Moş Nicolae, Moş Crăciun: biografii comune

(Articol apărut în ultimul număr al revistei Cultura). Cine este Moş Nicolae? Dar Moş Crăciun? Răspunsul nu este atât de simplu pe cât pare. Depinde cine răspunde la aceste întrebări şi în ce context narativ-pragmatic sunt puse. Ipostaza cercetătorului, preocupat de tradiţiile româneşti şi universale, este, vrând-nevrând, wittgensteiniană: semnificaţia cuvântului „Moş Nicolae/Moş Crăciun“ este dată de regula lui de folosire. De contextul pragmatic în care a fost învăţat şi este folosit. În descrierea biografiei intelectuale a lui Moş Nicolae o să am drept călăuze două cărţi: Lecţii despre calendar (Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005) de Otilia Hedeşan şi Ghidul sărbătorilor româneşti (Editura Humanitas, Bucureşti, 1998) de Irina Nicolau. Pentru creştinii ortodocşi, Moş Nicolae este, de fapt, Sfântul Ierarh Nicolae, care a trăit în secolul patru, în timpul împăraţilor Diocleţian şi Maximilian. Sfântul Nicolae a participat la primul sinod ecumenic (din 325 e.n.) şi i s-a opus ereticului Arie. În timpul vieţii, s-a remarcat prin multe virtuţi, milostenia fiind una dintre ele. Ţăranul român avea mare evlavie faţă de el, zugrăvindu-l în icoane. Icoanele pe sticlă dau şi astăzi mărturie despre asta. Ţăranul român a simţit nevoia să îi creeze sfântului ierarh din cetatea Lichiei o biografie alternativă celei păstrate în Tradiţia Bisericii şi consemnată în literatura hagiografică (Vieţile sfinţilor, Proloagele). E de înţeles. Cărţile erau puţine. Cultura lui era una orală. Se întorcea duminica de la biserică, păstrând în inima lui cuvintele şi ideile primite la predică. Elemente de teologie pe care imaginaţia sa debordantă le reasambla, le amplifica descoperind noi dimensiuni mitice. Pentru el, începusem să vă spun, Sfântul Nicolae (Sânicoară) era al doilea sfânt creat de Dumnezeu. El stătea în stânga Lui. A fost misionat să păzească soarele, nu cumva ca acesta să fugă de pe cer. Soarele vede zilnic multe şi nu toate bune. De două ori pe an, primăvara şi iarna, se scârbeşte atât de tare, încât Sfântul Teodor – Sântoader, cum era numit în popor – e trimis pe bolta cerească să îl aducă la ordine. Iarna, Sfântul Nicolae preia această sarcină destul de dificilă. Ţăranii nu erau familiarizaţi cu imaginea actuală a lui Moş Nicolae. Moşul nu venea în mod ritualic o dată pe an şi nu aducea cadouri. Acest arhetip cultural a apărut în Occident şi a fost preluat ulterior de mentalitatea citadină, fiind în cele din urmă acceptat şi la noi, mai întâi în rândul orăşenilor, apoi la sate. Arhetipul are mai multe straturi: credinţe şi tradiţii difuzate din mai multe centre culturale, simbolice, şi sedimentate în timp. Nucleul lui iniţial era însă, incontestabil, unul creştin. Acum vom încerca să răspundem la câteva întrebări care vor pune în lumină diversele aspecte ale acestui fapt social total numit convenţional „Moş Nicolae/Crăciun“. Când a apărut ideea că Moş Nicolae vine dintr-un spaţiu sacru şi/sau mitic şi că muritorii de rând trebuie să îl aştepte (într-o stare interioară numinoasă în care „mysterium tremendum“ se împleteşte cu „mysterium fascinans“, teama se conjugă cu atracţia irepresibilă)? Dar ideea că moşul aduce copiilor cadouri? Prin secolul XVII olandezii din Amsterdam îl aşteptau pe 5 decembrie, în portul oraşului, pe Sinter Niklaas – Sfântul Nicolae. Atmosfera era de basm: Sfântul Nicolae descindea în oraşul luminat abundent, dintr-o corabie. În secolul XVIII, pe acest fundal mitic se suprapune un element inedit: Sfântul Nicolae vine o dată pe an, călare pe un cal alb, cu cadouri pentru copiii cuminţi. În Ţările de Jos exista credinţa că Sinter Niklaas locuieşte în Spania într-un castel. Tot timpul scrie într-o carte voluminoasă, învelită în coperte roşii faptele copiilor. La sfârşitul anului, două săptămâni colindă lumea şi le oferă copiilor rodul faptelor lor: unora le împarte cadouri, altora nuieluşe. Are un ajutor: pe Zwarte Piet, cel tuciuriu la chip.

Mai târziu, credinţa în Sfântul Nicolae a ajuns în America, prin olandezii şi nemţii care au emigrat în Lumea Nouă. Aici, în timp, Sinter Niklaas avea să se transforme – prin influenţa englezilor – în Santa Klaus. Un Santa Klaus care în ciuda numelui nu mai păstra nimic din atributele şi simbolurile sacre ale lui Sinter Niklaas: nu mai avea mitră episcopală, nici cârjă. Nicio legătură cu biografia sfântului ale cărui moaşte se găsesc la Bari. Aşa se explică faptul că am început să vorbim despre Moş Nicolae şi am ajuns la Moş Crăciun. Unde dai şi unde crapă? Moş Crăciun devine, astfel, un „avatar” al lui Moş Nicolae. În 1822 are loc penultimul act al acestui proces cultural de desacralizare, de laicizare a Sfântului Nicolae, metamorfozat peste noapte în Moş Crăciun. Un poet, Clement Moore, compune spre amuzamentul copiilor o poezie în care Moş Crăciun vine în noaptea Crăciunului din ţinuturile nordice într-o sanie trasă de reni, pătrunde în case şi lasă în şosete şi ghetuţe cadouri. Acest portret robot al lui Moş Crăciun va fi acceptat mai întâi în America, iar mai târziu în întreaga Europă. La succesul său fulminant întâmplat în parametrii culturii populare vor contribui din plin ilustratorii din presa vremii.

În 1930, firma Coca-Cola şi-l apropriază, desăvârşindu-i portretul prin câteva tuşe: pensionarul rumen în obraji şi pântecos, ochelarist, poartă o haină roşie, tivită cu alb, e încălţat în cizme negre şi emană prin toţi porii – acoperiţi în bună parte de mustaţa dalbă şi înfoiată şi barba hirsută – o bună dispoziţie contagioasă, ecumenică. Coborât din tărâmul mitic, din illo tempore, Moş Crăciun avea să fie recalificat profesional în sfera mult mai concretă a economicului ca agent de vânzări, brand al produselor Coca-Cola. Să ne mai mirăm că acum, la sfârşitul lui 2014, conduce caravana Coca-Cola în România? Între timp, Zwarte Piet a fost şi el dat uitării. În locul lui au apărut Crăciuniţele. Capitalul simbolic al lui Moş Crăciun trebuia pus în relaţie cu specularea energiei libidinale a cumpărătorilor, pentru a asigura creşterea vânzărilor la orice produs (în zilele noastre postmoderne, postrevoluţionare, post-istorice, Moş Crăciun este singurul agent de vânzări capabil să vândă orice produs). Schema este (stră) veche şi îl are ca iniţiator pe Edward Bernays, nepotul lui Sigmund Freud; cel care a pus la lucru marile descoperiri ale medicului vienez privind mecanismele manipulării maselor. Dar despre Bernays vom aduce vorba pe larg într-un articol viitor.

Până atunci, să ne bucurăm, cum putem, de sărbătoarea Crăciunului, de momentul istoric şi nu doar, când Cel de necuprins făcutu-s-a Om pentru noi, oamenii. (Ciprian Voicilă)

Despre domnul Sorin Preda...

Sorin Preda, un om cu suflet mare, a intrat în veșnicia de care s-a apropiat continuu, cu sfială, prin cuvântul scris. Scriitor optzecist, reporter la „Formula As”- unde a realizat ani de-a rândul interviuri și reportaje cu și despre marile figuri ale spiritualității ortodoxe-, profesor la Facultatea de Jurnalism, avea un dar extraordinar: încuraja sufletele care se căutau prin scris. Considera că lumea nebună în care trăim sau în care suntem trăiți trebuie să fie captată în text. Poate așa - mă gândesc acum- întâmplările absurde își găsesc un rost care ne scapă la prima vedere. De la el am aflat de existența minunatului Părinte Macarie Beșliu. Una din bucuriile pe care mi le-a făcut a fost acest mic text de prezentare a „Sfinților de lângă noi”: Ce dar minunat ne oferă Ciprian Voicilă! Darul unei cărţi simple şi frumoase ca peretele de răsărit din casa unui creştin. O carte binecuvântată la umbra icoanei unor cuvioşi: părinţii Justin Pârvu, Proclu, Nicanor sau maica Paisia. O carte plină de gânduri şi emoţii mistice, stârnite de amintirea unor fapte şi întâmplări fără egal: mirul izvorât din fotografia părintelui Justin, piciorul care începe să-i crească unui copil şchiop, zidul de aer ridicat în calea securiştilor. Întâmplări grele, puternice, dumnezeieşti, pe lângă care trecem adesea indiferenţi, apatici şi fără nicio reacţie sau tresărire de conştiinţă – dovadă că trăim, cum spune şi unul din capitolele cărţii, într-o lume greşită, o lume pe dos. O lume pe care nu o putem lăsa aşa copiilor noştri, ci, urgent şi cu un ultim efort, se impune să o schimbăm. E un efort uriaş. Un efort titanic şi nemilos, ce trebuie să înceapă mai întâi cu noi înşine. Acesta este, de fapt, îndemnul cărţii. Să ieşim din inerţia molcomă şi consumistă în care trăim. Să restabilim ordinea firească a lumii, detronând lucrurile şi avuţia, pentru a pune gândul mântuirii şi trăirea lui Hristos, emoţia şi frumosul, bunătatea şi milostenia în chiar centrul vieţii noastre de oameni lesne muritori în însăşi nemurirea noastră. Îmi place să cred că Bunul Dumnezeu îl va așeza undeva aproape de Irina Nicolau- un alt om cu inima largă- și de fostul nostru coleg și prieten, scriitorul din Bănești, Sorin Stoica. Au multe să își împărtășească.

Astăzi se împlinesc 12 ani de când Irina Nicolau a trecut la cele veșnice

Fără întâlnirea pe care Dumnezeu mi-a mijlocit-o cu Irina, mi-aș fi îngropat în străfundurile ființei talanții. Și nu aș fi știut să apreciez și să-i disting pe oamenii vii de oamenii morți. E doldora lumea de oameni aparent vii. Așa cum e plină, până la saturație, de făcători, funcționari într-ale culturii, culturnici, specializați în „concepere de proiecte culturale”, dar din mâna cărora ies lucruri sortite morții încă din fașă. Sau se ițesc deșănțate, perverse ca fond și formă, ideologice, de un kitsch grețos, oculte - din ce în ce mai des în ultima vreme. Și asta pentru că noii culturnici nu trăiesc în perspectiva veșniciei. Trăiesc aici și acum, nepăsători la ceea ce lasă în urmă. Nu doar că nu mai au noțiunea de memorie, dar luptă pe viață și pe moarte împotriva ei. Irina ne-a lăsat în dar niște cărți, dar și un orizont spiritual definibil prin simpla enumerare a titlurilor lor: Haide, bre!, Piața Universității, Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara, Arca lui Noe.

Irina ne-a învățat pasiunea lucrului bine făcut, deplina similitudine, complementaritate dintre „A fi” și „A face”. Să fii deplin în ceea ce faci, chiar dacă ceea ce iese din tine este ceva plăpând, smerit. Un ciorăpel, cum îl numea ea. Să i te dăruiești Celuilalt fără rest. E inutil să vă spun că îmi este dor de ea și de ceea ce iradia continuu în jur: o bună-dispoziție creatoare + un fluviu de generozitate entuziasmantă. Repostez aici un text mai vechi și un interviu pe care i l-am luat odinioară. O scrisoare/ Dragă domnule X, Dacă aveam o adresă a dumneavoastră cu stradă, număr, oraş etc., v-aş fi scris o scrisoare cu cerneală, toc şi peniţă, cum fac de o vreme încoace. Materialitatea unui dialog la distanţă ar trebui recuperată. Din scris aţi fi aflat despre mine lucruri care altfel se comunică greu. Prin urmare, ca să nu spun deci că prea spun toţi aşa, mă bucur de scrisoarea dumneavoastră, că vă interesează ce fac şi mai ales că uneori m-aţi contrazice. Fără puţină tensiune o comunicare capătă forma unei clătite. Cel mai mult m-a bucurat însă episodul craiovean. Am două motive, mă topesc după această urbe şi după olteni şi, cu îngăduinţa dumneavoastră, aş arhiva cele două pagini şi fotografiile în „Arca lui Noe. De la neolitic la Coca Cola” un proiect de salvare făcut fără nici o metodă, dar cu pasiune şi mirare de specialişti şi voluntari. Orice altă iniţiativă pentru Arcă este bine venită. Visul meu ar fi- visez tot timpul vise care nu se prea îndeplinesc- să reuşiţi să înjghebaţi o reţea de „arcaşi” între oamenii pe care îi cunoaşteţi. Pe arcă urcă orice mărturii scrise, piese de arhivă, înregistrări audio, fotografii. Să auzim unul de altul de bine. Cu prietenie, Irina”. ... şi un om/ Dacă ar fi rămas din Irina doar această scrisoare cineva care nu a cunoscut-o, citind-o, şi-ar fi putut face o imagine adecvată despre ea. Oamenii se împart în două categorii: unii folosesc din abundenţă două puncte- ritoşii, apodicticii, dogmaticii, prizonierii adevărului pe care îl întrupează şi pe care îl plimbă de colo-colo; alţii virgula- dilematicii, căutătorii, adepţii uimirii ca metodă de a te aşeza în faţa vieţii. Irina făcea parte cu prisosinţă din a doua categorie. Într-o lume acaparată de computer Irina îşi mărturisea dorinţa de a se întoarce la toc, cerneală şi peniţă ca să recupereze omenescul dialogului la distanţă. Într-un timp al fatalului şi ubicuului „deci”, Irina zicea cu zîmbetul pe buze „prin urmare”. Într-o societate avidă de specialişti, Irina milita pentru o etnologie practicată de vînzătorul de la chioşcul de ziare. Aveam douăzeci şi unu de ani cînd am cunoscut-o şi, într-adevăr, Irinei îi plăcea să i te opui, să nu împărtăşeşti aceeaşi opinie cu ea. Trăia din tensiuni.Nu avea nevoie de subordonaţi, ci de parteneri. Irina îmi contrabalansa pornirile, ieşirile în decor, îmi şlefuia asperităţile. Motivele derapajelor erau multe: timpul pierdut aiurea, loisir-ul, cum îl eticheta ea, neîncrederea în forţele proprii sau o iubire neîmpărtăşită pe care mi-a tratat-o îndelung, „la o ţigară” pe care mi-o arunca şi pe care eu trebuia să o prind din zbor ca să arăt că o merit. Mi-a spus atunci că şi ea a iubit cîndva „fără să spere” un individ vreo nouă ani. Eu ar fi trebuit să mă simt onorat pentru că bărbatul de care era amorezată împricinata era un cineva, era „de iubit”, în jargonul atît de particular al Irinei. În cazul ei bărbatul care o orbise nouă ani „era îndrăgostit de o vacă”. Situaţia mea cvasimasochistă necesita o intervenţie rapidă ceea ce a făcut-o pe Irina să încheie apoteotic: „şi apoi ce? Ai vrea să-ţi plâng de milă? Nu! Eşti tânăr, deci suferă!” Într-o altă zi a venit mîhnită acasă convinsă că „omul are dreptul să-şi plângă de milă. Dacă nu îmi plîng eu de milă, atunci cine să o facă?”. Altădată îmi spunea: „mă duc să mă uit la un film prost ca să uit de viaţă”. Cînd făceam în silă un lucru mă sfătuia să-l termin repede pentru că „un lucru început trebuie terminat tocmai ca să-ţi bagi picioarele în el”. Nu numai eu eram la vîrsta la care căutam reţete, răspunsuri sigure şi argumente irefutabile. La Irina veneau de dimineaţa pînă tîrziu în noapte tot felul de tineri care aveau nevoie de idei pentru traiectul lor profesional sau pentru viaţă în genere. Într-o seară apar în salonul Irinei, în care tronau în principal trei fotolii, un portret al ei pictat de Horia Bernea ( tablou la care Irina ţinea foarte mult pentru că Horia „o citise”, îi surprinsese adevăratul chip al ei, care era cum nu te-ai fi aşteptat: melancolic, fragil), vreo două icoane vechi, bizantine, şi o mulţime de obiecte de mici dimensiuni, apar, zic, doi tineri absolvenţi, un el şi o ea. Ea i se destăinuie Irinei că ar vrea să facă o a doua facultate, Belle Arte. O face pe un ton destul de ezitant pentru că fata nu ştia din ce o să trăiască. Irina le livrează imediat soluţia care vine ca bastonul maestrului zen peste ceafa discipolului, cu efect sigur de Satori: „ei, vă sugeţi şi voi degetul şi gata!” De nenumărate ori Irina le-a mărturisit apropiaţilor că visul ei era să-şi deschidă o tarabă în Piaţa Matache ca să vîndă idei. Avea un dar nemaiîntîlnit de a te face să i te deschizi, dădea naştere unei intimităţi speciale căreia nu i-au rezistat oameni ca Alexandru Paleologu sau Neagu Djuvara. Pe 2 aprilie 2000 mi-am notat în jurnal un fragment dintr-un dialog purtat între ea şi Paleologu pe care îndrăznesc să îl reproduc aici pentru că îl socot relevant. Irina: „- De citit, bunica îmi citea „Biblioteca roz” şi „Coana Chiriţa”. Îmi plăcea la nebunie chestia asta. Dar mama nu. Ea venea şi stătea. Ţin minte mirosul extraordinar de suav pe care-l răspîndea. Nu cred că era parfum. Era ceva foarte vag. Îmi vîram capul în fusta ei să captez mirosul”. Alexandru Paleologu:”- Da, e un loc extraordinar. Nu ştiu cum e pentru o fetiţă, dar pentru un băieţel, să se bage în poala maică-sii, e ceva mirific. De-aia, înjurătura noastră de bază e, de fapt, o urare superbă. Să te întorci acolo de unde ai ieşit. Ce bine o fi fost acolo, înainte să mă nasc! Cînd îi spui cuiva „Dute-n pizda mă-tii”, îi faci o urare minunată. Unde poate să fie mai bine? Eu către asta tindeam cînd îmi băgam nasul în poala ei”. La o întîlnire intelectualistă se apropie de Irina Părintele Galeriu, care o apucă de mîna stîngă. „Cu dreapta fumam, povestea ea rîzînd, iar Părintele Galeriu mă ţinea de stînga. Aş fi stins ţigara, dar scrumiera era prea departe, aşa că i-am zis, Părinte, lasă-mă să mă duc să sting ţigara că aşa stau cu o mână pe Dumnezeu şi cu alta pe dracu’ ”. Am în faţă o copie xerox după un desen făcut de Mihaela Şchiopu. Sunt trei personaje, primul din stînga, o femeie cu coadă stînd cu spatele într-o poziţie de „asana”. Sub desen mîna dreaptă a Irinei pe care tronau cîteva inele de argint, metalul feminităţii absolute, a scris cu litere rotunde: „Riri este a treia din stînga...”, iar pe margine „Cum e Riri? E grasă şi are o singură coadă neagră. Tolerantă pînă la lăbărţare, brutală cînd este singură în casă. În general etnoloagă”. Lîngă Irina simţeai nevoia să te destinzi, să te lăbărţezi. Iubea obiectele despre care credea că „simt cât timp le ţii în mînă, cum te ocupi de ele”. Avea o mică vitrină în care colecţiona balerine bibelou. Avea o atitudine specială faţă de obiectele kitsch. Într-o zi Răzvan Exarhu i-a adus o halbă de bere lumînare şi un tablou de epocă reprezentîndu-l pe Gheorghiu Dej în deplinătatea forţelor , ca să-şi completeze colecţia. Irina folosea expresii pe care oamenii din proximitatea ei le-au perpetuat. Am putea compune un dicţionar de cuvinte şi ziceri irineşti: „ a fi garat”, „ a bălti” ( a lîncezi, a trăi de pomană), „ a fi plevuşcă” ( adică un om de nimic), „a aştepta pe cineva în poziţie ginecologică”, „ a face un ciorăpel” (un lucru modest, aparent insignifiant), „a fi lăsat sau a lăsa pe cineva în bretele” ( a lăsa pe cineva de izbelişte), „a bricola”... Poate că oamenii dispar cu adevărat abia atunci când le-am uitat cuvintele.(Ciprian Voicilă)

Ciprian Voicila: La praznicul timpului, despre oamenii mei buni

Daniel Turcea a zis ca: cerul/ e o pasăre/ în Dumnezeu. E cel mai bun comentariu la tabloul de mai sus, pictat de Bernea. Peisajul si poemul au fost culese de aici. Despre Daniel Turcea, poetul cu cele mai adanci ganduri prefirate, puteti afla mai multe de aici. Horia Bernea l-a pictat pe Daniel cum statea si astepta la poarta Imparatiei: Tot Bernea a schimbat la fata muzeografia romaneasca punand in miezul ei chipul Mantuitorului si Lemnul invierii noastre. Iarna e anticamera sarbatorii Nasterii Domnului. Mai importanta chiar decat propria noastra nastere. Sau: adevarata noastra nastere. Si este un timp al anamnezei, un prilej de a face un mic plonjon in memoria noastra si de a scoate la suprafata ei evenimentele semnificative. Cat bine am facut in anul ce sta sa se piarda in vesnicia monolitica a trecutului si cat rau? Se trezesc in sufletul nostru bunii samariteni care ne-au intins o mana, cand bataia de aripa a neființei ameninta sa ne inghete inima. De Craciun stau, nevazuti, la masa cu noi, uneori mai prezenti, mai pregnanti decat noi insine. Un astfel de Om a fost pentru mine Irina Nicolau. Am vrut sa ramana o urma a intalnirii noastre aici si am descusut-o frenetic aici, spre folosul tinerilor cautatori. Pe domnul Bernea nu am avut sansa sa il cunosc indeaproape. Dar pe vremea directoratului sau de la cercetator si muzeograf pana la pompier sau femeie de serviciu angajatii Muzeului Taranului traiau participativ, intr-o comuniune. Foarte putini erau cei care se trezeau dimineata ca sa plece cu naduf la serviciu. Munca nu era blestem adamic. Era o stare de spirit. Ea este Irina: Irina si Bernea aveau de la Dumnezeu darul si/sau harul de a invia sufletele moarte. Dumnezeu i-a luat la El exact cand a trebuit. Nu stiu cum ar fi rezistat haosului grotesc pe care il traim acum. Poate ca acumulasera cantitatea maxima de suferinta pe care o poate duce un om. Domnul Marcel Petrisor - prieten vechi al Irinei Nicolau - citeaza adesea o vorba a lui Spinoza: omul este o suma limitata de posibilitati. Nu o vad deloc pe Irina accesand incontinuu fonduri mai mult sau mai putin europene, conditie sine qua non la ora actuala pentru orice proiect de cercetare, o matrice ineluctabila. Asa cum nu o vad scriind in limitele fixe ale corectitudinii politice, nu cumva sa se sesizeze cineva, fie ea persoana sau fie el institut. Nici pe domnul Bernea nu il vad in rol de director de mall cultural, de maestru de ceremonii, de executant al ordinelor venite de la vreun „animal politic”. Nu ii vad intr-o lume sufocata de politic. Politicul impune noi reguli de comportament. Persoanele devin brusc indivizi manipulandu-se unii pe altii, in propriile jocuri de putere. Daca ies impotriva guvernului Ponta, e un gest politic. Daca stau in casa, inmultind talantii pe care mi i-a daruit Dumnezeu, este tot un act politic. Iar daca ies in gerul de afara sa imi strig nemultumirea care ameninta sa ma si sa ne sufoce trebuie sa fiu foarte atent langa cine protestez. Nu cumva sa fie intr-o alta tabara ideologica. Nu cumva sa ii fac, involuntar, aceluia, campanie electorala. Nu vi se pare ca acest mod de a gandi este prea complicat? Prea satanic? Cand mergem duminica la Sfanta Liturghie suntem atat de atenti la detaliile care configureaza portretul interior al celui de langa noi? Sa gandeasca intru totul ca noi, sa fie un alter-ego? Eu nu as intra intr-o biserica in care toti credinciosii ar semana la perfectie cu mine. As crede ca am ajuns in iad. Crestinii sunt uniti intre ei prin Hristos, capul Bisericii, nu prin afinitatile lor elective sau prin umorile personale. Pana una, alta, ne ramane noua, celor care i-am cunoscut pe Bernea & Irina sarcina de a ramane vii intr-o lume de strigoi, naluci, avataruri. E vremea strigoilor!- a scris odata un om care a stiut sa mearga pana la capatul crezului sau. Acum e vremea strigoilor mai mult ca niciodata. E greu sa ramai viu, nesolidificat. Adesea simt cum imi ingheata portiuni intregi de suflet. E si mai greu sa transmiti mai departe ceea ce ai invatat de la oamenii vii: viata ca stare de spirit. Cui sa trasmiti?- in primul rand. La ce bun, la urma urmei? (Ciprian Voicila)

Bisericile Muzeului Taranului Expozitie de fotografie, 27 aprilie – 13 mai 2012, Sala Foaier

Muzeul National al Taranului Roman va asteapta in perioada 27 aprilie – 13 mai 2012, la Sala Foaier, sa vizitati expozitia de fotografie Bisericile Muzeului Taranului. Expozitia contine imagini mai putin cunoscute ale celor sase biserici din lemn care se afla in custodia Muzeul National al Taranului Roman. In cartea Horia Bernea – Cateva cuvinte despre muzeu, cantitati, materialitate si incrucisare. Irina Nicolau, Carmen Huluta – Dosar Sentimental, Irina Nicolau scria: "1991 si mai tarziu. Incepem sa salvam biserici vechi de lemn. La Mintia, Bejani, Grosii Noi, Troas, Julita, Lunca Motilor. Doua vor fi aduse la Bucuresti si expuse, cea de la Mintia, in sala Reculegere, cea de la Bejani, in curte. Celelalte patru, restaurate, pazite si ingrijite, vor fi conservate in situ. Premiera romaneasca. Evident, ideea a fost a lui Horia Bernea. Un umar a pus si doctorul Costina. Restul, adica tot greul, l-au dus Geta Rosu, Dan Stefanescu si oamenii lor, muzeografi, restauratori si conservatori. S-a muncit enorm. Proiectul avea o miza importanta. Horia spera ca si alte institutii – bugetare si nebugetare – ne vor urma exemplul, luand sub protectia lor biserici de lemn care meritau sa fie salvate. Nu ni s-a alaturat nimeni." Lucrare colectiva, adesea anonima, bisericile din lemn sunt o reflectare a conditiilor socio-economice si istorice, o convingatoare demonstratie de continuitate a unei vieti spirituale de veche traditie, un patrimoniu inestimabil pe plan national si universal. Acestea sunt documente de certa autenticitate, nu numai prin elementele infatisarii lor, ci si prin rolul pe care l-au indeplinit in viata romanilor, in special a transilvanenilor: tribuna nationala, scoala, asezamant de cultura si arta. Datand din secolul al XVIII-lea si inceputul secolului al XIX-lea, pictura bisericilor de lemn apartinand zonei Aradului (Grosii Noi, Julita, Troas) si Hunedoarei (Lunca Motilor, Bejan), care fac obiectul acestei expozitii, este o elocventa marturie a maiestriei mesterilor tarani-zugravi. Desi la origine ansamblul iconografic al acestor biserici a fost destul de bogat, astazi se mai pastreaza doar scene din Ciclul Cristologic – Cina, Judecata si Batjocorirea Mantuitorului, Drumul spre Golgota, Purtarea Crucii, Rastignirea, Plangerea Mantuitorului si Invierea. De asemenea, se pastreaza in cateva medalioane, momente din Geneza, chipul Mariei cu Pruncul sau Maria Oranta incadrata de arhangheli si ingeri, chipuri de prooroci si mucenite, in decor de arcade, Arhanghelii Mihail si Gavriil inconjurati de cete ingeresti. Expozitia va putea fi vizitata la Sala Foaier pana pe 13 mai, de marti pana duminica, intre orele 10.00 si 18.00. Pret bilet: 6 lei, 3 lei (pensionari), 1,5 (elevi, studenti, posesori de Card Euro 26). Consultant stiintific: dr. Georgeta ROSU Curator: Monica MORARIU Fotografie: Mircea TANCAU

Ciprian Voicilă : Irina, aşa cum am cunoscut-o

O scrisoare

Dragă domnule X,
Dacă aveam o adresă a dumneavoastră cu stradă, număr, oraş etc., v-aş fi scris o scrisoare cu cerneală, toc şi peniţă, cum fac de o vreme încoace. Materialitatea unui dialog la distanţă ar trebui recuperată. Din scris aţi fi aflat despre mine lucruri care altfel se comunică greu. Prin urmare, ca să nu spun deci că prea spun toţi aşa, mă bucur de scrisoarea dumneavoastră, că vă interesează ce fac şi mai ales că uneori m-aţi contrazice. Fără puţină tensiune o comunicare capătă forma unei clătite. Cel mai mult m-a bucurat însă episodul craiovean. Am două motive, mă topesc după această urbe şi după olteni şi, cu îngăduinţa dumneavoastră, aş arhiva cele două pagini şi fotografiile în „Arca lui Noe. De la neolitic la Coca Cola” un proiect de salvare făcut fără nici o metodă, dar cu pasiune şi mirare de specialişti şi voluntari. Orice altă iniţiativă pentru Arcă este bine venită. Visul meu ar fi- visez tot timpul vise care nu se prea îndeplinesc- să reuşiţi să înjghebaţi o reţea de „arcaşi” între oamenii pe care îi cunoaşteţi. Pe arcă urcă orice mărturii scrise, piese de arhivă, înregistrări audio, fotografii. Să auzim unul de altul de bine. Cu prietenie, Irina”.


... şi un om

Dacă ar fi rămas din Irina doar această scrisoare cineva care nu a cunoscut-o, citind-o, şi-ar fi putut face o imagine adecvată despre ea. Oamenii se împart în două categorii: unii folosesc din abundenţă două puncte- ritoşii, apodicticii, dogmaticii, prizonierii adevărului pe care îl întrupează şi pe care îl plimbă de colo-colo; alţii virgula- dilematicii, căutătorii, adepţii uimirii ca metodă de a te aşeza în faţa vieţii. Irina făcea parte cu prisosinţă din a doua categorie. Într-o lume acaparată de computer Irina îşi mărturisea dorinţa de a se întoarce la toc, cerneală şi peniţă ca să recupereze omenescul dialogului la distanţă. Într-un timp al fatalului şi ubicuului „deci”, Irina zicea cu zîmbetul pe buze „prin urmare”. Într-o societate avidă de specialişti, Irina milita pentru o etnologie practicată de vînzătorul de la chioşcul de ziare.

Aveam douăzeci şi unu de ani cînd am cunoscut-o şi, într-adevăr, Irinei îi plăcea să i te opui, să nu împărtăşeşti aceeaşi opinie cu ea. Trăia din tensiuni.Nu avea nevoie de subordonaţi, ci de parteneri.

Irina îmi contrabalansa pornirile, ieşirile în decor, îmi şlefuia asperităţile. Motivele derapajelor erau multe: timpul pierdut aiurea, loisir-ul, cum îl eticheta ea, neîncrederea în forţele proprii sau o iubire neîmpărtăşită pe care mi-a tratat-o îndelung, „la o ţigară” pe care mi-o arunca şi pe care eu trebuia să o prind din zbor ca să arăt că o merit. Mi-a spus atunci că şi ea a iubit cîndva „fără să spere” un individ vreo nouă ani. Eu ar fi trebuit să mă simt onorat pentru că bărbatul de care era amorezată împricinata era un cineva, era „de iubit”, în jargonul atît de particular al Irinei. În cazul ei bărbatul care o orbise nouă ani „era îndrăgostit de o vacă”. Situaţia mea cvasimasochistă necesita o intervenţie rapidă ceea ce a făcut-o pe Irina să încheie apoteotic: „şi apoi ce? Ai vrea să-ţi plâng de milă? Nu! Eşti tânăr, deci suferă!” Într-o altă zi a venit mîhnită acasă convinsă că „omul are dreptul să-şi plângă de milă. Dacă nu îmi plîng eu de milă, atunci cine să o facă?”. Altădată îmi spunea: „mă duc să mă uit la un film prost ca să uit de viaţă”.
Cînd făceam în silă un lucru mă sfătuia să-l termin repede pentru că „un lucru început trebuie terminat tocmai ca să-ţi bagi picioarele în el”. Nu numai eu eram la vîrsta la care căutam reţete, răspunsuri sigure şi argumente irefutabile. La Irina veneau de dimineaţa pînă tîrziu în noapte tot felul de tineri care aveau nevoie de idei pentru traiectul lor profesional sau pentru viaţă în genere.
Într-o seară apar în salonul Irinei, în care tronau în principal trei fotolii, un portret al ei pictat de Horia Bernea ( tablou la care Irina ţinea foarte mult pentru că Horia „o citise”, îi surprinsese adevăratul chip al ei, care era cum nu te-ai fi aşteptat: melancolic, fragil), vreo două icoane vechi, bizantine, şi o mulţime de obiecte de mici dimensiuni, apar, zic, doi tineri absolvenţi, un el şi o ea. Ea i se destăinuie Irinei că ar vrea să facă o a doua facultate, Belle Arte. O face pe un ton destul de ezitant pentru că fata nu ştia din ce o să trăiască. Irina le livrează imediat soluţia care vine ca bastonul maestrului zen peste ceafa discipolului, cu efect sigur de Satori: „ei, vă sugeţi şi voi degetul şi gata!” De nenumărate ori Irina le-a mărturisit apropiaţilor că visul ei era să-şi deschidă o tarabă în Piaţa Matache ca să vîndă idei.
Avea un dar nemaiîntîlnit de a te face să i te deschizi, dădea naştere unei intimităţi speciale căreia nu i-au rezistat oameni ca Alexandru Paleologu sau Neagu Djuvara. Pe 2 aprilie 2000 mi-am notat în jurnal un fragment dintr-un dialog purtat între ea şi Paleologu pe care îndrăznesc să îl reproduc aici pentru că îl socot relevant.
Irina: „- De citit, bunica îmi citea „Biblioteca roz” şi „Coana Chiriţa”. Îmi plăcea la nebunie chestia asta. Dar mama nu. Ea venea şi stătea. Ţin minte mirosul extraordinar de suav pe care-l răspîndea. Nu cred că era parfum. Era ceva foarte vag. Îmi vîram capul în fusta ei să captez mirosul”.
Alexandru Paleologu:”- Da, e un loc extraordinar. Nu ştiu cum e pentru o fetiţă, dar pentru un băieţel, să se bage în poala maică-sii, e ceva mirific. De-aia, înjurătura noastră de bază e, de fapt, o urare superbă. Să te întorci acolo de unde ai ieşit. Ce bine o fi fost acolo, înainte să mă nasc! Cînd îi spui cuiva „Dute-n pizda mă-tii”, îi faci o urare minunată. Unde poate să fie mai bine? Eu către asta tindeam cînd îmi băgam nasul în poala ei”.
La o întîlnire intelectualistă se apropie de Irina Părintele Galeriu, care o apucă de mîna stîngă. „Cu dreapta fumam, povestea ea rîzînd, iar Părintele Galeriu mă ţinea de stînga. Aş fi stins ţigara, dar scrumiera era prea departe, aşa că i-am zis, Părinte, lasă-mă să mă duc să sting ţigara că aşa stau cu o mână pe Dumnezeu şi cu alta pe dracu’ ”.
Am în faţă o copie xerox după un desen făcut de Mihaela Şchiopu. Sunt trei personaje, primul din stînga, o femeie cu coadă stînd cu spatele într-o poziţie de „asana”. Sub desen mîna dreaptă a Irinei pe care tronau cîteva inele de argint, metalul feminităţii absolute, a scris cu litere rotunde: „Riri este a treia din stînga...”, iar pe margine „Cum e Riri? E grasă şi are o singură coadă neagră. Tolerantă pînă la lăbărţare, brutală cînd este singură în casă. În general etnoloagă”. Lîngă Irina simţeai nevoia să te destinzi, să te lăbărţezi.
Iubea obiectele despre care credea că „simt cât timp le ţii în mînă, cum te ocupi de ele”. Avea o mică vitrină în care colecţiona balerine bibelou. Avea o atitudine specială faţă de obiectele kitsch. Într-o zi Răzvan Exarhu i-a adus o halbă de bere lumînare şi un tablou de epocă reprezentîndu-l pe Gheorghiu Dej în deplinătatea forţelor , ca să-şi completeze colecţia.
Irina folosea expresii pe care oamenii din proximitatea ei le-au perpetuat. Am putea compune un dicţionar de cuvinte şi ziceri irineşti: „ a fi garat”, „ a bălti” ( a lîncezi, a trăi de pomană), „ a fi plevuşcă” ( adică un om de nimic), „a aştepta pe cineva în poziţie ginecologică”, „ a face un ciorăpel” (un lucru modest, aparent insignifiant), „a fi lăsat sau a lăsa pe cineva în bretele” ( a lăsa pe cineva de izbelişte), „a bricola”...
Poate că oamenii dispar cu adevărat abia atunci când le-am uitat cuvintele.

Irina Nicolau: Despre cafenea, cu respect şi dor

Text preluat de pe site-ul Muzeului Taranului Roman.

În fiecare familie există o bătrânică sfătoasă care lasă în urma ei pilde şi vorbe cu duh. A noastră se numea Mari. Ori de câte ori cineva făcea o referire la soartă, ea intervenea ca să spună că şi-o face omul după mintea lui. Am avut o prietenă, zicea, care visa blănuri şi bijuterii; s-a căsătorit cu un armator din Galaţi şi le-a avut. Mie, adăuga, mi-a plăcut să joc table, m-am căsătorit cu unul care avea cafenea şi am jucat. Aşa am aflat de timpuriu că la cafenea oamenii jucau table.
O altă informaţie despre cafenea mi-a parvenit tot de timpuriu, tot din familie şi tot de la Galaţi. Fratele lui Mari, Trasibul Santorineanul, ţinea restaurantul number one din oraş. Mare cartofor, Trasibul obişnuia să joace cărţi cu clienţii. Nevastă-sa, sătulă de ghinioanele lui, trăgea cu coada ochiului la ce se întâmplă şi, când pierdea prea de tot, venea şi răsturna masa cu un gest scurt. Gata, gata cu cărţile, aici nu e cafenea! Deci, am dedus logic, la cafenea oamenii jucau şi cărţi.
Aceste informaţii mă mirau pentru că nu se suprapuneau deloc peste propria mea experienţă de cafenea. Aveam patru ani şi mergeam la cafenea cu tata. Peste drum de Banca Naţională, dădeai colţul unde era atelierul de proteze şi centuri pentru hernii – vitrina plină de mâini şi picioare de lemn, chingi, catarame şi bucăţi de toval – şi intrai într-o curte lungăreaţă care te ducea drept la cafenea. Acolo se adunau macedonenii prin anii ’50. Ştiu precis că nu jucau nimic. Înjurau pe comunişti. NU venea nici o femeie. Pe mine nu mă luau în seamă. Şi totuşi nu mă plictiseam. Aşa e la cafenea, te uiţi în jur şi nu te plictiseşti.
La începutul lui 1950, cafenelele au dispărut. Omul de tip nou nu trebuia să-şi piardă timpul în locuri neorganizate şi nesupravegheate. El asculta conferinţe educative după care juca şah la clubul întreprinderii…
Dacă pofteai o cafea puteai s-o bei în baruri şi în unele restaurante. Întrebai modest, vă rog, serviţi şi cafea? Dacă răspunsul nu era nu, da-ul se rostea cu greaţă. Aşa că toată studenţia am băut votci. Pe urmă, îmi făceam plinul de cafea la serviciu: una, două, trei stacane. Cu cât ceaşca creştea, cu atât cafeaua înceta să mai fie o băutură care produce comuniune. Despre birourile unde prezenţa carismatică a unuia strângea mai mulţi colegi în jurul unei cafele mici, şefii spuneau cu dispreţ dojenitor, acolo e cafenea. Pe urmă au venit cele două cincinale ale nechezolului. Cafeaua s-a scumpit, ajunsese românul să-şi refiarbă zaţul. N-am să uit că, în 1984, un prieten a pus câteva boabe de cafea într-o cutiuţă cu capac etanş şi ne-a zis, vreau să pot să arăt băiatului meu, când va fi mare, cum arată cafeaua.
Şi a vrut Dumnezeu să avem parte de 1989. Primul meu gând a fost să deschid o cafenea. O cafenea cu multă cultură, un loc, nu un spaţiu comercial. Nu am deschis-o. Şi când mă uit la cafenelele pe care le-au deschis alţii îmi vine în minte televizorul cu radio, barometru şi ceas: cafea cu biliard, cafea cu Mirinda, cafea cu gumă de mestecat… Muzica urlă tare şi te invită, bea şi pleacă! Nu tu un ziar, nu tu nimic. Cineva, cu mână moartă, îţi pune în faţă o cafea şi te urmăreşte când pleci cu o privire uşurată. Oamenii nu se cunosc, nu se salută, nu îşi zâmbesc. Intră şi ies ca din Bufetul Gării. Perechile de îndrăgostiţi mai rămân după ce ceaşca s-a golit; ei şi bişniţarii. Nu era aşa cafeneaua lui Mari. Cafeneaua lui Mari era un mod de viaţă.
Meseria m-a silit să citesc, între altele, studii legate de sociabilitate. Ştiu că trăim în epoca lui Fast Food, că oamenii se grăbesc atunci când pierd timpul, că nu mai au stare. Mă tulbură însă două lucruri, altfel aş spune, domnule, nu se mai poate face nimic. Mă tulbură faptul că uneori se întâmplă să fie bine. Mă aflam recent într-o cafenea. Eu şi bărbatul meu eram singurii clienţi. Mai fusesem o dată şi nu ne reaminteam când. În iulie, ne-a spus patronul băgându-se firesc în vorbă. Al doilea lucru care mă tulbură este faptul că mă simt vinovată cum, de altfel, simt că şi alţii sunt vinovaţi. Dacă oamenii care fac cafenele proaste pur şi simplu nu ştiu să le facă mai bine şi, mai grav, dacă cumva ei s-ar lăsa îndrumaţi? Cine să-i îndrume? Cei care se gândesc la cafenele cu respect şi dor sau Asociaţia S.O.S. Bucureşti. Dacă există o astfel de Asociaţie? Nu. Dar de vreme ce nu există, ea poate fi creată.


------

Texte publicate de Irina Nicolau în presa culturală a anilor '90.

În dialog cu Irina Nicolau

"Dacă în Rai nu sînt foarte multe obiecte, apăi chiar că nu mă interesează!"

Ai încercat vreodată să laşi în urmă unul sau mai mulţi ucenici care să-ţi continue munca? Care ar fi calităţile necesare pentru un asemenea rol?

Este foarte greu să formezi ucenici cînd ai îndoieli legate de tot ce ştii şi de tot ceea ce faci. Dacă aş avea ucenici, atunci ar fi nişte ucenici foarte îndoiţi şi, practic, nu ar fi ucenicii mei. Ar fi o întîlnire între nişte oameni care au vocaţia îndoielii şi, mai ales, care au o mare iubire de libertate şi o mare rezervă faţă de perfecţiune. De la Horia Bernea am înţeles că aspiraţia spre perfecţiune este o treabă drăcească. Omului nu îi este dat să o atingă. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să lucrezi de mîntuială şi să nu faci, atît cît poţi tu de îngrijt, ceea ce trebuie să faci.

În relaţia maestru-discipol ce oferă şi ce primeşte fiecare?

Cred că cel mai important lucru care poate fi schimbat şi, de fapt, nu schimbat, ci oferit, este bucuria. În momentul în care relaţia devine chinuitoare, cred că trebuie abandonată.

Care sînt ispitele care îl pot abate pe tînărul zilelor noastre din drumul său spre împlinirea spirituală?

Prima şi cea mai primejdioasă este arivismul. Dar la fel de primejdioasă mi se pare suficienţa, clipa în care începe să creadă că ştie şi să fie sigur pe el pentru că ştie. Mai vrei şi alte ispite? Carierismul, prin carierism înţelegînd nu numai poziţie socială, ci şi bani, vilă, maşină, nevastă blondă. Toate sînt plăcute, dar poate cea mai preţioasă realizare este construirea de sine.

Iubirea pentru o femeie poate fi o ispită?

În ultimă instanţă, cred că se poate în toate felurile. Se poate în toate felurile să urci sau să cobori. Nici nu cred în formula cuplului care aspiră spre culmi spirituale ţinîndu-se de degetul mic. Se poate şi aşa, dar se poate şi o împlinire perfectă a bărbatului alături de o bravă gospodină care "toarnă" copii şi pune murături şi chiar lîngă o curvă, dacă aceasta ştie să facă ceea ce îi dă calitatea asta. Pînă la urmă, depinde cum se raportează bărbatul la acest personaj feminin, desăvîrşit intelectual sau dimpotrivă, şi cît ştie să se folosească de bucuria pe care i-o dă relaţia, să o convertească spre ceea ce face el. Revin la bucurie. În general mi se par păgubitoare relaţiile comsumtive, acele relaţii în care toată lumea suferă, toată lumea plînge, dar nimeni nu lasă pe nimeni. Dacă iei folos de la persoana de lîngă tine destul cît să-ţi facă ţie bine, această relaţie nu te poate abate. Dacă te abate este pentru că tu eşti "abatabil".

Unul dintre subiectele pe care le-am dezbătut la cursul tău de etnologie ţinut la MŢR a fost "distracţiile tinerilor". Voi cum vă distraţi pe vremea studenţiei?

Hai să nu spunem "cursuri" întîlnirilor noastre de la muzeu: erau nişte întîlniri de sensibilizare faţă de etnologie. Eu mă distram cu două grupuri, care nu intrau în legătură unul cu altul. Mergeam pe munte cu oamenii care iubeau muntele, mergeam în Deltă cu ceilalţi, şi pot să spun că cele mai mari bucurii, pe care le-am avut, sînt legate de natură, nu de cultură. Nu îmi amintesc să fi avut o cutremurare mai mare decît cea legată de un anumit moment în vîrful unui munte, de un anumit moment în care stăteam cu picioarele în apă în Deltă. Cultura nu mi-a dat momente de trăire comparabile. Pe de altă parte, mă preumblam şi cu oamenii care citeau mult şi care se gîndeau la ce au citit. Am făcut şi eu parte dintr-unul din grupurile lui Cornel Mihai Ionescu, unul de la începuturile curentului CMI. Îi datorez enorm.

"Curentul" CMI?

Păi, eu l-aş numi "curentul CMI", avînd în vedere ce a dat el generaţiei noastre. Nu ştiu ce a dat mai tîrziu, dar eu fără CMI aş fi fost cu totul altfel şi nu cred că mai bună. Mare parte din iubirea mea pentru îndoială şi pentru supleţe i-o datorez. Nu îl pot numi maestru. El era altceva, era un sunet la care încercam să ne acordăm, fără să reuşim pentru că este unic şi inegalabil. Dar mi-a folosit enorm întîlnirea cu el.

Am încercat să schiez, am încercat să beau, am încercat să citesc. Ce nu am reuşit să fac a fost să dansez. Întotdeauna mi-a fost ruşine să dansez, am dansat o singură dată în Bretania, acum cîţiva ani. Pe vremea aia se bea de se stingea. Eram adepţii bucuriilor foarte simple. Deşi în anii '70, găseai şi whiskey, găseai şi gin, noi tot vodcă beam. Important era că nu aspiram spre ceea ce nu aveam. Cei care aveau mai mult decît noi erau copiii de bani gata ai nomenclaturii de care ne era o scîrbă imperială. Eram foarte fericiţi în mizeria noastră, care era foarte mare. Era chiar foarte, foarte mare, dar pentru că era a tuturora, adică nu era unul mai încropit decît altul, eram toţi la un numitor comun. Ne descurcam.

Ştiu că fiecare carte sau proiect cultural la naşterea căruia ai contribuit înseamnă pentru tine un copil. Dintre toţi aceşti "prunci" care îţi este cel mai drag?

Cel mai drag îmi este volumul Haide, bre!, o istorie a aromânilor, de fapt nu este o istorie a aromânilor, ci o parte din trăirea mea din vremea cînd încercam să recompun o istorie a aromânilor. Pe vremea aceea nu ştiam că nu se poate şi aveam impresia că eu pot şi atunci am început această aventură, acum vreo cincisprezece ani. Cred că e lucrul la care am revenit cel mai des, cred că e lucrul care a consumat cea mai mare cantitate de hîrtie - vreo doi, trei pomi - şi care, pînă la urmă, sper să exprime nu povestea aromânilor, ci neputinţa mea şi a oricui altuia de a înţelege ce s-a întîmplat cu această parte de românitate despre care ştim foarte puţine şi o să ştim tot mai puţine. Mă întreb dacă nu cumva aşa au vrut ei. Obsesia mea este că aromânii cu dreapta scriau istoria lor şi a Balcanilor şi cu stînga ştergeau urmele.

De unde vine pasiunea ta pentru Borges, Kavafis şi literatura japoneză?

Poate vine din neputinţa mea de a realiza o anumită şmecherie care se practica la ping-pong. Mi-a plăcut enorm ping-pongul. Poate că de-aia îmi şi place dialogul atît de mult. Îl concep ca pe un joc de ping-pong. O şmecherie era să tai mingea, foarte aproape de plasă, încît să cadă pe partea celuilalt, drept lîngă plasă. Acestea sînt mingi care de obicei nu pot fi recuperate. Îmi place literatura care e "tăiată scurt". Nu poţi să te aperi de ea şi te bîzîie, dacă pot să mă exprim aşa. Am citit şi cărţi groase. În juneţe aveam naivitatea de a mă mira cum a reuşit Maxim Gorki să scrie de mînă Viaţa lui Klim Sanghin. Am citit multe volume groase, dar treptat am început să am gust numai pentru lucruri scurte şi realizate din mişcarea aceea de ping-pong.

Probabil că pe Borges nu l-aş fi iubit atît, dacă nu exista CMI. Şi l-am iubit o vreme latent şi într-un grad de normalitate aşa cum îl iubeşte toată lumea, pînă cînd au venit ultimii ani din comunism. În ultimii ani din comunism nu mai puteam deloc. Pînă-ntr-atît încît mă gîndeam cum o să plec în insula bunicului meu, Kefalonia, cum o să îmi iau bărbatul, care nu vorbeşte greceşte, o să ne facem un cort pe locul pe care îl aveam moştenit. Apă admiteam să obţin de la vecini, dar, altfel, eram decisă să mor pentru că nu mai puteam lua viaţa de la început. Aici oricum nu mai puteam trăi. Îmi imaginam cum vine primarul să vadă ce facem noi acolo şi cum îi spuneam: "Cară-te de-aici că e locul lui bunicu'! Am venit să mor". În această dispoziţie, pe noptiera mea existau riguros trei cărţi de Borges şi volumele de Platon apărute pînă atunci. Cum terminam un volum, treceam la celălalt. Ba Borges, ba Platon. Din Borges emit pretenţia că mai înţelegeam ceva, dar din Platon cred că nu înţelegeam mai nimic. Mă satisfăcea enorm sub raportul unei vorbării de foarte bună calitate. Era ca şi cînd aş fi ascultat hindi sau o limbă străină, dar care simţeam eu că are mult sens. Şi aşa am citit Borges şi Platon, Platon şi Borges pînă a venit Revoluţia şi îndrăznesc să spun că de-atunci n-am mai citit aproape nimic. În orice caz, faţă de cît citeam, am citit mult mai puţin. În relaţia cu cartea n-am mai avut bucuria pe care o aveam înainte. Pe de o parte, bucuria tihnită pe care o aveam atunci şi, pe de altă parte, bucuria de vînător, bucuria de a pune mîna pe o carte pe care mi-o doream extraordinar de tare.

Pentru Borges, Raiul era o imensă bibliotecă. Tu cum îţi închipui că arată locul în care ne vom petrece veşnicia?

Nu ştiu cum va fi Raiul. Dacă în Rai nu sînt foarte multe obiecte, apăi chiar că nu mă interesează! Adică să plutesc numai aşa, peste norişori şi peste lucruri foarte inconsistente şi pozitive? Un loc fără tensiuni? Pentru numele lui Dumnezeu, dar cum poate fi posibil un loc fără tensiuni?! Un loc în care nu are nici un rost să te opui, să invenţi ceva, să răstorni totul cu susul în jos?

Chiar aşa, care e relaţia ta cu Dumnezeu?

E o relaţie pe care nu o gîndesc pentru că o trăiesc. Şi mi s-ar părea că, dacă aş gîndi-o, n-aş face decît să o trădez şi să greşesc faţă de relaţia mea foarte simplă şi directă. Ştiu atîta, că Dumnezeu există, că fără El viaţa mea ar fi infernală, că mă încredinţez Lui fără nici o condiţie. Nu stau să negociez cu Dumnezeu. Prefer relaţiile directe, chiar dacă ştiu că sînt nedogmatice, şi nimic mai mult.

Să-ţi povestesc un vis pe care l-am avut odată şi care m-a cutremurat foarte tare. Se făcea că sînt într-o cameră foarte mare, drept în centrul ei, şi că unul din pereţii camerei, de culoare verde, arăta ca un televizor în care nu există imagine. Şi ecranul acela era Dumnezeu. Eu stăteam în mijlocul camerei şi, cu faţa spre acel perete, îi povesteam lui Dumnezeu toate eşecurile mele. Îi spuneam, Doamne, am încercat şi aia şi uite n-a ieşit, şi-am încercat şi ailaltă şi uite n-a ieşit... Şi după ce mi-am înşirat eu o parte din eşecuri, am auzit o voce tunătoare care spunea: "Pe mine lucrurile acestea nu mă interesează!". Şi atunci, în momentul în care m-am trezit, eram foarte speriată. Nu-mi puteam închipui că pe Dumnezeu ar putea să nu-l intereseze toate mărunţişurile din care se compune viaţa mea. Ulterior am realizat că, într-adevăr, cu El nu am nevoie de o comunicare atît de amănunţită. E o încredinţare de tipul bessa-bessa. Ştii ce e bessa-bessa? E o încredinţare totală, indiscutabilă şi care evită amănuntele.

Irina Nicolau- Haide, bre!

Cititorule, am nevoie să te simt lângă mine. Încep, pentru a patra oară, o carte despre aromâni. De fapt, prima dată n-am scris o carte, a fost o temă de cercetare. Cum se obişnuieşte în asemenea situaţii, am citit tot ce am găsit.A rezultat o valiză de fise. Astăzi aş da-o oricui. M-au dezamăgit, cum m-a dezamăgit şi lucrarea care a ieşit din ele- un text indigest, mărginit şi nătâng. Insist asupra dezamăgirii. Nu mă va înţelege decât cine m-a văzut atunci. Aromânii deveniseră pentru mine o obsesie. Îi vedeam peste tot. Nu vorbeam decât despre ei. Negam adevăruri pe care le stabiliseră savanţii într-un secol de studii. Le întorceam cu susul în jos şi cu josul în sus. Parcă eram nebună. Aveam şi viziuni. Din când în când, simţeam cum se scurge prin mine un mileniu de istorie. Mai precis, simţeam cum cade, aşa cum cade printr-o pungă ruptă un măr. Zeci de milioane de oameni, cu oile, cu aurul, cu vorbele şi cu gândurile lor, se înfăţişau privirilor mele. Aromânii tuturor timpurilor deveneau prezenţi şi inteligibili, iar mie îmi revenea rolul să le pun întrebări. Experienţa era devastatoare. Mă simţeam răspunzătoare de orice omisiune. Încercam să formulez toate intrebările dintr-o dată. Mai repede, acum… Nu puteam. În ultima clipă mă decideam să pun o singură întrebare unui singur ins. Dar până s-o aleg pe cea mai bună şi până să hotărăsc cine va fi interlocutorul, imaginea se stingea dureros. Mă apucam imediat să scriu. Îmi adunam amintirile bucată cu bucată. Le tăiam cu foarfecele. Le împungeam cu pintenii. Le dărăceam. Le cizelam. Până la brau eram lână şi sare si de la brâu în sus cărări de munte. Şi din tot ce am trăit atunci să rezulte numai o bancă de date etnografice? Ţi se pare acceptabil? Mie nu! Încerc să-mi explic eşecul şi găsesc un singur răspuns: treceam printr-o criză identitară pe care nu o asumam. Scriam ca să scap, nu scriam ca să scriu.
Întorcându-mă în trecut, descopăr că rădăcina tulburării mele este veche. Aveam trei, patru ani când mă duceam cu tata la cafeneaua lui Bardaca din spatele Băncii Naţionale. Acolo treceam amândoi printre mese, tata mă ţinea de mână şi spunea tuturor, uite, e fata mea, Miss Aromânia. Cei de faţă erau numai aromâni şi ştiau că tata se însurase cu o grecoaică. Ca să-mi testeze sentimentele, îmi puneau invariabil întrebarea: -Ţe hi tini?
Adică ce eşti tu? Şi eu le răspundeam în greceşte că sunt grecoaică. Ce oroare! Toţi înnebuneau şi tata zicea că foarte bine.
Mult mai târziu, pe la vârsta majoratului, am sesizat cât de singur se simţea tata într-o casă cu trei grecoaice şi am decis să trec de partea lui. Mă pomeneam repetând în gând: sunt aromâncă, aunt aromâncă, de dragul tatii sunt aromâncă. Puseul de solidaritate a trecut cum a venit. Dar iată că într-o iarnă, la opt dimineaţa, Sfântul Nicolae ne-a umplut ghetele cu lacrimi şi bomboane de colivă. Tata a murit. În urma lui, Pavel Şafarica a lăsat o lume. Nu prea ştiam ce o să fac cu ea. Cu moştenirile este aşa: le accepţi sau nu. Dacă le accepţi, răspunzi de ce se întâmplă cu ele, dacă nu le accepţi, ai trădat. M-a scos din încurcătură tema de cercetare, datorită ei am descoperit că lumea tatălui meu este şi a mea.
De câte ori mă apuc să scriu despre aromâni, şi repet, mă apuc a patra oară, simt cum vine tata să ierneze în sufletul meu. Haide, tată, stai jos! Am adus ligheanul să-ţi spăl picioarele. Aici ai carne şi acolo apă rece. Iar e bine… Am început să-ţi scriu şi cartea. Şi oare n-ai putea să rămâi, pentru toată viaţa şi pentru toată moartea?
În manuscrisul numărul doi, cel care a urmat temei de cercetare, n-am făcut decât să-mi reiau “descoperirile” şi să adaug pagini de literatură. Scriam şi rupeam. Socotind după cât a rămas, am scris mai mult decât am rupt. În fine, in manuscrisul numărul trei am încercat să compun saga neamului Celea. Am muncit mult şi tot degeaba. M-am inecat în fişe. Voiam să spun tot. Excludeam gestul selectiv. M-am întâlnit de nenumărate ori cu Gina şi cu Nicolae. Din ce mi-au spus, am compus un arbore genealogic cât un cearşaf. Opt generaţii, sute de inşi răspândiţi în nenumărate ţări din trei continente… De fiecare nume atârna un ciorchine de istorioare: cu cine s-a căsătorit, unde s-a dus, ce i s-a întâmplat. În locul de unde începea să funcţioneze memoria neamului, la rădăcina rădăcinilor se afla un personaj cu rol fondator. O femeie. Prenumele i s-a pierdut. I se spunea Ţal Celea, adică cea a lui Celea, apelativ de nevastă. A rămas doar o frântură de poveste. Din ce mi-a spus Gina am putut redacta o jumătate de pagină pe care o recuperez din manuscrisul trei.
După moartea bărbatului ei a fost prima care a putut să spună “hai!”. Avea încăpăţânarea berbecului batran şi un orgoliu de împărăteasă. Cei care nu au acceptat să se lase conduşi de o celnicoane (soţia celnicului care era conducătorul fălcării) au plecat. Ceilalţi au învăţat să păşească după o fustă: vara, sus în munte, iarna pe câmpiile de lângă mare.
- Veniţi să vedeţi fălcarea (grup de oameni şi animale care urcă, împreună, vara la munte şi coboară, împreună, iarna la şes) celnicoanei, strigau locuitorii comunelor prin care treceau. Oamenii frumoşi în haine noi şi animale multe dădeau un spectacol tulburător. Iar ea călca pintenog, înaintea lor, cu opincile roşii cu gurgui înalt.
Repetând an de an cuvintele şi gesturile bărbatului mort, întărindu-le chiar cu demenţa leoaicei lăuze, şi-a ridicat fălcarea deasupra tuturor. Două sute de cai şi tot atâţia măgari a trimis într-un an lui Ali Paşa din Ianina. Un dar regesc pe care a putut să-l facă, iar Paşa a înţeles mesajul ei:
-Eu am să-ţi dau, aşa precum se vede, şi tu, în schimb, dă pace la ai mei. Oamenii celnicoanei erau scutiţi de plata capitaţiei. Când drumul le trecea peste Vardar, animalele traversau podul fără nici o taxă urmate de oameni şi de calabalâc. Ordinea o hotăra numai ea, celnicoanea:
-Acum treci tu, şi tu, şi tu, şi tu…
Iar capii familiilor încuviinţau şi ziceau:
-Amin, moi, Ţal Celea. Adică, aşa să fie, cum zici tu.
Ţal Celea a trântit după ea poarta unei epoci de aur. Au urmat vremuri grele pentru ai săi. Fiii i-au fost măcelăriţi la moartea lui Ali Paşa. Doar unul a putut cu greu să scape. Sărac şi singur, călare pe un măgar şchiop, el a ajuns bogat şi renumit. I se spunea Celea Perifimos, adică Celea cel mândru. Se mai ştie despre el că îşi adăpa calul cu vin.Acum,după două sute de ani, formula de încuviinţare rostită la trecerea peste vardar a devenit pentru urmaşii celnicoanei o glumă.
În vara lui ‘86, după o lună petrecută la Călimăneşti,unde nu am făcut decât să scriu despre aromâni şi să beau ape scârboase, am adunat dosarele care cuprindeau manuscrisele unu, doi şi trei, le-am legat cu o sfoară şi am zis gata!Eram sigură că am renunţat definitiv. Mi-am refuzat plăcerea de-a arunca teancul de hârtii. Lasă-l acolo, nu cere de mâncare. Mâncare n-a cerut, dar nici nu mi-a dat pace. Am rezistat bine zece ani. Astăzi, când o dezleg, sfoara râde de mine. În dosare găsesc pagini de care mă simt legată, altele sunt ilizibile. Nu exagerez, când spun ilizibile. Cândva, înainte de-a fi făcut recurs la sfoară, dădusem câteva capitole la citit unui prieten. Acesta mi le-a rezumat zicându-mi făţis: n-ai talent.
În clipa de faţă problema mea nu este cum voi scrie, ci de ce scriu. În anii care au trecut, aromânii au devenit pentru mine o enigmă clasată. Am uitat enorm, nu mai am viziuni, nici disperare, nici curaj…
Cititorule, mi se pare cinstit să-ţi spun ce te aşteaptă. Pregăteşte-te să te confrunţi cu o lume de fărâmituri. Încearcă să-ţi închipui că sunt un scafandru, că am descoperit Atlantida într-un fund de mare de unde m-am întors uitând ce am văzut. Tot ce pot să-ţi arăt este noroiul de sub unghii. Am râcâit în Atlantida. Atât. Sau închipuie-ţi că sunt Semiramida si Seherezada in acelasi timp si ca te-am chemat sa petrecem cateva zile la palat. Tu te aştepţi să-ţi arăt grădinile suspendate şi eu îţi pun în faţă o oală cu ghiveci spunând:
-Mănâncă.Acum, la noi legumele cresc printre flori. În fiecare îmbucătură vei găsi o grădină.
Tu te aştepţi să-ţi spun poveşti, dar eu sunt Semiramida şi te avertizez:
-Acum povestesc altfel, va trebui să-ţi compui singur povestea din bucăţi. Mai ia ghiveci, e bun!
Prin urmare, cititorule, la aşa ceva să te aştepţi, ghiveci cu poveşti şi noroi din Atlantida.

Pepo
Grecoaicele din neamul meu nu se fardau deloc. Făceau din spălăceală o virtute. O singură mătuşă ştia să-şi folosească rujul. Ea se farda oriunde şi oricând. Absenţa oglinzii nu constituia o piedică pentru Pepo. Ţinând în mâna dreaptă rujul, ea îşi privea chipul în palma stângă şi trasa cu precizia visului două paranteze orizontale de culoarea ciclamei. Eram copil şi trăgeam cu ochiul în “oglinda” din palma goală, dar nu vedeam decât linia scurtă a vieţii ei. Toată povestea era din cale-afară de tulburătoare.
-Mergi mai departe, îi strigam, să încercăm şi fără palmă, hai!
Ca s-o conving, îi apucam măna stângă şi i-o strângeam la piept.
-Nu pot, se împotrivea mătuşa mea.
-Ba da!
Atunci rujul depăşea hotarul vechi al buzelor şi desena cu pastă grasă o gură caraghioasă de paiaţă.
Multă vreme am crezut că oglinda dreptunghiulară pe care o scotea rar din poşetă îi întipărise o parte din puterea ei de oglindire. Apoi mi-a năzărit că palma era locul unde ea îşi sprijinea ochii şi că, de fapt, privind nicăieri, ea trasa un contur mental pe care memoria îl furase cândva din oglindă.
S-ar putea să nu înţelegi ce caută Pepo într-o carte despre aromâni. Am să-ţi explic. A ţâşnit pur şi simplu din mine. Când trăia, îi plăcea să fie văzută. Mi-am zis, tot n-are copii s-o pomenească, las-o. Mi-ar fi fost uşor să-i găsesc în carte un loc legitim, să nu poată zice nimeni ce caută Pepo aici? La urma urmei era căsătorită cu un aromân. Înalt ca un albanez, lui Nacu, bărbatu-su, îi plăcea să cânte fărşeroteşte. La sărbători, când se strângea toată familia, ne spunea, mie şi lui Gheorghe:
-Voi să cântaţi numai aşa: iii…
Şi pe isonul nostru începea să cânte:
“Hai, moi, ş-d-ui ştia greţli
S-bea, moi,ap-araţi?”
Adică, de unde ştiau grecii să bea apă rece? În versurile care urmau, grecii nu ştiau să bea vin, nici să mănânce pâine şi carne, pe toate le învăţaseră de la noi, de la aromâni. Mama se supăra cu măsură, invocând comerţul de vin al grecilor în Antichitate, şi Pepo plângea zgomotos.
În mod deliberat n-am vrut să-i atribui un rol lui Pepo. Prezenţa ei vreau să fie fără nici o noimă. Înţelegi? O nouă nebunie mă face să cred că şansele mele de-a scrie despre aromâni sunt aceleaşi de oriunde aş începe şi oricum aş sfârşi.

Ocazii de vorbă

În fiecare comună era o piaţă unde, drept la mijloc, creştea un arbore bătrân. Sub el se strângeau mai marii, duminica şi în zilele de sărbătoare. Era locul unde se luau hotărâri. Când venea cogeabaşul, se sculau toţi în picioare, pentru că el era şef. Se sculau chiar şi bătrânii, cu toate că şi bătrâneţea lor scula lumea în picioare. Femeilor nu le era îngăduit nici măcar să traverseze piaţa.
Drumurile lor trebuiau să caute umbra caselor din jur. Să te proţăpeşti printre bărbaţi, fără ruşine, ziua în amiaza mare, era un gest neruşinat. Puteau fi văzute la cişmea. Acolo nu era nevoie să se sfiască. Cele vrednice lăsau ghiumurile la rând şi îşi vedeau de treabă. Altele profitau şi stăteau la palavre cu orele. O societate sănătoasă îşi asumă funcţia drenoare a bârfei.
Locul potrivit de vorbă pentru bărbaţi era cafeneaua. O aflai într-o clădire anume sau la han. Se strângeau indiferent de vârstă, veneau preotul, învăţătorul, jandarmul, citeau ziarul, trăgeau de limbă pe unul întors de la drum.Ce mai e nou, îl intrebau, şi el le zicea. Jucau tabinet şi alte câteva jocuri de cărţi pe cafele. Cine pierdea plătea. Tot la cafenea venea şi poştasul., care mai întâi suna din trompetă prin sat.
Să nu te duci la cafenea deloc bătea la ochi, însemna că ai ceva de ascuns; să mergi prea des era semn că nu-ţi vezi de treabă. Totul trebuia făcut cu moderaţie, în doze neexprimate explicit, dar pe care toată lumea le cunoştea.

Despre dărnicie

În anul 1880, Chiraţa Roşca lăsa prin testament 100 de florii pentru biserica din Bitolia, 100 de florii pentru Comitetul Macedoromân, 100 de florii pentru o pompă de incendiu care să fie cumpărată şcolii de fete şi alte 100 de florii, monede solide de aur, pentru Fondul facerilor de bine, din care să fie înzestrată o fată săracă la fiecare şase ani.
În 1904, Ciumaga lasă bani pentru construirea unui azil de bătrâni cu o capacitate de 60-80 de paturi. Zega dă bani pentru biserică şi spital, Badralexi pentru farmacie, Celea pentru şcoală şi aşa mai departe. Sute şi mii de florii sunt lăsate pentru drumuri, poduri, cişmele, pentru oameni săraci… Sina lasă, Dumba lasa, Toşiţa lasă, toti lasă câte ceva, chiar şi atunci când se află la Viena, la Budapesta, la Odessa sau la Bucureşti. Aşa se explică de ce cuvântul lasa ajunge să însemne într-o vreme pe greceşte testament.
Ia-mă de mână şi vino să-ţi arăt ce am făcut noi pentru Budapesta şi Atena. Uite ctitoriile lui Zappa, ale lui Toşiţa, ale lui Averoff. Sunt gigantice. Să le vezi pe ale lui Sina şi Dumba. Toate au fost plătite cu bani daţi, cum zicea tata, jancote. Am fost mari evergheţi, astăzi nimeni nu mai ştie. Dania era pentru aromâni un fel de potlatch. În sensul lui cel mai propriu, potlatch-ul se referă la o practică răspândită la primitivi prin care se obţine prestigiu prin distrugere de bunuri. Să zicem că suntem în Alaska şi eu îţi spun aşa:
- Am 100 de câini buni, antrenaţi pentru sanie, pe 80 dintre ei îi omor chiar acum.
Şi mă apuc să spintec câinii, unul după altul. Tu nu poţi să te faci că nu mă vezi ce fac, trebuie să accepţi provocarea şi să intri în competiţie. Ucizi tot atâţia câini câţi am omorat eu şi vreo zece în plus dacă vrei să fii învingătorul. Totul se petrece sub ochii bulbucaţi de admiraţie ai celor care nu au câini sau au câini puţini, iar noi, căţăraţi pe mormanul de cadavre, ruinaţi în câteva ceasuri, ne lăsăm îmbătaţi de prestigiul pe care l-am dobândit.. Fiindcă numai cel care are îşi permite luxul să piardă, luxul fiind o dovadă de putere, înţelegi?
Acum hai să ne închipuim că suntem aromâni şi că tu eşti Zappa şi eu Averoff. Nu cei adevăraţi, alţii, ne jucăm! Avem multe oi, cai şi, mai ales, multe monede de aur. De mâncat, mâncăm cu plăcere tot pâine cu caş. Pâinea noastră este, poate, mai albă, dar cât de albă poate fi pâinea? Nevestele şi fetele nu ni le învelim în aur, ar fi ruşinos. Suntem prea nobili ca să ridicăm pentru noi palate, şi atunci ce inventăm ca să vorbească lumea despre noi? Eu zic:
-Am să fac o bibliotecă în Atena!
Tu zici:
- Eu fac un parc!
Apoi eu ridic o biserică la Mezzovo, pentru că sunt originar de acolo, ţie nu ştiu ce îţi mai căşună şi tot aşa. iar splendoarea gestului nostru constă în faptul că niciodată nu vom vedea lucrările pe care le-am finanţat. Averoff cel adevărat a refuzat să meargă la Atena să privească minunile care au fost ridicate pe banii lui, iar Zappa a plătit costurile pentru parcul din Atena care îi poartă numele prin testament, după moarte. De darurile noastre s-au bucurat alţii. Noi n-am făcut decât să sfidăm limitele dărniciei.

Despre ambiţie


-El este cel din dreapta. Cel cu poalele cămăşii mai lungi. Vezi ce mustăţi avea? Îl chema Constantin Mergeani. Mare chihaia. Şi bogat, şi respectat! Oamenii lui îl aveau ca pe un munte. Un lucru nu era bun cu el, ambiţia. Avea ambiţie prea mare. Judecă şi tu.
Eram la Silistra. Într-o noapte, paznicul pădurii i-a omorât un câine. La turmă un câine bun înseamnă ceva. Foc a luat bătrânul, ştii ce-i aia baruti (praf de puşcă)? Dar nu de pagubă, de ambiţie. A tocmit un avocat, nu s-a uitat la bani, şi cu hoţie, Dumnezeu ştie cum, a reuşit să câştige procesul, pentru că a spus avocatul:
-Dacă a murit câinele, turma putea să se piardă, şi atunci cine era vinovatul? Pădurarul! Paznicul pădurii să plătească turma.
Judecătorul a tradus:
-Eşti dator lui Mergeani suma de 20.000 de lei.
Văicăreli şi jale mare. Pot s-o povestesc pe lung, dar n-are rost. Paznicul a scos din buzunar cinci foi de o mie şi a zis că asta e tot ce are şi, din ce n-are, nu dă. Bunicul l-a lăsat să se facă de râs, apoi i-a luat banii din mână, s-a întors către sala plină şi a zis:
-N-am nevoie de atâţia bani de la tine. Pe astea ia-le înapoi. Şi i-a numărat în palmă patru mii. Cu mia de aici- şi a fluturat-o deasupra capului- haideţi toţi să bem şi să mâncăm. Iar tu- a răcnit la paznic- tu, când o să mai vezi căcatul de la oile mele, să-l pupi! Aşa era bunicul, ambiţios- a conchis Dina Mergeani, care împlinise 80 de ani, în 7 ianuarie 1986. Mi-a povestit istoria în vara aceluiaşi an, la Tulcea, afară în curte, în timp ce nevastă-sa, Sultana, curăţa vinetele pentru salată.

Despre cinste

Tot Mergeani mi-a povestit-o. În fond este o simplă relatare.
-Am fost acum câteva veri în Bulgaria. M-am plimbat peste tot. Frumos! Şi aşa, de curiozitate, m-am dus şi într-un sat prin care treceam spre iernatic. Acolo îşi lăsau ai noştri lucrurile pe care nu le puteau căra peste tot: haine bune, cuverturi, chiar bani. Şi, în sat, un om pe care îl cunoşteam, un bulgar, m-a întrebat: ce face, măi, Iancu, ce face cu lucrurile pe care mi le-a lăsat? De două ori pe an le scot la aer şi le pun tutun ca să nu intre moliţa, sunt haine bune, e păcat.
Iancu îi încredinţase lucrurile în urmă cu patruzeci de ani, cine ştie cum nu le luase, şi omul acela nu voia să spună că s-a săturat, că-i prea bătrân ca să se mai ocupe de ele, că n-are loc şi aşa mai departe, pur şi simplu era mâncat de curiozitate, ce planuri are Iancu cu lucrurile pe care i le-a lăsat?
Proverbul “Ce-i în ladă şi pe noi” exprima pentru mine măsura unui trai sumar. Se poate o formulă şi mai sumară, fără ladă. Deşi hărările- sacii noştri de lână - erau tot un fel de lăzi. Puneai în ei ce aveai şi îi urcai pe măgari. Pe măsură ce obiectele s-au înmulţit, oamenii au învăţat să le semene prin satele pe unde treceau. Le lăsau la prieteni de încredere şi ei, de departe, rămâneau proprietari.
-Şi nu vă era frică? l-am întrebat pe Mergeani.
-Frică să le laşi la prieteni? Păi cum?! Era mai sigur decât la bancă. Banca dă faliment, omul are cuvânt.

Masa
-Am păcălit-o şi astă seară…
Aşa obişnuia să zică bunica după masa de seară, în timp ce mama aduna farfuriile. Cea păcălită era burta care cerea mereu. Omul, însă, nu trebuia să-şi pună mintea cu ea, lăcomia era un cusur mare. Mâncau cu mâna. Bunica folosea patru degete, cele două degete arătătoare şi pe cele mari. Când termina de mâncat, le ştergea pe o batistă. Mânca mai curat decât o pisică, nu făcea fărâmituri. La masă se stătea pe jos, turceşte. Aromânii din sate aveau un fel de mese joase, cum sunt cele rudăreşti. Nomazii purtau după ei nişte ţesături speciale care se numeau măsale. Faţa de masă nu este fudulie, omul se deosebeşte de animale pentru că mănâncă pe loc curat. Orăşenii mâncau ca orăşenii din Balcani. Am fost mari plăcintari. Aromânii au făcut multă mâncare pentru alţii.

Despre ruşine
La noi era ruşine
să nu pupi mâna popii,
să nu-ţi respecţi părinţii destul,
să-i spui soţului pe nume de faţă cu oameni străini,
să înşeli în afaceri,
să te vadă neamurile logodnicului înainte de căsătorie,
să rosteşti măscări.
Era ruşine să primeşti de zestre o oglindă prea mare sau prea mică,
să treci peste cuvântul bătrânilor,
să îl încalci pe al tău,
să te căsătoreşti cu cineva din alt neam decât tine,
să-ţi baţi nevasta;
era ruşine să te vadă cineva gol,
să cerşeşti, să minţi,
să nu munceşti destul,
să mănânci prea gustos,
să-ţi radă duşmanul mustaţa,
să-ţi captureze căpitanul sau
să îţi taie coada la cal;
era ruşine să furi,
să ai copii răi,
să preacurveşti,
să dai semne de necumpătare
când bei, când mănânci sau când te îmbraci…
Dar mai presus de toate era ruşine
să nu ai ruşine.
Când tata făcea, după venirea comuniştilor, tot felul de munci şi mama îl întreba:
- Nu ţi-e ruşine, Pavele?
- Mi-e ruşine să am răcitorul gol, era răspunsul lui. Alte vremi.

(Şi vreo 200 de pagini o să continue tot aşa…)

Articolul a fost preluat din revista Secolul XX, numărul dedicat Balcanilor, pp.114-121.