Unde poate fi comandat volumul „Maturii străzii.15 biografii fără domiciliu”?

[Puteți comanda cartea la magazin.anacronic.ro ]

<iframe width="560" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/iS8Pdi85D2I" frameborder="0" allow="autoplay; encrypted-media" allowfullscreen></iframe>

Din „Siluirea maeștrilor” de Roger Kimball (1)

Cartea poate fi comandată pe anacronic.ro.

„(...) Studiul artei, în ziua de azi, este din ce în ce mai mult despre dislocarea artei, subordonând-o „teoriei”, politicii, autobiografiei criticului, aproape oricărui lucru care permite cuiva să renunțe la sarcina de a experimenta arta pe cont propriu”. (Roger Kimball)

Patima mândriei și efectele ei negative

[Text preluat de la anacronic.ro]

Unii dintre Sfinții Părinți consideră că slava deșartă și mândria se identifică, alții le socotesc a fi diferite. În cea de-a doua variantă, fie mândria naște slava deșartă, fie invers.

Sintetizând învățătura Sfinților Părinți, teologul Jean-Claude Larchet relevă deosebirea dintre slava deșartă și mândrie, în funcție de sursa intrinsecă sau extrinsecă a acestor patimi. Cel care suferă de slavă deșartă caută să primească permanent, din partea semenilor săi, confirmarea valorii propriei persoane. În schimb, mândrul se auconfirmă, continuu, pe sine: se prețuiește în mod deosebit, se admiră, se laudă în sinea lui. (Cf. Jean-Claude Larchet – Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, 2006, p. 209). Prețuindu-se excesiv pe sine, cel se suferă de patima mândriei îi disprețuiește pe ceilalți oameni, socotindu-i inferiori lui.

Larchet arată că Sfinții Părinți vorbesc de două tipuri de mândrie: sentimentul de superioritate, de mărire de sine în raport cu semenii și mândria care îl face pe om să se înalțe pe sine mai presus chiar de Dumnezeu și să se revolte împotriva Lui(mândria luciferică).

Ne simțim superiori semenilor atunci când ne atribuim anumite calități (frumusețe, inteligență, farmec personal, cultură, bogăție, poziție socială) pe care fie le avem în mod obiectiv, fie doar ni se pare că le posedăm.

Evagrie Ponticul: „Sufletul celui mândru e părăsit de Dumnezeu și se face bucurie demonilor”

Potrivit lui Evagrie Ponticul, patima mândriei se manifestă atât ca blasfemie împotriva lui Dumnezeu– sufletul celui care a căzut în mrejele ei tăgăduind purtarea de grijă a Ziditorului a toate – cât și ca dispreț, desconsiderare a semenilor săi. Evagrie, pune în lumină, și patimile pe care le naște, la rândul ei, în suflet mândria – furia, întristarea și, în ultimă instanță, nebunia: „Demonul trufiei (hyperephania) aduce sufletului căderea cea mai grea, căci îl convinge să nu mai mărturisească ajutorul lui Dumnezeu, ci să creadă că el însuși este cauza izbânzilor sale și să se îngâmfe împotriva fraților ca unii fără minte pentru că nu știu toți despre el acest lucru. Lui îi urmează furia și întristarea și răul ultim, ieșirea din minți, nebunia și mulțime de demoni văzuți în văzduh”. (Avva Evagrie Ponticul – Monahul sau Făptuitorul (Praktikos) – o sută de capitole despre viața duhovnicească, Editura Deisis, 2016, p.102)

În alt loc, Evagrie prezintă condiția deplorabilă a omului mândru și starea sa paradoxală, într-un anumit sens (senzația de putere pe care i-o dă „inflația eului” e compensată de frica animalică, irațională): „Nu da mândriei sufletul tău și nu vei vedea imaginații înfricoșătoare. Fiindcă sufletul celui mândru e părăsit de Dumnezeu și se face bucurie demonilor. Noaptea visează mulțime de fiare sălbatice care vin peste el, iar ziua e tulburat de gânduri de spaimă. Când doarme, se scoală necontenit, iar când priveghează se înspăimântă de umbra unei păsări. Până și foșnetul unei frunze îl înfricoșează pe cel mândru, iar zgomotul apei îi frânge sufletul. Căci acela care chiar și numai puțin timp s-a împotrivit lui Dumnezeu, tăgăduind ajutorul Lui, va fi mai apoi înfricoșat de nălucirile unor lucruri umile”. (idem, pp. 103-104)

Sfântul Ioan Scărarul: „Când un suflet cade în păcat, înseamnă că mai înainte s-a înălțat prin mândrie”

În descrierea pe care o face Sfântul Ioan Scărarul patimii mândriei regăsim cel puțin trei trăsături ale ei, suprinse de Evagrie. Mândria – scrie el- este „tăgăduirea lui Dumnezeu, născocirea diavolului, disprețuirea oamenilor, mamă a osândirii (clevetirii), odraslă a laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, înainte-mergătoare a nebuniei, pricinuitoare a căderilor, cauză a epilepsiei (duhovnicești), izvor al mâniei, poartă a fățărniciei, sprijinitoare a demonilor, păzitoare a păcatelor, născătoare a cruzimii, uitare a oricărei milostiviri, contabilă aspră, judecătoare nemiloasă, vrăjmașă a lui Dumnezeu, rădăcină a blasfemiei.” (Ioan Scărarul – Scara Raiului, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 2007, p. 272)

Sfântul Ioan Sinaitul ne așază înaintea ochilor minții atât manifestările, cât și gradele ei de evoluție: „Începutul mândriei este sfârșitul slavei deșarte; mijlocul este disprețuirea aproapelui, nerușinată lăudăroșenie cu ostenelile proprii, iubirea laudei, urârea mustrării; sfârșitul este respingerea ajutorului lui Dumnezeu, încrederea în forțele proprii, însușirea năravurilor drăcești” (idem, p. 272)

El ne învață că fiecare cădere a noastră este precedată de înălțarea de sine: „Când un suflet cade în păcat, înseamnă că mai înainte s-a înălțat prin mândrie” (ibid.) Subliniază, deopotrivă, faptul că cel care se mândrește, pierde roada nevoințelor sale ascetice: „Mândria este risipire (nimicire) a bogăției duhovnicești și a sudorilor”. (idem, p. 273)

Și continuă, aproape (auto-)ironic, descriind esența primului tip de mândrie: „Este un lucru rușinos să se mândrească cineva cu o podoabă ce nu-i aparține; este însă nebunia cea mai de pe urmă să-și atribuie sieși darurile care vin de la Dumnezeu. Laudă-te numai cu isprăvile săvârșite înainte de nașterea ta, căci pe cele de după naștere ți le-a dăruit Dumnezeu, precum, de altfel, și însăși nașterea ta”. (idem, p. 274)

Mărirea de sine ne primejduiește viața duhovnicească și pentru că alungă starea lăuntrică de pocăință, atât de necesară pentru dobândirea smereniei: „Înfumurarea lucrează în noi uitarea căderilor (păcatelor); amintirea acestora însă e pricinuitoare a smereniei”. (ibid.)

În viziunea Sfântului Ioan Scărarul, cel înfumurat suferă de înșelare, întrucât nu se cunoaște pe sine: „Nu știu cum se face, dar cei mai mulți dintre trufași nu se cunosc pe ei; închipuindu-și că sunt neîmpătimiți, de abia în momentul morții își văd sărăcia” (ibid.)

Atât de cumplită este patima mândriei încât „momahul trufaș n-are trebuință de demon spre a fi ispitit, căci el însuși s-a făcut demon și vrăjmaș”. (idem, p. 275) Sfântul Ioan arată și ținta spre care trebuie să aspire cel care și-a închinat întreaga existență lui Dumnezeu:  „Monahul este o prăpastie a smereniei, în care prăbușește și înăbușă tot duhul mândriei.” (ibid.)

Sfântul Ioan Sinaitul ne arată și roadele nefaste ale mândriei și ale slavei deșarte: „mânia, grăirea de rău, răutatea, ura, asprimea în cuvinte, hula, fățărnicia, pizma, zavistia, excesiva independență, neascultarea” (idem, p. 276)

Leacuri duhovnicești pentru vindecarea sufletului de patima mândriei

Cea mai puternică armă împotriva mândriei este virtutea opusă ei, smerenia. Sfântul Ioan Casian scrie: „Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura și medicul ei, știind că semeția este cauza și rădăcina bolilor, s-a îngrijit să vindece cele contrare prin contrariile lor, astfel încât pe cei căzuți pentru trufie să-i ridice prin umilință”. (Așezămintele mânăstirești, XII, 8) Iar Sfântul Ioan Scărarul recomandă ca remedii împotriva mândriei „fericita smerenie” și osândirea de sine.

Umilința este sinonimă cu smerita cugetare și cu osândirea sau prihănirea de sine. Avva Pimen le spunea celor care îl cercetau pentru povățuire duhovnicească: „Omul are nevoie de smerită cugetare și de frica lui Dumnezeu întotdeauna, ca de suflarea ce iese din nările lui”. (Patericul egiptean – Ce cuprinde cuvinte folositoare ale sfinților bătrâni, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, idem, p. 205)

A te smeri pe tine însuți înseamnă să faci efortul lăuntric să îi vezi pe toți ceilalți superiori ție. Odată un frate l-a cercetat pe Avva Sisoe și i s-a destăinuit că a ajuns la măsura în care, orice ar face, își amintește continuu de prezența lui Dumnezeu. Dar Bătrânul îi spuse: „Nu este mare lucru să fie cugetul cu Dumnezeu, ci mare este să te vezi pe tine sub toată zidirea”. Că aceasta împreună cu osteneala trupească, povățuiește la chipul smeritei cugetări”. (idem, p. 249)

În Pateric citim despre Avva Macarie Egipteanul că dacă îl cerceta cineva ca pe „un sfânt bătrân și mare, cu frică, nimic nu vorbea cu el”. Dar dacă vreun frate începea să-l defaime, spunându-i, „Avvo, oare când erai cămilar și furai săpun și-l vindeai, nu te băteau păzitorii?”, bătrânul îndumnezeit „vorbea cu el bucuros orice îl întreba”. (idem, p. 162).

Pe lângă cultivarea smereniei, lupta cu gândurile care stârnesc mândria reprezintă un alt mijloc de contracarare eficientă a ei. Cuviosul Macarie de la Optina îi scria unei ucenice, atrâgându-i atenția asupra importanței luptei pe care trebuie să o poarte fiecare creștin împotriva gândurilor care nasc mândria: „Îmi scrii că te înalți atunci când te laudă cineva și ceri să te îndrum cum să scapi de aceasta. Despre asta avem multă învățătură în cuvântul lui Dumnezeu: Că ce este întru oameni înălțat, urâciune este înaintea lui Dumnezeu (Luca 16,15) și că tot cel ce se înalță pe sine se va smeri; iar cel ce se smerește pre sine se va înălța (Luca 18, 14). Ținând minte aceste cuvinte, doboară cugetele de laudă care îți apar. Și, îndată ce vei gândi despre tine însăți ceva înălțător, să știi că anume prin aceasta ai devenit mai prejos și mai rea decât alții, pe lângă alte neputințe și patimi pe care le ai”. Iar într-un alt loc spune Cuviosul Macarie: „Înălțarea, adică mândria, este atât de păgubitoare, încât din înălțimea virtuților prăbușește în hăul patimilor și viciilor”. (Filocalia de la Optina – Învățături de suflet folositoare ale cuvioșilor bătrâni de la Optina, Editura Egumenița/Editura Cartea Ortodoxă, 2009, p. 95)

În cele din urmă, trebuie să conștientizăm faptul că doar Dumnezeu ne poate elibera sufletul din mrejele cu care caută să ne înrobească sufletul demonul care se ascunde dindărătul acestei patimi. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „De patima mândriei doar Domnul ne poate izbăvi: „Cel care a căzut în mâinile acestui tiran, are trebuință de Domnul, orice ajutor al oamenilor fiindu-i zadarnic” (Ioan Scărarul, ed. cit., p. 275) (Ciprian Voicilă)

Știm că turma-i mică, dar…

Confruntaţi cu perspectiva neliniştitoare a unui marş implacabil spre Progres, acel “one far-off divine event,/to which the whole creation moves”, una dintre puţinele opţiuni aflate la dispoziţia individului este anacronismul.

Ieşirea din timp, alături de cultivarea virtuţilor, a tradiţiei şi a necreatului, reprezintă o încercare naturală de a recupera ceva din firescul vieţii. Sabotarea istoriei, înţeleasă ca evoluţie deterministă, devine astfel o tehnică esenţială de supravieţuire morală, spirituală şi culturală.

Însă anacronismul nu este doar o ripostă instinctuală la teroarea Whig, ci mai ales o încercare de a submina prin vorbe şi fapte presupoziţiile unei viziuni totalitare din care persoana a dispărut complet, cu toate consecinţele ce decurg de aici.

Din acest motiv, pe această platformă se regăsesc atât deconstrucţii ale modernităţii, în ipostazele sale politice, economice, culturale sau religioase, cât şi prezentări ale unor alternative sănătoase.

Anacronic.ro este o platformă conservatoare care prețuiește viața, libertatea și proprietatea. Credem în persoană, familie și comunitate, privim cu neîncredere apriorică statul mare și puternic, precum și perdeaua de fum numită “binele general”. Credem în specific local și în firea lucrurilor. Devine naturală astfel neîncrederea noastră în relativism moral, în corectitudine politică, în monopolurile economice, politice și de idei.

Anacronic.ro nu încearcă să-și facă prozeliți sau să câștige vreunul din veșnicele războaie între tribul roșu și tribul albastru, promovate cu atâta forță de media mainstream. Anacronic.ro nici măcar nu se află în calea celor care curg cu mainstreamul.

Încercăm să construim doar o mică redută care să conserve firea lucrurilor din calea asaltului progresist. Prin natura ideilor pe care le profesează, anacronic.ro nu este “eligibil” pentru banii corporațiilor economice, politice sau geopolitice. Ne bazăm pe sprijinul celor puțini care cred că acest reper trebuie să existe; mai mult decât atât, continuarea proiectului depinde de acest sprijin.

Nu avem nimic de cucerit, de creat sau de inventat, doar de apărat. Vă invităm să priviți conținutul anacronic.ro, titlurile Editurii Anacronic și viitoarele noastre demersuri educaționale, culturale, editoriale sau comerciale ca pe o colecție care spune o singură poveste.

Vom lansa la acest sfârșit de an Anacronic pentru copii, cu primul volum din cele 9 ale celei mai cunoscute opere conservatoare pentru copii, Căsuța din Prerie, de Laura Ingalls Wilder. O gură de aer proaspăt într-un univers al literaturii pentru copii complet viciat de modernitate. Anacronic pentru copii are nevoie de sprijin. Vă invităm să fiți printre ctitorii acestui proiect.

Cum ne puteți sprijini?

1. 20% din impozitul pe profit

Ca persoană juridică, puteți acorda o sponsorizare către asociație. Aceasta sumă poate fi scăzută integral din impozitul datorat pe anul 2017 dacă ea nu depășește 0,5% din cifra de afaceri și 20% din impozitul datorat pe profit. Puteti dona si sume mai mari decat cele corespunzatoare calculului de mai sus, urmând ca sumele care nu sunt scăzute din impozitul pe profit, potrivit Codului Fiscal, să se reporteze în următorii 7 ani consecutivi. Recuperarea acestor sume se va efectua în ordinea înregistrării acestora, în aceleaşi condiţii, la fiecare termen de plată a impozitului pe profit.

2. Donații prin transfer bancar

Puteți face donații fixe sau recurente în următoarele conturi ale Asociației Anacronic, deschise la ING Bank:

RON: RO65 INGB 0000 9999 0615 7398

EUR: RO54 INGB 0000 9999 0615 7402

USD: RO86 INGB 0000 9999 0615 7408

Codul de identificare fiscală al entității non-profit “Asociația Anacronic” este 28925953.

În cazul în care aveți preferințe privind modul în care sa fie utilizat ajutorul dvs. (Anacronic pentru copii, anacronic.ro, editură), va rugăm să precizați acest lucru.

3. Alte forme de sprijin

Este posibil ca, prin natura meseriilor sau ocupațiilor dvs., sa aveți alte idei și propuneri de sprijin. Le asteptăm cu drag și nerăbdare. De asemenea, dacă aveți capacitatea de a organiza conferințe și seminarii Anacronic în orașul în care locuiți sau de a agrega cereri de carte Anacronic, vă rugăm să ne contactați.

Pentru orice informații, detalii, idei sau propuneri privind sprijinul pe care doriți să ni-l acordați, vă rugăm să ne scrieți la donatii@anacronic.ro.

Vă mulțumim!

În această seară se lansează „Wall-Street și revoluția bolșevică”, apărută la Editura Anacronic

Sutton, Wall Street și Revoluția Bolșevică

[Vă puteți comanda cartea aici.] Crezul lui Antony Sutton: Bătălia pentru adevăr nu poate fi câștigată decât prin fapte.

O istorie inconfortabilă

[Puteți comanda cartea aici.] „Așadar, nu e vreo surpriză de ce Sutton a fost boicotat, iar numele său este astăzi încă prea puțin cunoscut. Deprinși a gândi în opoziții binare, mai mult sau mai puțin marxiste (capitalism-comunism, revoluționari-bancheri, etc.), lucrările sale spulberă toate aceste distincții false și contestă argumentat un întreg mod ideologic de a vedea lumea. După ce parcurgi cărțile lui nu îți ia mult timp până când realizezi că aproape tot ceea ce ai fost învățat despre trecutul recent este falsificat sau, în cel mai bun caz, denaturatȚ. Puteți citi aici textul integral semnat de Ninel Ganea.

Nouă apariție editorială Anacronic: Roger Kimball - ”Siluirea maeștrilor. Despre cum este sabotată arta de corectitudinea politică”. Cu o prefață semnată de Ninel Ganea

[Vă puteți comanda cartea aici] „Obiectivul meu, în Siluirea maeștrilor, a fost în principal negativ: să-l dotez pe cititor cu un nas pentru nonsens și absurditate.” (Roger Kimball – Siluirea maeștrilor) Există cărți și autori despre care ai cumva sentimentul că trebuie să existe chiar dacă nu i-ai întâlnit încă. Sub o avalanșă de rebuturi culturale, aștepți în continuare apariția unor voci inteligente, educate și curajoase, care să reconfirme criteriile, să afirme, fără teamă sau stinghereală, că albul e alb și negrul e negru, care să nu se lase intimidate de spiritul timpului, de falsele pretenții academice sau de nesfârșitele mode culturale, care să scrie bine și să facă un indispensabil efort de asanare artistică, în spiritul proclamat cândva de T.S. Eliot, de “elucidare a operelor de artă și corectare a gustului”. Un astfel de personaj este, fără îndoială, Roger Kimball, unul dintre cei mai redutabili critici culturali conservatori, editorul revistei New Criterion. Kimball s-a născut în anul 1953 și, după ce a absolvit Yale University, a renunțat la proiectul unui doctorat în filozofia artei pentru a se consacra comentariului cultural în publicații respectabile (Times Litterary Supplement, The Weekly Standard, Sunday Telegraph, Wall Street Journal, The Spectator, Modern Painters, etc), iar ulterior a scris câteva cărți devenite clasice în înțelegerea postmodernității. Deși mărturisea într-un interviu regretul de a nu-și fi terminat dizertația, perspectiva unei cariere academice nu i-a surâs aproape niciodată; asta chiar înainte de a publica “Tenured Radicals”, o lucrare hipercritică la adresa universităților americane, “pervertite de politică, distorsionate de “teoretizări” ermetice, desfigurate de proză ilizibilă și poze teatrale”. “Nu era lumea care să mă atragă”, spunea cu sinceritate scriitorul. Însă, Kimball nu a devenit un rebel fără cauză, un amator de nonconformisme imature sau vreun avid cautător de faimă gratuită. Eseurile sale lovesc tocmai în decăderea gustului public prin vulgarizarea academică, survenită sub presiunea corectitudinii politice și a pulverizării standardelor, în monotonia universitară impusă de totalitarismul relativist, în acei artiști “copii teribili”, care țin filistinii culturali cu sufletul la gură timp de câțiva ani sau chiar luni pentru a face loc rapid următoarelor produse cu termen de valabilitate redus. Adversarul său principal este tocmai revoluția, devenită academică, indiferent de domeniu, fie că vorbim de filozofie, artă, literatură sau politică. “Siluirea maeștrilor. Despre cum este sabotată arta de corectitudinea politică”, cartea publicată în 2004 și tradusă acum în română, reprezintă efortul lui Roger Kimball de a realiza o radiografie a impactului produs de ideologia corectitudinii politice asupra receptării marilor capodopere ale trecutului, deși includerea lui Marc Rothko într-o companie altfel selectă poate naște justificate semne de întrebare. În fine, dacă până în 2004, Kimball se concentrase asupra efectelor produse de revoluția culturală în societate (“The Long March”) și academie (“Tenured Radicals”), în “Siluirea maeștrilor” eseistul își propune să ilustreze cu foarte mult umor dezastrul produs în artă de corifeii liniei de partid. Potrivit lui Kimball, noii comisari culturali au în arsenal două tehnici fundamentale în strategia lor de subversiune. Prima ține de ceea ce autorul numește, într-un eseu, “trivializarea scandalosului” și constă, în ultimă instanță, în ridicarea mediocrului, a scabrosului, a pornografiei și a perversiunilor la rang de creație superlativă. A doua metodă constă în “violul maeștrilor”, adică în subminarea creațiilor exemplare până mai ieri, printr-o hermeneutică pusă în slujba nihilismului. Duchamp și a sa mustață aplicată Mona Lisei rămâne, poate, exemplul paradigmatic prin excelență, dar el nu este decât o instanță mai radicală și mai onestă în fond, față de comentariul academic contemporan, care interpune în permanență “teoria” între operă și privitor. Este absurd, bineînțeles, a pretinde absența oricărei teorii în receptarea estetică, dar ceea ce îl nemulțumește pe Kimball este dominația copleșitoare a unei metafizici antimetafizică, aflate în slujba egalitarismului celui mai dezumanizant. Operele nu mai au o valoare intrinsecă, ci sunt investite cu valoare doar prin referință la o anumită agendă contemporană. Astfel, fiecare creație este interpretată printr-o grilă, “teorie” care decelează motivele și intențiile ascunse privitorului până la momentul apariției hierofanților postmoderni. Erminiile sunt strict politice. Adică: feministe, marxiste, psihanalitice, sau o combinație dintre toate. Istoria artei s-a transformat, ne demonstrează Kimball, într-o luptă contra injustițiilor sociale pe care trebuie să le eradicheze. “Merită subliniat că principala problemă, principala pierdere, rezidă nu în programul particular denunțat: războiul împotriva patriarhatului, a capitalismului, marșul contra “valorilor formaliste”, a “eticii burgheze” sau a presupuselor norme de reprezentare “depășite”. Indiferent ce părere are cineva despre aceste campanii (…) ele dislocă arta, retrogradând-o la statul de proptea într-o poveste care nu-i aparține”. În efortul său vizibil polemic, Kimball uzează de o tehnică seducător de simplă: le dă cuvântul pe larg adversarilor săi și, astfel, cititorul ia contact direct cu elucubrațiile pompoase ale istoricilor de artă oficiali. După expunerea introductivă, cartea este structurată practic în jurul comentariilor despre șapte tablouri reprezentative. Kimball prezintă interepretările și subliniază cu o satisfacție nedisimulată enormitățile și aberațiile, dar având permanent grijă de a pune în contextul potrivit atât artistul, cât și opera. În felul acesta, cititorul nu rămâne doar cu senzația unui marasm cultural, ci primește un impuls consistent de a redescoperi arta fără ochelari ideologici. Argumentul principal al cărții ar putea fi structurat foarte bine în jurul adagiului Episcopului Butler, citat de două ori, de altfel, în “Siluirea maeștrilor”, potrivit căruia “totul este ceea ce este, și nimic altceva”. La prima vedere, această vorbă de duh exprimă o banalitate, o tautologie, dar, așa cum ne recomandă Kimball, trebuie să ne reamintim, pe urmele lui Orwell și, aș adăuga eu, ale “omului din subterană” dostoievskian, că visul oricărui totalitarist este să transforme “doi plus doi fac patru” în “doi plus doi fac cinci”, adică abolirea oricărei ordini naturale. “Când în romanul “1984” torționarul O’Brien îl determină pe Winston să spună că doi plus doi fac cinci, el a obținut o mare, chiar dacă dăunătoare, victorie spirituală, deoarece i-a violat lui Winston simțul realității. Când este vorba de artă și viața intelectuală, exemplele nu sunt la fel de fioroase, dar sunt în felul lor la fel de semnificative”, explica autorul, într-un interviu. Din punctul acesta de vedere, abundența de ilustrări furnizate de Kimball poate fi înțeleasă mult mai bine. Și asta deoarece nu avem de-a face doar cu o colecție bizară de impresii ale unori indivizi cu o imaginație necontrolată, excentrici deciși să șocheze pentru a nu știu câta oară burghezia, ci o încercare sistematică de a ne pune la îndoială percepția primară. Privești, de pildă, tabloul lui Courbet din 1856, “La curee”, și ai în față un vânător care își trage sufletul cu prada la picioare și cu doi câini adulmecând cadavrul. Nu îți pui încă probleme foarte complexe, dar ai senzația că înțelegi compoziția în datele ei primordiale. “Totul este ceea ce este”, nu?. Asta până când iei contact cu scrierile lui Michael Fried, profesor la Universitatea John Hopkins, care ține să le demonstreze cititorilor și studenților că, de fapt, tabloul ridică, de fapt, problema freudiană a castrării și a condiției pictorului. Vânătorul obosit, cu goarna în mână, este o trimitere evidentă la pensula cu care artistul creează (!!!) și la notorietatea pe care încearcă să o obțină (vezi trâmbița!!!). Este doar un exemplu de comentariu care sfidează în mod programatic realitatea și interpune între privitor și tablou un zid de concepte și teorii găunoase, expuse într-un limbaj cu pretenții mistagogice. Kimball nu face foarte multe eforturi în a-și lăsa preopinenții să se acopere de ridicol, deși situația nu e decât parțial amuzantă. Cum autorii citați provin din cele mai prestigioase universități ale lumii, întrebarea firească este cum s-a ajuns aici? Cum s-a ajuns ca istoria artei să fie, cu predilecție, un domeniu al politicii, al studiilor de gen, al biografiilor personale, și aproape deloc al artei? O posibilă cheie de răspuns și de înțelegere a dezastrului academic din facultățile de arte merge pe urmele succesului repurtat de Walter Benjamin și al său eseu “Opera de artă în era reproducerii mecanice”, care a oferit, practic, un cec în alb tutoror tentativelor ulterioare de a politiza arta. În epoca modernă, statutul unic al operei de artă, argumenta Benjamin, este anulat și, în consecință, funcția creației artistice trebuie să se bazeze de acum încolo pe politică. O explicație complementară constă în universalizarea revoluției deconstructiviste înfăptuite de Derrida și Foucalt. Chiar dacă cele două foste vedete intelectuale ale Parisului au devenit oarecum “passe”, Kimball ne dă asigurări că moda nu a trecut nicidecum, ci doar s-a osificat. Figurile respectabile din academiile americane se raportează astăzi la deconstructivism cu aceeași fervoare și abengație, iar teoriile lui Derrida, de pildă, reprezintă, în foarte mule cazuri, o presupoziție a discursului. În acest sens, Kimball îl amintește pe Keith Moxey, profesor de Istoria Artei la Universitatea Columbia, pentru care “Derrida a arătat că limbajul este incapabil să comunice tipul de înțelegere pe care îl asociem de regulă cu narațiunile istorice”. Cu alte cuvinte, raționamentul decurge în felul următor: din moment ce nu există criterii epistemologice tari, totul fiind relativ, și nicio o instanță rațională care să ne constrângă să preferăm unele interpretări în defavoarea altora, singurul standard care ne poate oferi un criteriu de evaluare este ideologia politică. Nu mai trebuie, cred, să amintesc că absența unor categorii metafizice rămâne încă o chestiune (imposibil) de demonstrat, pace Derrida, că de păcatul argumentelor autoruinătoare este imposibil să scape un relativist coerent, iar că preferința pentru atitudini politice drept criteriu de evaluare a unei opere de artă este la fel de arbitrară ca o interpretare în funcție de zodiac, culoarea ochilor artistului sau preferințele vestimentare. O înțelegere mai profundă a dezastrului, alta decât triumful totuși recent al relativismului, ne oferă Kimball în eseul său despre “trivializarea scandalosului”, mai precis în discuția despre teoria artei de dragul artei. Pe urmele lui Hans Sedlmayr, eseistul american subliniază nevoia unui canon moral-religios, aflat în afara esteticii, pentru a judeca operele de artă, în lipsa căruia pericolul dezumanizării și dezintegrării artistice este inevitabil. Din perspectivă istorică, nu poate fi negată această idee, iar un simplu inventar al creațiilor și teoriilor contemporane ilustrează din plin justețea observației. Încercarea de a autonomiza arta nu fost decât un efort de a o epura de orice parfum religios sau moral, din dorința de a suprapune o agendă proprie. Însă odată eliberată, arta și-a pierdut funcția, după cum au remarcat Benjamin&co, așa că sensul ei a fost rapid furnizat de politică. De altfel, procesul nu a fost specific doar istoriei artei. Este, în esență, caracteristica definitorie a întregii modernități. La început se argumentează pentru eliberarea de orice fel de balast tradițional, pentru ca în secunda următoare să apară inflexiunile politice. În acest context, merită menționat că, în teorie, criteriul politic este o noțiune încă generoasă, deoarece poate cuprinde o varietate de opțiuni și preferințe cu rădăcini metafizice ample. Dar, în fapt, de fiecare dată când este avansat acest standard, suntem puși în fața aceleiași plictisitoare și nefaste înșiruiri de teme care reprezintă gloria și mizeria stângii contemporane: sexualitate, probleme rasiale, postcolonialism, etc. Arta nu servește niciodată promovării unei idei politice tradiționale, ci vine întotdeauna în sprijinul egalitarismului comunist. Obsesia sexualității, de pildă, nu apare în scrierile comentatorilor de artă doar ca o prelungire (ne)naturală a unor traiectorii individuale pestrițe. Este mai mult decât atât și vine ca o confirmare a triumfului deplin al contraculturii, instaurată solid în redutele universităților cu ștaif. În deja amintitul tablou al lui Courbet același profesor Fried remarcă expunerea vânătorului la organele genitale ale cerbului. În portetul colectiv “Fetele lui Edward Darley Boit”, semnat de John Sargent, David Lubin, profesor la Wake Forest University, ne “demonstrează” că avem în față o temă explicit sexuală, din moment ce una dintre fetițe se joacă cu o păpușă pe jos, iar poziția ei implică o ocultare a unei sexualității evidente; în tabloul lui Rubens, “Silenus beat”, Svetlana Alpers, profesoară la California University, nu are nicio îndoială că subiectului tabloului prezintă o relație homosexuală. “În schimb, în istoria literară și a artei contemporane, cartea sexului este jucată, în general, ca armă. În primul rând este utilizată pentru a „provoca” sau „depăşi” structura tradiţională de obiceiuri și moravuri aflată în spatele oricărei opere literare sau artistice aflate în dezbatere. Inamicul este, doar întâmplător, opera specifică în care temele sexuale ascunse, în general excentrice, sunt „revelate.” Adevăratul inamic este sensibilitatea socială şi morală acceptată din care a reieșit opera şi în care îşi găseşte sensul inițial. (…) În acest sens, multe dintre lucrurile reunite sub egida emancipării sexuale fac parte cu adevărat dintr-o campanie de de-civilizare”, remarcă Kimball în “Siluirea maeștrilor”. Sexul e ubicuu pentru că are o importanță capitală în tentativa de a submina efortul artistic și de a răspândi revoluția, dar hermenuții oficiali nu se rezumă doar la atât. Gaugain și ale sale picturi din Tahiti depun mărturie despre colonialismul capitalist și reificarea corpurilor, iar tabloul lui Winslow Homer, “The Gulf Stream”, simbolizează asuprirea rasială din America secolului XIX. În fine, cele trei dreptunghiuri suprapuse ale lui Marc Rothko te trimit cu gândul la Pieta a lui Bellini, ceea ce spulberă categoric, chiar și pentru cei mai naivi, orice legătură între reprezentare și comentariu. După cum demonstrează “Siluirea maeștrilor”, totul poate fi spus despre o operă de artă, mai puțin ceea ce este important, câtă vreme provine din vocea ortodoxiei universitare. În fața acestei ofensive ireale, răspunsul fundamental al lui Kimball îl reprezintă o ironie care dizolvă morga unor pseudoargumente livrate în jargon ermetic. Tehnica nu e doar eficientă la nivelul disputei, ci contribuie din plin la plăcerea lecturii și face din “Siluirea maeștrilor” o carte amuzantă, fără a fi deloc facilă. De exemplu, Kimball oferă un citat teribil de lung, prolix și incoerent, dintr-o lucrare a profesoarei Anna Chave despre Rothko, pe care îl întrerupe brusc cu următoarea remarcă: “Îmi pare rău: Știu că am promis să am grijă de stomacul cititorilor mei”. Nu e poate cea mai academică sau corect politică reacție, însă funcționează. Pentru că beția de cuvinte și delirul se combat mai eficient cu o sănătoasă doză de bun simț, decât cu argumente construite riguros. În fond, în fața verbiajului necontrolat al lui Derrida și al discipolilor săi, ce rost ar avea silogismele? Totuși, Kimball nu se rezumă doar la atât. Are grijă să sublinieze inadvertențe factuale, erori logice, non-sensuri flagrante și multe, foarte multe elucubrații docte, cum este și acest comentariu pe marginea picturii lui Gauguin, “Manao tupapau”: “Rămâne fetișizarea avangardistă a propriilor procese și proceduri; nu este un semn de specificitate culturală, ci doar particularitatea diferenței de la ‘bărbatul privilegiat al rasei albe’, pentru a folosi termenul cuprinzător al lui Gayatri Spivak” Potrivit eseistului american, exemplele de interpretări ridiculizate în “Siluirea maeștrilor” nu sunt doar o mână de excepții într-o mare de normalitate și exegeze consistente. Dimpotrivă. Ele constituie tocmai “mainstream”-ul, ortodoxia, în timp ce vocile sănătoase reprezintă o minoritate sub asediu. De altfel, este suficient să remarci universitățile (Yale, New York, University of Californa) din care provin istoricii de artă menționați de Kimball pentru a realiza dimensiunea dezastrului educațional și prăbușirea de-a dreptul spectaculoasă a instituțiilor care ar trebui să aibă, în mod firesc, drept obiectiv “cultivarea intelectului, a gustului delicat, a unei minți candide, juste, liniștite” (cardinalul Newman). Ce fel de studenți pot ieși din mâinile unor profesori care învață că litera “i” cu un circumflex înseamnă, de fapt, “o femeie feritilizată”, care se traduce, în cele din urmă, într-o “femeie circumscrisă”, nu prea mai are sens să întrebi. După cum Kimball arată în alt loc, în urma acestei reorientări academice nu pierde doar arta, deși ea e prima sacrificată, ci este amenințată o civilizație și o întreagă moștenire culturală. Și asta deoarece efortul mandarinilor universitari are în mod declarat scopul politic de a remodela oamenii și societatea pe un calapod totalitarist. “Siluirea maeștrilor” mai are un merit relevant, în special pentru cititorul român, crescut în admirația necondiționată pentru modelele occidentale. Kimball demonstrează destul de clar că “regele este gol”, iar din monumentele educaționale ale Vestului nu a rămas decât fațada. O fațadă sub care se ascund barbarii din interior, cei care lucrează temeinic la distrugerea ultimelor rămășițe de cultură și umanitate. Harvard, Yale sau Berkeley s-au transformat, sub acțiunea dizolvantă a postmodernismului, în etichete cu strălucire calpă, dindărătul cărora se lansează asalturi din ce în ce mai violente asupra bunului simț și a tradiției apusene. De aici cititorul român nu ar trebui să capete subite complexe de superioritate și să privească mândru spre Apus, pentru că nu are foarte multe motive. În ultimii ani, facultățile locale și personalul aferent s-au sincronizat perfect cu programa deculturalizării, prin stagii, doctorate și masterate în laboratoarele de marxism occidentale, ceea ce a adus revoluția în catedrele școlare de la noi. Este suficient, de altfel, să privești tinerii artiști care pledează pentru diverse variante de comunism în performance-uri și acte artistice ratate, sau criticii care glosează doct pe marginea lor, pentru a înțelege amploarea catastrofei. Totuși, un lector autohton poate desprinde din lecția lui Kimball curajul de a se debarasa de stinghereală provincială, de a interpreta arta și realitatea fără proptelele oferite generos de ideologiile oficiale și de a fi cât mai suspicios în fața prețioșilor ridicoli. (Ninel Ganea)

Puteți precomanda Roger Kimball - "Siluirea maeștrilor. Cum este sabotată arta de corectitudinea politică"

"Ai privit vreodată un fluviu drept în ochi?" Pentru mai multă distracție, chiar amară, nu ratați "Siluirea maeștrilor. Cum este sabotată arta de corectitudinea politica", de Roger Kimball, în traducerea lui Dragoș Moldoveanu, care va apărea la inceput de iulie la Anacronic. Reduceri și precomenzi pe magazin.anacronic.ro. „Dați-mi voie să fiu clar cu voi. Nimic din ceea ce veți învăța pe parcursul studiilor nu vă va fi câtuși de puțin util mai târziu, în afară de situația în care muncind din greu și cu inteligență ar trebui să puteți descoperi când cineva spune idioțenii, iar acesta este, în opinia mea, principalul, dacă nu chiar singurul, scop al educației.” (John Alexander Smith, profesor de filozofie morală și metafizică la catedra Waynflete la Oxford, prelegeri, 1914) Vă prezentăm astăzi una dintre idioțeniile politrucilor artei, splendid tratate de Kimball în cartea sa, influenta interpretare a lui Michel Foucault a tabloului Las Meninas (Domnișoarele de onoare)ț

O istorie inconfortabilă

Eveniment editorial în câteva zile, Antony Sutton – Wall Street și Revoluția Bolșevică în traducerea lui Costel Stăvărache la Anacronic. Precomenzi și reduceri la toate cărțile Anacronic pâna pe 9 iulie pe Magazin Anacronic. Despre autor și lupta sa pentru adevăr puteți citi pe anacronic.ro un text lămuritor semnat de Ninel Ganea.

"Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu"

Text preluat de pe anacronic.ro: Publicăm astăzi unul dintre interviurile cu “maturii străzii” din cartea lui Ciprian Voicilă, apărută in 2016 la Editura Martor pe care, începând de mâine, o găsiți și pe Magazinul Anacronic. O găsiți, de asemenea, la Muzeul Țăranului Român și la standul acestuia de la Bookfest. "Când spui homles parcă te-ai referi la un om care a regresat. Care a decăzut din condiția umană. Când treci grăbit pe lângă el – și îl vezi din ce în ce mai des, fiindcă oamenii străzii s-au înmulțit parcă și au devenit nelipsiți din peisajul urban al capitalei – fie îl ignori cu totul, fie îți calci pe inimă și îi întinzi o monedă sau o bancnotă (aceea cu cea mai mică valoare, pe care o găsești după ce ți-ai scotocit sârguincios buzunarul). Oricum, treci pe lângă el cu sentimentul că tu știi de ce a ajuns să trăiască pe stradă – la limita fragilă dintre umanitate și animalitate. Se găsește în această stare jalnică pentru că… o merită. Vina îi aparține întru totul. În orice caz, simpla prezență a oamenilor străzii ne deranjează. Fiindcă avem senzația că ei murdăresc tot ce ating: băncile din parc, scaunele din metrou, locurile în care poposesc în așteptarea unui suflet milostiv. Dacă vom sonda puțin în conștiința noastră, vom descoperi că ceea ce ne deranjează în prezența unui homles este adevărul dur, realitatea crudă pe care acesta o întruchipează și care ne face să ne trezim pentru câteva secunde din iluzia propriei minți. Conștientizăm dintr-odată că într-o societate ca a noastră – a riscului, a concurenței – nenorocirea care i s-a întîmplat lui se poate abate oricând și asupra noastră, distrugându-ne confortul, echilibrul interior, reperele în care am crezut. Cartea de față încearcă să descrie această realitate nemiloasă a străzii în care homlesul, ființa condamnată să trăiască (și de cele mai multe ori, să moară) acolo, este cel mai calificat să ne inițieze". (fragment din Introducerea cărții – “Viața pe stradă – vederi interioare. O introducere” Citiți continuarea pe anacronic.ro.

Două cărți esențiale pentru înțelegerea comunismului și a corectitudinii politice. Le puteți precomanda

Două cărți pe care le aștept cu sufletul la gură: "Wall Street și revoluția bolșevică" (Antony C. Sutton) și "Siluirea maeștrilor. Despre cum este sabotată arta de corectitudinea politică" (Roger Kimball). Le puteți precomanda pe magazin.anacronic.ro. Tot aici poate fi precomandat si volumul Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu.

Îndreptar pentru buna educație creștin-ortodoxă a copiilor, la vremuri de cumpănă

(Text preluat de pe anacronic.ro.)   Copiii sunt ca plantele, pe care Dumnezeu i-a dat în grija părinților, grădinarii lor. (Episcop Grigorie Grabbe)   La finele anului 2016, editura Anacronic a publicat un volum care ar trebui să își găsească locul bine-meritat în biblioteca oricărui părinte și educator creștin. Cartea cuprinde un text amplu semnat de Episcopul Grigorie Grabbe – Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre, dar și Cuvântarea către tineri despre dreapta folosire a literaturii grecești de Sfântul Vasile cel Mare și un fragment din Discursul funerar despre Marele Sfânt Vasile, episcop al Cezareei din Cappadocia ținut de prietenul său întru Hristos, Sfântul Grigorie din Nazianz. Puțin cunoscut în România, Episcopul Grigorie Grabbe – nepot al cunoscutului teolog rus Alexei Homiakov – este una din personalitățile duhovnicești marcante ale Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor, el fiind, la un moment dat, investit de Mitropolitul Antonie Hrapovitsky secretar al Cancelariei Sinodale și „devenind practic principalul canonist al Bisericii Ruse din Exil”, cum menționează Ninel Ganea în densa și lămuritoarea prefață cu care se deschide volumul. Eseul semnat de Episcopul Grabbe – care a văzut lumina tiparului în 1960 – pornește de la observația creșterii alarmante a infracționalității în rândul tinerilor americani. Principalele cauze – pe care el le-a identificat la acea dată – erau reprezentate în principal de condițiile sociale (mediul social impropriu unei dezvoltări firești pentru personalitatea umană) și de educația deficitară atât la nivelul scopului, dar și al metodelor folosite. În privința educației, el constată următorul paradox: „Niciodată nu s-au scris atâtea cărți și articole despre educația tinerilor și despre psihologia lor precum se scriu în zilele noastre. Se încearcă abordarea copiilor pornind de la o cunoaștere completă a naturii lor, atât din punct de vedere fizic, cât și psihic. Se realizează nenumărate investigații ale psihologiei copiilor, li se analizează toate calitățile și stadiile de dezvoltare, cu speranța rezolvării, în acest mod, a problemei creșterii unei generații sănătoase din punct de vedere spiritual. Însă există prea multe școli de gândire în domeniul pedagogiei, al psihiatriei și, acum, al psihanalizei populare. Și, se pare, cu cât încearcă specialiștii mai mult să descopere modalități mai bune de a educa copiii, cu atât aceștia din urmă provoacă motive de alarmă în societate.” Curentele psihoterapeutice divergente și, mai ales, amploarea pe care o luase psihanaliza în rândul masselor, dar și în sistemul de educație americană, nu doar că nu au reușit să diminueze gradul de agresivitate manifestat de tinerii americani, ba chiar au contribuit la proliferarea infracționalității în rândul lor.

Educație creștină vs. psihanaliză: adevărata natură umană/ Datorită trendului psihanalitic specific acelei vremi („Din nefericire, influența fondatorului psihanalizei, Sigmund Freud, marchează, într-o măsură mai mare sau mai mică, toate teoriile contemporane”), Episcopul Grabbe alocă mai multe pagini psihanalizei și întemeietorului ei. El critică viziunea freudiană despre sufletul omenesc și lume, în ansamblul ei, de pe pozițiile spiritualității creștin-ortodoxe. În rezumat:   Freud era ateu, ceea ce i-a diminuat drastic înțelegerea sufletului uman și a realității („Multe lucruri nu le-a văzut, nu a fost capabil să le vadă sau nu a dorit să le vadă. În alte situații, a văzut lucururile într-o oglindă mincinoasă, chiar dacă a încercat, probabil cu adevărat, să fie un savant obiectiv”);   Prin termenul „suflet” (psyche în limba greacă) psihanaliza înțelege cu precădere funcțiile creierului. Pentru creștinul-ortodox sufletul este o realitate mistică [ (...) noi știm, desigur, că acesta este legat în mod tainic de un suflet invizibil, care alcătuiește o parte a personalității noastre”];   Nevoitorul creștin, prin rugăciune, intră în contact cu inconștientul său personal în efortul său continuu de a tinde spre comuniunea cu Dumnezeu („Prin supunerea de bună voie lui Dumnezeu și prin rugăciune constantă, săvârșită nu numai conștient, ci și subconștient - „rugăciunea minții sau interioară a lui Hristos”-, ascetismul ortodox se concentrează asupra domeniului subconștient al experiențelor, ideilor și simțirilor harului, făcând astfel ca ascetul să fie unificat din punct de vedere interior în strădania sa către Dumnezeu”). Prin urmare, nu doar adepții psihanalizei au șansa accesului la straturile inconștiente ale structurii personalității umane, la trăirea și cunoașterea integrativă, ci și creștinii care – prin viața lor evlavioasă –  atrag energiile necreate ale Duhului Sfânt și, în acest fel, (își) depășesc limitele naturii create.   Psihanaliza consideră că la originea conflictului dintre conștiință și conținuturile inconștientului stă reprimarea instinctului, a pulsiunilor sexuale. Psihanaliștii nu operează cu noțiunea de „patimă”. Dorința sexuală nu este privită ca patimă. De aceea, adepților psihanalizei nu li se recomandă abstinența sexuală, ci satisfacerea dorințelor sexuale în cadrele acceptate de societatea respectivă. Creștinul luptă cu tentațiile sexuale, iar „această luptă  – scrie Episcopul Grabbe  – este inspirată de străduința de a păstra curăția morală și duhovnicească, fără de care este imposibilă unirea cu Dumnezeu”.   În practică, psihanaliștii acceptă desfășurarea vieții umane sub imperiul instinctelor și sunt împotriva reprimării lor, convinși fiind că abstinența ar genera diverse conflicte interioare care ar putea primejdui integritatea ființei umane. În consecință, psihanaliștii recomandă predarea timpurie a orelor de fiziologie sexuală la copii și îi încurajează pe tineri să inițieze relații amoroase între ei.   Din perspectivă creștină, această abordare face ca tinerii să fie familiarizați prematur cu păcatul, ei fiind, totodată, lipsiți de un ideal de viață virtuoasă, care ar prețui virtutea fecioriei.   Natura umană invetigată de psihanaliză este natura stricăcioasă de după căderea protopărinților Adam și Eva. De aceea, ea nu poate avea valoare de etalon al normalității și al firii umane universale. Există o discrepanță enormă între descrierile făcute de psihanaliști – pornind de la cazurile extreme investigate clinic de ei [Ne amintim aici, de pildă, de „micul Hans”, „omul cu lupi”, „cazul Dora”, „omul cu șobolani”] și mărturiile narative despre asceții și sfinții creștini.   Psihanaliza nu propune comunităților umane o morală, deși ea „pretinde uneori să ia locul religiei”. Episcopul Grigorie Grabbe consideră că însăși cazurile patologice selectate, investigate și etalate de Freud și de emulii săi falsifică reprezentarea despre (adevărata) natură umană. Deși singulare și periferice, prin generalizare ele sunt propuse societății contemporane ca dovezi incontestabile ale unui model explicativ general-valabil, independent de contextul ontic, spațio-temporal, istoric în care viețuiește subiectul uman [În literatura de specialitate, este (arhi-)cunoscut contraargumentul cultural la celebra teorie freudiană a complexului lui Oedip: la populațiile de aborigeni din Polinezia sau Australia, de pildă, nu a putut fi identificat acest complex]. Preasfințitul Grigorie remarcă: „Nu știm ce concluzie ar fi tras psihologii dacă i-ar fi supus psihanalizei pe slujitorii obișnuiți ai Bisericii și, cu atât mai mult, pe sfinți. Fără îndoială că le-ar fi oferit date care le-ar fi părut cu totul extraordinare și le-ar fi oferit un standard al normalității cu totul nou”. Pornind de la observația realistă că „este imposibil să trăim în această lume fără a ne amesteca cu oamenii din ea”, autorul concluzionează că noi, creștinii, ne putem asocia cu ceilalți membri ai societății, care nu au o viziune creștină despre lume și valori aferente, putem coopera cu ei în chestiunile care țin de viața practică, dar în același timp, pentru a ne păstra identitatea spirituală „(...) trebuie să ne păzim sufletul și inima de influența lor”. Este vital să trăim în cadrele culturii creștine, esențial diferite de cele ale culturii secularizate. Un sfat în perfect acord cu acela pe care ni-l oferă Sfântul Apostol Pavel în a doua epistolă către Corinteni: „Ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul...” (Ap. II Corinteni 6,17) Scopul educației creștine este acela „de a ajuta [părinții] la dezvoltarea sentimentelor și conștiinței creștine în copiii lor din cea mai timpurie perioadă a vieții lor, indiferent de condițiile în care se află aceștia”. Importanța Sfintelor Taine în educația creștină a copiilor/ Pentru realizarea acestui ideal, foarte importantă este integrarea timpurie a copilului în viața liturgică a Bisericii. Biserica, prin Sfintele sale Taine și prin atmosfera sacră pe care o întreține, va lăsa o pecete indelebilă asupra ființei spirituale a copilului: „Dar chiar dacă copilul este învățat de timpuriu două-trei rugăciuni sau chiar relatări biblice, în afara Bisericii totuși copilul rămâne lipsit de bogăția harului pe care i-o dă Biserica Ortodoxă, mai ales prin tainele botezului, a mirungerii și a împărtășirii frecvente cu Sfintele Taine ale lui Hristos. Copilul nu poate înțelege sau recunoaște semnificația Euharistiei. Mai târziu, poate va și uita că a fost adus vreodată în fața Sfântului Potir, dar harul Sfintei Taine îi luminează totuși adâncul inimii și sufletului, curățind ceea ce Sfântul Ioan Damaschin numește ˂˂partea irațională a sufletului˃˃”. Cumva, în completarea acestor sfaturi pe care ni le pro-pune Preasfințitul Grigorie, dar în același duh, Sfântul Teofan Zăvorâtul, în fragmentul reprodus în acest volum – din „Calea spre mântuire” – accentuează, importanța mediului duhovnicesc în care se va cristaliza personalitatea copilului: „Aici ar trebui să ne gândim la înrâurirea Sfintelor Taine și, odată cu ele, a întregii vieți bisericești, dar în același timp a credinței și evlaviei părinților. Toate acestea laolaltă alcătuiesc un mediu mântuitor pentru prunc. Prin toate acestea, viața în har care s-a zămislit în prunc este insuflată în chip tainic”. În fond, adaug eu, familiaritatea timpurie a copilului cu viața Bisericii, îl va feri la maturitate de cele două extreme ale vieții duhovnicești: intelectualismul arid, lipsit de inimă, și pietismul – emoția bine intenționată, dar incultă. Elementele esențiale unei educații creștin-ortodoxe/ În educația copiilor un factor important îl constituie atitudinea părintelui față de copil. Părintele trebuie să manifeste dragoste, să își tempereze supărarea (care este „un semn al slăbirii iubirii” și exprimă patimile care sălășluiesc în sufletul adultului – mânia și egoismul). Părinții și educatorii copilului trebuie să urmeze „calea împărătească”, de mijloc între permisivitate totală și constrângere maximă, arbitrară. Prea multă libertate poate da naștere unui caracter libertin, imoral. Un control prea strict exercitat asupra intențiilor și acțiunilor celor mici îi poate inhiba într-atâta încât la maturitate ei pot manifesta dificultăți de relaționare cu ceilalți și le va fi dificil să descopere răspunsul corect la problemele și provocările existenței în societate. În ambele situații, copilul va manifesta tulburări de caracter. De multe ori părinții uită că esențial în educația copiilor noștri este exemplul de virtute pe care îl întruchipăm în viața noastră de zi cu zi. Cel mai bun discurs despre virtute sunt faptele virtuoase, o viață al cărei parcurs este în deplin acord cu principiile și regulile morale. Aceeași idee o vom găsi expusă – în prezentul volum – în textul Sfântului Teofan Zăvorâtul:„(...) duhul credinței și al cucerniciei părinților trebuie socotit ca cel mai puternic mijloc de păstrare, creștere și întărire a harului din copil”.

Educația creștin-ortodoxă presupune nu doar să le transmitem copiilor noștri valorile spiritualității ortodoxe ci și să le rezolvăm dilemele care apar ca urmare a incongruenței, ba chiar a conflictului major dintre viziunea ortodoxă despre lume și alte concepții concurente - cum este cea evoluționistă, de care învățământul actual de stat este suprasaturat:„Părinții ar trebui să-i determine pe copii să le descrie ce s-a petrecut la școală și, la rândul lor, să ofere explicații cu privire la întrebările care au apărut, potrivit punctului de vedere creștin-ortodox”. De la cult≠cultură la cult←cultură. Cultura ca mijloc de comuniune cu Hristos/ Una dintre hibele majore ale educației noastre contemporane o constituie dezacordul flagrant dintre cult și cultură, dintre Biserică și societate, dintre cultura creștină și cea laică. Mai precis, intelectualii sunt mefienți sau chiar refractari la viața eclezială și la valorile constitutive Bisericii, în vreme ce credincioșii care viețuiesc în și prin Biserică manifestă adesea dezinteres față de cultura clasică sau umanistă, întrucât o consideră fie păgână, fie secularizată, în orice caz anticreștină. Editorii volumului Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre au avut inspirația să adauge articolului semnat de Episcopul Grigorie Grabbe două texte care ne reamintesc – și ne ajută să recuperăm- dreapta cumpănire dintre credință și cultură, dintre cultura clasică și cea creștină: Cuvântarea către tineri despre dreapta folosire a literaturii grecești, ținută de Sfântul Vasile cel Mare și un fragment din Discursul funerar despre Marele Sfânt Vasile, episcop al Cezareei din Cappadocia, care îl are ca autor pe Sfântul Grigorie din Nazianz. Sfântul Vasile cel Mare le recomanda tinerilor creștini din vremea sa să discearnă între valorile trecătoare ale lumii și cele veșnice: „Nimic dintre cele omenești care pot fi considerate grozave, nici mândria originii, nici puterea trupului sau frumusețea, sau măreția, sau slava de la oameni, sau autoritatea regală nu le considerăm demne de a fi râvnite, nici pe cei ce le au nu îi invidiem; în schimb speranța noastră este în cele de dincolo, și tot ce facem este pentru a ne pregăti pentru viața de veci”. El recunoștea un rol propedeutic literaturii și filosofiei grecești și le recomanda junilor creștini să se îndeletnicească o vreme cu ele, urmând modelele de virtute pe care acestea le zugrăvesc; „(...) dacă dorim să păstrăm neștearsă ideea adevăratei virtuți, trebuie să ne inițiem mai întâi în știința păgână, pentru ca apoi să acordăm pe larg atenție specială învățăturilor sacre și divine, chiar așa cum mai întâi ne obișnuim cu reflecția soarelui în apă pentru ca apoi să fim în stare să ne îndreptăm privirile către soarele însuși”. De pildă, în cazul poeților „când povestesc despre cuvintele și faptele unor oameni buni, trebuie să îi iubiți și imitați pe aceia, copiind cu sârguință astfel de comportament”. Frecventarea literaturii greceșt i- prin extensie, a literaturii laice - este utilă sufletului atâta vreme cât nu îl vatămă prin descrieri care trezesc în el patimile. Dragostea pentru cultură [se înțelege, cultura laică, necreștină] trebuie temperată cu discernământ, având totdeauna privirea sufletului îndreptată spre ținta sa finală - comuniunea cu Hristos: „Atunci însă când descriu comportamente reprobabile, trebuie să-i părăsiți și să vă închideți urechile, așa cum se spune că a trecut Odiseu pe lângă cântecul sirenelor, deoarece cunoașterea profundă a scrierilor rele pavează drumul spre fapte asemănătoare. De aceea, sufletul trebuie apărat cu grijă, ca nu cumva din dragostea noastră față de cultură să fie întinat fără voie, așa cum beau unii otravă cu miere”. [Un comentariu marginal: Ar fi interesant de revăzut, în lumina acestei abordări, mesajul paideic pe care îl propune Jurnalul de la Păltiniș, care are în centru un „Dumnezeu al culturii” în fața căruia C. Noica și emulii săi - „catarii de la Păltiniș”, cum i-a numit monahul Nicolae Delarohia - își plecau „genunchii spiritului” în așteptatea unei judecăți de apoi a culturii. O imagine a divinității mai degrabă hegeliană decât creștin-ortodoxă. Un model paideic care nu poate explica - și înțelege - sacrificiul de sine pe care l-a făcut Mircea Vulcănescu în temnița Aiudului.] În textul Sfântului Vasile cel Mare întâlnim celebra metaforă a albinei înțelepte care știe de unde și cât să se hrănească: „Acum, întrutotul în maniera albinelor, trebuie să folosim și noi aceste scrieri pentru că albinele nu vizitează toate florile, fără deosebire, nici nu caută să care toată floarea pe care se așază, ci, luând atât cât le este necesar, lasă restul. La fel și noi, dacă suntem înțelepți, vom lua din cărțile păgâne numai ce ne este de folos și este aliat adevărului, restul trecându-l cu vederea”[se referă în special la anumite pasaje în care virtutea este elogiată, întâlnite la Hesiod, Homer, Solon, Theognis]. Din portretul pe care i-l zugrăvește prietenul său, Sfântul Grigorie din Nazianz – „Părea că aveam un singur suflet, care locuia în două trupuri” –, înțelegem că Sfântul Vasile a întruchipat exemplar modelul paideic creștin, făcându-se toate tuturor, pentru Hristos: a fost„orator printre oratori”, „filosof între filosofi”, „preot între creștini”. Cuviosul Serafim Rose despre necesitatea de a-ți forma și a transmite o cultură creștină. Ortodoxia inimii, nu doar a minții/ Ideea conform căreia creștinul are nevoie (și) de o formație culturală laică o întâlnim în scrierile rămase de la Părintele Serafim Rose - o altă figură duhovnicească marcantă a Bisericii Ortodoxe Ruse din Exil. Eugene Rose trăise pe viu apostazia culturii apusene. Îi cunoscuse pe Jack Kerouac și Allan Watts - idolii tinerilor americani, din vremea sa [autori ale căror scrieri sunt popularizate asiduu în anii din urmă, în România]. În vara anului 1975, părintele Serafim a ținut la Mănăstirea Platina un curs de „supraviețuire ortodoxă”, pentru patru tineri proaspăt convertiți la Ortodoxie. Scopul său era să le ofere o „temelie ortodoxă”. Din contactul cu tinerii din America, Cuviosul Serafim Rose observase o realitate psihologică și duhovnicească care, peste ani, s-a extins în toată lumea. Cum? Prin difuzionismul curentelor subculturale, a cărei viteză de propagare ideologică a fost accelerată semnificativ de canalele mass-media și de mediile virtuale. În introducerea la cursul său de „autoapărare ortodoxă”, părintele Serafim remarcă: „O mare primejdie a vremurilor noastre și a mișcării celor ce vin la Ortodoxie este ceea ce am putea numi, într-un limbaj mai puțin academic fenomenul ˂˂maimuțelor duhovnicești˃˃- oameni care sunt ortodocși în exterior, ba chiar se și mândresc pentru că sunt foarte corecți în ortodoxia lor, însă în adâncurile lor nu sunt schimbați cu adevărat, nu sporesc în Ortodoxie, rămânând în mare măsură tributari lumii moderne, care își are rădăcinile în anticreștinism. Pentru că nu sporesc, aceștia nu văd cât de profund este conflictul dintre adevărata Ortodoxie și lumea pe care ei nu au lăsat-o în urmă. În opoziție cu aceasta, o convertire la adevărata Ortodoxie trebuie să fie totală; trebuie să schimbe tot ceea ce faci, felul cum privești lucrurile, cum valorizezi tot ceea ce se întâmplă în viață”. O educație creștin-ortodoxă îi va ajuta pe copiii noștri să identifice curentele de gândire moderne care ne afectează profund credința. Într-un alt loc, părintele Serafim Rose spune: „Ortodoxia înseamnă viață. Dacă nu trăim Ortodoxia, pur și simplu nu suntem ortodocși, indiferent de credințele formale pe care le susținem”. Din această perspectivă,  „un copil căruia i se formează gustul pentru muzica bună, pentru literatură, istorie și artă, chiar și pentru știință, este cel puțin parțial vaccinat împotriva culturii consumeriste și a ispitelor acesteia”.

Părintele Serafim accentua importanța sentimentelor creștine, a trăirilor inimii în procesul mântuirii noastre și a celorlalți, potrivit unui principiu formulat de Sfântul Tihon din Zadonsk: „Ortodoxia noastră trebuie să fie una a inimii, nu numai a minții”. Un exemplu practic de pedagogie creștină îl găsim în scrisorile și în viața cuviosului, scrisă cu atâta acribie de ieromonahul Damaschin Christensen: părintele Serafim încearcă să tempereze duhul criticist-atotștiutor al lui B.A. – tânăr convertit de pe Coasta de Est, care socotea întreaga literatură de sorginte demonică –, punându-l să citească Arhipelagul Gulag al lui Soljenițân, Oliver Twist și Crimă și pedeapsă. Ca „să i se înmoaie inima”. Într-un alt contex,t părintele Serafim îi îndeamnă pe adolescenții convertiți la Hristos să aprofundeze „studiile pre-teologice”, printre altele să îl citească pe Platon. În acest chip, el nădăjduia să îi ferească pe aceștia de sindromul „trecerii bruște la teologie” care, în opinia sa, „pare să fie pricina multor probleme atât individuale cât și în Biserică ca întreg”. Aștept cu interes viitoarele titluri editate de Anacronic, adevărate cărți de identitate, menite să ne întrețină trezvia inimii și discernământul intelectual și moral. Ciprian Voicilă  

Distracția care ne omoară. Discursul public în epoca televizorului

Mai multe informații puteți afla aici. O carte pentru cei care vor să înțeleagă de ce cultura de azi nu mai este cultură, de ce educația nu mai poate fi numită educație. Noile canale de propagare a informației modifică nu doar calitatea informației. Produc mutații psihologice, generând o nouă tipologie umană: video-copilul, ahtiatul după distracție, neofilul, dependentul de „știri”, omul trivial, hedonistul hipertehnologizat. Un volum care a fost scris în 1985, din familia cărților profetice – „1984”, „Minunata lume nouă” -, dar și a textelor care încearcă să semnaleze iminența dezastrului- din care mai fac parte „Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate”, „Criza lumii moderne”, „Homo videns”, „Nihilismul – rădăcina Revoluției în epoca modernă”, „Criza spiritului american”, „O Americă înfricoșătoare”, „Fuga de Dumnezeu” (Ciprian Voicilă). NEIL POSTMAN (n. 8 martie 1931, New York) a fost unul dintre cei mai remarcabili critici sociali și teoreticieni ai educației și comunicării din America în ultima treime a secolului XX, atrăgând, prin ideile și stilul său accesibil, numeroși adepți în întreaga lume. Profesor influent și venerat, a predat pentru mai bine de patruzeci de ani la New York University, unde a înființat faimosul program de studii în Ecologie Media. Înzestrat cu un spirit neobișnuit de cuprinzător, a fost autorul a mai mult de douăzeci de cărți, scriind lucrări fundamentale pe temele educației (Teaching as a Subversive Activity, The End of Education), copilăriei (The Disappearance of Childhood), limbajului (Crazy Talk, Stupid Talk), știrilor (How to Watch TV News, împreună cu Steve Powers) și impactului tehnologiei asupra culturii (Technopoly).