Marius Ianuș: Irina Bazon – o zână de fulgi de zăpadă

Intelectualii ortodocși nu se promovează între ei. Nu prea înțeleg de ce, dar aceasta este o realitate. Mi-am dat seama de asta pe când scriam despre necazurile prietenului Daniel Focșa. Și m-am hotărât să repar, pe cât îmi stă în putință, această stare de lucruri. Încep, așadar, un serial de promovare a acestor intelectuali. (Cum primul episod al său poate fi considerat chiar articolul despre Daniel, acesta este al doilea episod, dedicat domnișoarei Irina Bazon.) Delicată ca un fulg de zăpadă care plutește lin în pridvorul unei mănăstiri… Ireală, nepotrivită cu lumea asta și înfrumusețând-o prin prezența sa, de parcă fulgul despre care vorbesc și-ar arăta scânteierile minunate într-o seară care aduce primăvara… Blândă, molatecă și gingașă ca un ghiocel… Dar cu ce nu aș putea să compar fragilitatea duioasă a acestei poete vasluiene melancolice, parcă anume făcută ca să se plimbe prin frumosul parc din centrul orașului natal, plutind mai lin decât un vis pe lângă băncile îndrăgostiților? În pofida acestei fragilități exterioare vădite, principala preocupare a Irinei e lupta pentru salvarea neamului românesc. S-a angrenat în această luptă cu o tărie de caracter neașteptată și, prin articole, poezii, adnotări, dar și prin munca mai anevoioasă de selectare și distribuire a gândurilor altora, a reușit să impună, dincolo de parfumul aparte al ființei ei, o atitudine culturală unică și memorabilă, un stil. Să o citim, deci, pe domnișoara Irina Bazon, această Ioana d`Arc a naționalismului creștin românesc, ale cărei ii sărbătorești au fluturat atât la simpozioanele Ortodoxiei și ale Sfinților Închisorilor, cât și pe baricadele de la Pungești. P.S.: Nu aș vrea ca aceste rânduri să fie înțelese greșit. Aceasta nu e o tentativă de seducere. Așadar, trebuie să primiți rândurile de mai sus la adevărata lor greutate, cea de portret dezinteresat. Și iertați-mă că le pun aici într-o zi de post… Sper să nu fie spre sminteală. (A existat cândva o încercare de a ne apropia, dar, pentru că suntem firi extrem de diferite, a rămas stabilit că ea nu e genul de fată care să fugă în lume cu unul care e gata să treacă o culme de munte pe jos ca să-i spună cuiva ceva ce a doua zi poate să regrete, iar eu nu aș putea aștepta o decizie a unei fete câteva luni.)

Marius Ianuș: Mirările unui prieten nedreptățit…

(Citiți și ultima creație a lui Marius Ianuș) Domnul Daniel Focșa, un istoric cu o eleganță stilistică și o acribie în căutarea Adevărului cum extrem de puțini sunt, e nedumerit. Cum se poate ca singurul biograf al aviatorului Dan Vizanty, care este chiar domnul Focșa, să nu fie invitat la comemorarea acestui pilot organizată de către M.A.P.N.? Cum se poate, domnule Focșa? Dar cum se face că cel mai bun prozator român contemporan, domnul Paul Goma, nu mai e publicat în România? Cum se face că i s-au închis ușile tuturor redacțiilor și editurilor, pentru că a afirmat că bolșevismul a fost adus la noi de evrei, ca să se răzbune împotriva noastră? Cum se face că această campanie anti-Goma a fost dirijată de însuși președintele Uniunii UNOR Scriitori, tovarășul Nicolae Manolescu? Dar cum se face, domnule Focșa, că cel mai bun fotbalist român al ultimului deceniu NU joacă în naționala României? (Și asta se întâmplă de zece ani, ieri a avut loc doar scoaterea în evidență a fenomenului – excepția care a întărit regula… Și nu îndemn pe nimeni să se uite la meciuri de fotbal – e groaznic să ajungem să ne uităm două ore la niște zevzeci care aleargă după o minge, eu mă uit doar la rezumatele meciurilor care fac vâlvă pe internet…) „Cum se poate?”, domnule Focșa? Dar ați uitat în ce țară trăim? Trăim în Republica Securistă România, țara urmașilor torționarilor bunicului dumneavoastră (care ne aruncă în față – dar mai mult în spate – că nu suntem „politic corecți”), țară supusă unei dictaturi iudeo-masonice tot mai evidente… Dragă Daniel, e evident că M.A.P.N.-ul nu te iubește și încalcă orice regulă de bun-simț ca să-ți arate această neiubire. Dar ce motiv ai avea tu să-l iubești?! Nu ești singurul în situația asta. Sunt(em) mulți oameni de cultură în generația noastră ocoliți sistematic de „sistem”. Dar la ce să ne trebuiască nouă sindrofiile, comemorările, emisiunile și premiile lor mincinoase? Cel mai mare premiu pe care ți-l face acest stat securist e că nu te invită la astfel de comemorări, pe ale căror liste de invitați tu ar fi trebuit să fii prima persoană! O să-ți spună o mică istorie personală, ca unul care a primit și el astfel de… „premii”. Și chiar despre un premiu e vorba. La începutul anului 2008 mi-a fost decernat primul (și ultimul!) premiu literar festiv din viața mea – premiul revistei „Cuvântul” pentru poezie. Cocoțat pe scena decernării, în fața unei asistențe alcătuite din mai mult sau mai puțin „ilustre personalități” ale culturii și mass-mediei, am rostit următoarele cuvinte: „Dat fiind felul în care se acordă premiile în România, pe cu totul alte criterii decât cel al valorii, mă întreb ce am făcut?… ce am făcut atât de rău de am ajuns să capăt acest premiu? Pentru că în România se dau premii pentru…” (Și le-am enumerat toate criteriile lor securiste, după care se acordă distincții și funcții în România de azi). Mutra dezgustată a turnătorului, masonului și „academicianului” C. Bălăcescu Stolnici, în vreme ce mă asculta, spaima lui de a vedea minciuna pe care își clădise viața expusă în fața tuturor complicilor lui, pe o scenă (!), într-o scenetă pe care o aștepta bine regizată de acești complici, a fost, de fapt, Marele meu Premiu Literar. (Dar poate ar trebui să-l pun la socoteală și pe cel pe care mi l-a acordat Uniunea UNOR Scriitori, neacordându-mi niciun premiu, deși am fost nominalizat de două ori la premiile lor și considerat cel mai bun poet al anului de trei…) Dragă Daniel, de ce să ne dorim să fim noi în locul acelei mumii odioase a satanei care e acest C. Bălăcescu Stolnici? Sau ar trebui să ne dorim să ajungem ca Mircea Cărtărescu, să fim tra/duși în toată lumea pentru că promovăm toate „travesti”-urile și toată „plăcerea de a trăi” ale acestor sataniști sodomiști care vor să ne înrobească? Noi știm care este adevărata valoare a banului și a tuturor „cocorațiilor”, avuțiilor și măririlor omenești. Știm și ce se întâmplă acum în această lume… Și mai știm că, indiferent câte piedici ni se vor pune de acum înainte, la final noi vom fi cei care vom învinge. Tot ce s-a clădit pe minciună se va spulbera, iar Adevărul va ieși la lumină, în văzul tuturor! Asta a spus Domnul Hristos! „Dumnezeu nu poate fi omorât!” a strigat poate cel mai bun președinte al unui stat din istoria lumii, ecuadorianul Gabriel Garcia Moreno, înainte de a fi omorât. El știa ceea ce știm și noi, că dincolo de moarte va învinge. Așadar… să ne bucurăm! De ce să fim triști, dacă victoria e deja de partea noastră?! Mai ții minte cum spunea Domnul Hristos despre farisei că „și-au luat pedeapsa lor”? Toți acești lucrători ai satanei care se ridică împotriva noastră sunt deja condamnați, iar pedepsele lor au fost deja scrise. Iar noi, cei care suntem alături de Domnul nostru Iisus Hristos, am învins! Nu e nicio filosofie, nu încape nicio dicuție. De ce să fim triști? Sau poate ar trebui totuși să fim triști, văzând cât de puțin sunt legați intelectualii creștini între ei, cât de puțină iubire de aproapele există între noi… Singurii dintre cei pe care îi cunosc care semnalează ce mai fac ceilalți sunt Fratele Vasile și Ciprian Voicilă. Poate ar trebui să vorbim mai mult fiecare dintre noi despre ce face Sergiu Ciocârlan, ce face Irina Bazon, ce face Domnul Vasile, ce face Părintele Savatie, ce face Sora Simona, ce face Cătălina Dănilă, ce face Alexandra Svet și tot așa, îmi cer iertare celor pe care nu-i enumăr aici, să ne coagulăm cumva într-un grup intelectual care să aibă un impact mai mare în lume. Poate, spun :)

Marius Ianuș: Drumul Crucii– (1) Date ”tehnice”

Dimensiunile Crucii: lungime – 307 cm, lățime 170 cm (a fost măsurată exact la București), lățimea scândurii – aproximativ 17 cm (la ochi). grosimea scândurilor – doi centimetri (la fel). Scânduri din lemn de brad sau molid. Durata Pelerinajului: 17 Martie – 16 Aprilie 2014. Nu am mers Duminica și în Sărbători. Au fost și două opriri în celelalte zile – am stat sâmbătă 5 Aprilie la București, pentru că pe 4 a fost ziua fetiței mele, pe care am văzut-o pe 5, și o lansare de carte a mea. Am stat vineri 11 Aprilie și sâmbătă 12 Aprilie la Mănăstirea Moglănești (Toplița), și la îndemnul Părintelui Onisim, așteptând să mai treacă ploaia. Vremea: pe primul braț al Crucii mele ploile m-au ocolit, în chip minunat. Pur și simplu ploua (și ningea – la Moldova-Sulița) noaptea și în Sărbători. Pe al doilea braț, și mai ales în ultimele patru zile de mers, am avut ploi zdravene, ba chiar și ninsoare. Poate unde am scurtat acest braț al Crucii (pe care îl plănuiam inițial ca fiind de la Cluj la Iași). Dar Părintele Onisim m-a avertizat că spre finalul drumului or să-mi vină și ceva încercări. Traseul: Moldova-Sulița – Pojorâta – Vatra Dornei – Păltiniș – Bilbor – Toplița – Tușnad – Sfântu Gheorghe – Prejmer – Săcele – Breaza – București (Piața Aviatorilor) – cu autobuzul la Târgu Mureș – Târgu Mureș – Reghin – Toplița – Petru Vodă – Humulești. (Nu am intrat în Gheorgheni și în Brașov, din motive personale, dar și dintr-un Cuvânt al Domnului, dar în mod cert binecuvântarea pelerinajului meu a atins și aceste orașe.) Peste 700 de kilometri. Susținători: cel mai mare susținător al meu a fost domnul regizor Nicolae Mărgineanu, căruia îi doresc o mare binecuvântare a Măicuții Domnului, asupra vieții lui și asupra vieților celor dragi lui. Și vă invit să urmăriți pe internet câteva din filmele sale: Binecuvântată fii, închisoare!, Părintele Arsenie Boca, omul Lui Dumnezeu, Privește înainte cu mânie. M-au mai sprijinit de-a lungul drumul meu, în ordinea în care i-am întâlnit: Părintele Zosima, de la Mănăstirea Moldova-Sulița, Costică de la Marginea, Părintele Ovidiu (preot acum, înaintea hirotonirii atunci) de la Dărmănești, Maica Nectaria de la Mănăstirea Păltiniș, Dumitru de la Glodu, Mariana, Ilie și Valeria de la Toplița și Gheorgheni, Maica Miriam și obștea Mănăstirii Izvorul Mureșului, Costel, Diana Șandru și familia ei de la Breaza, Profesorul Constantin ”Monșer” Giurgincă, de la Breaza, Costel, pustnicul necanonic, Părintele Constantin de la Bărcănești, Maica Iustina/Ieronima de la Mănăstirea Țigănești (și întreaga obște a acestei preafrumoase mănăstiri), călugărul care nu mi-a spus numele de la Otopeni, Ciprian Voicilă, Daniela Șontică și Daniel Focșa, lansatorii mei de la București, Librăria Predania, din același oraș, Iulian Boldea, Dumitru Buda și Amalia Buda de la Târgu Mureș, Părintele Onisim, Maica Ecaterina și întreaga obște de la Moglănești, omul care nu mi-a spus numele său de la benzinăria din Tulgheș (o fi Emilian, cel care caută informații despre mine pe internet?), Gabriela și copiii ei, Ana și copiii ei, Cosmina-Maria, Alina-Maria, Cornel, Maica Justina și obștea Mănăstirii Paltin, Iarina-Maria, David-George și părinții lor, Dumitru, nu mai știu de unde, Vasile de la Humulești, cu toți ai săi și obștii Mănăstirii Acoperământul Maicii Domnului de la Vatra Dornei (pe care am uitat, eu știu de ce, să o trec la rândul ei). Fără aceștia pelerinajul meu ar fi fost mult, mult mai greu. Le mulțumesc și Fratelui Vasile, Fratelui Ciprian, Sorei Anomismia și Fratelui Gabriel, care au postat trimiteri la pelerinajul meu sau la lansarea cărților mele pe blogurile lor. Ilustrații: Mai jos găsiți câteva imagini din pelerinaj. Dar relatarea abia începe. 1. Către Panaci, prima imortalizare a unui moment de odihnă:

2. Între Glod și Bilbor, pe Șaua Aluniș – Vămanu, la 1277 metri altitudine, la o cruce pusă de un credincios din Bilbor:

3. Plăcuța care atestă altitudinea locului menționat mai sus:

4. O să vă povestesc eu mai încolo ce e cu focul ăsta:

5. Pe Valea Prahovei:

6. La București. Fotografie făcută de domnul Nicolae Mărgineanu:

7. Domnul regizor Nicolae Mărgineanu, fotografiat, lângă Cruce, de mine:

8. Scriu la povestea Drumului Crucii mele, pe care o veți citi curând, poate pe acest blog, poate în presă, poate și-și, la Mănăstirea Doamnei, Moglănești, Toplița:

9. Am călătorit cu o singură pereche de papuci (cumpărați la mâna a doua). De fapt, m-am ambiționat să fac asta, pentru că la Toplița, pe al doilea braț al pelerinajului, aș fi putut (și poate că ar fi trebuit) să-mi iau niște cizme de cauciuc… Știind însă că voi da crucea, am hotărât să rămân și eu cu o amintire a pelerinajului – acești papuci:

10. Poate cea mai grea încercare a drumului, ninsoarea de pe muntele dintre Petru Vodă și Pipirig. În această poză nu puteți vedea toată grozăvia ei, pentru că atunci când s-a întețit, din pricina frigului, cu mâinile înghețate, nu mai puteam să scot aparatul foto din rucsac. De fapt, nu mai puteam nici măcar să deschid fermoarul de la buzunarul fâșului, așa că îi rugam pe cei care mă opreau să își ia singuri pliante din buzunarul meu:

11. Harta pelerinajului. Dar este o hartă conjuncturală. Pe Adevărata hartă a României, cea a României Mari, crucea mea e chiar în mijlocul țării:

12. Pliantul pe care l-am împărțit pe drum: descărcați.