Gânduri la vreme de încercare (1)

Cine ne va despărți pe noi de Numele preasfânt, preadulce al Domnului?
                                                                            *
În vecinătatea morții, viața își recapătă limpezimea. Dacă astăzi îți vei petrece ultima zi pe pământ, toate acele momente peste care mintea ta trecea în fugă, nonșalant, devin instantanee ale vieții, grele de sens: prezența caldă a soției (alteritatea ta biblică), privirea și joaca pruncilor tăi (tu, cel de mâine, în ipostaze ontologice inedite), cuvintele pe care le răspândeai în lume mecanic, momentele de retragere în sine pentru întâlnirea cu Dumnezeu (alteritatea maximă, radicală), acele acte care te defineau ca ființă umană (de la gândurile care ți-au populat mintea până la decizia de a întinde o mână de ajutor cuiva obidit de soartă), gesturile prin care semenii tăi ți-au împărtășit dragostea și grija...
Toate erau ale tale, toate îți fuseseră dăruite, doar că tu - prins în ritmul alert al vieții - ai inceput să le uiti, să le disprețuiești.
                                                                          *
Pe urmele Marelui Inchizitor, alegem pâinea în schimbul libertății iar și iar. Ne descotorosim de libertate ca de o imensă și inutilă povară.
Dacă am fi prețuit libertatea, am fi luptat pentru ea.
                                                                          *

Trăim vremuri binecuvântate în care nu mai putem fi și cu Hristos și cu lumea. Și călare și pe jos, și în căruță și în teleguță, și cu varza unsă și cu slănina în pod. Sau/SAU.
De mâine vin vremuri grele, mai ales pentru oamenii în vârstă. Fiecare dintre noi are în preajma sa pe cineva singur, bolnav, neputincios. Să îl ajutăm, după puteri, convinși fiind că prin noi Hristos Însuși îi întinde o mână izbăvitoare.
Să nu ne lăsăm asfixiați de iubirea de sine, de egoism, de micime sufletească.
                                                                          *
Noi experimente sociale, cu o arie de aplicabilitate foarte extinsă. Haideți să studiem comportamentul uman în condițiile în care: le impunem indivizilor să se autoizoleze cu lunile la domiciliu; le îngrădim drepturile și libertățile (la exprimare, la intimitate, la asociere); îi separăm pe liderii religioși de comunitățile credincioșilor; generăm suspiciune, ură, panică; îi anihilăm pe micii întreprinzători; impunem vaccinarea obligatorie; comutăm cadrul interacțiunilor umane din mediul real în cel virtual; îi constrângem pe oameni să se concentreze pe satisfacerea strictă a nevoilor inferioare (s-a zis cu cele superioare: nevoia de apartenență la un grup, nevoia de stimă, statut, autorealizare).
Europa întreagă este noul arhipelag Gulag. Noua ideologie globală este o combinație stranie de "Primul cerc", "1984" și "Minunata lume nouă".
                                                                       *
Liturghia de astăzi a fost una dintre cele mai frumoase liturghii la care am luat parte. Am fost mai puțini, dar mai conștienți de ce ne găsim acolo.
La sfârșit, cuvântul insuflat al părintelui Radu: Sfânta Împărtășanie este cel mai puternic antidot nu doar împotriva coronavirusului, ci și a morții; nu trebuie să ne temem de moarte - acum avem mai puține motive de temere decât am avut vreodată; ei, slujitorii altarului, ne vor pomeni în continuare, rămânem în comuniunea Duhului Sfânt; ei, preoții, nu vor pregeta să îi cerceteze pe cei bătrâni și neputincioși pentru a-i spovedi și împărtăși, dacă ei vor dori asta.
Lumi paralele: creștinii strânși în jurul "altarului de vară", deși preocupați de ceea ce le poate rezerva viitorul, s-au purtat firesc: s-au împărtășit cu bucurie, și-au vorbit, s-au încurajat.
Odată ieșit pe poarta bisericii, parcă ai intra în tărâmul Nimicului, din Poveste fără sfârșit, pustiitor pentru ținuturile în care mai palpită viața. Nu există magazin în fața căruia distanțarea socială să nu creeze suspiciune rece, nervozitate, bădărănie fățișă sau chiar transgresarea regulilor specifice distanțării sociale.
Atomizarea ultimă a lumii, aceasta ne este dat să trăim în aceste vremuri. Unii se vor increde total în stat și în dispozițiile care poate vor stăvili expasiunea coronavirusului, dar vor eroda sever comuniunea umană, alții își vor pune nădejdea doar în Dumnezeu și în Biserica sa. Asta este realitatea dramatică prin care suntem nevoiți să ne mișcăm. Fiecare este liber să aleagă. Și este responsabil pentru alegerea sa. (22 martie 2020)
                                                                      *
Când te rogi deasupra prăpastiei, când te rogi cu moartea suflându-ți în ceafă, mica și chinuita ta rugăciune capătă aripi, devine foc ce pârjolește totul în jur (toate înțelesurile și reprezentările dobândite din lume). Rugăciunea rămâne singurul punct de sprijin. Al tău și al lumii. Unde au dispărut acele 1000 de lucruri care îți înrobeau, până mai ieri, mintea, despărțindu-te de Dumnezeu? (Ciprian Voicilă) 

Icoanele care veghează peste harta României

[Text apărut în revista „Lumea monahilor”. Cartea, atât de utilă, mai ales acum, poate fi comandată aici]
În 2016, Editura Lumea Credinței publica sub semnătura lui Laurențiu Cosmoiu un ghid ilustrat al icoanelor făcătoare de minuni din România. După 1989, ca efect al câștigării libertății de a călători în lumea largă, creștinii din România au căpătat șansa de a se închina în lavre vestite din Grecia, Rusia, Ucraina sau Serbia. Au aflat, astfel, de sfinți noi și de icoane făcătoare de minuni, necunoscute nouă până mai ieri. S-a creat un dialog și o nouă comuniune, întemeiată pe aceeași credință în Domnul nostru Iisus Hristos. Moaștele și cultul pentru o serie de sfinți greci (Sfântul Nectarie al Eghinei, Sfântul Efrem cel Nou, Sfântul Gherasim Kefalonitul) sau ruși (Cuvioasa Matrona, Sfântul Ioan Maximovici, Sfântul Ioan Rusul, Noul Mucenic Evgheni) au pătruns în bisericile de la noi, în spațiul spiritualității românești, și ne-au câștigat pentru totdeauna inimile. Bine ar fi să împletim deschiderea noastră, proverbială, spre alte zări culturale cu buna cunoaștere a patrimoniului sacru autohton. Ghidul icoanelor făcătoare de minuni din România ne reamintește că de sute de ani românii au căutat alinare - îmboldiți de boli sau neajunsuri și de urgia vremurilor - la icoanele tămăduitoare care împânzesc, protector, acest tărâm. Pe unele le știm, pe altele mai puțin. De aceea, ghidul ne oferă o reproducere vizuală a fiecărei icoane în parte și o pagină din care cititorul află în ce așezământ se află icoana respectivă, ce minuni au fost săvârșite prin mijlocirea ei și care este povestea, „biografia” care se ascunde în spatele acelui obiect de cult.
Dintre cele 64 de icoane făcătoare de minuni, prezentate în carte, am ales câteva și am cules câteva informații relevante. În județul Argeș credincioșii se pot închina la trei icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului. Una dintre ele, de la Mănăstirea Nămăiești, a stat ascunsă sute de ani într-o stâncă uriașă. Icoana de la Mănăstirea Trivale (apărătoare de duhuri rele) a fost descoperită în 1930, ca urmare a unei viziuni: Maica Domnului i s-a arătat în vis preotului paroh Dumitru Georgian și i-a vestit unde se găsește icoana. Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Cetățuia- Negru Vodă a devenit cunoscută fiindcă, prin ea, au primit ajutor îndeosebi oamenii aflați sub înrâurirea vrăjmașului: cei posedați, precum și aceia care pătimesc diverse suferințe și încercări de pe urma vrăjilor și farmecelor. La Mănăstirea Glavacioc se găsește o icoană a Maicii Domnului (vindecătoare de boli, ajutătoare împotriva vrăjmașilor), care a fost găsită de un păstor, într-o peșteră, pe vremea domniei lui Mircea cel Bătrân. În județul Vrancea, la Mănăstirea Dălhăuți, se află o icoană a Maicii Domnului, de origine apostolică, pe care monahul Anufie a adus-o de la Ierusalim. Este vestită în rândul credincioșilor pentru „ajutor la vreme de secetă, pentru aducerea ploilor” și fiindcă este tămăduitoare de felurite boli. Tot pentru aceste mijlociri este cunoscută și icoana Maicii Domnului de la Schitul Valea Neagră, care a fost pictată la Moscova, în anul 1688. În județul Galați, la Mănăstirea Adam întâlnim cea mai cunoscută icoană făcătoare de minuni din Țara de Jos a Moldovei. Ea a fost salvată de la mistuirea prin foc, de un călugăr, și dinaintea ei s-a vindecat o mulțime de credincioși, care sufereau de diferite boli (epilepsie, paralizie, boli epidemice sau de piele).
Cunoscută este și icoana Maicii Domnului de la Mavromol („Stâncă Neagră”, în limba greacă), ca tămăduitoare de boli și apărătoare de ispite și de gânduri rele. În județul Prahova, avem icoana Maicii Domnului „Siriaca” (datează din secolul al XVI-lea; în ea, Preacurata și Pruncul au trăsături blânde, copilărești), ajutătoare a căsniciilor și a femeilor care doresc să aducă pe lume prunci. La Mănăstirea Zamfira întâlnim o altă icoană a Maicii Domnului, tămăduitoare de boli și păzitoare împotriva ispitelor. Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Pissiota, izvodită de pictorul Eustațiu Stoienescu (1884-1959), este izvorâtoare de mir. În Biserica Maica Precistă, din Ploiești, se găsește o icoană a Preacuratei „apărătoare a celor necăjiți, împăciuitoare a celor învrăjbiți”. Ea a fost donată în 1877 de țarul Alexandru al-II-lea. În Mănăstirea Suzana există o icoană a Maicii Domnului, zugrăvită în secolul al XIX-lea, protectoare împotriva furturilor și tâlharilor. Și în București avem mai multe icoane făcătoare de minuni. La Biserica Mihai Vodă există o copie a icoanei Maica Domnului Hodighitria („Povățuitoarea” sau „Îndrumătoarea”), în fața căreia multe femei se roagă pentru a deveni mame și mulți oameni suferinzi își află tămăduirea. Despre ea mulți martori au povestit că își schimbă trăsăturile feței, prevenind, astfel, tot felul de pericole și necazuri. La Biserica Olari găsim o altă icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului care a fost adusă în România, în 1810, pe timpul războiului ruso-turc, de niște preoți și călugări refugiați de la Mănăstirea Arnachiul, din Turcia. Este o icoană tămăduitoare ce cancer. O altă icoană a Maicii Domnului, vindecătoare de boli grave, găsim în Biserica Icoanei. Despre ea se spune că a fost dăruită sfântului locaș de voievodul Constantin Brâncoveanu. La Biserica Colțea credincioșii se pot închina dinaintea unei icoane deosebit de frumoase, a Maicii Domnului, atribuită pictorului Pârvu Mutu. De jur-împrejurul ei vedem scene din „Acatistul Bunei Vestiri”. La Biserica Doamnei întâlnim o altă icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, în fața căreia și-au găsit alinarea neputințelor trupești și sufletești mulți oameni. Printre ei, sufletele chinuite de sentimentul singurătății. La Biserica Buna Vestire („biserica rugătoare pentru săraci”, cum o numea Preafericitul Patriarh Teoctist), icoana făcătoare de minuni a Sfântului Antonie cel Mare atrage săptămânal mulțimi întregi de credincioși: unii sunt împovărați de boli, alții vor să-și întemeieze o familie, alții au diverse examene de trecut sau întâmpină dificultăți financiare. Icoana Sfântului Antonie cel Mare a scăpat nevătămată, în 1847, când flăcările au mistuit biserica și o bună parte din București. O altă icoană foarte cercetată de credincioși se găsește la Biserica Vergului. În ea este zugrăvit Sfântul Mare Mucenic Mina, în ținută ostășească, argintie. În fața ei se închină cu evlavie și cu credința că vor fi ascultați atât oamenii bolnavi, cât și cei păgubiți sau soții în a căror familie a pătruns insidios vrajba. În Biserica Sfântul Gheorghe-Nou, o icoană stă de strajă la mormântul Brâncovenilor: icoana Sfintei Cuvioase Parascheva. Credincioșii mărturisesc și astăzi o minune petrecută cu ea: icoana a plâns cu puțin timp înainte ca Biserica Sfânta Vineri-Hereasca, din București, să fie demolată. În județul Constanța, la catedrală, credincioșii se roagă dinaintea Maicii Domnului „Prodromița”, pictată la Athos – potrivit tradiției, icoana s-a pictat singură, prin minune dumnezeiască. Ea a fost ferecată în argint, pe timpul șederii sale la Schitul Durău, iar de acolo, în 1935, a fost dusă la Constanța.
În județul Buzău, la Biserica Banu, există o icoană a Maicii Domnului, veche de peste 440 de ani. Este cunoscută ca tămăduitoare de boli și de epidemii. În județul Ifov, Mănăstirea Pasărea adăpostește o icoană a Maicii Domnului tămăduitoare de boli, apărătoare de cutremure și felurite primejdii. La Mănăstirea Căldărușani credincioșii se închină înaintea unei icoane a Maicii Domnului, cunoscută ca ocrotitoare a celor prigoniți. Tot în Ilfov, la Mănăstirea Țigănești există o icoană a Maicii Domnului, care datează din secolul al-XVII-lea. Despre ea se crede că tămăduiește beteșugurile sufletești și trupești, ocrotește mamele, îi ferește pe oameni de incendii. În județul Tulcea, la Mănăstirea Celic-Dere există o icoană tămăduitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, care se curăță singură. În ea, Mântuitorul își ține capul ușor-înclinat spre dreapta și are ochii întredeschiși. Cele mai numeroase icoane făcătoare de minuni se găsesc în cadrul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Dintre ele, cele mai cunoscute sunt icoana Maicii Domnului „Închinătoarea”, de la Mănăstirea Neamț – adusă de la Constantinopol de Patriarhul Ghermano, recunoscută ca „mare ajutătoare a călugărilor și mirenilor, vindecătoare a insomniilor și a duhurilor rele, vindecătoare de epilepsie” –, icoana Sfintei Ana de la Mănăstirea Bistrița – „ajutătoare în vreme de secetă, alinătoare și mângâietoare a suferinței sufletești și trupești, ajutătoare mai ales a mirenilor” –, icoana Maicii Domnului Hodighitria, de la Trifești – în fața căreia se vindecă bolnavii de epilepsie, copiii și femeile, dar și oamenii dezbinați de vrajbă –, icoana Maicii Domului „Axionița”, de la Mănăstirea Agapia – care este „aducătoare de ploaie, vindecătoare și protectoare a smeritelor călugărițe, apărătoare de foc, cutremure, holeră și primejdii, vindecătoare de molime” –, o altă icoană foarte cunoscută a Maicii Domnului „Axionița” aflându-se la Mănăstirea Sihăstria (pictată la începutul secolului XX de un monah român de la Sfântul Munte, ea îi ajută pe oamenii primejduiți, pe cei care pătimesc de pe urma secetei, dar și pe aceia care au pierdut diverse bunuri. Vestite sunt și icoana Maicii Domnului „Axionița” de la Durău („apărătoare de calamități naturale, protectoare în vremuri de grele cumpene și încercări”), icoana Maicii Domnului cu trei mâini, de la Mănăstirea Neamț (despre care se știe că apără de molime, calamități, secetă și este aducătoare de roade bogate), icoana Maicii Domnului de la Schitul Rarău și mai ales icoana Ei de la Mănăstirea Putna – „mare vindecătoare de boli, izbăvitoare de demoni și duhuri necurate”, ea a fost dăruită sfântului locaș chiar de domnitorul Moldovei. În județul Iași, una dintre cele mai cunoscute icoane este aceea a Sfântului Spiridon, de la Biserica Sfântul Spiridon-Iași. A fost pictată în 1757. Sute de ani, îngenuncheați în fața ei, mulți oameni suferinzi și-au aflat tămăduirea. În Cluj, icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Nicula (pictată pe lemn, în 1681, de preotul Luca din localitatea Iclod), strânge anual, pe 15 august, de hram, sute de mii de pelerini veniți din toată țara. A izvorât mir de mai multe ori, este cunoscută ca izbăvitoare din primejdii, iar în vremea dictaturii comuniste a fost confiscată, o vreme, de autoritățile militant-atee.
În județul Vâlcea, la Mănăstirea Dintr-un Lemn, credincioșii români au un alt odor: o icoană a Maicii Domnului („mare vindecătoare de boli și suferințe omenești”) despre care tradiția spune că a fost găsită de un cioban, ca urmare a unei viziuni cerești, în tulpina unui stejar falnic. Ea este o copie fidelă a icoanei pictate de Sfântul Evanghelist Luca, originalul aflându-se în Sfântul Munte Athos. Multe și felurite sunt încercările prin care creștinii de astăzi sunt nevoiți să treacă. Dar când vezi prin câte icoane – adevărate porți spre veșnicie – se arată puterea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a Maicii Sale și a sfinților, simți cum în adâncul inimii speranța în mai bine reînvie ca o flacără ce se înalță fără veste din cenușa în care a ars, amar de vreme, mocnit. Ciprian Voicilă

La vremuri de cumpănă, vrem alinare nu alienare

Ce putem face când aparent nu mai putem face nimic? Spectrul coronavirusului ne amenință, de la o zi la alta, fragilitatea vieții. Oamenii duhovnicești se spală pe mâini, iau vitamina C, dar nu uită de mijloacele duhovnicești.
O scurtă anamneză: rostirea deasă a Rugăciunii „Doamne Iisuse” - recomandată de stareții de la Optina, mai ales în vremuri de mare tulburare; Psalmul 90 - despre a cărui putere Starețul Varsanufie de la Optina îi vorbise în repetate rânduri ucenicului său ( greu-încercat) Nikon Vorobiov; citirea Psalmilor, așa cum ne-o indică Sfântul Arsenie Capadocianul. Dar, înainte de toate: să fim credincioși, nu necredincioși.
Cu ani în urmă, i-am cerut sfatul Părintelui Justin Pârvu, într-o problemă care nu îmi dădea pace. Mi-a răspuns, atrâgându-mi atenția că „Dumnezeu ne dă pe măsura credinței noastre”.
Corona :)) ne oferă șansa să redevenim isihaști. Poate, cine știe?, eroi...
                                                                       *
Doar o parte din doctorii care lucrează zi și noapte în interesul bolnavilor, și pe care îi avem în București: Sfinții Dimitrie, Spiridon, Nectarie, Ciprian, Mina, Luca al Crimeei, Constantin Brâncoveanu, Efrem cel Nou, împărații Constantin și Elena, Calinic de la Cernica.
Buzoienii au - la "bisericuța copiilor" - moaștele Sfântului Stelian.
La Aiud, în vestitul osuar, avem moaștele noilor martiri și mărturisitori. Apropo, printre sfinții închisorilor îl avem pe doctorul fără de arginți, Dumitru Uță.
Cineva să facă o hartă a României cu aceste "locuri de prevenție și/sau tratament". Ca stat, nu îi poți interzice Bisericii să își exercite lucrarea sfințitoare și tămăduitoare în rândul credincioșilor. Nici mie, ca cetățean, nu îmi poți interzice accesul într-un loc în care eu consider că voi obține protecție sau vindecare. Cu atât mai mult cu cât, pe fondul acesta de psihoză colectivă, înainte să ne pierdem viețile, ne putem pierde mințile.
Ar fi trebuit să ne asociem și să facem o demonstrație pentru neînchiderea bisericilor. Acum cred că este prea târziu.
                                                                           * 

Toate asociațiile creștin-ortodoxe ar trebui să lase orgoliile conjuncturale la o parte și să organizeze o demonstrație, fie ea ilegală, în favoarea menținerii bisericilor deschise. Cine își asumă acest act de credință și de onoare?
 Nu din bravadă propun să milităm pentru ca bisericile să rămână deschise.
Se recomandă, pe toate canalele media, autoizolarea la domiciliu. În casă, singura ta relație cu realitatea este mediată de canalele media (sic!). Ieri seară, spre exemplu, toate așa-zisele știri de la ProTv au fost NUMAI despre pericolul real sau potențial întruchipat de corona.
Premisa statului potrivit căreia ființele umane nu ar avea nevoie acum, când moartea ne suflă în ceafă, decât de asistență și tratament medicamentos este complet falsă. Ce te faci cu oamenii dezorientați, panicați, cărora nu are cine să le adreseze o vorbă bună? În Biserică ar putea să găsească această alinare. Dacă de mâine bisericile vor fi închise, acestor oameni le va fi refuzat acest ajutor. Și sub pretenția perversă că, în acest fel, viața le este pusă la adăpost.
Psihoza corona a fragmentat și mai adânc relațiile dintre oameni. Nu doar moartea ne paște, ci și anticamera ei: alienarea, atomizarea extremă, prăbușirea ultimă în individualitate. Un strănut îl transformă pe aproapele nostru într-un potențial atentator la viața noastră. Priviți mai atent în jur și o să înțelegeți mai bine la ce mă refer.
Cine mai întreține astăzi flacăra speranței între oameni? (Ciprian Voicilă)

Sfântul Nichifor cel Lepros: "Să le spui oamenilor sa nu se teamă de coronav...

Patima lăcomiei - cauze, efecte, leacuri vindecătoare

 [Publicat în Ziarul Lumina]
Începutul Postului Mare este un prilej binevenit să abordăm o problemă de ordin psihologic și duhovnicesc de larg interes: dependența de bunurile alimentare, însoțită de plăcerea de a consuma preparate culinare cât mai gustoase. Este păcat să ne potolim foamea? Este o întrebare la care găsim răspunsul în învățătura Sfinților Părinți. 
Săptămâna aceasta, care a inaugurat Postul cel Mare, în intimitatea oferită de biserica din parohia fiecăruia, la lumina caldă a candelelor și sub privirile blânde ale sfinților din icoane, am ascultat, cufundați în adâncul nostru, cuvintele Sfântului Andrei Criteanul: „Postind Domnul patruzeci de zile în pustie, la urmă a flămânzit, arătând firea cea omenească. Suflete, nu te lenevi, de va năvăli asupra ta vrăj­mașul, alungă-l departe de la picioarele tale, prin rugăciuni și postire”.

Când foamea devine patimă
Biserica ne îndeamnă să postim fiindcă prin post și rugăciune sufletul își recapătă libertatea, desprinzându-se din rețeaua patimilor și dependențelor.
Ideea că fericirea și pacea sufletească pot fi dobândite doar dacă îți limitezi, pe cât posibil, dorințele este străveche. O regăsim exprimată exemplar în filosofia antică, de la Socrate la stoicii care au trăit pe vremea Imperiului Roman. De pildă, Seneca îl sfătuia pe discipolul său Lucilius: „E bine să îl tratați (pe trup) cu ceva asprime, ca să nu fie nesupus spiritului: hrana să potolească foamea, băutura să stingă setea, haina să apere de frig, casa să fie pavăză pentru vremea rea”.
Este păcat să ne potolim foamea? Potrivit învățăturii Sfinților Părinți, răspunsul este cât se poate de clar: nu. Foamea este un afect, o necesitate naturală, firească. Acest afect devine patimă doar dacă actul de a ne hrăni se transformă într-un scop în sine: când ne desfătăm cu plăcerea de a degusta mâncăruri cât mai variate, realizate după rețete cât mai rafinate. La fel, când ajungem în situația de a mânca peste măsură.
În Patericul egiptean întâlnim multe întâmplări și ziceri ale părinților trăitori în pustie, care au în centrul lor patima lăcomiei. Astfel, Avva Pimen cel Mare ne învață că dacă ne îmbuibăm cu mâncare, sufletul nostru nu va mai putea fi atent la prezența lui Dumnezeu, iar mintea noastră nu se va mai putea concentra la rugăciune și la celelalte îndeletniciri duhovnicești. Unui vizitator, care îl întreba ce să facă să dobândească teama de Dumnezeu, Cuviosul Pimen îi răspunde: „Cum putem să dobândim teama de Dumnezeu cu burțile pline de brânză și cu putini întregi de saramură?” Tot el, în alt context, învăța: „Dacă îmbuibarea n-ar fi venit în suflet, mintea n-ar fi căzut în mrejele dușma­nului”. Referindu-se la modul în care patima lăcomiei poate provoca apariția altor patimi, slăbănogind sufletul, Avva Ioan cel Pitic se întreba pe sine: „Cine-i mai puternic decât leul? Și totuși din cauza pântecelui pică în capcană și toată puterea lui se face de râs”. Într-o apoftegmă, Amma Sinclitichia relevă importanța majoră a postului, susținut de rugăciune, în lupta cu gândurile păcătoase: „După cum leacurile cele tari alungă veninul fiarelor, tot așa rugăciunea și postul alungă orice gând rău”. Și Avva Tithoe ne învață că putem păstra neîntinată inima noastră, dacă vom fi atenți la cuvintele pe care le rostim și dacă ne vom înfrâna, pe cât posibil, poftele alimentare: „Cum ne vom păzi inima, dacă ne deschidem gura și pântecele?”, se întreba bătrânul purtător de Dumnezeu.

„Cele contrare se vindecă prin cele contrare“
În unele scrieri ascetice ale Sfinților Părinți, patima lăcomiei pântecelui (gastrimargia, în limba greacă) este analizată amănunțit, credinciosului înfățișându-i-se cauzele acesteia, simptomatologia specifică și efectele nocive pe care le poate avea, pe termen lung, asupra sufletului omenesc. În celebra sa scriere, „Scara Raiului”, Sfântul Ioan Sinaitul îi dedică acestei patimi un întreg capitol (al XIV-lea), descriind-o în culori vii: „Lăcomia stomacului este fățărnicia pântecelui. Săturat, strigă că e lipsit; și ghiftuit, și plesnit de sătul, țipă că îi e foame. Lăcomia pântecelui e bucătar iscusit, născocind tot felul de mâncări gustoase. (...) Lăcomia pântecelui este o amăgire a ochilor, care, înghițind puține, dorește să le înghită pe toate”.
Sfinții Părinți ne învață că patimile se generează unele pe altele, amenințând să înlănțuie cu totul sufletul creștinului. Principala patimă pe care o provoacă lăcomia este desfrânarea. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Săturarea de bucate este maica curviei. Cel ce-și îngrijește stomacul său și luptă să biruiască duhul curviei este asemenea celui ce voiește să stingă pârjolul cu gaz”. Patima lăcomiei, odată satisfăcută, poate provoca o mulțime de neajunsuri celor care încearcă să viețuiască duhovni­cește: învârtoșarea inimii, somnul la vremea rugăciunii, lenea, multa vorbire, nesimțirea, fala, îndrăzneala necuviincioasă.
Care ar fi remediile duhov­ni­cești, dovedite ca eficiente, împotriva acestei patimi? Sfântul Ioan Scărarul ne învață că trebuie să înfruntăm cu bărbăție, cu hotărâre această dependență, cultivând, îna­inte de toate, o stare lăuntrică de pocăință. Trebuie să ne amintim, cu regret, de păcatele noastre.
Cumpătarea la mâncare este o altă cale prin care putem ține sub control impulsul de a mânca mai mult decât este necesar sau de a ne desfăta cu mâncăruri cât mai gustoase. Pentru a nu-și hrăni celelalte patimi, Sfântul Ioan Scărarul le recomandă în special celor tineri să cultive înfrânarea de la bucate: „Când trupul ne este în plină vigoare, să ținem înfrânarea în toată vremea și în tot locul”. Pentru vindecarea dorinței insa­țiabile de mâncăruri, Sfântul Ioan nu recomandă trecerea bruscă la un regim alimentar sever, bazat doar pe apă și pâine, ci renunțarea treptată la anumite preparate: „Dacă nu ne aflăm sub un război foarte greu (al patimilor) sau nu ne amenință primejdia unor căderi, să tăiem întâi mâncărurile care îngrașă, pe urmă pe cele care aprind (simțurile), apoi pe cele ce ne fac plăcere”.
Un principiu des întâlnit în scrierile ascetice, pe care ni le-au lăsat moștenire Sfinții Părinți, este acela că „cele contrare se vindecă prin cele contrare”. Prin urmare, lăcomia de bucate se vindecă prin obișnuința de a posti, cu măsură, în zilele rânduite de Biserică. Sfântul Ioan Sinaitul ne relevă beneficiile duhovnicești pe care postul le procură sufletului: el face ca rugăciunile noastre să fie curate, luminează sufletul, păzește mintea, înmoaie învârtoșarea inimii, readuce sufletul la starea de smerenie și îl liniștește, potolește vorbirea cea multă, ușurează somnul, însănătoșește trupul, alungă patimile, ne ajută să dobândim iertarea păcatelor. Postul este, în concluzie, „ușa și desfătarea raiului”. (Ciprian Voicilă)

Prietenul meu care s-a suit la Cer

[Articol publicat în revista „Lumea Monahilor”] 29 octombrie 2019. Ora 17.31. Primesc un sms prin care o prietenă mă anunță că Mircea Stanciu a trecut la cele veșnice. După 3 ani de luptă cu o boală cumplită. Mintea mi-e invadată de flash-uri de amintiri, stârnite de o durere care s-a refugiat în miezul ființei și nu se dă smulsă de acolo.

                                                                                 *
Era în Vinerea Mare a anului 1995. Am ajuns dis-de-dimineață la liceul nostru, din Pătârlagele, un mic orășel din județul Buzău. Pomii erau înfloriți și un soare proaspăt încălzea întreaga fire, retrezind-o la viață. Cu câteva zile înainte, Mircea și cu mine ne hotărâserăm să ținem post negru. Primul nostru post negru. Mircea descoperise Autobiografia Sfântului Paisie Velicikovski și îmi povestea, cu mare încântare, fragmente din ea. Se gândise ca în această zi să dublăm nevoința postului cu efortul de a străbate distanța dintre Pătârlagele și Schitul Cârnu, întemeiat de Sfântul Vasile de la Poiana Mărului. Un mic detaliu, din care înțelegem că, în viață, nimic nu se petrece la întâmplare: în amurgul vieții sale, Mircea avea să-l cunoască pe minunatul părinte Macarie Beșliu, fostul stareț al Mănăstirii Poiana Mărului, căruia îi va purta o adâncă evlavie și recunoștință. Revin la Vinerea Mare a anului 1995. Zis și făcut: ne pornim plini de râvnă la drum. Îmi amintesc parcă ar fi fost ieri: străbatem o punte destul de lungă. Pășim atent, fiindcă se leagănă amenințător sub noi și, din loc în loc, lipsesc scânduri, iar prin golurile create zărești șuvoiul năvalnic. Coborâm, în sfârșit, la malul gârlei, luăm apă în pumni, ne-o azvârlim pe față, dar ne ținem buzele strânse: nu cumva să pătrundă vreo picătură, să încălcăm postul.


                                                                                *
L-am cunoscut pe Mircea pe la vârsta de 15 ani. Între 15 și 18 ani, ne-am căutat adevăratul sine, oglindindu-ne unul în celălalt. La vremea aceea, călăuze nu ne-au fost oamenii, ci cărțile. Oamenii-reper s-au ivit în viețile noastre mai târziu. De la o zi la alta făceam noi descoperi: ne cădeau în mâini cărțile acelea a căror lumină fusese ținută, decenii de-a rândul, sub obroc, în anii beznei comuniste: Jurnalul fericirii, romanele lui Eliade, eseistica lui Cioran, cursurile lui Nae Ionescu, Ascetica și Mistica părintelui Stăniloae. Câte ore minunate am petrecut, întorcând pe toate fețele cele trei soluții propuse de monahul Nicolae de la Rohia în Testamentul său politic! Știu că de la Mircea am împrumutat, pentru prima oară, scrisorile despre viața monahală, scrise de Cuviosul Gheron Iosif. Existau, desigur, și marile romane, care îi ofereau lui Mircea prilejul de a iniția, în cercul prietenilor săi, un fel de joc: cine, dintre noi, seamănă cu Pașadia, Pirgu sau Pantazi? Care dintre noi, aduce la fire și înclinații cu Aleoșa, Ivan sau Dmitri Karamazov? Cu câtă încântare am citit împreună cel mai frumos roman scris vreodată despre prietenie, Narziss și Goldmund! Bineînțeles, chipul său lăuntric aducea mai mult cu ascetul Narziss, iar firea mea cam lăbărțată, care mă mâna ca o apucată, în toate direcțiile, mă recomanda pentru rolul de Goldmund. Mircea făcea lucrurile temeinic, mergând întotdeauna până la capăt. De pildă, învățase foarte bine limba engleză. În drumețiile noastre, pe la cabanele din munții Buzăului, ne entuziasma cântând melodii folk, aflate în mare vogă în grupurile studențești. Parcă-l văd, cu pletele fluturându-i în vânt, îmbrăcat în geaca de blugi, luminat de flăcările unui foc de tabără, cântând Fată verde. Adia printre noi și un aer al libertății anticomuniste, un spirit antiiliescist, ca să zic așa, al cărui centru iradiant era Piața Universității. Mai bine golan decât comunist devenise un adevărat imn și în grupul nostru.

În anii de liceu, Mircea descoperise rolul formator al jurnalului. A ținut jurnal până aproape de sfârșitul vieții. În notațiile sale, avea o capacitate extraordinară de sinteză. Peste ani, aveam să descopăr în viața Cuviosului Serafim Rose, scrisă de monahul Damaschin Christensen – pe care tot Mircea mi-a dăruit-o  – aceeași importanță, cu implicații duhovnicești, de cunoaștere a sinelui, acordată jurnalului. Jurnalul ținut cu sinceritate este o oglindă în care te vezi așa cum ești tu în realitate, cu bune și cu rele. În el ți se descoperă mai limpede asperitățile ființei, pe care trebuie să le „șlefuiești” până devii, în conlucrare cu Dumnezeu, un tot armonios. Stilul literar al lui Mircea păstra ceva din aroma cronicarilor.

                                                                                  *

Ca student la Facultatea de Istorie a Universității București, Mircea ar fi vrut să studieze efectele paisianismului în cultura română. Își păstrase același interes pentru isihasm, o preocupare care va deveni una de căpătâi la maturitate și își va atinge punctul culminant spre sfârșitul vieții sale pământești. Alte amintiri îmi revin în memorie: odată stabilit, ca student, în capitală, Mircea mi-a arătat o dimensiune tainică a Bucureștiului: acele locuri sacre în care se întâlneau regulat tinerii însetați de un ideal transcendent. Îmi amintesc cum, într-o iarnă dintre ani, în vreme ce din cer cădeau fulgi mari de nea, am urcat, condus de el, treptele Bisericii Ruse. În epicentrul unui București zbuciumat și plin de larmă, atmosfera de intensă rugăciune, din interiorul bisericii, liniștea aceea palpabilă, tinerii și tinerele urmărind atent gesturile pline de sens pe care le făcea părintele Vasile, la slujba Vecerniei, trăsăturile luminoase ale sfinților, zărite în icoane, care îți încălzeau inima, totul părea atât de ireal!

                                                                                   *

Alte flash-uri: drumurile pe care le făceam cu Mircea și cu noii săi prieteni la Mănăstirea Cetățuia. Un loc exotic, spre care porneam ditamai gașca, cu trenul, apoi cu ocazia, din Târgoviște până în satul Cetățeni, atrași de bisericuța străveche, săpată în piatră, de misteriosul cavaler trac – gravat pe un perete exterior bisericii, de poveștile despre sihaștri care s-au nevoit prin peșterile din împrejurimi și de prezența fascinantă a părintelui Modest.

Mircea, povestitorul de mai târziu, era un mare iubitor de povești. Cât de încântat a fost când, vizitând Muzeul Țăranului, a cunoscut-o pe Irina Nicolau - prietena și colaboratoarea lui Horia Bernea –, care l-a delectat cu poveștile ei despre aromâni. Întâlnirea cu Irina i-a stârnit interesul pentru istoria orală, microistorie și pentru științele memoriei. Stimulat de ea, își va scrie teza de licență despre evenimentele revoluției din '89, trăite și povestite de Marius – un personaj pe care Mircea îl descoperise chiar la Mănăstirea Cetățuia – și va strânge conștiincios graffiti-urile ingenioase pe care studenții de la Universitatea București le scriseseră pe băncile sau pereții acesteia. Din ele, la final, s-a închegat un întreg capitol pentru volumul „Arca lui Noe – de la neolitic la Coca-Cola”, ultimul proiect editorial al Irinei Nicolau. În anii din urmă, Mircea și-a păstrat nestins interesul pentru memoria socială, doar că acesta a devenit mai specific: l-a preocupat să descopere întruchipările vii ale tradiției isihaste și să consemneze în scris întâlnirile cu acestea. Așa au fost scrise cele două texte despre pustnicul Antonie, cel ce ținea votul tăcerii, care a trăit o vreme într-un subsol al unei case din apropierea Gării de Nord, el nevoindu-se vreme de 20 de ani într-o peșteră și prin alte locuri izolate din Munții Apuseni. Mircea primise ascultare să îi scrie viața.

                                                                                           

                                                                                  *

Mircea nu a fost doar un om generos, jertfelnic (spre exemplu, m-a găzduit vreme de un an în cămăruța sa studențească, din Regie, pe care o împărțea cu prietenul și colegul său, Eugen). Avea o delicatețe a firii care îl făcea atent la relațiile cu prietenii și cunoscuții săi: nu uita, să te sune, an de an, să te felicite de ziua ta de naștere și făcea tot posibilul să se întâlnească în acea zi cu tine. Un gest banal, s-ar putea spune, dar care devine semnificativ în contextul prezentului, când majoritatea dintre noi am devenit robii egoului și ai intereselor noastre strict 

subiective, celălalt nemaigăsindu-și locul nici în inima noastră, nici în orizontul nostru de preocupări.

                                                                               *

Încerc să surprind firul care leagă aceste frânturi de amintire: cuvântul-povestea-memoria-comuniunea. Constantele unei vieți. Alt amănunt, apropo de sentimentul comuniunii: om de modă veche, lui Mircea îi plăcea să le scrie, destul de des, scrisori prietenilor, pe care le expedia, clasic, prin poștă. Credea, pe bună dreptate, că, în acest fel, se păstrează ceva din intimitatea adevăratei comunicări, de la inimă la inimă.

Mircea nu a fost doar un prieten adevărat, ci și un soț și un tată exemplar. L-am văzut în situații de viață, în contexte diferite, cum li se dedica total, trup și suflet, celor trei copilași ai săi. Să îți asumi devotat sarcina de tată nu este puțin lucru astăzi, când puzderia de sarcini sociale, adicția față de internet sau telefonul mobil, incontinența proiectelor ne înstrăinează de proprii copii sau ne determină să ne comportăm ca niște mașinării față de ei. M-a impresionat, deopotrivă, grija lui Mircea de a le lăsa moștenire cea mai prețioasă comoară din vistieria inimii sale: credința în Domnul nostru Iisus Hristos. Același imbold al inimii l-a făcut, impulsionat fiind și de invitația și de binecuvântarea primită de la părintele său duhovnicesc, să țină la bisericuța din incinta spitalului Grigore Alexandrescu, din București, minunatele cateheze pentru micii enoriași.

                                                                              

                                                                        *

Credincioși Cuvântului, noi, creștinii, nu putem fii indiferenți față de cuvinte. Nu putem trece nepăsători pe lângă ele. Nu le putem folosi oricum, oriunde. Primul volum publicat de Mircea, „Cartea cuvintelor dispărute” este răspunsul concis și creativ oferit de el la întrebarea: dacă am fi nevoiți să salvăm cuvintele, pe care le-am alege? Care dintre ele ne reprezintă, ne descriu cum se cade viața? Din mulțimea cuvintelor și expresiilor limbii române el a ales 12: făgăduință, snoavă, menire, a cotrobăi, tihnă, gogoman, tămăduire, nărav, cutezător, a astâmpăra, a făuri și tâlc. Multe dintre ele au o rezonanță duhovnicească: ne-a fost făgăduită Împărăția cerurilor. Menirea omului este ca, prin conlucrare cu Dumnezeu, să se sfințează, să devină un dumnezeu după har. Dar pentru aceasta, el trebuie să își înfrunte cutezător propriile patimi (năravuri), și să lupte cu ele, până când acestea se vor astâmpăra. Salvați de sub tirania patimilor, starea de tihnă se adâncește înlăuntrul nostru. Astfel, făurim omul nou din noi, această lucrare fiind, în fond, tâlcul vieții noastre.

„Cartea cuvintelor dispărute” se adresează cu precădere micilor cititori, dintr-un motiv foarte simplu: copiilor noștri trebuie să le lăsăm moștenire nu doar bunuri materiale, ci și cuvinte potrivite, menite să-i ajute să se cunoască mai bine pe ei înșiși și să înțeleagă lumea ambientală. Cuvintele sunt vehicule: dacă ai ales unul nepotrivit, rișți să ratezi ținta, să te ducă la altă destinație. Găsim în această carte și un avertisment, care ar trebui să ne pună pe gânduri: „(...) Când dispar cuvintele, există pericolul să dispară și oamenii care le folosesc. De pildă, dacă dăm uitării cuvinte ca de treabă, cinstit, omenos, într-o bună zi ne vom trezi că nu vom mai întâlni oameni de treabă, cinstiți și omenoși”. Cuvintele nu doar oglindesc realitatea: o și crează.

Al doilea volum publicat de Mircea, în acest an, la Editura Frontiera, are ca subiect meseriile dispărute. Copiii au, astfel, ocazia să afle cum și-au câștigat existența străbunii lor, îndeletnicindu-se cu ele, sute de ani, poate mii de ani, în cazul unora dintre acestea. Mircea îi învață că „meseria nu este ceva întâmplător. Are legătură cu darurile naturale, cu felul în care îți petreci acum clipele, dar în același timp meseria va fi însăși conținutul vieții tale de adult. Dacă vrei ca acest conținut să fie extraordinar, atunci merită să acorzi atenție acestei alegeri”. Autorul împarte meseriile în dispărute (paharnicul, moașa, lustragiul, împăratul, hoțul de cai, sacagiul, haiducul, valetul, sclavul, caligraful) și meserii pe cale de dispariție (geamgiul, coșarul, ceasornicarul, fierarul, potcovarul). Dar mai există o categorie de îndeletniciri (remarcați, vă rog, câte dintre ele sunt caracteristice vieții creștinului), așa-numitele „ocupații mai neobișnuite, poate ireale, cărora azi poate le-am spune hobby-uri”: salvatorul de cuvinte, povestitorul (cel-ce-dă-sens-vieții), înveselitorul, privitorul, enigmaticul, slujitorul, clăditorul, primitorul de străini, singuraticul”.

                                                                            *                                                   

Iarna trecută ne-am revăzut la un târg de carte. Venise la standul Editurii Frontiera să se întâlnească cu cititorii săi. La un moment dat, îl întreb: „Vrei să facem o fotografie?” „Da”, îmi zise el. Și adăugă, în vreme ce Ileana, prietena noastră, se pregătește să ne imortalizeze: „Suntem doi netrebnici”. Nu avea dreptate. Netrebnicul eram doar eu. El era un trebnic. Trebnicia lui Mircea nu se rezumă doar la cele două cărți pentru copii, scrise cu mult har. El a excelat în meseria de... rugător. Lucrarea lui de căpătâi a fost rugăciunea. De fiecare dată când ne-am revăzut – în acești ultimi trei ani – doar despre aceasta mi-a vorbit: cum, sârguindu-ne în rostirea lui „Doamne, Iisuse”, mintea noastră, adâncul sufletului nostru se vindecă de patimi, pregătindu-ne de mult-râvnita întâlnire cu Hristos.

În anii din urmă, mi-a vorbit mult despre cât de importantă este privegherea în viața duhovnicească. Mi-a povestit despre obiceiul bătrânilor și bătrânelor care viețuiesc prin satele din Grecia și care se trezesc la miezul nopții și se roagă, fiecare, după puteri: o oră, două, trei... Se referea des la scrierile isihaste ale Sfântului Grigorie Palama, la cele ale părintelui Ioannis Romanidis și ale Înaltpreasfințitului Hierotheos Vlachos (de altfel, Mircea învățase neogreaca pentru a citi în original cărțile mitropolitului, recunoscând în el o călăuză autentică, încercată, pe calea isihastă).

La ultima noastră întâlnire mi-a spus că trebuie să insistăm să rostim „Doamne, Iisuse” până când „în coaja groasă care ne învăluie mintea se va produce o mică breșă prin care, când El va socoti de cuviință, va pătrunde Lumina nezidită a lui Hristos”. Îmi amintesc că odată l-am întrebat cum consideră că trebuie rostită Rugăciunea. M-a sfătuit să nu fiu fixist, formalist, să nu mă agăț de tehnici. Important, mi-a spus el, este ca atunci când o rostești să conștientizezi prezența lui Dumnezeu, pe de o parte, iar pe de alta, starea ta de păcătoșenie. Rugăciunea să fie una de pocăință. Mi-a vorbit despre importanța programului: „Este bine să ai zilnic un program de rugăciune. Dacă, pentru început, te rogi, în cămăruța ta, cu „Doamne, Iisuse”, 2 ore, este foarte bine. Dar să știi că poți ajunge la 8, 9 ore de rugăciune pe zi”.

Altădată, l-am întrebat de ce, totuși, în zilele noastre atât de puțini oameni ajung să vadă Lumina lui Hristos. După câteva clipe de gândire, Mircea m-a lămurit: „Fiindcă păcătuim, ne spovedim de păcatele săvârșite, iar după o vreme le săvârșim din nou”.

Pacea care izvora din simpla sa prezență m-a încredințat că toate aceste sfaturi nu erau unele scoase de prin cărți, ci proveneau din experiența sa ascetică.

                                                                                     *

Mircea le-a transmis luminița Rugăciunii lui Iisus unora dintre cei cu care s-a întâlnit. Ea poate cuprinde ca o flacără inima rugătorului și îl poate face vrednic să se împărtășească din Lumina neînserată a lui Hristos. „Cartea meseriilor dispărute” tocmai ieșise de la tipar. Mircea este invitat la o școală din București, să le prezinte elevilor volumul. Copiii îi sorb cuvintele, fascinați. La sfârșit, vede o fetiță care nu se îndura să iasă din bancă, în recreație. Continua să îl privească, în tăcere. Mircea o cheamă la el, îi arată metanierul, pe care îl purta mereu cu sine, și o întreabă: „Știi ce este acesta?”. „Nu”, recunoscu, cu sinceritate, fetița. „Este un metanier. Ne ajută să ne rugăm. Dai o bobiță, spui o dată: <<Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!>> Mai dai o bobiță, mai spui o dată <<Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”>>, o lămuri Mircea. Apoi, îi dărui Nectariei – acesta era numele ei – șiragul de metanii, iar din acea clipă fetița deveni o lucrătoare a Rugăciunii.

                                                                                      *

În ultimul an de viață, rugăciunea atât de dragă Sfântului Paisie Aghioritul îi devenise adevărată respirație: „Slavă, Ție, Doamne!” Mircea Îl slăvea pe Dumnezeu atât în suferințele mucenicești pe care a trebuit să le îndure (și le-a suportat cu demnitate, până la sfârșit, îngrijindu-se să nu-i amărască, prin ele, pe cei apropiați), cât și pentru clipele în care acestea îi dădeau pace. S-a bucurat de fiecare zi pe care Dumnezeu i-a dăruit-o, pentru a mai sta puțin printre noi.

Mircea a urcat, pas cu pas, treptele rugăciunii, până ce, după o lungă și chinuitoare pribegie pe pământ, a revenit acasă: în Cer. El credea că odată ajuns în Rai, în sufletul omului rămâne vie o singură dorință: dorința de a te împărtăși veșnic de Dumnezeu. Iată ce scria într-un text postat pe blogul său, mirceastanciu.com :

„Aseară târziu am ieșit să mă plimb prin rai. Raiul care se mijea în satul meu, sub fina cernere a ninsorii.

În rai m-am trezit singur. Nici țipenie de om. Oare pentru cine a fost făcut Raiul? Nu era nimeni cu care să împart această frumusețe. Doar că ningea, și pământul își primea acoperământul său. Nici urmă de mocirlă, nici urmă de răni, nici urmă de vinovății. Toate albe, toate curate. Nici urmă de victime, nici urmă de poftă stăpânitoare asupra aproapelui. Nici urmă de gânduri. Doar Raiul. Și atunci mi-am amintit îndată că un om sfânt mi-a spus, într-o seară de vară, că vedea harul ca pe o ninsoare care cădea pe creștetul său. Maica Domnului ningea cu harul ei peste pământul inimii noastre, însetat. Fericită unire!

Dar văzând Raiul gol, m-am întrebat dacă nu cumva nimeni nu mai are nevoie de frumusețea lui. Ce s-a petrecut cu locuitorii lui temporari? Stau ascunși după ziduri și garduri, cocoșați în fața unor ecrane întunecoase?

Oamenii se mulțumesc cu gândurile lor. Gândurile negative împânzesc virtualul și realul. În psihologie le mai spun Automatic Negative Thinking. Dar neuro-psihologii sunt de părere că omul nu trebuie să le alunge, ci doar să le eticheteze, așa spun studiile. Totuși, în Rai nu sunt gânduri și nici etichete pe jos nu se văd. Ori au fost alungate, ori au fugit. Cineva le-a alungat.

Gândurile trebuie alungate. Nu trebuie ținute.

Am vrut să împărtășesc această stare cu cineva. Am scos telefonul, într-un final, și am făcut-o trimițând, vai, cât de jalnic!, o poză pe FaceBook, un surogat.

Dar mi-am dat seama că, în cele din urmă, nu ai cu cine împărtăși Raiul, pentru că în Rai omul privește absorbit cum ninge, Dumnezeu îi este deajuns și îl umple. Nu rămâne loc de altă poftă.

Să dea Domnul să fie cuvântul nostru la sfârșitul lumii (noastre) : iată, pohta ce-am pohtit!

Raiul este gol de gânduri.

Am revenit pe pământ și primul gând care mi-a venit a fost să alung orice gând. Cum? Poate omul să zică, cu adevărat, ca „Toată grija cea lumească să o lepădăm…”?

Mult ne străduim.” (Ciprian Voicilă)