împărtășeau), nu trăiau în armonie unul cu celălalt - tatăl îi reproșa continuu câte ceva mamei, refuzau să ia masa împreună sau să petreacă timpul în familie. Părintele Porfirie ne aten­ționează că certurile și neîn­țelegerile dintre părinți îi pot traumatiza pe copii: „Din cauza părinților, sufletul copiilor e afectat de o anumită stare care persistă toată viața. Mai târziu, comportamentul lor în viață, relația cu ceilalți se află în strânsă legătură cu trăirile din perioada copilăriei”.
Sfântul Porfirie ne explică ce simte un copil căruia părintele i-a administrat o pedeapsă nemeritată sau disproporționată în raport cu vina: „Adeseori părinții - mai ales mamele - îl ceartă, rănindu-l pe copil pentru obrăznicia făcută, îl ceartă fără măsură. Atunci el se simte rănit. Chiar și când nu-l cerți pe față, ci îl cerți în sinea ta, și lași loc supărării sau te uiți urât la el, copilul își dă seama imediat. Crede că mama nu-l iubește. O întreabă: «Mamă, mă iubești?» «Da, copilul meu!» Dar răspunsul nu-l poate convinge. Se simte rănit. Cu toată iubirea mamei, când ea vrea să-l mângâie pe cap, el se dă ­înapoi. Îi respinge mângâierea, o socotește un act de ipocrizie ­fiindcă ea este cea care l-a rănit”.

E nevoie de rugăciune, nu de cicăleli și insistențe

Nocivă în educație este și ocrotirea peste măsură, „adică grija exagerată, neliniștea neîntemeiată și zbuciumul părinților (legate de persoana copilului)”, fiindcă, arată Cuviosul Porfirie, atunci „când insiști, copiii se împotrivesc. Capătă încetineală, devin molatici și de obicei eșuează în viață. E un fel de ocrotire exagerată care le împiedică maturizarea”.
Pentru ca educația să se dovedească rodnică, noi, părinții, trebuie să devenim înțelepți. Îți trebuie înțelepciune și răbdare să nu reacționezi furios în fața unui cuvânt sau a unei fapte nepotrivite a copilului. Îți trebuie credință - că Dumnezeu îl va îndrepta pe copil - și multă dragoste. Trebuie să ne obișnuim ca înainte de a înfăptui sau de a spune un cuvânt, să ne înălțăm mintea la Dumnezeu. Prin urmare, noi, părinții, trebuie să luptăm cu propriile gânduri și sentimente toxice, câștigând astfel virtuțile.
În acest sens, unei mame preocupate de felul în care ar trebui să se poarte cu copilul ei, Sfântul Porfirie i-a răspuns: „Să te rogi și, când e nevoie, să le vorbești copiilor cu iubire. Mai multă rugăciune și mai puține cuvinte. (...) Ascultă ce-ți spun: mai întâi să te rogi și apoi să vorbești. Așa să faci cu copiii tăi. Dacă le dai întruna sfaturi, o să devii plictisitoare și, când o să fie mari, se vor simți opresați. Să preferi, prin urmare, rugăciunea. Să le vorbești pe calea rugăciunii. Să-I încredințezi lui Dumnezeu spusele tale, iar El le va pune în inima lor. (...) Să spui: «Doamne, Iisuse Hristoase, luminează-mi copiii! Eu Ție Ți-i încredințez. Tu mi i-ai dat, însă eu sunt neputincioasă, nu pot să-i îndrum, de aceea, Te rog, luminează-i!» Și Dumnezeu le va vorbi, iar ei își vor spune: «Ah, nu trebuia să o supăr pe mama cu ceea ce am făcut!» Și aceasta va veni de la sine, prin harul lui Dumnezeu. (...) Acesta este lucrul desăvârșit: mama să-I vorbească lui Dumnezeu, și Dumnezeu să-i vorbească copilului. Dacă nu se va întâmpla așa, tot vorbindu-i, vorbindu-i, întruna vorbindu-i «în urechi», în cele din urmă se va ajunge la un soi de constrângere. Iar când copilul crește, începe să se împotrivească, adică să se răzbune, într-un anume fel, pe tatăl și pe mama care l-au supus constrângerilor. În vreme ce potrivit este să vorbească iubirea în Hristos și sfințenia tatălui și a mamei. Revărsarea de sfin­țenie, și nu de zbatere omenească, îi face buni pe copii”.
Este fascinant să te gândești că înmulțirea dragostei față de Dumnezeu sporește, în conse­cință, dragostea dintre părinți și copii, readucând firescul și armonia în viețile noastre. (Ciprian Voicilă)

Când vine Hristos în suflet, dispar toate problemele
„Acolo unde există iubirea lui Hristos, singurătatea se risipește. Ești liniștit, bucuros, plin. Nici melancolie, nici boală, nici apăsare, nici frământare, nici tristețe, nici iad. Hristos este în toate gândurile tale, în toate faptele tale. Ai harul și poți suferi toate pentru Hristos. Poți chiar să și pătimești pe nedrept. Să rabzi nedreptățile pentru Hristos, ba chiar cu bucurie. Precum El a pătimit, tot așa poți și tu, poți să pătimești pe nedrept. (...) Când intră Hristos în inimă, patimile se mistuie. Nu mai poți nici să înjuri, nici să urăști, nici să te răzbuni, nici, nici... Unde să se mai găsească urile, antipatiile, osândirile, egoismele, frământările, întristările? Stăpânește Hristos și dorul fierbinte după lumina cea neînserată. (...) Însă atunci când nu trăiești cu
Hristos, trăiești în melancolie, în necaz, în frământare, în strâmtorare; nu trăiești corect. Atunci apar multe anomalii și în organism. Sunt influențate trupul, glandele endocrine, ficatul, fierea, pancreasul, stomacul. (...) Când vine Hristos să se sălășluiască în tot sufletul nostru, atunci dispar toate problemele, toate rătăcirile, toate supărările. Atunci pleacă și păcatul” (Sfântul Porfirie Kavsokalivitul).

Educație pentru veșnicie

[Articol publicat în Ziarul Lumina]

Sfaturile pe care Sfântul Sofronie Saharov le adresa părinților dornici să le ofere copiilor lor o educație cât mai aleasă sunt de maximă actualitate și eficiență. Aceste povețe au fost culese de cineva care l-a cunoscut îndeaproape pe ucenicul Sfântului Siluan Athonitul și le-a consemnat în scris - Mitropolitul Hierotheos Vlachos - conștient de cât de prețioase sunt, mai ales în lumea noastră, în care părinții sunt derutați inclusiv de teoriile concurente, contradictorii, întâlnite în domeniul educației.
Sfântul Sofronie remarca cu profund realism: „Astăzi este un privilegiu ca cineva să aibă copii. Părinții sunt mărturisitori. (...) Creștinii vor fi întotdeauna neînțeleși de oamenii din jur”.
Este firesc să ne dorim și să facem tot ceea ce depinde de noi, pentru a le oferi copiilor noștri o educație cât mai adecvată vremurilor, astfel încât aceștia să învețe câteva limbi de circulație, să își formeze o cultură vastă, să își dezvolte darurile native pentru ca mai târziu să își aleagă profesii cât mai potrivite și, de ce nu, cât mai bănoase.
Cu toate acestea, noi, creș­tinii, nu trebuie să uităm că scopul principal al educației este să îi formăm pe copii pentru comu­niunea cu Hristos, pentru viața veșnică. Sfântul Sofronie sfătuia: „Scopul educației copiilor este ca ei să dobândească dragoste personală de Hristos și de Maica Domnului. Nu trebuie să le dăm sfaturi ca să devină doar oameni buni, morali. De asemenea, trebuie să-i ajutăm să rămână în Biserica Ortodoxă, și nu doar să nu păcătuiască. Faptul că rămân în Ortodoxie este un lucru important și poate să fie cauză a mântuirii, chiar dacă au făcut unele greșeli în viața lor. Copiii trebuie să se inspire din dragostea noastră către Hristos și către Dumnezeu”.

Exemplul personal, lecția care bate orice discurs moralizant

În această paidee creștină, un rol decisiv îl joacă mediul, atmosfera duhovnicească, de rugăciune, pe care tata și mama vor ști să le creeze acasă. Fiind­că cei mici sunt receptivi mai degrabă la ce văd și simt decât la reguli, imperative sau interdicții, noi, părinții, trebuie să le dovedim concret ce înseamnă să faci din viața lui Hristos, viața ta. Sfântul Sofronie spunea: „Educația copiilor începe din ziua căsătoriei. Soții trebuie să trăiască cu rugăciune, cu frica lui Dumnezeu. Atunci când mama se roagă, când este însărcinată, copilul simte lucrarea rugăciunii. Când soția rămâne însărcinată, nu trebuie ca părinții să se tulbure. Atunci când se naște, trebuie să se roage. Trebuie să se roage și când au copilul mic în brațe. Tot ceea ce face mama trebuie să facă cu rugăciune. Să-l închine pe copil atunci când doarme, să se roage atunci când îi dă laptele ei, atunci când îi dă mâncare”. Iar după ce micuțul este botezat „scopul nu este ca pruncul să fie doar împărtășit cu Sfintele Taine, ci să trăiască într-o atmosferă de rugăciune în casă. Atmosfera casei trebuie să fie atmosferă de rugăciune. Părin­ții trebuie să însuflețească copilul în dragostea lor față de Hristos și față de Maica Domnului”.

O viață trăită exclusiv după reguli înseamnă moartea libertății

Un alt sfat prețios al Sfântului Sofronie are în vedere problema raportului dintre autoritate și libertate, cu consecințe decisive în educație. Cât de autoritar trebuie să fie părintele în relația cu copilul său? Cât spațiu de desfășurare a perso­nalității copilului trebuie să îi pună la dispoziție, astfel încât el să nu devină un „copil-problemă”? Un amănunt relevant: în literatura de specialitate, unii psihologi și educatori accentuează impor­tanța regulilor, alții, dimpotrivă, dovedesc faptul că un copil mai puțin încorsetat de acestea, peste ani, va deveni un adult mult mai armonios din punct de vedere emoțional, volitiv și intelectual.
Răspunsul Cuviosului Sofronie la această problemă este plin de discernământ: regulile sunt bune, dar, pe măsură ce copilul crește, își câștigă independența, devine la rândul său persoană, aceste reguli trebuie restrânse, iar în final eliminate: „Când copiii sunt mici, trebuie să existe reguli în casă care, pe măsură ce cresc copiii, încet, încet trebuie micșorate, retrase, pentru că trebuie dată libertate copiilor”. Dar a fi liber înseamnă și a fi responsabil pentru libertatea ta.

Rugăciunea, indiciul nemincinos care probează faptele noastre

Părintele Sofronie continuă: „Libertate nu înseamnă «Fac orice vreau!» ci «Fac orice vreau în anumite limite, în rânduială». Adică să discutăm cu copiii, să nu ne arătăm mirați sau înspăimântați de ceva rău făcut de ei și, în probleme secundare, să-i lăsăm chiar să lucreze singuri, după voința lor. Dacă un copil vrea să meargă la o petrecere, să-i spunem: «Roagă-te și fă cum te luminează Dum­nezeu!», și să adăugăm: «Eu nu te voi reține, dacă mergi la petrecere după rugăciune». Astfel, le dezvoltăm responsabilitatea în legătura lor cu Hristos, îi învățăm să se roage lui Dumnezeu pentru orice faptă a lor”. De altfel, atunci când facem un gest sau o faptă, iar după săvârșirea lor ne putem ruga fără mustrare de conștiință pentru ce am făcut mai înainte, să știm că suntem pe calea bună, pe drumul lui Dumnezeu.
Să reținem, în încheiere, care sunt elementele esențiale ale unei educații creștine rodnice: exemplul personal al părinților, o atmosferă casnică duhovnicească, diminuarea regulilor în favoarea libertății copilului, dar și responsabilizarea lui în relația sa lăuntrică cu Domnul nostru Iisus Hristos. (Ciprian Voicilă)

Nu se face educație copiilor cu: „Îți interzic!”

„Când avem pretenţia ca în ziua de astăzi copiii noştri să trăiască în marile oraşe aşa cum am trăit noi pe vremea noastră, noi de fapt le cerem imposibilul. Trebuie să avem în vedere ca fiii şi fiicele noastre să rămână în Biserica Ortodoxă, nu doar să nu păcătuiască. Ei se pot simţi oarecum plictisiţi de viaţa din biserică uneori, dar important este să nu ajungă atei. Ateismul este mai rău chiar şi decât păcatul trupesc. În Rusia erau mulţi atei în secolul XX, însă cei mai înverşunaţi dintre ei erau foştii copii de preoţi. Trebuie să avem grijă să ne creştem copiii în aşa fel încât să nu simtă Ortodoxia ca pe o greutate şi povară. Părerea consfinţită despre educaţia copiilor este următoarea: trebuie grijă înainte de căsătorie. Alegerea persoanei potrivite trebuie făcută cu rugăciune. Soţii să-şi înceapă cu râvnă şi cu rugăciune viaţa lor de familie, ca să-i lumineze Dumnezeu şi pe copiii care se vor naşte, spre a deveni copiii Lui. Pe măsură ce copiii cresc, este nevoie să li se ofere, cu discernământ, libertatea – să fie lăsaţi să meargă pe drumul lor. Să nu folosim cuvântul „îţi interzic” nici măcar în scop educativ. Nu contează atât de mult cum se poartă copiii în problemele secundare dacă au dragoste pentru Hristos. Şi ca să aibă dragoste pentru Hristos, nu trebuie să le vorbim nici psihologic, nici teologic, ci să ne rugăm înlăuntrul inimilor noastre. Copiii simt când părinţii au harul lui Dumnezeu înlăuntrul lor”. ­(Ierótheos, Mitropolit al ­Nafpaktosului, Ştiu un om întru Hristos. Stareţul ­Sofronie, isihastul şi theologul, Editura Sophia, 2013)