Ziarul „Monitorul de Vrancea” reproduce capitolul despre Parintele Macarie de la Schitul Muntioru

Violeta Ciobotaru Balion: Ciprian Voicilă, scriitor şi sociolog la Muzeul Țăranului Român, îi dedică un capitol părintelui Macarie Beșliu, în cartea sa „Sfinții de lângă noi. Portrete. Amintiri. Reflecții”. Volumul apărut la Editura Areopag din Bucureşti cuprinde „exemple adevărate de oameni ai lui Dumnezeu, ascunşi uneori în cei mai «ciudaţi şi necăjiţi oameni»”, după cum arată Maica Ecaterina Fermo în Cuvântul Înainte al cărţii. Autorul însuşi afirmă că lucrarea sa „este un exerciţiu de admiraţie faţă de oamenii remarcabili pe care i-am întâlnit în ultimii ani“. Printre aceşti oameni remarcabili se numără şi părintele Macarie Beşliu de la Schitul Muntioru. „Am urcat într-o iarnă, cu senzaţia acută că drumul până la schit devenise infinit şi că nu voi mai ajunge niciodată la destinaţie. Totul în jur era dalb, îngheţat, de o frumuseţe nordică, aproape abstractă. Urcam orientându-mă după sârma de telegraf şi având ca reper terestru o potecă creată de paşii unor pelerini mai vechi. La un moment dat, poteca a dispărut cu desăvârşire, urmând ca eu să fiu „deschizător de drum” pentru alţi creştini care vor urca după mine, dornici să primească sfaturile şi mângâierea părintelui Macarie. Când am ajuns sus pe plai, picioarele mi se afundaseră în zăpadă până la şold şi un vifor ca în stepele ruseşti mătura totul în cale, în rotocoale spiralate“, scrie Ciprian Voicilă. Cât despre întâlnirea cu părintele Macarie, sociologul scrie: „Când l-am văzut prima dată, m-a marcat chipul său luminos, pe care l-am regăsit ulterior în fotografiile pe care le-am studiat îndelung. Mi-a amintit spontan de chipul părintelui Sofian de la Antim, dar şi de părintele Ilarion Argatu. Am citit în această potrivire dovada de netăgăduit că oamenii care se nevoiesc să I se asemene lui Dumnezeu ajung să îşi semene unii altora prin Iisus Hristos, Noul Adam“. Citiți continuarea aici.

Anunț din partea lui Marius Ianuș

Marius Ianuș m-a rugat să îi anunț pe toți creștinii care vor să se vadă cu el, că azi o să ajungă - cu ajutorul lui Dumnezeu la Cărpiniș, iar luni la Predeal. Pe data de 4.04. 2014 speră să fie la București, unde vor fi lansate, în cadrul Librăriei/Ceainăriei Predania cele două volume de poeme, semnate de el: „Vino, Măicuță. Flori duhovnicești pentru Măicuța Domnului” și „Flori de foc, de gând și de lumină” Despre traseul pelerinajului pe care îl face acum Marius puteți afla mai multe amănunte aici.

Ieri s-au împlinit 35 de ani de la trecerea la Domnul a lui Daniel Turcea. Despre Daniel, din volumul „Diavolul din pahar”

Fragment din volumul Diavolul din pahar. Daniel era un tânăr genial, arhitect, cu diverse căutări intelectuale şi spirituale. Era interesat de literatură, pictură, filosofie, matematică, istoria artelor, zen, yoga. Publicase un prim volum de poeme, intitulat Entropia, care anunţa un tânăr poet veritabil şi care sintetiza frământarea sa interioară şi dorinţa de a cunoaşte Adevărul. Pe atunci făcea parte din grupul celor care gravitau în jurul lui Nichita Stănescu. Trăia intens, participând la discuţiile care se iscau în jurul mesei, bând şi dând frâu liber patimilor trupeşti, specifice tinereţii. Odată, după două săptămâni de petrecere continuă cu prietenii, familia lui a început să se îngrijoreze din pricina absenţei îndelungate de acasă. Mama lui se ruga necontenit pentru el. Aflat la limita rezistenţei fizice şi psihice, în stare de vis sau de reverie, Daniel a văzut-o pe mama lui stând îngenuncheată, fiind înconjurată de lumină, şi rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi pentru el. Pentru că era complet epuizat, nu mai avea putere să se întoarcă acasă. A simţit cum îngerul său păzitor îl ia de mână şi îl duce până în faţa uşii. Când a intrat, a îngenuncheat în faţa mamei lui, şi-a cerut iertare şi i-a promis că nu o va mai supăra niciodată. S-a închis în camera sa două zile. Când a ieşit, s-a dus la sora sa, Lucia, şi i-a mărturisit că a avut un vis în care se făcea că se afla în faţa unei biserici cu multe trepte. Şi-ar fi dorit mult să intre în ea, dar, cum a pus piciorul pe prima treaptă, o mână nevăzută l-a aruncat la pământ şi el s-a lovit cu fruntea de prima treaptă. Stând întins pe jos, a simţit o sfâşiere lăuntrică şi, ca să scape de acel chin, a început să îi strige pe Confucius, Buddha, Mahomed să îi vină în ajutor. Doar la Mântuitorul nu a strigat în disperarea lui. Cu cât le cerea acestora ajutorul, cu atât mai mult durerea lui interioară se inten-sifica. Şi-a amintit de Hristos şi a strigat din toate puterile: „Mântuitorule, ajută-mă!” Durerea a dispărut ca prin minune, iar Daniel a simţit cum se ridică în zbor deasupra pământului. Stând în aer i-a văzut venind spre el pe Sfinţii Gheorghe şi Elefterie, care arătau aşa cum îi ştim din icoane, primul era îmbrăcat în ostaş roman, iar al doilea în episcop. Între cei doi a început un dialog: „Pe acesta îl iau eu”, a spus Sfântul Gheorghe. „Nu, acesta vine cu mine. Ştii că eu mă ocup de tineri”, s-a opus Sfântul Elefterie. L-a luat în zbor şi au intrat în biserică prin turlă. Daniel a văzut în zbor frescele şi icoanele din biserică şi a ajuns în faţa icoanei de pe bolta altarului, unde era pictată Maica Domnului, i-a sărutat mâna, L-a îmbrăţişat pe Iisus şi i-a spus Preacuratei: „Maica Domnului, aici vreau să rămân!” Daniel i-a povestit visul surorii sale, Lucia, şi a întrebat-o dacă ea crede că este de la Dumnezeu. Ea i-a răspuns că da, crede că e de la Dumnezeu, pentru că este un vis în care apar Maica Domnului şi sfinţii. Daniel s-a gândit că, dacă visul este de la Dumnezeu, această biserică există, iar el o va găsi. Zile şi luni în şir a colindat toate bisericile din Bucureşti, doar-doar îi va regăsi pe cei doi sfinţi care îl duseseră în vis în faţa Maicii Domnului. Întro dimineaţă de februarie, după un an de zile de căutări, a venit extraordinar de bucuros acasă şi i-a spus surorii sale că a găsit biserica. Era Biserica Sfântul Elefterie, situată vizavi de parcul de la Operă. Aici i-a recunoscut pe cei doi sfinţi, care stau de-a stânga şi de-a dreapta altarului, şi a văzut pe bolta altarului icoana cu Maica Domnului cu Pruncul în braţe, icoană pictată de părintele Arsenie Boca. Visul fusese, prin urmare, de la Dumnezeu. Daniel a început să se ducă des la biserică, împreună cu mama şi sora sa Lucia. A început să caute cu râvnă un duhovnic de la care aştepta să primească răspuns la multitudinea întrebărilor care îl frământau, dar nu era mulţumit de preoţii cu care stătea de vorbă. Un prieten arhitect i-a sugerat să meargă împreună să îl cunoască pe părintele Arsenie Papacioc, care pe atunci era la Cernica. Într-un final s-a lăsat convins şi, înainte de a porni spre Mănăstirea Cernica, i-a spus surorii sale: „Dacă nici părintele Arsenie nu-mi va răspunde la întrebările mele, atunci renunţ de tot la spovedanie”. A urmat o întâlnire cu părintele Arsenie de opt ore. În timpul celor opt ore, Daniel şi-a epuizat întrebările şi s-a şi spovedit. Mai târziu, părintele Arsenie Papacioc avea să îi mărturisească surorii lui Daniel că a fost cea mai grea spovedanie pe care o trăise vreodată şi că se ruga continuu ca Dumnezeu să îl lumineze să îi dea lui Daniel răspunsurile pe care acesta le dorea şi care proveneau din toate domeniile lui de interes. Părintele Arsenie i-a spus, de asemenea, Luciei că nu mai întâlnise niciodată până la el un intelectual cu atâta râvnă de a cunoaşte Adevărul. La rândul lui, Daniel fusese impresionat că părintele îi demolase toate teoriile, cărămidă cu cărămidă. Au citit împreună canoanele Sfinţilor Părinţi din care rezulta că Daniel, după păcatele pe care le făcuse, ar fi trebuit să nu se împărtăşească o perioadă de timp extrem de îndelungată! Dar părintele Arsenie Papacioc nu doar că l-a spovedit pe Daniel, ci l-a şi împărtăşit, spunându-i, cu dragoste, că, dacă un duhovnic salvează o mie de suflete, dar pierde unul, se duce cu el de gât în iad. L-a rugat să aibă milă de bătrâneţile lui şi să aibă grijă cum va trăi din acea clipă până la moarte. Deoarece Daniel nu ţinuse post înainte de a lua Sfânta Împărtăşanie, părintele i-a sugerat să ţină trei zile de post. Daniel, timp de o săptămână, a mâncat numai anafură şi a băut doar agheasmă. Era atât de luminos când s-a întors de la părintele, încât Lucia nu l-a mai recunoscut. Aceasta s-a întâmplat în 1976. După această spovedanie, nu a mai repetat niciunul dintre păcatele de dinainte. Viaţa lui s-a schimbat cu totul. În anul 1978 s-a îmbolnăvit grav de leucemie şi, în ziua de 29 august, de praznicul Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul, a fost internat la spitalul Sahia. A trecut la Domnul în 1979, la doar treizeci şi trei de ani. Viaţa şi mai ales moartea sa i-a determinat pe mulţi dintre foştii prieteni să se întoarcă la Hristos. Dar pentru Daniel, ca şi pentru noi, creştinii, nu există moarte. Al doilea volum de poeme care nea rămas de la el, Epifania, este, după mine, cea mai profundă carte de poezie creştin-ortodoxă din toată literatura română. Cea mai puternică şi simplă revelaţie despre moarte am găsit-o în poezia lui: „Murim pentru a nu muri/ ori vom arde de tot/ pe rugul însetării/ jertfă de taină fiind/mistuindu-ne-n duh/ pentru a fi pururea vii/ murim spre viaţă/ sau murim spre moarte” (Murim pentru a nu muri). Tot aici am citit cele mai frumoase versuri despre jertfa continuă a Mântuitorului: „Cum nu vom fi vrednici de Iad/ când Sângele Lui a curs pentru noi/ iar şi iar răstignindu-Se/ în toate Liturghiile omului/ şi nu L-am vrut/ şi nu L-am crezut/ şi nu L-am urmat/ şi n-am vrut să fim/ fără moarte/ Cerurile se deschid înaintea noastră/ şi vine potopul de raze/ şi vine/ Dumnezeu ca roua/ în potir” (Cerul pogorât pe pământ). Unul dintre prietenii săi, pe care îi adusese în biserică, l-a visat stând cu braţele desfăcute în faţa unor porţi din aur, învăluit în lumina dumnezeiască şi spunându-i: „Vino! Tu de ce nu vii? Hai, vino!” Un prieten de-al meu, convins fiind că Daniel este sfânt, a vrut să sape noaptea la mormântul său de la cimitirul Cernica şi să-i dezgroape moaştele. (Ciprian Voicilă)

Apologeticum: „Sfinții de lângă noi”, o nouă carte de Ciprian Voicilă. Cel mai de preț capitol: Scrisoare despre părintele Justin Pârvu

Preluat de la Apologeticum. Scrisoare despre părintele Justin Pârvu. Dragă cititorule, Îţi scriu cu anticipaţie pentru că marile dureri nu pot fi împărtăşite decât prin scris. Scrisul îţi oferă şansa de a‑ţi pune în ordine stările haotice pe care ţi le provoacă suferinţa, de a le organiza. Astăzi a trecut la Domnul un om care se afla în contact permanent cu noi toţi şi cu Dumnezeu, deopotrivă. Singurul om care făcea legătura între România şi Dumnezeu. Afirmaţia poate să ţi se pară prea tare şi prea emotivistă. Dar am un argument solid: acest om avea conştiinţă creştin‑ortodoxă şi, deopotrivă, conştiinţă de român, o situaţie destul de rar întâlnită astăzi, când fie întâlnim creştini cosmopoliţi, alergici la cuvinte ca „român” sau „România”, fie găsim naţionalişti neduşi la biserică. Părintele Justin a fost un paradox întrupat: în el s‑au întâlnit eroul, dar şi călugărul, românul autohton şi creştinul universal. A păşit în Lumina veşnică a lui Hristos o personalitate cu totul de neegalat: martir pentru Hristos şi pentru neamul românesc, pătimind 16 ani de temniţă grea. Cel mai căutat duhovnic, după moartea părintelui Cleopa. Omul care a readus la suprafaţa istoriei recente a României şi a conştiinţei creştinilor viaţa mucenicilor secolului XX, îngropaţi zeci de ani în uitarea comunist‑democratică. Omul care s‑a opus, suferind oprobriul multora, noului sistem concentraţionar – global, de această dată, care nu suportă refuzul, nici răsuflarea caldă a vieţii neîndosariată electronic. Omul care a îndrăznit – cum puţini mai au curajul să o facă – să se opună prin cuvânt încercărilor de dizolvare a identităţii Ortodoxiei. Murind părintele Justin, nu a murit un om, ci mai mulţi deodată. A mai murit puţin din acea Românie interbelică, care a dat peste timp modele exemplare de viaţă şi gândire. A murit românul absolut şi creştinul absolut. Ne‑a părăsit modelul, pe care îl cercetam toţi – mai des, mai rar, dar ne întâlneam cu el negreşit – pentru a ne convinge încă o dată şi încă o dată că viaţa în Hristos nu este imposibilă în secolul XXI, nu este o simplă utopie, şi nici faptul de a fi român nu este un accident, ci un fapt de a fi în lume pe care l‑am primit din mâna lui Dumnezeu. Da, părintele Justin, Cuviosul Justin a trecut la viaţa cea nestricăcioasă şi ne poate ajuta mai repede şi pe mai mulţi deodată. Dar mai aveam nevoie de el şi aici, mai exact acolo, la Petru Vodă. Am văzut odată o fotografie cu părintele Justin care privea prin lentilele unui binoclu militar. Această imagine sugerează de minune cam ce vreau eu să îţi transmit. De multe ori m‑am gândit că părintele Justin nu doar că ştie mai tot ce se petrece în ţară, dar se şi află la originea unor fapte, întreprinderi luminoase care stau ca o stavilă în faţa avalanşei de negură care ameninţă Biserica lui Hristos şi România. Părintele Justin a ctitorit biserici şi mănăstiri, a întemeiat obşti monahale, a susţinut prin rugăciune şi prin faptă nenumărate proiecte culturale, dar, mai presus de toate, şi‑a ales mucenicia slujirii aproapelui, până la ultima suflare. Primea zilnic sute de persoane care îşi deşertau la picioarele sale noianul de probleme şi nelinişti, pe care părintele Justin le făcea una cu pământul prin rugăciunea sa. Avea puterea extraordinară de a ridica din prăpastia deznădejdii sufletele năruite. Nenumăraţi oameni au aflat răspuns la problemele lor doar vorbind câteva minute cu părintele, despre subiecte care, aparent, nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu problema stringentă care îi adusese acolo. Alţii au primit dezlegarea adăstând la uşa chiliei sale. L‑am văzut cu puţin timp înainte de a fi internat la Cluj. Am ajuns noaptea, târziu, la Petru Vodă. Se făcuse ora 22 şi părintele încă mai primea oameni. Coada de la uşa chiliei sale părea că abia se formase. Era un călugăr care aştepta de la ora 10 să intre să se spovedească la părintele. Mi s‑a părut că are o răbdare de granit, pentru că avea puterea să îi lase continuu pe ceilalţi să intre, el lăsându‑se mereu la urmă. Aşteptam deja de o oră şi ceva şi mă încolţise oboseala drumului de la Bucureşti la Petru Vodă. Şi, dintr‑o dată, ca într‑o piesă de Eugen Ionescu sau ca într‑o nuvelă de Samuel Beckett, uşa pe care intrau pelerinii se deschise şi intră… un afro‑american. Persoana de culoare trece pe lângă noi, care stăteam cuminţi la rând, se apropie de părintele cel cu răbdare de oţel şi îi spuse în limba română: Doamne, ajută! Nu mi‑am revenit bine din surpriza situaţiei că tânărul călugăr îi zise: Măi, Ioane, măi… Am auzit că tu eşti legionar! Am început să râdem, uitând dintr‑o dată şi de oboseală şi de tensiunea aşteptării. Ioan a fost botezat ortodox de părintele Justin. Nu mă miră faptul că, la patruzeci de zile după adormirea părintelui Justin, din fotografia care stă pe fotoliul din care părintele îi sfătuia pe oameni, a izvorât mir. Dumnezeu a adeverit astfel nevoinţa mucenicească a părintelui, care s‑a jertfit până la capăt pentru aproapele său. „Mai mare dragoste nu este, decât să îşi pună cineva viaţa pentru prietenul său”. Nu mă surprinde nici că uleiul din candela care arde permanent la mormântul părintelui s‑a transformat în mir. Eu l‑am văzut doar de vreo cinci, şase ori, de fiecare dată întâlnirea cu părintele fiind diferită, luminând parcă alte dimensiuni ale vieţii duhovniceşti. Despre părintele ar trebui să depună mărturie ucenicii. Ei sunt îndreptăţiţi cu asupra de măsură să o facă. Dar pentru că părintele Justin este un sfânt şi în Ortodoxie sfinţii aparţin tuturor, îţi povestesc aici, pe scurt, ce am înţeles eu din întâlnirile mele sporadice şi puţine cu sfinţia sa. Mi‑am dorit mult să îl cunosc. Uneori dorinţa asta mi s‑a părut prea arzătoare, prea iraţională şi am suspectat‑o că ar fi pătimaşă. Mai întâi l‑am cunoscut prin cărţile cu şi despre el, care apăruseră în anii din urmă. Sunt câteva episoade din biografia părintelui care depăşesc imaginaţia şi creativitatea ori-cui, fie el scriitor, regizor sau pictor. Este, înainte de toate, acea scenă cutremurătoare în care părintele Justin săvârşeşte Sfânta Liturghie pe trupul unui muribund. „N‑am săvârşit niciodată o Liturghie mai fierbinte, în toate veşmintele ei, cu toate regulile ei, cum am săvârşit‑o acolo, pe acest cadavru”, avea să mărturisească părintele. Am ajuns într‑o iarnă la uşa chiliei sale. Părintele stătea pe atunci sus, în mănăstirea de călugări. Am aşteptat o vreme, mai întâi afară, pe un ger înţepător. Apoi am păşit pe un culoar mic, îngust, în faţa uşii chiliei sale. Simţeam o presiune sporită din plin de nerăbdare şi de efortul meu de a sintetiza totul într‑o frază, două, conştient fiind că în urma mea aşteptau să intre la părintele mulţi alţii, ştiind totodată că în faţa părintelui Justin oamenii stau ca nişte cărţi deschise şi că, de multe ori, cuvintele sunt de prisos. Am intrat împins, cumva, de valul creştinilor care se înmulţiseră la rând. M‑am aşezat în genunchi la picioarele sale şi i‑am spus pe scurt problema care mă frământa. Mi‑a dat soluţia la ea, m‑a miruit şi, înainte să ies pe uşă, i‑am cerut un cuvânt de folos pe care să îl urmez. Mi‑a spus aşa: Să te rogi neîncetat, să îţi creşti copiii în frica lui Dumnezeu şi să faci pace pe oriunde te vei duce. Pe drumul de întoarcere spre Bucureşti, privind retrospectiv întâlnirea, m‑a frapat chilia simplă, austeră, aproape sărăcăcioasă în care locuia părintele. Mi l‑am amintit stând uşor aplecat în faţă, gest prin care participa la suferinţele creştinului care şedea la picioarele sale şi care îşi deschidea în faţa sa sufletul. Nu mi s‑a părut întâmplător nici că primul sfat pe care mi l‑a dat se referea la Rugăciunea lui Iisus. În acel timp mă preocupa în mod deosebit tema, orice informaţie, fiecare sfat despre rugăciunea isihastă fiind binevenite. Povestindu‑i unui prieten monah întâmplarea, mi‑a spus că duhovnicii îmbunătăţiţi îţi dau primul sfat, primul cuvânt de folos în conformitate cu starea ta duhovnicească, cu ceea ce te frământă în acel moment. Am regăsit în jurnalul meu o însemnare din 20 martie 2011. Ţi‑o citesc. „Am intrat la părintele Justin, m‑am aşezat în genunchi în faţa sa, mi‑am adâncit privirile în ochii săi senini, şi i‑am mărturisit cu o strângere de inimă că, deşi încerc să mă rog mult, citesc acatiste peste acatiste, mă rog cu necredinţă. Ca şi cum jumătate din mine crede că Dumnezeu o să mă ajute, iar cealaltă jumătate s‑ar îndoi amarnic pentru că Dumnezeu îi ascultă doar pe cei curaţi, morali, virtuoşi. Cu o seară înainte, la sfârşitul conferinţei de la Iaşi, dedicată sfinţilor închisorilor, dintr‑o coastă pe care părintele Justin i‑o dăduse lui Danion izvorâse mir. Părintele mi‑a spus, aplecându‑se în faţă spre mine, ca un bunic sfătos şi bun: Măi, dacă aseară ar fi fost la conferinţă oameni necredincioşi, ar mai fi izvorât moaştele mir? Nu. Vezi? Dumnezeu ne dă după credinţa noastră. Trebuie să ne lăsăm cu nădejde sub pronia lui Dumnezeu şi să nu anticipăm noi asupra viitorului. Într‑adevăr, când omul anticipează viitorul, Îi îngrădeşte lui Dumnezeu libertatea de a interveni în viaţa lui. Tot atunci mi‑a spus: Astăzi oamenii aleargă în Grecia, în Rusia, în Ucraina să se închine la moaştele sfinţilor, când cel mai simplu ar fi să se retragă într‑o cămară, să citească acatistul unui sfânt şi în felul acesta nu ar trebui să se mai ducă nicăieri pentru că sfântul ar veni el, negreşit, la ei”. Cu o altă ocazie, am intrat cu Danion la el şi părintele mi‑a dat binecuvântare să strâng mărturiile despre minunile părintelui Ilie Lăcătuşu şi să facem cartea despre vieţuirea sa pentru Hristos şi ajutorul necurmat pe care îl oferă credincioşilor. I‑am spus: ‑ Părinte, dacă dumneavoastră îmi daţi binecuvântare, sunt sigur că o să iasă cartea. Şi părintele m‑a binecuvântat, râzând, şi mi‑a zis: ‑ O să iasă, o să iasă. Altădată, înainte de a ne porni pe drumul de întoarcere spre Bucureşti, părintele Justin ne‑a citit tuturor o rugăciune şi, cum stăteam eu pitulat sub patrafirul lui, a început să miroasă a flori uscate şi a mir, exact ca în capela în care se află moaştele părintelui Ilie Lăcătuşu. Mi s‑a părut straniu, de neînţeles, cum dintr‑odată am simţit acea mireasmă, care îmi era atât de familiară. Ultima oară când am intrat în chilia părintelui ne‑a dat să sărutăm o părticică de sfinte moaşte de la Aiud. Le‑am sărutat, cu noi fiind şi o maică. Moaştele au izvorât mir când maica s‑a atins cu buzele de ele, mirul rămânându‑i ca o pecete sfântă pe gură. Un amic, Ionuţ Crişan, mi‑a povestit o întâmplare din care putem înţelege de ce daruri minunate s‑a învrednicit părintele Justin încă din timpul vieţii. Prin 2007‑2008, Ionuţ a ajuns pentru prima dată la Mănăstirea Petru Vodă. A ţinut neapărat să intre în chilia părintelui şi să vorbească cu sfinţia sa. La Petru Vodă a regăsit două fete, pe care le cunoştea din vedere. Acestea erau însoţite de prietenii lor, doi arabi. Ionuţ le‑a propus să intre împreună la părintele, să primească un cuvânt de folos. Aceştia nu prea ar fi vrut să stea la coadă, fiind multă lume care aştepta la uşa părintelui. Ionuţ a insistat să rămână şi ei şi au intrat, într‑un târziu. Când au pătruns în chilia părintelui, nu mică le‑a fost mirarea când sfinţia sa le‑a zis, fiecăruia, pe nume. Dar ce miraţi au fost – aproape înfricoşaţi – cei doi tineri arabi când părintele le‑a rostit numele: Naşpan şi Sale. Părintele le‑a ţinut tuturor un cuvânt de folos, îndemnându‑i – printre altele – să citească Paraclisul Maicii Domnului. În acest timp, una dintre fete a început să plângă. Înainte de a ieşi pe uşă, fata a ţinut să îi mulţumească părintelui şi l‑a asigurat că o să îi urmeze întru totul sfatul. Ce se întâmplase? Misterul a fost elucidat mai târziu, când, reîntâlnindu‑se cu fata respectivă, Ionuţ a aflat că la acea întâlnire impresionantă, în timp ce toţi ceilalţi ascultau cuvintele de folos, doar ea auzea cu totul şi cu totul altceva: părintele o sfătuia să nu avorteze copilul pe care îl purta în pântece – era copilul unuia dintre cei doi arabi. Fata a urmat sfatul sfinţiei sale şi a născut, mai târziu, copilul. Dragă cititorule, am luat ultima binecuvântare de la părintele, ca de altfel miile de credincioşi adunaţi atunci la Petru Vodă, când aparent el era mort, întins în coşciug, iar eu viu. Deşi în realitate era, dacă e să ne gândim mai bine, pe dos. M‑am mirat că mâna sa dreaptă era încă moale, deşi trecuseră trei zile de la moartea sfinţiei sale. M‑a surprins mereu la părintele Justin o anumită filosofie a faptei, pe care le‑o preda tuturor celor care erau dispuşi să o înveţe. Dacă un om venea la el cu intenţia de a crea ceva ‑ o revistă, o instituţie, o mişcare socială, părintele îl binecuvânta, spunându‑i: ‑ Fă!, ‑ în acest fel punând început bun lucrării în cauză şi învăţându‑i, mai bine‑zis reînvăţându‑i pe oameni importanţa faptelor. Românul zilelor noastre este apatic şi apatizat ba de calculator, ba de telefonul mobil, ba de televizor, ba de principiul de viaţă „dolce far niente”, ba de psihologia eternului asistat – „ăştia nu ne mai dau nimic!”–, ba de hipnoticul coş de cumpărături de la Carrefour sau Mega‑Image, pe care l‑a transformat într‑un obiect social total. Ar trebui să îl rugăm pe părintele Justin să ne dea puterea de a pune în act tot ceea ce ne‑a învăţat prin cuvântul său şi mai ales prin faptele sale. A fost un om ale cărui fapte glăsuiau chiar mai mult decât cuvintele sale.

Vă recomand două albume extraordinare de icoane pe sticlă și fotografii din Bucureștiul interbelic

Le puteți comanda la numărul de mobil: 0722.463563. „Bucurestii la fotograf. Portraits of Bygone Bucharest” Va invitam sa rasfoiti ultimul nostru album, in editie bilingva, romana - engleza, in viziunea celor mai renumiti fotografi interbelici, Nicolae Ionescu si Iosif Berman si in interpretarea plina de inspiratie si savoare ale lui Dan C. Mihailescu (omul care aduce cartea la ProTv). Albumul se prezinta ca o "carte obiect", intr-un concept unicat , o cutie cu 50 de coli de dimensiuni mari (30X40 cm), dezvaluind un Bucuresti al contrastelor, intins pitoresc de la Palat la periferie. Fiecare coala are pe o fata o fotografie exceptionala, ca si expresie artistica, dar si ca document de epoca, iar pe celalta fata extrase din presa vremii care "comenteaza" respectiva fotografie. Dacă fotografiile lui Nicolae Ionescu sunt pline de strigăte, mirosuri şi culori vii pe care le poţi doar imagina, cele ale lui Iosif Berman (fotograful Casei Regale a Romaniei) sunt dominate de alb/negrul hainelor de gala, marturie a unei lumii aristocrate, care urma sa dispara in scurt timp, dar care dirija soarta Romaniei de atunci. Va invitam, asadar, sa ne bucuram impreuna de acest eveniment editorial avand, in nucleul sau lumea Bucurestilor de alta data, atat de departata de noi si de recenta in acelasi timp. Il puteti considera un cadou, obiect de protocol, ce poate fi oferit partenerilor si colaboratorilor dumneavoastra cu ocazia Sarbatorilor sau a diferitelor evenimente corporate. Atasam pentru o previzionare o prezentare 3D a acestui album, iar la dorinta dvs. putem sa vi-l aducem pentru o prezentare directa. Pretul unui album pentru comenzi mai mari de 10 bucati este de 294 lei (TVA inclus).

Va invit sa vedeti de asemenea si albumul nostru "Icoane pe sticla romanesti.Judecata copiilor", intr-o varianta bilingva (romana-engleza), propunandu-vi-l ca dar/obiect de protocol ce poate fi oferit partenerilor si colaboratorilor dumneavoastra cu ocazia Sarbatorilor sau a diferitelor evenimente corporate. Este o carte obiect intr-un concept unic pe piata din Romania, o cutie ca o icoana pe sticla, in care sunt 50 de coli cu reproduceri ale icoanelor pe sticla vechi (mestesug autentic romanesc), insotite pe verso de icoane si spuse ale copiilor despre Dumnezeu (asa cum s-au nascut ele in laboratorul de creatie al renumitului profesor Dorel Zaica). Pretul unui album este de 294 lei (TVA inclus).

La Editura Areopag a apărut cartea „Sfinții de lângă noi”

Cartea poate fi achiziționată de la Libraria Sophia. „Cartea lui Ciprian Voicila „Sfintii de langa noi - Intamplari, portrete, reflectii" este un puzzle incantator de eseistica urbana, file de pateric contemporan, exercitii de admiratie si uluitoare minuni. O carte ca o sezatoare de suflet, cu intamplari din vremea de azi, care, oricum ar fi ea, este vremea mantuirii noastre. Scrisa intr-un stil cald, familiar, lipsita de metafore fara rost si zorzoane lingvistice, cartea se asaza intr-un firesc al vesniciei de zi cu zi. In deruta generalizata a lumii de astazi, Ciprian ne impartaseste ce a auzit, a vazut si a simtit... Cartea aceasta este ca o floare pe caldaramul unei lumi agitate. Cine se va opri, o vedea! Miracolele se intampla intotdeauna langa noi.” Laurentiu Dumitru .

Minunea din acest an, de la sfârșitul conferinței „Avva Justin și Sfinții Închisorlor” (Iași, 19 martie)