Pomenirea de un an de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Justin Pârvu: 14 Iunie 2014

Ziua de pomenire a unui an de la trecerea la Împărăţia cea veşnică a Părintelui Justin Pârvu va fi cea de Sîmbătă, 14 Iunie 2014. Toţi cei ce l-am iubit şi vrem să ne exprimăm recunoştinţa la mormîntul său sîntem aşteptaţi de Părintele Justin să facem slujba de pomenire a sa împreună cu Sfinţii. Sursa aici.

Viața Sfântului Luca al Crimeei

Vă recomand o carte minunată pentru copiii de orice vârstă: „Palatul poveștilor” (Editura Areopag)

Poate fi comandată aici. De aici poate fi descărcată în format PDF.

Omul, o extensie a televizorului- din cartea „Sfinții de lângă noi”

Eram la un parastas la Băneşti. Mâncam, beam, dar, mai ales, rememoram întâmplări cu Sorin, prietenul nostru care a trecut, la o vârstă cam fragedă, prea fragedă pentru noi, la Domnul. Părintele paroh stătea în mijlocul nostru şi, fiind suficient de locvace, întreţinea atmosfera prietenos‑melancolică de la masă. Căuta să compenseze cumva pierderea lui Sorin, grea pentru toţi cei apropiaţi lui. Într‑o bună zi, părintele intră în ograda unei enoriaşe, să‑i sfinţească gospodăria. Era în preajma praznicului de Bobotează. Pătrunde în casă şi trece dintr‑o cameră în alta, înălţând rugăciuni către Dumnezeu şi stropind pereţii fiecărei încăperi cu agheasmă. Dintr‑odată, o văzu, proţăpindu‑se în faţa lui, pe stăpâna casei, poruncindu‑i pe un ton oţărât: ‑ Dă‑te mai repede la o parte, părinte, că pierd acţiunea telenovelei şi dup‑aia nu mai ştiu ce a făcut Esmeralda! Abia atunci şi‑a dat seama bietul părinte că, fără să vrea, se interpusese între femeie şi ecranul televizorului, obturându‑i vederea, contactul vizual cu telenovela pe care ea se obişnuise să o urmărească seară de seară, ritualic. Marile sărbători (Crăciunul, Sfintele Paşti) sunt ocazii propice să observi cum oamenii şi‑au pierdut reflexele sociale, bucuria de a fi împreună, de a se împărtăşi unii din prezenţa celorlalţi. Toţi privesc hipnotic „programul de sărbători de la TV”. Casele noastre, mediul nostru intim, se transformă subit în săli de cinematograf: ne holbăm la ecranul televizorului, indiferenţi la cel de lângă noi. Viaţa lui nu ne suscită atenţia – chiar dacă celălalt este copilul nostru, soţia sau mama noastră. În compensaţie, am devenit extrem de curioşi să pătrundem voyeuristic în vieţile VIP‑urilor TV, ale fotomodelelor, ale oamenilor de afaceri şi, mai ales, ale politicienilor. Ne comportăm, la nivel inconştient, ca nişte paparazzi cu vocaţie. Am renunţat să ne trăim vieţile. Televizorul ne‑a convins să trăim vieţile altora. Trăim prin delegaţie. Tindem să îi desconsiderăm pe străbunii noştri. Aceştia moşteniseră, prin tradiţia vie, obiceiul de a face din masă un act de comensualitate – actul de a mânca şi de a bea împreună –, un prilej de comuniune. Mâncau la mese de mică înălţime. Mesele din lemn erau rotunde, ceea ce făcea ca gradul de apropiere fizică dintre comeseni să fie mult mai mare decât acum. Masa începea, negreşit, cu o rugăciune rostită de stăpânul casei. El lua pâinea, o frângea şi o împărţea celorlalţi. Nu înainte să pună deoparte primul dumicat în memoria strămoşilor care au părăsit lumea terestră. Când mâncau, se priveau în ochi şi îşi povesteau întâmplările trăite în cursul zilei. Noi – mult mai civilizaţi – am adoptat la masă modelul bufetului suedez. Fiecare se duce la frigider, îşi extrage din el ce vrea, îşi prepară singur hrana. Se întâlnesc apoi toţi membrii familiei în sufragerie, se aşază în formă de semicerc şi privesc toţi, hipnotic, la ecranul televizorului. Televizorul este un dictator nevăzut. Sunetele fireşti – un cântec de pasăre, frunzişul unui copac, mişcat de adierea vântului, glasurile de copii – s‑au estompat. Când le auzim, din întâmplare, ni se par bizare. Deşi este un tiran, noi ne iubim televizorul aşa cum victima îşi iubeşte agresorul. Dacă am renunţa vreodată la el, am fi lipsiţi şi de sensul vieţii noastre: să privim încontinuu ce au mai trăit, de ieri până astăzi, ceilalţi. Eroul secolului XX nu este Superman, Spider‑Man sau Batman. Televizorul este eroul imbatabil, incontestabil al zilelor noastre: a învins toate argumentele împotriva lui. Giovanni Sartori ne‑a furnizat motive forte contra obiectului social total – televizorul. Privind continuu la ecranul televizorului, ne imbecilizăm. Ne aruncă într‑un nou stadiu, al post‑gândirii. Pentru homo sapiens limbajul şi simbolurile sunt determinante. Civilizaţia însăşi este produsul scrierii, în procesul ei un rol decisiv avându‑l trecerea de la culturile orale la cele scrise. Prin apariţia sa, televizorul a schimbat raportul de forţe dintre cuvânt şi imagine. Imaginea a devenit marcantă. Televizorul a început prin a fi o ustensilă necesară pentru informarea oamenilor şi a ajuns să creeze un nou tip uman, un anthropos nou, un nou model paideic, educativ. Copilul crescut în faţa televizorului este, în fapt, un video‑copil. Imaginile televizorului îi in‑formează mintea, i‑o modelează în conformitate cu caracteristicile imaginilor pe care le vede. Îl predispune la violenţă. Mintea copilului este ca un burete care absoarbe tot ce vede la televizor, fără discernământ. Un video‑copil, un copil educat de televizor, va privilegia instinctiv imaginea în detrimentul cuvântului. Va prefera jocurile pe calculator, jocurile video şi nu va simţi impulsul de a citi o carte. Educaţia sa nu se va face prin intermediul cărţilor, al cuvântului scris. Va creşte semiautist într‑o lume a lui, formată din imaginile idolilor săi şi din sunetele muzicii preferate. Va fi un homo‑videns, nu un homo sapiens, întrucât televizorul – aducând în prim‑plan imaginea, percepţia directă – l‑a împiedicat să îşi dezvolte capacitatea de abstractizare şi de înţelegere a realităţii. „Eşti pe sticlă, deci exişti” este un principiu dominant în practica noastră socială. Orice este promovat pe ecranul televizorului este, implicit, valoros – bun, frumos, adevărat, vrednic de urmat. Acest principiu, fals în realitate, generează întregul mecanism al relaţiei dintre privitor şi angajaţii televiziunilor. Televiziunea este întreţinută prin cohorta de „specialişti” în emisia logoreică de opinii despre orice. În fiecare zi, se perindă pe ecran analişti politici, analişti sportivi, designeri vestimentari, analişti de cancanuri, astrologi. În România noastră anomică şi contemporană, sunt emisiuni care perturbă categoriile noastre morale, ancestrale. O emisiune despre viaţa cotidiană a infractorilor, de pildă. Părintele îşi creşte copilul învăţându‑l să cultive binele şi să se abţină să comită orice act imoral. Copilul priveşte la televizor şi vede că acolo apar infractori de toate soiurile care îşi povestesc viaţa, emit opinii, îşi expun propria axiologie. Ceea ce vede copilul intră în contradicţie flagrantă cu toată educaţia primită: dacă apare „pe sticlă” înseamnă că este un model, „este cineva”. (Ciprian Voicilă)

Jucării noi pentru copii noi - din volumul „Sfinții de lângă noi”, partea a-2-a: O lume pe dos

I‑am cumpărat lui Miriam, fiica noastră, personajele din Albă ca Zăpada şi cei şapte pitici în mai multe versiuni: de format mai mic sau mai mare, mai reuşite sau mai degrabă nu, din punct de vedere estetic. De vreo două ori, Albă ca Zăpada mi s‑a părut a fi anorexică. M‑a ajutat să observ acest amănunt o mămică, prietenă de familie. M‑am gândit iniţial că producătorii au făcut economie la plastic: Albă ca Zăpada avea două picioare care aduceau izbitor cu două beţe sau cu două picioare de pui de găină. A urmat, pe firul temporal al întâmplărilor care ne‑au adus în apartament o maree de jucării primite de la diverşi prieteni, o jucărie mică. Pe cât de mică, pe atât de stranie: un soi de Barbie vulgară cu protuberanţe, o nimfetă care e şi înger fiindcă are şi aripi şi care stă într‑o poziţie clasică de lotus, într‑o asană. Nimfeta‑înger‑yoghină. Ceva care îţi busculează categoriile gândirii, care până mai ieri te ajutau să înţelegi şi să te mişti eficient prin lumea reală. Zilele trecute Miriam a primit o păpuşă cu ditamai buzele. Zici că şi‑a pus Botox în buze. O păpuşă siliconată în buze, provenită – de ce nu? – din Silicon Valley. Un prilej de reflecţie pentru mine. Carevasăzică ceea ce numeam altădată, cu admiraţie, cultură a devenit un instrument ordinar de manipulare pentru procesul global de vânzare‑cumpărare. Se vinde orice: bunuri, servicii, identităţi, sentimente, caractere. Virtutea străveche a fidelităţii – destul de rară în vremurile din urmă – a fost şi ea marketizată: cumpărătorii reali sau virtuali trebuie fidelizaţi. Mai ales adolescenţii, dar mai cu seamă copiii: ei sunt cumpărătorii de nădejde ai societăţii de consum de mâine. Fetiţele – revenind la povestea mea – trebuie crescute în cultura obsesiei pentru siluetă (deci într‑o cultură în care corpul prevalează în faţa sufletului/spiritului), trebuie să îmbrăţişeze de mici spiritualitatea sincretistă a Noii Ere – fundament al Noii Ordini Mondiale – şi trebuie să devină din fragedă pruncie adepte ale implanturilor cu silicon. Confuzie mentală, idolatrizarea corpului, comportament de consumator fidelizat pe zeci de ani, sincretism: noile valorile ale lumii în care trăim. Le putem arăta cu degetul, dar nu putem scăpa definitiv de ele. Jucării noi pentru copii noi. (Ciprian Voicilă)

Evenimentul Zilei ( din 17 martie 2014) despre „Sfinții de lângă noi”

Ultima carte a lui Ciprian Voicilă adună o serie de episoade excepţionale cu câteva dintre fi gurile cele mai luminoase ale ortodoxiei româneşti. O citeşti cu încântarea unui copil ce descoperă zecile de culori dintr-un caleidoscop. Aşa descrie Maica Ecaterina Fermo noul volum al lui Ciprian Voicilă "Sfinţii de lângă noi", apărut recent la Editura Areopag şi care va fi lansată la Teatrul Luceafărul din Iaşi, miercuri 19 martie, ora 19, împreună cu volumul "Avva Justin Pârvu – Mărturii. Amintiri. Minuni", în cadrul unei conferinţe cu intrare liberă susţinute de autor şi Danion Vasile despre Stareţul de la Petru Vodă şi Sfinţii Închisorilor. În caleidoscopul său, Ciprian Voicilă a adunat întâmplări personale legate de câteva dintre cele mai luminoase figuri ale ortodoxiei româneşti. Iată un episod inedit despre Părintele Justin Pârvu: "Prin 2007-2008, Ionuţ a ajuns pentru prima dată la Mănăstirea Petru Vodă. A ţinut neapărat să intre în chilia părintelui şi să vorbească cu sfinţia sa. La Petru Vodă a regăsit două fete, pe care le cunoştea din vedere. Acestea erau însoţite de prietenii lor, doi arabi. Ionuţ le-a propus să intre împreună la părinte, să primească un cuvânt de folos. (...) Când au pătruns în chilia părintelui, nu mică le-a fost mirarea când sfinţia sa le-a zis, fiecăruia, pe nume. Dar ce miraţi au fost – aproape înfricoşaţi – cei doi tineri arabi când părintele le-a rostit numele: Naşpan şi Sale. Părintele le-a ţinut tuturor un cuvânt de folos, îndemnându- i – printre altele – să citească Paraclisul Maicii Domnului. În acest timp, una dintre fete a început să plângă. Înainte de a ieşi pe uşă, fata a ţinut să îi mulţumească părintelui şi l-a asigurat că o să îi urmeze întru totul sfatul. Ce se întâmplase? Misterul a fost elucidat mai târziu, când, reîntâlnindu-se cu fata respectivă, Ionuţ a aflat că la acea întâlnire impresionantă, în timp ce toţi ceilalţi ascultau cuvintele de folos, doar ea auzea cu totul şi cu totul altceva: părintele o sfătuia să nu avorteze copilul pe care îl purta în pântece – era copilul unuia dintre cei doi arabi. Fata a urmat sfatul sfinţiei sale şi a născut, mai târziu, copilul". Sau o întâmplare, despre Justinian Chira, bătrânul Arhiepiscop al Maramureşului şi Sătmarului, cel care l-a adăpostit şi l-a ocrotit pe Nicolae Steinhardt. "Înainte de a ne porni pe drumul de întoarcere, ne-am ridicat de pe scaune, ca să facem o fotografie împreună. Lângă Înalt Preasfinţitul Justinian a nimerit un prieten de-al meu. Nu ştiu cum arhiereul l-a atins, involuntar, în dreptul plexului solar, şi atunci s-a întors spre acesta şi ia spus: - Tu ai fost un mare păcătos! Prietenul meu se întorsese de curând la Hristos venind din lumea drogurilor şi a desfrânării. (Adrian Pătrușcă)

O nouă marfă: identitatea- din cartea „Sfinții de lângă noi”

Motto: „Cel dominat colaborează la propria‑i exploatare prin afecţiune sau admiraţie.” Pierre Bourdieu Societatea românească este una a consumului ‑ iată un fapt incontestabil. Orice societate de consum se erijează într‑o instanţă care conferă indivizilor ei identitate. Iată o situaţie paradoxală, din următorul motiv: pe de o parte trăiesc într‑o lume care reclamă dreptul individului de a‑şi construi propria personalitate, aşa cum vrea el – refuzând din principiu imixtiunea altor forţe în propria lui interioritate – iar pe de alta, pentru simplul fapt că sunt un consumator de bunuri şi servicii, particip vrând‑nevrând la jocurile pieţei. Ne trezim astfel, involuntar, distribuiţi ca actori într‑un joc perfid şi mincinos, orchestrat de distribuitorii de bunuri şi servicii care sunt în realitate „distribuitori de identitate”. Să ne focalizăm acum atenţia pe etapele acestui (nou) proces social. Avem, pentru început, trei elemente: clientul potenţial, produsul comercial şi reclama specifică acelui produs. Ca să mă determine să îl cumpăr, producătorul va trebui să mă convingă să îl cumpăr. Cu alte cuvinte, va trebui să mă manipuleze pentru a fi sigur de reuşita întregului său demers. În acest moment al jocului social pe care vi‑l descriu aici, intră în scenă creatorul reclamei care, apelând la o întreagă imagerie (fiindcă imaginile pătrund instantaneu în subconştient, influenţează nemijlocit subconştientul, dar mai ales pentru că inconştientul fiinţei umane influenţează pe viitor comportamentul uman) va construi o relaţie tranzitivă între noua identitate pe care, chipurile, mi‑o conferă acel produs, dacă îl voi cumpăra, şi produsul în sine. Avem, aşadar, o listă de identităţi şi o listă de produse care oferă/instituie diverse identităţi. Să dăm câteva exemple de mesaje subliminale: dacă vrei să rămâi o femeie senzuală şi peste 40 de ani, ca Monica Bellucci, foloseşte rujul produs de compania The Monica Lipstick. Dacă vrei să fii un bărbat macho ca Antonio Banderas mestecă guma Orbit. Dacă vrei să fii un fotbalist renumit, ca David Beckham, bea Pepsi. Acesta este mecanismul simplu prin care piaţa produselor de consum devine permanent o piaţă în care ne sunt livrate identităţi. Maşinăria întreţinută de o multitudine de agenţi sociali stă ascunsă în spatele scenei noastre sociale. Îi vei descoperi existenţa dacă vei face imprudenţa de a arunca o privire în spatele cortinei. Ajunşi în acest punct al deconstrucţiei mecanismului de vânzare‑cumpărare a produsului comercial, trebuie să ne referim la un amănunt psihologic, la un ingredient esenţial în toată această reţea de imagini, oameni, trăiri şi obiecte. Cumpărând acel produs, odată cu noua identitate dobândită primim ca bonus acceptarea socială a semenilor noştri, un bun gata câştigat, care ne scuteşte (pentru un timp; o să vedeţi mai încolo de ce doar pentru un timp) de frustrarea de a fi un Oblio, un inadaptat social, dar şi de costurile pe care le implică efortul de a câştiga asentimentul, aprobarea celorlalţi. Suntem acceptaţi de ceilalţi pentru că identităţile promovate de şi pe piaţa bunurilor de consum sunt oferite prin intermediul reclamelor care sunt unanim acceptate. Ne place sau nu o reclamă, comentăm cu alţii despre ea, dar nimeni nu a pus sub semnul întrebării reclama în sine. În paranteză fie spus, marile metropole sunt asediate de reclame. Reclamele creează o suprastructură care a ajuns să ne supravegheze continuu viaţa. Trecem pe lângă o reclamă, cu indiferenţa cu care trecem pe lângă un copac. Reclamele constituie copacii, florile, adevărata vegetaţie a oraşelor. Acest adevăr despre relaţia produs‑acceptare socială, trecut prea des cu vederea, a fost expus admirabil de sociologul Zygmunt Bauman, un specialist în studierea procesului de globalizare şi a societăţilor de consum: „Aprobarea socială nu trebuie negociată pentru că a fost încorporată în produs de la bun început, dacă se poate spune aşa” A‑ţi căuta propriul sine, sinele autentic, pe piaţa de bunuri, constituie o veritabilă iluzie, afirmă filosoful şi sociologul francez Jean Baudrillard. Această identitate este doar o aparenţă, un simulacru, fiind fabricată. În fond, orice societate de consum substituie iubirea (nevoia general‑umană de a iubi şi de a fi recunoscut ca fiind valoros de către celălalt) prin tot acest joc al recunoaşterii sociale dobândite prin comportamentul de consum. De aici se desprind anumite concluzii practice. Prima ar fi că un creştin autentic reprezintă pentru arhitecţii şi inginerii societăţii de consum o categorie umană aparte, dificilă, glisantă, greu încadrabilă. Creştinul – datorită Predaniei în care se integrează voluntar – discerne între sentimentul autentic – iubirea – şi simulacrul, făcătura lui – acceptarea socială. El nu doreşte să fie acceptat, ci iubit. Merge chiar mai departe: caută iubirea absolută, veşnică, necondiţionată, adică pe Dumnezeu. El ştie că a fi iubit înseamnă şi a fi acceptat integral de către aproapele său, dar iubirea e mai presus de acceptare. Acceptarea e doar componenta secundară a iubirii. Creştinul e legitimat continuu în esenţa sa de către o altă instituţie decât Mall‑ul sau Carrefour‑ul. Biserica, prin Sfintele Taine, îl ajută să fie şi să se simtă iubit. Iubirea lui Dumnezeu, spre deosebire de iubirea difuzată în masă de antreprenorii societăţii de consum, nu este condiţionată, nu depinde de factori externi – bani, mijloace, materiale, ocuparea unei anumite poziţii în ierarhia socială. Cea mai frumoasă descriere a creştinului, paradoxală, iritantă pentru propagatorii noilor ideologii, o găsim în Epistola către Diognet: „Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă deosebită, nici nu duc o viaţă străină. Învăţătura lor nu‑i descoperită de gândirea şi cugetarea unor oameni, care cercetează cu nesocotinţă, nici nu o arată, ca unii, ca pe învăţătură omenească. Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le‑a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile băştinaşilor şi în îmbrăcăminte şi în hrană şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire minunată şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută. Locuiesc în ţările în care s‑au născut, dar ca străinii; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară străină le e patrie şi orice patrie le e ţară străină. Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masă comună, dar nu şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile. Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. Nu‑i cunoaşte nimeni, dar sunt osândiţi; sunt omorâţi, dar dobândesc viaţa. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi, sunt lipsiţi de toate, dar în toate au de prisos. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu aceste înjosiri; sunt huliţi, dar sunt îndreptăţiţi. Sunt ocărâţi, dar binecuvântează; sunt insultaţi, dar cinstesc. Fac bine, dar sunt pedepsiţi ca răi; sunt pedepsiţi, dar se bucură, ca şi cum li s‑ar da viaţă. Iudeii le poartă război ca unora de alt neam, elinii îi prigonesc, dar cei care‑i urăsc nu pot spune pricina duşmăniei lor”. Creştinul se situează aparent aici, dar, în fapt, este permanent dincolo. De aceea, agenţii globalizării, realizate prin consum, luptă îndârjit – utilizând televiziunea, presa, filmele de consum, reclamele – împotriva credinţei în Dumnezeu. Dacă o acceptă accidental, acel Dumnezeu nu trebuie nicidecum să fie creştin, ci unul global, al tuturor şi trebuie să fie exploatabil comercial. Există o întreagă industrie a beţigaşelor parfumate, a amuletelor, a bilelor, din diverse metale, care au gravat pe ele simbolul Yin‑Yang ş.a.m.d. Societatea de consum nu e doar refractară, ci şi ostilă credinţei într‑un adevăr absolut (ideologia relativismului afirmă pe toate căile că nu există adevăr, ci numai perspective asupra realităţii, şi toate sunt legitime). Luptă împotriva iubirii fireşti, reducând‑o la sex şi la atitudinea prin care unul dintre „parteneri” dispune în mod discreţionar‑sadic de celălalt). Societatea de consum se confruntă pe viaţă şi pe moarte cu Biserica, aceasta fiind din punctul ei de vedere – vorbind strict sociologic – instituţia care oferă satisfacţii mult mai durabile decât cele înscrise în oferta firmelor de orice fel (Biserica oferă, de pildă, satisfacţie morală) şi conferă legitimitate prin apartenenţa existenţială, concretă la ea (o legitimitate valabilă nu doar aici, ci veşnic, în viaţa de apoi). Biserica este cel mai redutabil adversar al consumerismului şi globalismului. Atuurile sociale ale Bisericii în faţa acestora sunt tradiţia ei bimilenară, rădăcinile ei adânci în mentalul colectiv, eficienţa testată în peste două mii de ani. Singura modalitate prin care putea fi echilibrat raportul de forţe dintre Biserică şi instituţiile globalismului economic era schimbarea gândirii creştinilor prin manipulare şi inducerea comportamentului consumerist. Dacă privim obiectiv şi sincer realitatea, vom constata că creştinii‑ortodocşi au propria lor televiziune (deci angajaţii ei sunt, vrând‑nevrând, interesaţi „să facă rating”), au propriile ziare şi reviste, propriile filme artistice (Ostrov‑ul a făcut „ravagii” în rândul publicului ortodox, datorită mesajului său explicit‑creştin). Societatea de consum, ca o mamă grijulie, se îngrijeşte în perioada posturilor de peste an de ei, oferindu‑le diverse produse alimentare „de post”. Creştinii beneficiază de „turism religios” (aşa numesc, de obicei, miniştrii turismului din România, pelerinajele). Reprezentanţii Bisericii accesează fonduri mai mult sau mai puţin europene. Duhovnicii apar „pe sticlă”, au emisiuni proprii. Şi ce este rău?, o să mă întrebaţi. Aparent este bine, este cât se poate de normal. Inteligenţa este capacitatea de a te adapta la situaţii noi. Omul adaptat este un om inteligent. O instituţie adaptată este o instituţie inteligentă. Doar că... prin toate aceste jocuri socio‑economice, Biserica Ortodoxă, care este universală prin fiinţa şi vocaţia ei, se autoîngrădeşte, se enclavizează şi preia tipare de gândire şi comportament secularizate şi secularizante şi/sau de inspiraţie protestantă. Toţi calculează, caută să îşi maximizeze profitul şi să‑şi diminueze costurile, îşi traduc bunurile şi serviciile într‑un preţ, practică – într‑un cuvânt – o economie a bunurilor economice sau a bunurilor simbolice, una capitalistă sau precapitalistă. În practică, toţi suntem interesaţi de profitul economic. Ne putem întreba: până unde va pătrunde spiritul capitalist în biserică? Va deveni Biserica, în viitor, o simplă maşinărie în angrenajul complex al societăţii globalismului economic? Jocul de‑a „hai să‑ţi livrăm o nouă identitate” s‑a multiplicat, atingând sferele superioare ale fiinţei umane. Sunt instituţii speciale care vând educaţie, valori, lucruri simbolice şi care, pentru a supravieţui pe piaţă, creează, prin legitimare, filosofi, politologi, scriitori, artişti plastici, critici literari, analişti de tot felul. Şi în sfera bunurilor culturale funcţionează acelaşi mecanism bazat pe relaţia de tranzitivitate dintre produsul cultural şi recunoaşterea socială. Cumpăr ultimul roman al lui Paulo Coelho sau ultima carte marca Dan Brown pentru că toată lumea bună discută, dezbate despre ele. Citind elucubraţiile oculto‑new‑age‑iste ale autorului brazilian sau ereziile reîncălzite ale lui Dan Brown le demonstrez celorlalţi, dar în primul rând mie însumi că sunt un intelectual. Doar, nu‑i aşa?, consum în acelaşi timp cu ceilalţi intelectuali ultimul produs cultural apărut pe piaţă. Dezvoltând aceeaşi logică, pot ajunge la concluzii năstruşnice, ionesciene, becketiene – dar funcţionale, în ciuda absurdului lor: dacă voi bea absint voi fi un poet genial ca Verlaine. Dacă voi întreţine relaţii homosexuale voi fi un filosof de calibrul lui Socrate sau un scriitor paradigmatic precum Shakespeare (comunităţile gay difuzează, din nevoie de legitimare, diverse dicţionare ale personalităţilor despre care afirmă că sunt gay, printre acestea figurând Socrate şi Shakespeare). Dacă voi bea zilnic, la fiecare interval de o oră şi jumătate un pahar cu lapte, voi fi un filosof existenţialist de talia lui Karl Jaspers. Oare? (Ciprian Voicilă)