Părintele Dumitru Stăniloae ‒ lupta pentru sensul vieții

 

Canonizarea unor mucenici și mărturisitori din perioada comunismului (I) 

Pe 25 februarie a.c., Sinodul Bisericii României a făcut anunțul istoric că va demara procesul de canonizare a douăsprezece preoți și călugări, mucenici și mărturisitori din timpul perioadei comuniste, dintre care primele trei nume propuse sunt: Părintele Dumitru Stăniloae, Părintele Ilie Cleopa și Părintele Gherasim Iscu. Canonizarea oficială a celor doisprezece este programată pentru anul 2025, când Biserica noastră împlinește 140 de ani de autocefalie. Este o hotărâre mult așteptată și îndelung nădăjduită, care le face cinste deopotrivă și celor care au luat-o, înscriindu-i în acea istorie de Dumnezeu insuflată a Bisericii, singura care va rămâne în Cartea Vieții.  

Este începutul unui act de dreptate dumnezeiască pentru cei ce au suferit prigoane și chinuri în timpul unuia dintre cele mai cumplite regimuri de totalitarism ateu. Se consfințește astfel ceea ce Dumnezeu a adeverit deja prin sfintele moaște și minunile acestor sfinți contemporani cu noi. (T.P.) 

Continuarea aici .

Cum putem susține apariția revistei "Familia Ortodoxă"?

„Fiecare suntem vinovaţi pentru toţi…” – Părintele Justin Pârvu

“Să ne rugăm lui Dumnezeu să naştem eroi; cum erau înainte mamele, năşteau copii pentru martiraj, parcă ar fi crescut lanuri de grâu pentru a face anafura. Nu mai putem să ne ridicăm fără jertfă; nici economicul, nici politicul nu vor rezolva nimic fără oameni de jertfă. Tot creştinismul e o jertfă; post şi rugăciune – care sunt oarecum îndrăzneala noastră către Dumnezeu. Cu acestea poţi cuceri Cerurile. Noi trebuie să urmăm pilda Mântuitorului, Care a luat asupra Sa păcatele întregii omeniri: atunci când vedem că fratele face o greşeală, să nu ne grăbim să aruncăm degrabă cu piatra în el, ci mai întâi să ne socotim noi vinovaţi pentru acea greşeală – şi aceasta înseamnă să purtăm slăbiciunile fratelui, şi astfel el se uşurează. Cel mai mult iubeşte Dumnezeu acest tip de jertfă şi nu există cunună mai mare ca pentru aceasta, pentru că aşa a spus Domnul: «Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi». Cel care stă nepăsător la suferinţa aproapelui, acela nu merge cum trebuie. Starea duhovnicească este aceea în care tu, socotindu-te mai jos decât toţi, vezi în tine căderea întregii omeniri. Adică fiecare suntem vinovaţi pentru toţi şi toţi suntem vinovaţi pentru unul. Şi aceasta este calea cea mai bună de a-l ajuta pe aproapele: mai întâi de toate pe tine să te socoteşti mai păcătos decât toţi, pentru că acesta este şi adevărul!” Preluat de la familiaortodoxa.ro. Ultimul număr îi este dedicat Părintelui Justin.

Despre Rugăciunea inimii – Părintele Justin Pârvu

„E foarte important să ştii să te rogi. De multe ori şi noi, călugării, stăm în mănăstiri şi nu ne rugăm, doar ni se pare că ne rugăm. Nu e de ajuns să mergi la biserică, la slujbe şi să stai acolo ca şi cum ţiai făcut datoria, din obligaţie. Trebuie să insistăm pe lucrarea lăuntrică. Degeaba zicem multe rugăciuni cu gura sau cu mintea, dacă nu aprofundăm, dacă nu trăim ceea ce ne rugăm. Acum şi mirenii trebuie să aprofundeze rugăciunea din inimă, pentru că va fi singura noastră izbăvire – rugăciunea din inimă. Pentru că în inimă este rădăcina tuturor patimilor şi acolo trebuie să lucrăm. Până acum a mai mers cu lucruri superficiale, dar pentru vremurile ce ne stau înainte nu va fi de ajuns. Dacă nu vom avea rugăciune cu străpungerea inimii, nu vom rezista la tot atacul psihologic, pentru că au metode nevăzute de reeducare a minţii. Vor veni vremuri în care numai cei ce vor simţi harul lui Dumnezeu vor putea distinge binele de rău. Cu mintea omenească va fi cu neputinţă de ales între bine şi rău. Vor fi mari înşelări şi numai harul lui Dumnezeu ne va putea izbăvi de ele. Aşadar, rugaţi-vă, rugaţi-vă să nu cădeţi în ispita înşelării! Pentru că numai prin rugăciune putem primi harul lui Dumnezeu”. Preluat de la familiaortodoxa.ro.

Mărturii despre Sfântul Ioan Maximovici, mare făcător-de-minuni

Vlădica îi apare unui copil pe care-l vindecă. "Egumenul Anastasie de la Catedrala Veche m-a sfătuit să scriu despre binecuvântarea pe care a primit-o fiul meu. S-a întâmplat în 1983. Christopher, care atunci avea trei ani, s-a dus la un medic ORL-ist pentru o problemă la urechi; acesta a descoperit că-şi pierduse auzul în proporţie de treizeci la sută, din cauza unei acumulări de lichid în spatele timpanului cauzată de o serie de infecţii la ureche. Auzul lui slăbit a contribuit la o încetinire a procesului de învăţare a vorbirii. S-a hotărât o operaţie pentru extragerea lichidului şi implantarea unor tuburi. În acea primăvară, cei doi fii mai mari ai mei (de zece şi doisprezece ani) se duseseră să-l viziteze pe Egumenul Anastasie în San Francisco. Fratele Iacov, ajutorul Părintelui Anastasie, le-a arătat mormântul Arhiepiscopului Ioan, iar ei au adus acasă untdelemn din candela de la mormânt. L-am uns pe Christopher cu untdelemn înainte de vizita lui la logoped şi iarăşi cu două zile înainte de operaţie, rostind cuvintele: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile vrednicului de pomenire Arhiepiscop Ioan, vindecă urechile fiului meu Christopher”. A doua zi, lui Christopher i s-a făcut analizele finale de dinainte de operaţie. Doctorii au constatat că urechile lui se vindecaseră! Nu mai exista nici o slăbire a auzului şi tot lichidul dispăruse. Operaţia a fost anulată. Pentru noi a fost o uşurare imensă, dar am fost mult mai uimiţi de ceea ce ne-a spus Christopher: „Acel om mi-a făcut bine urechile”. A repetat aceasta de câteva ori. Odată, după nişte rugăciuni pe care le încheia cu cuvintele: „Îţi mulţumesc că mi-ai făcut bine urechile”, am întrebat: „Cine ţi-a făcut bine urechile?” El a arătat către o carte poştală ilustrată aşezată în colţ alături de icoane. Şi iar a repetat: „Acel om mi-a făcut bine urechile”. A spus-o atât de insistent, încât sunt convins că crede în faptul că Sfântul Vlădică Ioan i-a vindecat urechile. Nu ştiu cum de ştie aceasta, dar o ştie; insistă asupra acestui lucru, iar noi îl credem. Nu am altă explicaţie; ştiu numai că fiul meu se simte bine, iar noi suntem şi vom rămâne foarte recunoscători rugăciunilor pururea-fericitului Arhiepiscop Ioan." (Agape Ketrenos, Portland, Oregon) "Am fost ajutat de nenumărate ori prin sfintele rugăciuni ale Vlădicăi Ioan, care continuă şi astăzi. Aş vrea să relatez cel puţin o întâmplare. Cu mulţi ani în urmă, am rămas însărcinată cu un copil pe care nici soţul meu nici familia lui nu-l voiau; deja aveam câţiva copii. Pentru mine a fost foarte greu, atât fizic cât şi afectiv, deoarece eram foarte bolnavă. Mă duceam adesea la dragul meu părinte Mitrofan, care îi mângâia pe toţi prin caldele lui rugăciuni şi creştineasca lui dragoste. Ne-am rugat Vlădicăi Ioan şi, mulţumită sfintelor lui rugăciuni, toate greutăţile de acasă au fost înlăturate. Socrul meu l-a ajutat chiar pe soţul meu cu ceilalţi copii ai noştri, în timp ce eu m-am refăcut în spital după naşterea bebeluşului. Era un băiat pe care l-am numit Ioan, în cinstea Sfântului Ierarh Ioan din Tobolsk, strămoşul Vlădicăi." (L. T., California) Vindecări prin rugăciunile Sfântului Ioan. "Mulţumită rugăciunilor fierbinţi ale Sfântului Ioan, tatăl meu, Nikolai Mihailovici, şi-a recăpătat repede sănătatea, după ce în vara anului 1962 suferise un al treilea atac de inimă. Tatăl meu suferise deja două atacuri de inimă: în 1954 şi 1958; după fiecare dintre ele, el a petrecut o lună în Ardennes sub supravegherea unui doctor. Am fost la acest doctor împreună cu sora mea, baroneasa Nikolaievna Apraksina. Acesta ne-a spus că starea tatălui meu este fără speranţă. Pe neaşteptate, Vlădica Ioan a apărut în camera tatălui nostru şi a început să se roage. Curând, tatăl meu şi-a recăpătat complet sănătatea şi s-a întors acasă la Bruxelles, unde a mai trăit alţi patru ani… *** Valentin Collegna Stadnitski a absolvit corpul cadeţilor din Poltava. Acolo studiase şi Vlădica Ioan, cei doi cunoscându-se reciproc. După cel de-al Doilea Război Mondial, Valentin Collegna s-a mutat din Iugoslavia la Bruxelles, unde trăia cu sora lui, D-na Dobrovolski. Într-o zi, în timp ce spăla ferestrele apartamentului, aceasta a căzut pe stradă de la etajul doi. Accidentul s-a petrecut în 1959, când ea avea 65 sau 66 de ani. I s-au rupt atât de multe oase, încât doctorii nu-i mai dădeau absolut nici o speranţă în vreo recuperare. Vlădica Ioan veni la spital împreună cu părintele Chedomir Ostoichem, unde a început să se roage lângă patul muribundei. Ulterior, părintele Chedomir spunea că era pentru prima dată când îl auzise pe Vlădica Ioan vorbind în rugăciune cu Dumnezeu. A doua zi dimineaţă, doctorilor nu le-a venit să creadă că pacienta nu murise; mai mult, începea să-şi revină destul de repede. În decurs de o lună, ea părăsi spitalul vindecată complet, trăind multă vreme după aceea. Toate acestea mi-au fost spuse astăzi în amănunt de către Vera Alekseevna Stassen, nepoata protopopului Vasilii Vinogradov, primul paroh al catedralei noastre parohiale din Bruxelles. *** Filip Gering s-a născut în 1943 la Bruxelles. Împreună cu fratele lui, Dimitrie, el l-a slujit cu conştiinciozitate pe Vlădica Ioan ca paracliser. Filip a fost operat de ceea ce se credea a fi o simplă apendicită, dar s-a descoperit că era cancer; starea lui era fără speranţe. Totuşi, prin arzătoarele rugăciuni ale Vlădicăi Ioan, nu după multă vreme, Filip s-a refăcut complet – ceva la care doctorii bineînţeles că nu se aşteptau. El a absolvit ca inginer Universitatea din Louvain, a lucrat în Canada, iar acum trăieşte în Italia."(Citeţ Vladimir Kotliarevski,Bruxelles, Belgia) Vlădica ajută la naştere. "Pe 12/25 februarie (Duminica Iertării), anul acesta (1990) soţia mea a dat naştere celui de-al doilea fiu. Eram amândoi îngrijoraţi de această naştere, din pricina primului copil, născut în 1988, care era să moară la naştere (slavă Domnului, acum e bine!), soţiei mele spunându-i-se că pentru sarcinile viitoare va fi nevoie să suporte o cezariană. Cu câteva zile înainte de naştere, am uns-o cu untdelemn de la mormântul Sfântului Ioan, iar rugăciunile lui dinaintea tronului lui Dumnezeu au fost ascultate pentru noi. Soţia mea a născut pe cale normală (nu a fost nevoie de nici o operaţie), travaliul durând numai trei ore! Totul s-a întâmplat atât de repede… (la primele ore din Duminica Iertării), încât am fost cu toţii luaţi prin surprindere, inclusiv doctorii, care în acea zi se pregăteau de operaţie. Copilul a fost mai mare decât cel dintâi, fapt care a contribuit o dată mai mult la nedumerirea doctorilor, care erau siguri că soţia mea nu va putea naşte niciodată un copil pe cale normală. La aproape o lună de atunci, soţia, care îşi hrănea pruncul de la sân, a început să manifeste unele simptome ce indicau un abces mamar. Avuse unul foarte periculos după naşterea primului nostru fiu, sfârşind prin a suferi două operaţii şi alegându-se cu o septicemie care i-a înrăutăţit boala. Am mai uns-o o dată cu untdelemn sfinţit şi, în decurs de patruzeci şi opt de ore, au dispărut toate simptomele! Cu adevărat, slăvit este Dumnezeu întru Sfinţii Lui! Cum e şi firesc, suntem foarte recunoscători şi l-am botezat pe fiul nostru Iain (echivalentul galez pentru Ioan)." (Nevrednicul preot Ian Prior, Aberdeenshire, Scoţia) Al cereştilor taine de-Dumnezeu-luminat văzător, al orfanilor hrănitor, a deznădăjduiţilor nădejde, pe pământ focul dragostei de Hristos aprins-ai la înneguratul ajun al Judecăţii. Acum roagă-te sfânt focul acesta şi în inimile noastre să răsară. Articol aparut in FAMILIA ORTODOXA – 09.10.2012

Valeriu Gafencu- mărturisitorul lui Dumnezeu

Nume dulce şi scump tuturor românilor iubitori ai adevărului lui Hristos, Valeriu Gafencu este poate exemplul cel mai limpede pentru omul zilelor noastre că sângele martirilor rodeşte Viaţă până la sfârşitul veacurilor. Deşi oficial poate că nu suntem foarte aproape de o recunoaştere obştească a sfinţeniei mărturisitorilor români din închisori şi de canonizarea lor, totuşi suntem datori să le cunoaştem jertfa şi să-i cinstim. „Sfântul închisorilor”, aşa cum l-a numit părintele Nicolae Steinhardt pe Valeriu Gafencu, a fost un model de înaltă trăire duhovnicească, căutând permanent să-L slăvească pe Dumnezeu, cu vorba, dar mai ales cu fapta. Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921, în Basarabia, lângă oraşul Bălţi. De la tatăl său a moştenit o mare dragoste de ţară, iar de la mama, o femeie simplă şi demnă, a învăţat să-şi păzească curăţia sufletească şi trupească. În 1940, Valeriu se înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi, unde se dedică atât studiului, cât şi luptei studenţeşti anticomuniste, ocupându-se de organizarea Frăţiilor de Cruce din liceele ieşene. Pentru aceste „grave motive politice”, Valeriu primeşte în 1941 o condamnare de 25 de ani muncă silnică. Anii de temniţă îi începe la Aiud (1942-1948), unde se alătură grupului de „mistici” din care făceau parte Părintele Arsenie Papacioc, Traian Trifan, Traian Marian, Virgil Maxim, Monahul Marcu Dumitrescu, Marin Naidim şi alţii. Aceştia aveau ca scop principal vieţuirea creştină conform învăţăturilor Sfinţilor Părinţi. După Aiud, este trimis la închisoarea de la Piteşti (1948 – 1949), apoi câteva luni la Văcăreşti, iar în final, fiind foarte bolnav de TBC pulmonar, la penitenciarul–sanatoriu din Târgu-Ocna. Aici, în jurul său se înfiripă o adevărată obşte creştină, cel mai apropiat fiindu-i Ioan Ianolide, un alt „sfânt al închisorilor”, mutat la Domnul pe 5 februarie 1986. Ioan Ianolide este autorul volumului Întoarcerea la Hristos, care ar trebui să constituie pentru fiecare român o carte de căpătâi, un abecedar fără de care nu ne putem cunoaşte cu adevărat istoria. La Târgu-Ocna, atât temnicerii, cât şi reeducaţii şi prietenii erau impresionaţi de „ceva” din Valeriu, dar puţini au ştiut că acel „ceva” era Hristos. În Valeriu se adeverea cuvântul Sfântului Serafim de Sarov: „Agoniseşte pacea în sufletul tău şi mii de oameni se vor mântui lângă tine.” În ciuda condiţiilor foarte grele de detenţie şi a comportamentului diabolic al torţionarilor, Valeriu şi-a păstrat permanent demnitatea creştină, nu a vrut să facă nici un compromis. La propunerea unui temnicer de a primi streptomicină, medicament care i-ar fi putut salva viaţa, în schimbul trădării lui Hristos, a răspuns foarte ferm : Dumnezeu nu este de vânzare. Tranzacţii de conştiinţă nu se pot face. Pentru libertatea mea sufletească iau decizia de a muri. Bunul Dumnezeu a rânduit ca ulterior acestui dialog să primească streptomicină, dar Valeriu, punând viaţa aproapelui său mai presus de viaţa sa, a dăruit medicamentul salvator, unui evreu convertit, pastorului Wurmbrandt. Acest lucru i-a grăbit sfârşitul şi astfel, pe 18 februarie 1952, Valeriu şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, plin de pace şi har. Ca mulţi dintre sfinţi, Valeriu şi-a cunoscut ziua trecerii sale la Domnul, în acel moment fiind într-o aşa stare de har, încât prietenul său Ioan Ianolide va mărturisi mai târziu: „în veşnicie nu-mi doresc o stare mai înaltă decât aceea, căci atunci eram plin, deplin fericit.” A fost îngropat, la comun cu alţi deţinuţi, în apropierea penitenciarului, cu o cruciuliţă de argint în gură, aşa cum i-a fost dorinţa, pentru a putea fi recunoscut vreodată. Pe toată perioada detenţiei, a păstrat legătura cu familia, căreia îi trimitea scrisori, adevărate scrieri filocalice, din care se observă Harul pe care Dumnezeu i l-a dăruit din belşug şi pe care Valeriu a ştiut să-l transmită şi altora. Reproducem o scrisoare, care vede pentru întâia oară lumina tiparului, prin care Valeriu îşi îndemna familia la o viaţă simplă şi curată. 11 octombrie 1945 Scumpă mamă, Mult iubitele mele surioare, dragii mei, Mă găsesc într-o stare de continuă bucurie sufletească. Mi s-au revărsat în suflet valuri de iubire. Numai cine a trăit astfel de momente le poate înţelege. Cu gândul la Dumnezeu vă port în inimă pe toţi, cu cele mai frumoase nădejdi ce mi-au înflorit în suflet după atâţia ani de suferinţă mare şi fericită. Ce bucurie mai mare poate trăi omul pe această lume, decât aceea de a se simţi în slujba binelui şi a iubirii, conştient de nimicnicia şi păcătoşenia sa?! Doamne! Ce bine am făcut eu în această viaţă de mi-ai dăruit asemenea bucurii, de mi-ai dăruit iubirea şi grija Ta, care nu m-au părăsit nici o clipă?! Scumpii mei, trăiesc o viaţă cu totul deosebită de aceea pe care obişnuit o trăieşte lumea. Cu alte preocupări, alte gânduri, alte bucurii. Cât aş fi de fericit ca bucuriile sufletului meu să ajungă până în inimile voastre! Vreau să vă ştiu curate, bune la suflet, blânde, iubitoare, senine, fericite, cuminţi, ascultătoare, credincioase, pline de nădejde, – şi modeste – şi sănătoase. Să trăiţi o viaţă simplă, cât mai simplă. Participaţi cu viaţa voastră la simplitatea şi frumuseţea naturii. Îmbrăcaţi-vă modest şi curat. Rochiţele întotdeauna să vi le faceţi lungi, până mai jos de genunchi. Pantofii să aibă tocurile cât mai joase cu putinţă. Să nu vă fardaţi. Cât de frumos le şade unor fete în ţinuta lor naturală… Sub nici un motiv să nu vă boiţi buzele sau obrajii! Păstraţi-vă curate aşa cum Dumnezeu v-a lăsat, căci curăţenia-naturaleţea este adevărata frumuseţe şi podoabă… Nu vă duceţi pe la baluri. Vă cer mult deodată… În realitate, nu vă cer nimic altceva decât să fiţi model de cuminţenie şi desăvârşire creştină. Feriţi-vă de prieteniile rele, căci păcatul se transmite pe nesimţite. Cu tot sufletul vă îndemn la o viaţă creştină! Gândiţi-vă că nimeni din această lume nu v-ar putea dori mai mult bine decât acela pe care vi-l doresc eu. Scumpa şi buna mea mamă, te rog din inimă ai grijă de sufletul fetiţelor mele scumpe! Şi îndeamnă-le şi matale la o viaţă creştină, aşa după cum Dumnezeu o doreşte. Mă rog întotdeauna pentru voi. Aştept senin ziua fericită când voi fi din nou în mijlocul vostru. În viaţa de închisoare am luat hotărâri mari, de viaţă curată şi de totală dăruire. Vreau să nu mai trăiesc pentru mine… Aş fi tare fericit dacă de Crăciun aţi veni toate patru, mama, Valentina, Norica, Zunea la mine. Ar fi minunat. Eu sunt cu voi şi vă sărut, Valeriu Material realizat cu sprijinul obştii Mănăstirii Diaconeşti, aparut in nr. 13 al revistei Familia Ortodoxa

Arhimandritul Gherasim Iscu, mucenicul cu surâs blajin

(21 ianuarie 1912, com. Poduri-Bacău – † 26 decembrie 1951, închisoarea Târgu Ocna)

Părintele Gherasim L-a iubit pe Hristos din anii copilăriei. De la doisprezece ani a auzit chemarea Sa şi a intrat frate în Mănăstirea Bogdana. Se trăgea dintr-o familie de ţărani înstăriţi, lucru care nu l-a împiedicat să lase toate şi să aleagă o cale a renunţărilor şi a jertfei.

Înzestrat cu o inteligenţă deosebită, cu râvnă pentru studiu şi mai ales cu mare sete de rugăciune şi viaţă lăuntrică, a fost trimis de către mănăstire să-şi continue studiile, ajungând să absolve ca şef de promoţie nu numai Seminarul de la Neamţ, ci şi Facultatea de Teologie. Dorind o viaţă duhovnicească mai aspră, a ajuns la Tismana, mănăstire care îi „insufla mult respect şi devotament pentru drumul monahal”, aşa cum însuşi o spunea mai târziu. După încheierea studiilor, a primit pentru scurtă vreme ascultarea de stareţ al Mănăstirii Arnota – Vâlcea, iar în anul 1942 a fost trimis de către Mitropolitul Nifon Criveanu ca preot misionar în Transnistria.

Peste tot, Părintele Gherasim s-a sârguit, cu timp şi fără timp, zi şi noapte, să fie înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu un preot adevărat, care să răspundă nevoii semenilor de dragoste, luminare şi rugăciune. Pentru sârguinţele sale pastorale, în 1943, acelaşi mitropolit l-a numit stareţ al Mănăstirii Tismana, ascultare pe care o va împlini cu vrednicie până în ziua arestării sale.

În anul 1948 nu era greu de găsit motive pentru a aresta pe cineva. Iar pentru Părintele Gherasim s-au găsit destule dovezi „incriminatorii”: o predică anticomunistă fulminantă ţinută de hramul mănăstirii, un ajutor dat celor din munţi care organizau rezistenţa şi multe altele… Toate acestea au intrat sub incidenţa Codului Penal ca şi „crime de uneltire împotriva ordinii de stat”. Ajuns în mâinile Securităţii, Părintele Gherasim a răbdat muceniceşte toate chinurile cu putinţă pe care le-au născocit minţile bolnave ale călăilor săi, fără să denunţe pe nimeni ori să recunoască învinuirile aduse. Se zice că, în urma îndelungatei anchete, Căpitanul Oancă ar fi obosit bătându-l şi-ar fi strigat: „Eşti nebun, toţi ceilalţi au recunoscut… şi tot cincisprezece ani vei fi condamnat!”

Calea Golgotei sale va trece apoi prin temniţele de la Aiud, Piteşti, Canal şi Târgu Ocna…

La sfârşit, Părintele Gherasim şi-a găsit odihna veşnică la Târgu Ocna, împreună cu Valeriu Gafencu, într-un cimitir fără mormânt şi fără cruce. A adormit cu rugăciunea lui Iisus pe buze.

Părutu-s-a în ochii celor mulţi plecarea lor de pe pământ pedepsire, dar ei sunt în pace, căci nădejdea lor era preaplin de Nemurire…

Crăciun la Târgu Ocna, 1951

„Era o iarnă liniştită, cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunţiseră. Clopotele de la schit ne vesteau rugăciunile călugărilor, şi ne uneam cu ei şi cu toată suflarea creştină într-o rugăciune mută. Este cu neputinţă ca rugile tăcute, revărsate în văzduh de oamenii aceia încolţiţi între moarte şi tortură, să nu fi fost primite. Ele au fost auzite în Ceruri, ele au adus Cerurile pe pământ – şi cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta şi pentru sufletele acelea mari şi credincioase din Târgu-Ocna…

M-am apropiat uşor de Părintele Gherasim, care şedea cu ochii închişi. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoţi, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal, Părintele Gherasim îşi îmbărbăta prietenii, pe mulţi îi ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie cu serviciile religioase. Practica Rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut puternic peste toate mizeriile.

Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că săvârşeşte spovedanii şi cuminecări – şi, drept urmare, a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne şi oase, duhul nu poate ignora legile vieţii, astfel că ascetul îmbunătăţit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat şi, aproape muribund, a fost adus la Târgu-Ocna, ca să moară „umanitar”.

Prezenţa lui în sanatoriu se făcuse simţită prin măiestria cu care ştia să umble în sufletele oamenilor şi să-i îmbărbăteze. Era căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deţinuţilor care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuşi.

Dădea şi îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci şi din bogata lui experienţă mistică – fiindcă în camera 4 din Târgu-Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noţiune şi ca realitate practică, ci era şi vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent şi te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul şi fiinţa ta ca o mireasmă binefăcătoare… Aşa simţeam în preajma Părintelui Gherasim.

Cu sfială, deci, m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:

- Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc… Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina Bucurie… Am certitudinea vieţii veşnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde numai în mila şi darul Domnului… Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferinţă… Vrăjmaşii cred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi nu cunosc căile Lui …

S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:

- Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea. Fiţi dar binecuvântaţi!… Am cunoscut aici oameni în faţa cărora cugetul meu se smereşte. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine… Rugaţi-vă şi voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta…” (Ioan Ianolide, „Întoarcerea la Hristos”)

Dragostea pentru vrăjmaşi

„Atunci (la Târgu Ocna) am văzut o minune: l-am văzut pe preotul (Gherasim) Iscu, în agonie, cum a chemat alţi doi deţinuţi şi, sprijinindu-se pe umerii lor, încet-încet, a trecut pe lângă patul meu, s-a aşezat pe marginea patului torţionarului său şi a început să-l mângâie pe cap. Niciodată nu am să pot uita gestul acesta al lui: mă uitam la cel chinuit cum mângâia capul chinuitorului său! Aceasta este adevărata iubire: preotul, cu toată neputinţa sa, a găsit o mângâiere pentru ucigaşul său! Îl mângâia şi-i spunea: «Erai tânăr. Nici nu-ţi dădeai seama de ceea ce făceai. Te iubesc din toată inima mea!» Dar el nu rostea numai aceste cuvinte. Poţi spune «dragoste» şi să nu fie decât numai un cuvânt din opt litere. Dar preotul Iscu îl iubea cu adevărat pe torţionarul său… Apoi a continuat: «Dacă eu, care sunt un păcătos, pot să te iubesc atât de mult, închipuieşte-ţi-L pe Iisus, care este Dragostea întrupată, cât de mult te iubeşte. Şi toţi creştinii acum te iartă, te iubesc, iar Hristos te iubeşte cu ei şi prin ei. El vrea ca tu să fii mântuit mai mult decât doreşti tu să fii cu El în cer. El este Iubirea însăşi. Nu trebuie decât să te întorci spre El şi să te pocăieşti».

În acea celulă, unde nici o intimitate nu era cu putinţă, am auzit fără să vreau spovedania pe care criminalul a făcut-o victimei sale. Viaţa este mai plină de fiori decât orice roman. Nici un autor n-a putut scrie asemenea lucruri. Cel torturat şi pe moarte asculta spovedania aceluia care-l torturase. Victima i-a dat iertarea criminalului. S-au rugat împreună, îmbrăţişându-se unul pe altul, după care preotul a fost dus înapoi la patul său de către doi deţinuţi purtători.

Amândoi au murit în aceeaşi noapte. Era seara Crăciunului. Dar nu era un Crăciun în care noi ne aminteam pur şi simplu că acum aproape două mii de ani Iisus S-a născut în Bethleem. Era un Crăciun în care Iisus se născuse în inima unui comunist criminal.

Acestea sunt întâmplări pe care le-am văzut cu proprii mei ochi…” (Richard Wurmbrand)

Plecarea Părintelui Gherasim

de Constantin Aurel Dragodan

Cu faţa de ceară,

Cu trupul firav ca de sfânt bizantin,

Părintele Gherasim a fost adus într-o seară,

Învăluindu-ne cald cu surâsu-i blajin.

Zile de boală din carne i-au rupt

Şi-acum doar o piele-i înfăşură osul,

Dar tainic el spune Rugăciunea inimii neîntrerupt:

„Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pre mine, păcătosul!”

Ardeau ca făcliile ochii fiecărui bolnav,

Ioan şi Valeriu şi-au împreunat mâinile în rugăciune.

Viaţa mai pâlpâia ca o candelă ce se stinge în trupul schilav;

Apoi, printre gratii, s-a văzut căzând o stea de tăciune.

Domnea-n încăpere o linişte grea.

Doar aripe de îngeri în jur fâlfâiau, mătăsos.

Departe, copii cântau un cântec de stea.

Părintele Gherasim a plecat să se-nchine la ieslea lui Hristos.

Material realizat de obştea Mănăstirii Diaconeşti.

Articol apărut în numărul 23 al revistei “Familia Ortodoxă”

Gheronda Ambrozie Lazaris (1912-2006) – În iubire se ascund toate virtuţile

„Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci este acelaşi” (Evr. 13:8) ne învaţă marele Apostol Pavel. Aceste cuvinte proroceşti se adeveresc, încă o dată de-a lungul istoriei, în minunata viaţă a Bătrânului Ambrozie Lazaris (†2006), duhovnicul mănăstirii din Lamia, Grecia continentală. Redăm mai jos câteva fragmente din viaţa Bătrânului Ambrozie, extrase şi traduse din cartea „Gheron Amvrosios Lazaris – O pnevmatikos tis Monis Dadiu”, apărută în limba greacă în 2009, în exclusivitate pentru cititorii „Familiei Ortodoxe” şi nu numai, spre folos duhovnicesc şi întărire în credinţă.

Viaţa Bătrânului Ambrozie este o propovăduire tăcută, adeverind cu prisosinţă cuvintele Sfântului Apostol Pavel de mai sus, adică faptul că până azi şi până la sfârşitul veacurilor Biserica Ortodoxă naşte şi va naşte prin Duhul Sfânt sfinţi, căci capul nevăzut al ei este Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, Care ne-a făgăduit despre Biserica Sa „că porţile iadului n-o vor birui” (Mat. 16:18), deoarece „iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Mat. 28:20). Mai trebuie spus că Bătrânul Ambrozie a fost prieten foarte apropiat cu de-acum vestitul Bătrân Porfirie (†1991) şi înrudit duhovniceşte cu el, moştenindu-i într-un fel harismele; el i-a spus odată Gherontissei Porfiria, sora Bătrânului Porfirie, după adormirea acestuia: „Porfiria, duhul lui Porfirie acum îl am eu. Mulţi din fiii lui duhovniceşti vin acum la mine”. De aceea, poate nu întâmplător, Bătrânul Ambrozie a adormit întru Domnul în aceeaşi zi (2 decembrie) cu Bătrânul Porfirie, după 15 ani de la adormirea acestuia. (M.G.)

Când era la Mănăstirea Cutlumuş, a avut loc o întâmplare minunată. E vorba despre căderea lui dintr-un smochin, când şi-a rupt piciorul şi a fost vindecat de sfinţii Doctori Fără-de-arginţi, prin anul 1937. Redăm mai jos întocmai cum a povestit el însuşi, în dorinţa de a păstra fidel stilul său:

„În timpul ocupaţiei germane, Sfântul Munte era plin de nemţi. Au stat acolo vreo doi ani. Mai jos de mănăstire, la vreo 300 şi ceva de metri aveam o livadă de smochini. Era august. Într-o zi, ce-mi zice gândul? Era la amiază. La acea oră călugării nu ies, căci la 4 după-amiază este Vecernia. Au program frumos. Mă păcăleşte gândul şi, fără să iau binecuvântare de la egumen, merg să culeg smochine. Mă învârt eu pe acolo şi dau de un smochin cu nişte smochine uite atâta… Nu că erau aşa de mari, dar aşa m-a păcălit satana ca să mă facă să urc în copac ca să adun smochine şi apoi să mă «aranjeze» el. Mă urc în copac, mă aplec să prind o creangă, şi dintr-odată se rupe creanga şi mă pomenesc jos! Era un zid înalt şi în spatele zidului era plantat smochinul. Cad pe zid şi-mi rup piciorul – aici, mai sus de genunchi, practic s-a rupt în două. Am început să urlu şi să plâng. Strigam… De unde să audă călugării? Era amiaza. Dormeau. Se rupsese osul şi piciorul se sucise la spate. Aveam dureri cumplite! Strigam, plângeam… Spre norocul meu, paznicul ţarinilor mănăstirii m-a auzit şi a venit îndată. Vine şi mă găseşte căzut între mărăcini – căci, după ce m-am izbit de zid în căderea mea şi mi-am rupt piciorul, am căzut apoi jos. Trage el de picior şi-l îndreaptă la loc. Şi ce face? Merge la mănăstire şi spune egumenului: «Hariton» (Hariton mă numeam atunci) «a căzut şi şi-a rupt piciorul. Să mergeţi să-l luaţi de acolo». Vin patru călugări robuşti trimişi de egumen, ce improvizaseră dintr-o uşă o „targă”, mă ridică şi mă duc la mănăstire. Piciorul rupt. Pe atunci nu existau doctori în Sfântul Munte, nici medicamente. Era ocupaţia germană. Nu găseai nimic din toate astea. Toate erau pustii. Din fericire, la schitul Cutlumuşului era unul ce se pricepea la doftoricit picioare rupte. M-au dus la bolniţă, iar vizavi era paraclisul sfinţilor Doctori Fără-de-arginţi. M-au lăsat acolo până avea să vină «doctorul», căci îl chemaseră între timp. Aveam dureri înfricoşătoare şi răcneam întruna. Pe la 12 noaptea, ce să vezi? I-am văzut pe sfinţii Doctori Fără-de-arginţi Cosma şi Damian coborând din cupolă. S-au luminat toate în jur. «Eh, bietul de el», zice Sfântul Damian, «cum şi-a fărâmat piciorul!» Vine în faţă Sfântul Cosma şi-i zice Sfântului Damian: «Mergi acolo la picior şi apucă-l bine cu mâinile, şi trage-l într-afară», căci se sucise. Şi s-a apucat sfântul să tragă piciorul la loc. O, durere ce nu se poate spune! Şi, tot trăgând, s’a sudat piciorul la loc. Să vedeţi minunea Sfinţilor Cosma şi Damian! Vorbeau între ei, dar nu înţelegeam. «Am venit să te ajutăm», zice Sfântul Cosma, «nu te teme, are să treacă». Şi ce să vezi? S-a lipit la loc piciorul, s-au sudat oasele, carnea – tot, de jur împrejur. Nu se mai cunoştea nimic. Eu, cum văd că s-a oprit durerea, mă ridic îndată şi încep să ţopăi şi să cânt – făceam ca toate alea. S-au trezit călugării: «S-a scrântit la cap Hariton de atâta durere. Să ţopăie şi să cânte la ora asta!» Au dat buzna la bolniţă. «Miluieşte-ne, Doamne!», începură să strige. Era trecut de miezul nopţii. «Ce te-ai ridicat din pat? Stai jos, că o să-ţi rupi şi celălalt picior!». «Ia uitaţi-vă aici», le zic eu. Arăt către paraclisul Sfinţilor Cosma şi Damian. «Aceştia doi au venit puţin mai înainte, unul la cap şi altul la picioare, şi mi-au tras piciorul la loc, iar acum nu mai am nimic». N-au mai dormit călugării toată noaptea, iar dimineaţă au făcut Liturghie. Am mers şi eu. Apoi s-au strâns toţi la mine în chilie, cu tot cu egumen, ca să vadă minunea. Au început să vină apoi călugări şi de la Karies să vadă cum m-au vindecat. Minunea asta este consemnată şi în arhiva mănăstirii Cutlumuş, cu data când a avut loc”.



O a treia persoană cu care părintele Ambrozie avea strânse legături era un alt mare Bătrân, fericitul episcop de Sisaniu şi Siatistis, Antonie. Părintele Ambrozie îl respecta şi îl iubea, căci era cu totul deosebit de restul ierarhiei Bisericii Greciei: simplu, smerit, om al pocăinţei, milostiv, iubitor şi desprins de orice slavă omenească sau bunuri lumeşti. Părintele Ambrozie nu se ferea să spună deschis că episcopul Antonie avea darul tămăduirii.

Prin anul 1996, episcopul i-a dat din salariul său Bătrânului Ambrozie bani pentru nevoile mănăstirii. El însă a refuzat să-i primească. I-a spus că avea înştiinţare de sus ca acei bani să ajungă la schitul românesc Prodromu, ce aparţinea de Marea Lavră (de menţionat că Bătrânul Ambrozie de ani buni nu mai fusese în Sfântul Munte). Şi, într-adevăr, aşa se făcu! A mers episcopul Antonie cu nişte fii duhovniceşti la părinţii români de la schit şi le-a dat banii şi alte ajutoare materiale. Lucrurile stăteau aşa cum spusese Bătrânul Ambrozie. Schitul avea nevoie neapărată de bani. Egumen era părintele Petroniu. De atunci, episcopul Antonie mergea regulat la Sfântul Munte, ajutând cu bani şi orice era necesar acolo unde era nevoie, cu binecuvântarea Bătrânului Ambrozie. Tot el l-a îndemnat pe vlădica Antonie să ajute şi un alt schit românesc mai mic, Colciu, unde era stareţ un bătrân orb şi harismatic, părintele Dionisie (Ignat), aflat în Sfântul Munte din 1923, fără să mai iasă vreodată în afară.

Bătrânul Ambrozie spunea din când în când fiilor duhovniceşti ai episcopului Antonie: „Este sfânt. Să vă ţineţi de rasa lui, căci e aproape de Sfântul Nicolae!” Alteori spunea: „Acolo, la Kozani, aveţi o stea luminoasă ce străluceşte în tot ţinutul!”



O întâmplare deosebită care arată dragostea ce-l caracteriza şi-o transmitea şi altora este următoarea: Bătrânul Ambrozie a vrut să-i facă un „cadou” unui fiu duhovnicesc foarte iubit lui. Aşadar, pe când se urcase în maşina aceluia, ca să meargă împreună undeva, şi când încă nu porniseră la drum, deodată toate s-au schimbat. Spaţiul, timpul dispăruseră. Bărbatul rămase inert şi începu să vadă culorile pomilor foarte intens şi să audă păsările cântând cu viersuri ce veneau din altă lume, dar care îi răsunau aproape de ureche. S-a întors către Bătrânul. Îl privi şi constată uimit că acesta strălucea. „Gheronda, ce-ai făcut?” îl întrebă după ce îşi reveni. „Spune-mi, ce-ai făcut? Ce s-a petrecut?” Bătrânul Ambrozie continua să strălucească şi la un moment dat îi zise: „Astfel va fi Raiul, copilul meu… Acum să mergem, porneşte!”

Harisma contemplaţiei

Bătrânul Ambrozie, aşa cum mărturisesc mulţi oameni ce l-au cunoscut, îi vedea adesea pe Domnul nostru Iisus Hristos, Maica Domnului, Arhanghelul Mihail, îngeri, sfinţi, dar şi pe draci.



Cândva, un fiu duhovnicesc de-al său l-a întrebat:

- În ce moment al Sfintei Liturghii eraţi cel mai mişcat, Îl simţeaţi pe Dumnezeu?

- La „Vrednică eşti cu adevărat”, copilul meu, răspunse Bătrânul.

- De ce tocmai atunci?

- Pentru că o vedeam pe Doamna noastră, Născătoarea-de-Dumnezeu, şi pe Fiul ei la arătare.



Fericita stareţă Parthenia, egumena mănăstirii din Lamia, a spus că o dată, la Sfânta Liturghie, Bătrânul a ieşit pe Uşile Împărăteşti şi chipul său era schimbat. L-a întrebat apoi:

- Gheronda, ce s-a întâmplat? Erai tot numai lumină!

El răspunse:

- Nu puteam încheia Sfânta Liturghie şi a venit Arhanghelul Mihail de m-a ajutat. Auzi? Să nu spui nimic la nimeni!



Un alt caz ce are legătură cu viaţa după moarte: un preot din Atena, Papa-Gheorghios, era în spital, bolnav de cancer. Pentru că îl iubea mult, Bătrânul Ambrozie a mers la spital să-l cerceteze. A plecat apoi înapoi la mănăstire. După 20 de zile, s-a aflat că Papa-Gheorghios a trecut la Domnul, dar Bătrânului Ambrozie nu i-a spus nimeni – căci stareţa Parthenia poruncise, ştiind că „tare se va mâhni”, să i se zică că-i bine. În fiecare zi întreba Bătrânul: „Ce face Papa-Gheorghios?” „E bine”, răspundeam toţi. Asta până într-o zi, la puţin timp după moartea preotului respectiv, când, întrebând ca de obicei despre sănătatea acestuia pe un fiu duhovnicesc, i s-a răspuns la fel: „E mai bine”. Atunci Bătrânul ridică mâna, chipurile a ameninţare, şi-i spuse: „Măi, mincinosule, ce tot spui acolo? Nu l-am văzut eu ieri cum urca către ceruri, înveşmântat tot în lumină? Câte zile are Papa-Gheorghios de când a murit, şi voi îmi ascundeţi lucrul ăsta?”



În repetate rânduri demonii îl ispiteau la arătare, ajungând uneori să-l şi bată. Dar Bătrânul Ambrozie nu vorbea cu una, cu două, despre astfel de lucruri. Semnele bătăilor primite de la demoni erau vizibile pe trupul său, ca atunci când îl muşcaseră de mâna dreaptă, între degetul mare şi arătător, iar fericitul episcop de Sisaniu şi Siatistis, văzând semnul pe mâna sa, se întoarse şi-i spuse unui fiu duhovnicesc ce-l însoţea: „Vezi ce i-a făcut satana?”



Au fost două cazuri foarte importante, când Sfântul Nectarie din Eghina s-a arătat Bătrânului Ambrozie şi l-a vindecat de nişte boli ce-l chinuiau de ceva vreme.

Primul a avut loc la Geneva, în iulie 1978, când a fost chemat acolo de episcopul Damaschin al Elveţiei, văr-primar cu episcopul de atunci al Ftiotidei, Damaschin. Motivul: doctorii de la spitalul „Apostolul Pavel” nu l-au operat bine la picior (pe 30 iulie 1977) în urma unui accident de maşină pe care-l suferise şi tot avea dureri, cu toate că stătuse în spital destule luni. Îi puseseră o tijă mai mare decât trebuia.

Doctorii elveţieni de la Hôspital Cantonal (1211 Genève 4) l-au operat iarăşi şi Bătrânul putea să păşească foarte repede fără probleme. Însă, pe când se afla încă în spital, îl apucă din nou o durere de rinichi, ce-l chinuia de ani buni. Doctorii constatară că avea pietre la rinichi şi Bătrânul Ambrozie s-a gândit să facă operaţie, ca să le scoată. I-a spus despre asta stareţei Parthenia, care-l însoţise, dar ea nici n-a vrut să audă. Prefera să se întoarcă în Grecia, de aceea Bătrânul începu de îndată să-l roage pe Sfântul Necatrie să facă iarăşi o minune. Cu toate acestea, operaţia fusese programată. Dar seara, înainte de operaţie, pe când se ruga Bătrânul, iar în mănăstirea lui din Grecia se făcea priveghere pentru restabilirea sănătăţii lui, avu loc minunea. I-a apărut Sfântul Nectarie în trup, îmbrăcat ca monah; au ieşit în salon şi începură să vorbească. Au vorbit destul timp. Bătrânul i-a spus necazul său şi despre operaţia programată a doua zi. Atunci sfântul l-a atins cu palma în dreptul rinichilor şi apoi plecă. După puţin, pietrele au ieşit singure, o dată cu udul. Dar erau exagerat de mari, încât mare minune a fost iasă pe calea firească odată cu urinarea, mai ales că una dintre ele avea mărimea unei nuci! Astfel, nu e deloc de mirare că un doctor elveţian, când văzu a doua zi dimineaţă aşa lucru de necrezut, a exclamat:

- Voi, ortodocşii, aveţi o credinţă vie! Noi am falsificat-o şi denaturat-o…

De atunci, Bătrânul Ambrozie n-a mai avut niciodată probleme cu rinichii. Ba chiar odată, când avea probleme cu mijlocul şi se întreba dacă nu cumva au revenit durerile vechi, stareţa Parthenia i-a dat adevărata explicaţie despre cum stăteau lucrurile:

- Hai, binecuvântatule, Sfântul Nectarie nu e mincinos! Ai doar o simplă răceală!

Al doilea caz s-a întâmplat când Bătrânul Ambrozie era internat în spitalul „Evanghelismos”, având dureri cumplite. S-a constatat că ele se datorau unei afecţiuni a intestinelor numită ileus. Era greu să se decidă operarea lui, pentru că se afla la o vârstă înaintată şi, în plus, trecuse prin multe boli. Operaţia era totuşi necesară. Astfel, s-a hotărât să fie operat a doua zi. Dar noaptea i s-a arătat iarăşi Sfântul Nectarie, i-a deschis abdomenul, i-a tras intestinul, l-a curăţat şi l-a pus la loc. Un fiu duhovnicesc aflat lângă el nu l-a văzut pe Sfântul Nectarie şi ce făcea el. A observat doar o schimbare la Bătrânul, după „operaţia” sfântului. Despre această vindecare n-a spus decât stareţei Parthenia:

- Parthenia, a venit Sfântul Nectarie, m-a deschis şi am văzut cum mi-a deznodat intestinul, care era strangulat, l-a pus iar în pântece şi mi-a zis: „Vino, Ambrozie, să vezi de dragul cui am venit azi aici”. Şi m-a urcat la înălţime şi i-am văzut pe fiii mei duhovniceşti rugându-se. Nu-ţi poţi închipui, Parthenia, câţi erau!

Harisma străvederii

Într-o Duminică, Bătrânul era în mănăstire şi liturghisea. Atunci, din sfântul Altar a văzut în duh hirotonia întru diacon a unui fiu duhovnicesc de-al său, ce se săvârşea tocmai în Creta. Când hirotonia era spre sfârşit, iar episcopul striga „Vrednic este!”, Bătrânul Ambrozie a ieşit din Altar şi, stând în faţa Uşilor Împărăteşti, a spus şi el cu putere de trei ori „Vrednic este!” Cei prezenţi au rămas surprinşi şi nu ştiau ce să creadă, dar el, ca să-i liniştească, le spuse:

- În clipa aceasta este hirotonit un fiu duhovnicesc de-al meu, şi-am strigat şi eu laolaltă cu ceilalţi!

Iubea mult copiii şi se întrista dacă vreunul suferea sau era în primejdie să se piardă. Astfel, când l-a vizitat cândva o familie, s-a întors către băiatul de 12 ani şi i-a spus:

- Eşti băiat bun. La biserică mergi?

- Merg.

- Te spovedeşti?

- Mă spovedesc.

- A, bine. Dar pe la baruri să nu mai mergi!

- La bar, Gheronda? Cum să meargă copilul nostru la bar?, sări mama ca arsă. Îngeraşul nostru nu merge în astfel de locuri!

- Cum nu merge?!, insistă Bătrânul Ambrozie. A mers de două ori, iar acum e gata să meargă şi a treia oară.

Şi se întoarse spre băiat, iar acesta mărturisi cu oarecare reţinere:

- Păi… Gheronda, m-au dus alţii. Eu… n-am vrut…

Atunci Bătrânul începu să-i sfătuiască: „Acolo diavolul este de nestăpânit şi seamănă moarte”.



Odată, un fiu duhovnicesc avea pomelnice ce trebuiau pomenite. Erau scrişi pe aceeaşi hârtie şi viii şi morţii laolaltă. Când la Sfânta Liturghie Bătrânul Ambrozie ieşi pe Uşa Împărătească, întrucât nu vedea bine, i-a dat lui hârtia s-o citească. Acela începu cu viii. Însă când s-a terminat lista cu cei vii, n-a făcut pauză, ca preotul să spună „Încă ne rugăm şi pentru fraţii noştri cei adormiţi…”, ci a continuat de îndată cu cei adormiţi. „Opreşte!”, i-a strigat Bătrânul, care nu vedea hârtia şi să poată astfel să-i deosebească pe cei vii de cei adormiţi… Şi, după ce făcu ectenia pentru cei adormiţi, îi făcu semn să continue.

Harisma înainte-vederii

Într-o seară de august 2006, Bătrânul le-a spus la două fiice duhovniceşti, care-l îngrijeau:

- Aţi strâns rufele?

- De ce, Gheronda?

- Deoarece vine furtuna şi se vor uda.

Ele nu l-au luat seama, considerându-o glumă, şi au râs – era o căldură insuportabilă şi nimic nu arăta că ar veni ploaia. La ora unu noaptea, însă, începu brusc să plouă. A fost o aversă puternică de ploaie ce a ţinut doar 10 minute, dar care făcu toate rufele de pe sârmă ude leoarcă.



O învăţătoare merse oarecând la Bătrânul Ambrozie să-l roage pentru bărbatul ei, care se lovise la cap şi era într-o stare gravă. Bătrânul nu-i răspunse, dar o fixă cu privirea şi o întrebă:

- Cum îi cheamă pe copiii tăi?

Ea începu să spună numele celor patru copii ai ei. Cum auzi numele unuia dintre aceştia, Bătrânul îi zise:

- Când va ajunge la vârsta lui Hristos, va face infarct şi va muri.

Femeia începu să plângă. Bătrânul, ca s-o mângâie, îi zise:

- Dacă copilul ăsta nu moare, cu mintea ce-o are, poate să guverneze toată Grecia!

Fiul ei însă a trecut la Domnul la vârsta de 33 de ani şi poate o fi durut-o mult pe mamă pierderea lui, dar, aşa cum singură spunea şi, mai ales, după descoperirea ce i-a făcut-o Bătrânul Ambrozie, a priceput că aşa a fost voia lui Dumnezeu; s-a resemnat şi a trecut mai uşor peste această durere de nesuferit.



Odată, un fiu duhovnicesc l-a vizitat pe Bătrânul.

- Cum eşti, Gheronda?

- Nu sunt bine, copilul meu. Anul ăsta plec.

- Nu, părinte! Oamenii mai au nevoie de tine. Să nu pleci!

- Gata, de-acum. E ultimul an.

- Şi când pleci?

- Pe la sfârşitul toamnei.

- Ce lună?

- Ascultă ce-ţi spun. Sfârşitul lui noiembrie – începutul lui decembrie. Să-ţi aminteşti asta!

Omul se puse pe plâns.

- Nu plânge! Aşa-i viaţa şi trebuie să plec.

Şi, într-adevăr, Bătrânul Ambrozie s-a mutat la viaţa cea veşnică pe 2 decembrie 2006.



O femeie ajunsese să cadă într-o deznădejde cumplită. Nu găsea ieşire (sau aşa credea ea) într-o problemă gravă ce-o chinuia şi se hotărî să-şi pună capăt zilelor. Era 11 seara. Se sui pe parapetul balconului – locuia la etajul 3 – hotărâtă să se arunce jos. În chiar acea clipă auzi telefonul sunând insistent. Cu chiu, cu vai, intră în casă şi ridică receptorul. Era Bătrânul Ambrozie. Spre surprinderea ei, îl auzi spunându-i cu glas dulce:

- Închide uşa de la balcon şi pune-te în pat. Odihneşte-te! Am să mă rog în noaptea asta pentru tine. Dimineaţa, cum te trezeşti, sună-mă!

Femeia rămase ca trăsnită. Făcu ascultare. Se puse în pat şi adormi îndată, ca şi cum ar fi luat somnifere. Dimineaţa, când se trezi, se simţi cel mai fericit om din lume; se întreba cum s-a făcut asta, de vreme ce nici una din problemele ei nu se schimbase. Îl sună pe Bătrânul. Nici n-apucă să îngăime ceva, că Bătrânul îi şi spuse:

- Acum eşti bine, copilul meu. Văd asta. M-am rugat la Dumnezeu şi ruga mi-a fost ascultată.

Şi începu apoi s-o mângâie şi să îi dea curaj.

Alte întâmplări minunate

Odată, un fiu duhovnicesc de-al Bătrânului Ambrozie l-a luat şi au mers împreună la biserica unde era cântăreţ. Bătrânul a rămas în altar, împreună cu preotul slujitor. Când se sfârşi Sfânta Liturghie, preotul bisericii veni la cântăreţ şi-l întrebă uimit:

- Ce se petrece? Cine-i ăsta de aici?

- Cum adică ce se petrece?

- Îl cunoşti bine?

- Foarte bine. De ce?

- Pentru că, în timp ce eram îngenunchiat înaintea Sfintei Mese la Heruvic şi îl lăsasem în stânga mea, trecu ceva ca un curent, adiere de vânt – şi deodată îl văd de-a dreapta mea. Cum a făcut asta?



Într-un an (probabil în 1998) de Duminica Tomii, maica Nectaria observă mirată că cununa de spini aşezată pe capul Domnului (adică deasupra crucii unde era pictat Mântuitorul răstignit) înflorise. Era uscată, căci o folosiseră deja doi ani la rând. Acum însă răsăriseră nişte floricele mici, roşii şi verzi. Merse la stareţa Parthenia şi-i spuse ce se întâmplase. Văzu asta şi Bătrânul Ambrozie care, întrucât nu-i plăcea venirea în masă a oamenilor la mănăstiri şi apropierea de Dumnezeu doar din pricina minunilor şi întâmplărilor suprafireşti, le spuse maicilor:

- Vedeţi minunea, să o credeţi, dar să nu trâmbiţaţi despre asta! Nu vreau ca oamenii să vină la mănăstiri pentru astfel de lucruri…

Coroana a rămas înflorită timp de 20 de zile.

Apoftegme ale Bătrânului Ambrozie

Să te rogi continuu! Nu doar cu buzele, ci şi cu mintea şi cu sufletul: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel Viu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa”. În acest chip vei ajunge la Dumnezeu şi-l vei vedea strălucind ca Soarele.

Pe oameni îi iertăm, nu ne certăm cu ei.

Să ceri de la Domnul iubire. În iubire se ascund toate virtuţile.

Vai mie, dacă nu mă pocăiesc şi nu plâng pentru păcatele mele!

Eu am purtat păcatele altora. Pe mine cine mă va mântui?

Curvia se plăteşte cu mult sânge şi cu multă durere.

Dumnezeu nu ne judecă pentru că avem căderi, ci pentru că nu ne ridicăm. Vezi, firea omenească foarte uşor alunecă…

Pocăinţa e un dar al lui Dumnezeu. Trebuie să o cerem, ca să devenim vase ale alegerii.

Să faceţi milostenie către toţi care au nevoie. Unde este dragostea, dacă nu facem milostenie?

Să mergi acum la Dumnezeu?! Unde să mergi, cu traista goală? Trebuie s-o umpli. Acum e goală. Cum mergi aşa la Domnul?

Sărmanii politicieni! Dacă nu ne păzea Maica Domnului… vai de capul nostru, dacă depindeam de ei!

Când cereţi ceva de la Domnul în rugăciune, să adăugaţi la urmă: „dacă e spre folosul sufletului meu”. Asta arată smerenie şi lăsare în voia lui Dumnezeu.

Pe Domnul să-L cauţi, nu pe oameni. Aici suntem trecători. Altundeva e patria noastră.

Să ştii: pe primul plan e rugăciunea şi apoi treburile.

Când avem încercări grele, cancer şi boli grave este cercetarea lui Dumnezeu. E spre pocăinţa noastră.

Să avem toţi cunoştinţă Cui ne rugăm, pentru Cine trăim şi care-i ţelul nostru. Să-i iubim şi să-i iertăm pe păcătoşi, aşa cum şi Dumnezeu ne îngăduie pe noi.

Dacă în viaţa noastră păzim poruncile lui Dumnezeu, devenim proroci, sfinţi, taumaturgi; îi vom învia duhovniceşte şi sufleteşte pe oameni.

Gândurile rele pleacă atunci când ne rugăm.

Nu căuta să vezi exemple de la alţii. Fii tu exemplu! Nu căuta ce face unul sau altul. Tu – nu există altul!

Teologia a pierdut drumul; nu avem teologi credincioşi. Ei se ocupă cu lucruri teoretice. Se pierd în frumuseţea teoriei şi le lipseşte tuturor făptuirea.

Hristos nu vrea vorbe. Fapte vrea. Asta să faceţi! Aşa veţi da dovadă că sunteţi de-ai Lui.

Văzut-ai pe Marele Vasile? Avea har de la Dumnezeu şi nu dormea deloc. A trăit 49 de ani, şi-ai văzut ce lucrare a făcut? Eu, însă, am 80 de ani şi n-am ajuns nici la degetul lui mic.

Spune-i că nu face bine dacă nu se duce Duminicile la biserică. Nu pierde Dumnezeu. Ea pierde.

Familia trebuie să aibă acelaşi duhovnic.

Raiul nu se câştigă cu vorbe, dacă nu te lupţi după lege şi corect.

Să nu te mai aud că zici aşa ceva! Auzi, să mă facă el sfânt!… Pleacă de aici!

Să fim prunci la răutate, dar desăvârşiţi la minte.

A consemnat monahul Gherontie (Nica).

Articol apărut în nr. 19 şi nr. 20 din “Familia Ortodoxă”.

Sfântul Nou-mucenic Evghenie Ostaşul

Preluat de la Familia Ortodoxa.

Nelepădarea de Crucea lui Hristos l-a făcut pe soldatul Evghenie să devină mucenic.

Sfântul Nou-mucenic Evghenie Rodionov s-a născut în 23 mai 1977, în apropiere de Moscova – anume, în satul Kurilovo, în apropiere de oraşul Podolsk. A fost singurul copil al familiei şi a fost botezat creştin ortodox în copilărie. Mama lui se numeşte Liubov («Iubire») Vasilievna.

În anul 1989 bunica l-a luat pe micul Evghenie şi l-a dus la biserică pentru a se spovedi pentru prima dată şi a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Preotul a observat că Evghenie nu purta cruce la gât şi în timpul spovedaniei i-a dat o cruce, pe care copilul nu a mai dat-o niciodată jos de la pieptul său; chiar a făcut un şnur gros şi a atârnat crucea de el. Mama lui, când l-a văzut că avea cruce, l-a sfătuit să o scoată, spunând că o să-l ridiculizeze colegii lui din cauza crucii. Evghenie nu a răspuns, dar nici n-a ascultat-o. După ce şi-a terminat studiile, în anul 1994, a lucrat ca tâmplar de mobilă, meserie care i-a adus multe venituri.

În 25 iunie 1995 a început serviciul militar şi, după instrucţia necesară, în 13 ianuarie 1996 a fost repartizat la posturile de frontieră din Cecenia. Exact după o lună, pe 13 februarie 1996, a fost luat ostatic. Capturarea lui s-a petrecut astfel: unitatea militară a trimis patru soldaţi – printre care era şi Evghenie – să controleze maşinile care treceau pe un anume drum. Din păcate, cei responsabili i-au trimis pe soldaţi fără a exista nici o organizare prealabilă (nu era nici măcar o instalaţie de iluminare a drumului) şi nici o securitate. Pe acest drum, treceau foarte des ceceni care transportau arme, ostatici şi droguri. În noaptea aceea a trecut pe acolo o ambulanţă.

Când soldaţii au oprit-o pentru control, pe neaşteptate din ea au ieşit peste zece ceceni, foarte bine înarmaţi. A urmat o încăierare şi cecenii i-au arestat pe cei patru soldaţi. Acest fapt s-a petrecut la ora 3 noaptea. La ora 4 au venit alţi soldaţi pentru schimbarea gărzii; fireşte că nu i-au găsit şi au înţeles imediat ce se întâmplase! După câteva zile, unitatea militară i-a informat pe părinţii soldaţilor despre dispariţia lor. Mama lui Evghenie a priceput că nu e vorba de o simplă dispariţie, ci de capturare şi, primejduindu-şi viaţa, s-a dus în Cecenia pentru a-şi găsi copilul. A ajuns în oraşul Hangala şi, după multe încercări, a intrat în legătură cu conducătorii diferitelor grupări de gherilă din Cecenia, încercând să afle ceva despre soarta lui Evghenie – pentru că ştia că cecenii nu îi ucid imediat pe ostatici, ci aşteaptă poate vor primi nişte bani de răscumpărare şi îi vor elibera.

Cecenii i-au spus că fiul ei trăia, dar era ostatic; tăceau, cu scopul de a încerca să afle cam câţi bani puteau să ia de la ea. Pe atunci, un soldat viu ostatic valora 10.000 de dolari, în vreme ce un ofiţer valora 50.000. Când şi-au dat seama că nu e rost să câştige destui bani, au hotărât să îl ucidă. Mama lui a mers peste tot pentru a-l găsi, a trecut prin multe sate, pe drumuri cu mine explozibile, pe fronturi de luptă, a cunoscut mulţi ofiţeri ceceni – aşa cum spune ea însăşi, „am trecut prin toate cercurile iadului”.

Din prima zi a captivităţii de 100 de zile a lui Evghenie, „rebelii” (luptători de gherilă), pentru că au văzut că poartă cruce la gât, au încercat să îl distrugă psihic pentru a-l determina – dacă era posibil – să-şi renege credinţa, să-şi lepede crucea, să devină musulman şi să-l facă călău şi ucigaş al altor prizonieri ruşi. Bineînţeles, Evghenie a refuzat toate propunerile şi, în ciuda deselor şi cruntelor bătăi, a numeroaselor torturi şi a făgăduinţei că va trăi dacă îşi scoate crucea, cecenii nu au izbutit să îl înduplece. Mai târziu, înşişi conducătorii rebelilor i-au spus mamei lui: „Dacă fiul tău se făcea unul dintre noi, nu l-am fi nedreptăţit!”

Pe 23 mai 1996, adică de ziua lui de naştere, rebelii i-au dus pe cei patru prizonieri, printre care şi pe Evghenie, ca să îi omoare. Mai întâi i-au ucis pe ceilalţi trei soldaţi. Apoi, i-au propus pentru ultima oară lui Evghenie să îşi scoată crucea, spunându-i: „Ne jurăm pe Allah că vei trăi!” Evghenie a refuzat din nou – atunci a urmat înfricoşătoarea sa mucenicie. L-au omorât cu cuţitul, tăindu-i capul cu totul, însă nu au îndrăznit să-i scoată crucea de la gât. L-au îngropat cu crucea la gât, însă fără cap.

Într-un sfârşit, după 9 luni, mama l-a găsit pe Evghenie. Cecenii i-au cerut 4.000 de dolari ca să îi dea trupul. I-au dat şi caseta video cu mucenicia fiului ei şi i-au istorisit ei înşişi desfăşurarea captivităţii şi a torturilor îndurate de acesta.

Mama lui Evghenie şi-a vândut apartamentul şi tot ce a mai putut – chiar şi haine – pentru a putea, pe de o parte, să dea aceşti bani, iar pe de alta să facă faţă cheltuielilor de deshumare şi pentru coşciugul special, pentru transport etc. (o sumă considerabilă).

Până la urmă, în 20 noiembrie 1996, trupul a fost adus în satul natal şi a fost îngropat în cimitir. După câteva zile, tatăl lui Evghenie a murit de durere, lângă mormântul fiului lui.

De îndată, în felurite zone ale Rusiei, Sfântul Mucenic Evghenie a început să se arate şi să facă minuni. Relatăm mai jos câteva mărturii şi mijlociri minunate:

O fetiţă care locuia la un orfelinat ortodox a povestit că i-a apărut odată un ostaş înalt, cu mantie roşie, care i-a spus că îl cheamă Evghenie, a luat-o de mână şi a dus-o la biserică. Fetiţa a spus: „Mi s-a părut ciudat că purta o mantie roşie, pentru că soldaţii nu poartă astăzi o astfel de mantie şi m-am gândit că aceasta trebuie să fie mantia mucenicului”.

El îi ajută adesea pe prizonierii din Cecenia să evadeze din captivitate şi apoi să scape de orice primejdie, precum minele explozibile etc.

Într-un spital cu răniţi de război, soldaţii aflaţi în convalescenţă au mărturisit că îi ajută un Sfânt Mucenic numit Evghenie, mai ales când au dureri mari. Când unii dintre aceşti soldaţi au mers la Catedrala Mântuitorului din Moscova, au văzut icoana mucenicului şi l-au recunoscut pe cel care îi ajutase.

Pe soldatul cu mantie roşie îl cunosc şi deţinuţii. Îi ajută mai ales pe cei doborâţi şi distruşi psihic din cauza încarcerării.

În anul 1997, cu binecuvântarea Patriarhului Alexie al II-lea, a apărut cartea Noul mucenic al lui Hristos, ostaşul Evghenie. Un preot pe nume Vadim Skliarensko, din Dniepropetrovsk, a trimis un raport la Patriarhie în care relatează că din coperta cărţii cu fotografia Sfântului izvorăşte mir.

După trei ani şi trei luni de la martirizarea Sfântului, comandantul cecen şi întreaga lui echipă, ucigaşii lui Evghenie, au fost omorâţi chiar de ceceni, după dispute interne între rebeli.

În tot timpul anului, dar mai ales în ziua muceniciei lui, pe 23 mai, la mormântul lui vin mulţi credincioşi în pelerinaj şi se povestesc multe minuni făcute de acest Nou-mucenic al lui Hristos.



Traducere din limba neo-greacă de Pr. Dr. Ciprian-Ioan Staicu

Căsătorie şi Cruce – Arhimandritul Emilian Simonopetritul

Viaţa nu este benchetuială, aşa cum cred unii care ajung la nuntă şi apoi cad din cer pe pământ. Nunta este o mare întinsă care nu ştii ce-ţi scoate în cale. Te căsătoreşti cu persoana ce-ai ales-o cu frică şi cutremur, cu multă luare-aminte şi după un an, doi ani, cinci ani îţi dai seama că şi-a bătut joc de tine.

Este o concepţie greşită să credem că nunta este calea în care trebuie să căutăm fericirea noastră, refuzul Crucii. Bucurie în căsătorie este atunci când bărbatul şi femeia pun împreună umărul şi înaintează spre urcuşurile vieţii. „Nu aţi suferit? Nu aţi iubit”, spune un poet. Numai cel ce suferă poate iubi cu adevărat. De aceea suferinţa constituie element de bază în căsătorie. „Nunta – spune un filosof şi poet antic – este o lume înfrumuseţată de nădejde şi călită de necazuri”. După cum în foc se căleşte oţelul, tot aşa şi omul se oţeleşte în căsătorie, în focul greutăţilor vieţii. Când priveşti nunta din afară, toate îţi par miere şi lapte, toate îţi surâd. Când te apropii însă, ai să vezi câte clipe grele ascunde.

„Nu este bine să fie omul singur”, zice Dumnezeu. De aceea i-a pus alături un tovarăş, un ajutor pentru toate împrejurările vieţii, mai cu seamă pentru luptele credinţei, căci pentru a-ţi putea ţine credinţa, trebuie să suferi mult. Dumnezeu trimite Harul Său tuturor, însă numai atunci când suntem noi dispuşi să răbdăm şi să suferim. Unii îndată ce dau de greu, dau bir cu fugiţii. Uită şi de Dumnezeu şi de Biserică. Dar credinţa, Dumnezeu, Biserica nu sunt cămaşă pe care o lepădăm îndată ce ne-au cuprins sudorile.

Prin urmare, nunta este o călătorie întretăiată de necazuri şi bucurii. Când necazurile îţi par grele, adu-ţi aminte că Dumnezeu este cu tine. El va ridica crucea ta. El te va încununa.

Traducere de Gherontie Monahul, din „Aghios Minas”, periodicul mitropoliei Kastoriei, nr. 41/2009

Articol publicat în nr. 19 din “Familia Ortodoxă”

Părintele Florea Mureşanu – † 4 ianuarie 1961, Aiud

Articol apărut în nr. 12/2010 din “Familia Ortodoxă”.

În buchetul mărturisitorilor Bisericii noastre din veacul al 20-lea, părintele Florea Mureşanu este o aleasă floare, culeasă de Hristos din pământul Ardealului, care a sfârşit lupta cea bună luând cununa muceniciei în temniţa Aiudului.

„Cărturar de seamă, patriot desăvârşit, intelectual de primă mână, scriitor original şi mai presus de toate, preot adevărat…, prieten cu Blaga, iubitor de viaţă duhovnicească şi pregătit să îmbrace haina călugărească, preotul Florea Mureşanu este unul din miile de martiri pe care i-a dat Biserica Ortodoxă”, spunea despre dânsul Arhiepiscopul Iustinian al Maramureşului şi Sătmarului.

Părintele Florea s-a născut într-o familie de ţărani cu frica lui Dumnezeu, simpli, aproape neştiutori de carte, dar care i-au insuflat cele mai importante coordonate ce se vor face altarul de jertfă al vieţii sale: dragostea de Dumnezeu şi de semeni.

În tinereţe a avut parte de o solidă pregătire universitară, absolvind la Cluj în acelaşi timp Academia Teologică şi Facultatea de Filosofie şi Litere, şi continuând apoi studiul ca bursier al Patriarhiei Române, cu o specializare la Universitatea din Strasbourg. În 1935 îşi susţine teza de doctorat la Facultatea de Teologie din Cernăuţi.

În timpul Diktatului de la Viena a rămas în Cluj, „trăind câteva săptămâni fugar, ca să nu fiu spânzurat”, după cum mărturisea el însuşi, după război. Tot în Clujul ocupat, împreună cu soţia sa, a susţinut o campanie publicistică care a culminat în 1943 cu editarea „Cazaniei lui Varlaam”. În casa lor primitoare, soţii Mureşanu găzduiau intelectualitatea Clujului, adăpostind cenaclul literar al scriitorului Victor Papilian, printre participanţi numărându-se Lucian Blaga, Ion Luca, Valeriu (Bartolomeu) Anania şi mulţi alţii.

În plan pastoral-misionar, la început, Florea Mureşanu a fost catehet la şcolile primare din Cluj, descoperindu-şi astfel deschiderea pedagogică şi dragostea pentru educarea tinerilor în duh creştinesc. A fost mai întâi paroh la Râşca de Sus, un sat în judeţul Cluj, pentru ca în 1934 să fie numit preot la Catedrala din oraş. În perioada în care a predat la Academia Teologică, a publicat numeroase articole în revistele eparhiale, iar în timpul grevei din 1946 a fost solidar cu studenţii.

Din 1952 începe calvarul familiei Mureşanu. Părintele Florea este arestat şi trimis pentru un an de zile la Canal. În timpul acestei mari încercări, face făgăduinţa ca, dacă va ieşi teafăr din lagăr, să ridice o mănăstire, întru slava lui Dumnezeu. Lucru pe care l-a şi împlinit, ridicând mai apoi, între anii 1954-1957, un schit de lemn cu două chilii în comuna Suciu de Sus, judeţul Maramureş, în locul numit „Breaza”, cu hramul Sfânta Treime. În predicile sale, părintele mărturisea astfel despre taina acestei mănăstiri: „În locul celor 150 de mănăstiri şi biserici distruse de generalul Bukow în anul 1762, construim şi noi măcar una”.

Acest schit era casa lui peste săptămână, deoarece casa parohiei din Suciu, în care slujea, fusese ocupată abuziv de autorităţi. Alertate de pelerinajele care se desfăşurau la noul lăcaş de rugăciune, autorităţile statului au trecut din nou la arestarea părintelui Mureşanu. La 2 iunie 1958 a avut loc ultimul hram al Schitului de la Breaza la care a participat părintele Florea, pentru că, în noaptea de 11 iunie 1958, Securitatea l-au arestat după o percheziţie, răvăşind biblioteca în care avea şi un exemplar original din Cazania lui Varlaam. „În zorii zilei, părintele Florea a fost obligat să ia în spate un sac plin cu cărţi şi a fost dus pe jos, peste dealul Breaza, până la maşina verde a Securităţii, care aştepta în Dealul Boierenilor (…). Nu au avut curajul să-l aducă prin sat, temându-se de revolta credincioşilor”, îşi aminteşte ucenicul său, părintele Gavril Bruzo. Acesta era pe atunci tânăr seminarist, plătind cu şase ani de închisoare îndrăzneala de a fi scris un memoriu către episcopie în apărarea părintelui Florea: „În 17 august, alături de bunicul meu şi câţiva membri ai consiliului parohial, am redactat un memoriu către episcopul Clujului, pentru a interveni în favoarea preotului. Memoriul a fost semnat de 480 de localnici şi trimis la Cluj. Însă, la primirea delegaţiei, episcopul s-a dezis de noi”.

„Obligându-l să ducă în spate aceste cărţi, «corp delict», trecând prin Târgu Lăpuş prin faţa unei bătrâne evlavioase, aceasta, văzându-l, a strigat tare: «Sărut-mâna, dom’ părinte! Mergi cu adevărul în spate!»”, îşi amintea părintele Ioan Iovan de la Recea.

După anchete dure, părintele Florea este condamnat, în 1958, la 25 de ani de muncă silnică, deoarece făcuse „spionaj” şi „împiedicase opera de colectivizare a agriculturii”. Având pe Domnul cel Răstignit pururi în inima şi cugetul său, a rezistat regimului crud de detenţie de la Aiud până la 4 ianuarie 1961.

În acea zi, părintele s-a dus „cu adevărul în spate” la Hristos, ca să mărturisească prin sângele său şi al tuturor robilor de la Aiud că El singur este Dumnezeul nostru, iar afară de Dânsul pe altul nu ştim…

Tâlcuiri creştineşti

(părintele Florea Mureşanu, 1932)

Acel ce viaţa-şi teme – cartea sfântă chiar ne spune,

O va pierde împreună cu tot ce-a iubit din lume.

Cine însă viaţa-ntreagă pentru Hristos şi-o jertfeşte –

Omorându-şi moartea vieţii – nemurire dobândeşte.

Dacă acesta-I adevărul, mă întreb adeseori:

Cea mai înaltă ştiinţă

E să ştii ca să trăieşti – sau e să ştii să mori?

Dacă soarta te aruncă printre oamenii mişei,

Mai bine să te ucidă, decât să trăieşti ca ei.

Arhimandritul Gavriil Ivireanul – mărturisitor al credinţei şi nebun pentru Hristos

(26 august 1929, Tbilisi – † 2 noiembrie 1995, Mănăstirea Mtskheta)

Părintele Nicolae Steinhardt începe Jurnalul Fericirii cu un testament de o mare gravitate, oferind trei soluţii pentru izbăvirea din orice sistem concentraţionar, totalitar. Ne avertizează însă că sunt soluţii omeneşti, accesibile oricui, şi nu mistice. Lecturarea lor dovedeşte însă că cel ce le îmbrăţişează trebuie să-şi biruiască limitele autoconservării şi să se avânte în eroism, apropiindu-se, în mod evident, de pragul sfinţeniei.

1. Soluţia Soljeniţîn: Eşti mort. Iar pe cel mort nu-l mai poţi ameninţa cu nimic, nu-l mai poţi atrage, îmbrobodi, şantaja, amăgi. Cel mort nu mai are ce păstra, redobândi, nu mai are pe ce-şi vinde liniştea şi sufletul! El nu va face nici o cedare, nici un compromis pentru că nu mai are ce pierde. Hotărârea de a fi mort se cere însă să fie definitivă.

2. Soluţia Zinoviev: Totală neadaptare la sistem. E cel ce nu are domiciliu stabil, nu are acte în regulă, nu e în câmpul muncii. Trăieşte de azi pe mâine, din te miri ce, din ce pică. E îmbrăcat în zdrenţe, munceşte pe ici, pe colo, ca o „haimana”. Dar e slobod la gură şi spune adevăruri pe care alţii nu-şi pot îngădui nici să le gândească. Habar nu are de zgardă. E liber!

3. Soluţia Churchill – Bucovski: În prezenţa tiraniei şi a primejdiilor, scoţi din acestea pofta nebună de a trăi şi a lupta. Bucovski e convocat la sediul KGB pentru anchetă. Toată noaptea nu poate închide un ochi, dar nu de teamă ori îngrijorare, ci de nerăbdare! De nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra în ei ca un tanc!

Părintele Gavriil Georgianul este un exemplu de totală neadaptare la sistem, în care regăsim lucrate laolaltă toate cele trei soluţii steinhardtiene. Temeiul său lăuntric, piatra pe care sufletul său a stat a fost Hristos, pe Care L-a iubit mai mult decât pe sine, mai mult decât lumea aceasta. Părintele Gavriil a iubit adevărul, iar adevărul l-a făcut liber. Preţul libertăţii în duh a fost însă moartea acceptată de bună voie, condiţia de cerşetor, nebunia.

Monahul Gavriil a fost tuns în monahism în anul 1955, în plin regim comunist. Viaţa călugărească şi-a petrecut-o vreme de patruzeci de ani prin cimitire, închisori, ori internat în sanatoriile pentru nebuni. A cerşit vreme de cincisprezece ani, umilit, batjocorit şi dispreţuit de oameni.

„Nebunia” lui a început pe 1 mai 1965. În acea solemnă zi a comuniştilor, în piaţa centrală din Tbilisi – capitala Georgiei – se desfăşura o mare adunare, fiind de faţă reprezentanţii puterii de stat. În spatele lor, pe o faţadă a clădirii, întinzându-se pe mai multe etaje, atârnau afişe uriaşe cu conducătorii partidului, Stalin şi Lenin. La un moment dat, în toiul manifestaţiei, când întreaga piaţă era ticsită de oameni şi un membru al conducerii îşi ţinea discursul, portretul lui Stalin, care avea vreo doisprezece metri, a fost cuprins de flăcări. Ce se întâmplase? Reuşind să ajungă la intrarea de la etajul întâi al clădirii guvernului, monahul Gavriil deschisese o fereastră, turnase benzină pe spatele portretelor şi le dăduse foc. Portretul lui Lenin a ars şi el foarte curând. Întreaga piaţă a fost cuprinsă de spaimă; mulţimea încremenise de frică şi pretutindeni se aşternuse liniştea. În timp ce chipurile conducătorilor ardeau în flăcări, părintele Gavriil rostea de la o fereastră a etajului doi aceste cuvinte:

„Domnul a spus: să nu-ţi faci idoli sau chipuri cioplite… Să nu ai alţi dumnezei! Oameni buni, veniţi-vă în fire! Cei ce au vieţuit pe aceste pământuri au fost dintotdeauna creştini. Aşadar, voi de ce vă închinaţi idolilor? Toată slava se cuvine numai lui Dumnezeu! Iisus Hristos a murit şi a treia zi iarăşi a înviat… Dar idolii voştri nu vor mai învia niciodată. Chiar din timpul vieţii lor ei erau morţi…”

E de neînţeles cum de l-au lăsat să mai rostească vreo frază! L-au dat jos însă destul de repede, aducând nişte maşini de pompieri, cărora le-au înălţat scările. Pe urmă mulţimea s-a năpustit asupra lui, rupând toate cordoanele de protecţie… L-au lovit cu picioarele, cu paturile puştilor, l-au bătut cu furtunurile pompierilor, strigând: „Lăsaţi-mă pe mine să-l termin pe păduchele ăsta!”… Fiecare voia să-l calce în picioare pe „duşmanul poporului”, ca să-şi arate zelul. Pompierii l-au scos cu greu din ghearele mulţimii.

Motivul pentru care nu l-au împuşcat imediat a fost că, atunci când l-au târât, arăta deja ca un cadavru: faţa nu i se mai cunoştea şi întreg trupul îi era plin de sânge. Avea o fractură pe craniu şi alte şaptesprezece oase rupte. O lună de zile a zăcut aproape inconştient. După mai mulţi ani, l-au eliberat din închisoare.

A locuit apoi o vreme la mama sa, eliberându-i-se un certificat de alienat mintal. Nimeni nu-l primea în casă pentru vreo muncă sau vreun câştig; toţi îl cunoşteau şi se temeau de el. Nici el, nici mama sa nu puteau ieşi afară în timpul zilei; dacă ieşeau, vecinii asmuţeau câinii pe ei. Mulţi ani la rând a fost văzut pe treptele unei biserici, stând cu mâna întinsă. Monahul Gavriil a petrecut multă vreme în felul acesta, fiind respins, părăsit şi urât de oameni. În taină se retrăgea într-o mică grotă pe care şi-o săpase într-o stâncă şi acolo se ruga cu lacrimi. În acea perioadă în care bisericile erau distruse, iar oamenilor le era teamă să comunice unii cu alţii, Părintele Gavriil a construit în propria curte o biserică cu patru cupole. Ea a fost distrusă de mai multe ori, dar Părintele Gavriil o reconstruia de fiecare dată, cu mai mare râvnă.

După ce vremea prigonirii credincioşilor a încetat, foarte mulţi oameni au început să-l caute pe Părintele Gavriil pentru îndrumare duhovnicească. El a devenit părintele duhovnicesc al multora şi povăţuitorul unei întregi mănăstiri de maici. În ultimii ani s-a nevoit la Mănăstirea Mtskheta, unde a fost făcut arhimandrit şi unde a şi fost înmormântat. Înainte de moarte, fiind bolnav, i s-a recoltat sânge pentru analize. Acest sânge a rămas nestricat… Toate prigonirile şi durerile prin care a trecut i-au deschis porţile către vederea celor duhovniceşti. În suferinţa lui pentru adevăr, Dumnezeul adevărului S-a proslăvit şi odihnit întru el. Chipul Părintelui Gavriil dovedea cu limpezime tuturor că Hristos sălăşluia în inima sa mult pătimitoare.

„Tot ceea ce e rău în om e doar accidental. Nu dispreţuiţi pe nimeni, chiar dacă vedeţi oameni agitaţi, indecenţi, beţi sau înjurând într-un limbaj murdar. Chipul lui Dumnezeu se păstrează chiar şi în ei, însă la un nivel poate prea profund, de care ei înşişi nu sunt conştienţi. E normal ca vrăjmaşul să vrea să pângărească acest chip şi să-l acopere cu murdării. Nu e deloc uşor să vezi chipul lui Dumnezeu în cei care te ocărăsc şi care se manifestă ca niște fiare. Dar cu atât mai mult trebuie compătimiţi, fiindcă sufletul lor e desfigurat, poate fără a mai putea fi refăcut vreodată, sfârşind în chinuri veşnice… Cât de greu e acest lucru: să-şi iubească cineva vrăjmaşii!” (Arhimandritul Gavriil)

Material realizat de obştea Mănăstirii Diaconeşti,apărut în nr. 22 al revistei “Familia Ortodoxă"

Preotul Constantin Sârbu- dăruire şi har

(10 ianuarie 1905, Bujor – Galaţi – † 23 octombrie 1975, Bucureşti)

Articol apărut în nr. 21 din “Familia Ortodoxă”.

„Am stat cu Părintele Constantin Sârbu la Viişoara (în domiciliu obligatoriu) câteva zile, până mi s-a repartizat o casă, timp în care rănile mele sufleteşti au început să se vindece. Ciudat, el nu ţinea predici, nu mă îndemna să mă rog, nu se arăta în nici un fel a fi bigot, dar inima mea era în sărbătoare alături de el”. (Părintele Gheorghe Calciu)

Părintele Constantin s-a născut într-un sat de lângă Galaţi, într-o familie necăjită de ţărani. A rămas orfan de mic şi a fost crescut de bunica sa, o femeie foarte săracă dar credincioasă, care i-a sădit din pruncie în suflet dragostea de Biserică. Pronia lui Dumnezeu l-a purtat pe tânărul Constantin prin aspre încercări – sărăcie, lipsuri, muncă istovitoare pentru a se întreţine – până a ajuns să termine Seminarul şi apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti.

După evlavioasa lui bunică, cel ce şi-a pus adânc amprenta duhovnicească asupra sufletului său a fost părintele Toma Chiricuţă de la biserica Zlătari din Bucureşti, mare predicator şi duhovnic iscusit, care crease un adevărat curent duhovnicesc în capitală. La biserica din Zlătari, sub înrâurirea părintelui Chiricuţă, tânărul Constantin face, în perioada studenţiei, ucenicia slujirii lui Hristos în Duh şi Adevăr. Nu peste multă vreme, primeşte Sfânta Taină a Preoţiei, după care sufletul său însetase din pruncie.

Amintindu-şi de hirotonie, părintele Constantin povestea: „Stând în faţa icoanei Sfintei Fecioare şi rugându-mă cu lacrimi, cerându-i sprijin şi ocrotire, de unde până atunci eram timid şi temător, lipsit de curaj, m-am ridicat plin de putere, numai lumină, numai dorinţă de a sluji supremul Adevăr, aducând la picioarele lui Iisus propria făptură, fără a avea a mă mai teme de nimeni”.

Şi, într-adevăr, nu s-a mai temut de nimic. Cu râvnă arzătoare şi-a început misiunea, fiind de tânăr o flacără de rugăciune, un iscusit sfătuitor şi un bun organizator. Ctitoreşte cu osârdie biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” de la Bariera Vergului, loc ce devine în scurt timp un focar de spiritualitate şi cultură în Bucureştiul acelor ani. După moartea timpurie a soţiei, părintele Constantin se dăruieşte cu toată puterea sufletului slujirii lui Hristos, fapt ce nu putea fi pe placul regimului ateu din ţară.

Este arestat în 1954 şi condamnat pentru activitate anticomunistă. După opt ani de temniţă grea, la Jilava, Poarta Albă, Gherla şi Aiud, primeşte încă doi ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, de unde este eliberat în 1964. Revenit în „libertate”, părintelui Sârbu i se repartizează, după multe tergiversări, o bisericuţă ruinată, părăsită de multă vreme. În câţiva ani, cu evlavie şi pricepere, părintele înnoieşte biserica, o împodobeşte şi face din ea biserica Sapienţei de astăzi. Oamenii, la început neîncrezători, sunt repede câştigaţi de dăruirea şi dragostea părintelui – astfel se adună în jurul său o comunitate duhovnicească vie, o adevărată familie în duh.

Însă lucrarea spirituală a Părintelui Sârbu „ameninţa grav” ordinea statului ateu; atunci, vrăjmaşii Bisericii i-au cerut să-şi aleagă modul în care vrea să moară. S-a hotărât în cele din urmă ca părintele să se sfârşească într-un spital, în timpul unei operaţii, ca totul să pară cât mai firesc şi… umanitar.

Aşa s-a săvârşit din viaţă preotul mărturisitor al credinţei Constantin Sârbu, mutându-se în ceata sfinţilor rugători pentru întoarcerea la Hristos a neamului românesc.

Amintiri minunate despre Părintele Constantin

„Din cauza tulburărilor de la biserica din cartierul în care locuiam, toată lumea de acolo s-a împrăştiat. Eu am început să mă rog zilnic, să citesc Paraclisul Maicii Domnului, cu rugămintea să-mi arate unde să mă duc, întrucât aveam nevoie de hrană pentru suflet. Într-o noapte, am visat un tânăr îmbrăcat într-o cămaşă lungă, albă, care m-a întrebat: «Vrei să fii mai tare sufleteşte? Scoală-te şi vino să mergi cu mine!». Am plecat şi – în vis – am luat tramvaiul 20, care atunci ajungea la Podul Izvor. De acolo ne-am dus pe jos până la Biserica Sapienţei. Când am ajuns în poarta bisericii, tânărul m-a lăsat singură şi eu m-am trezit.

Dimineaţa, imediat ce m-am sculat, am pornit pe acelaşi drum, având sentimentul că tânărul din vis mă însoţeşte. Când am ajuns în poarta bisericii, acest sentiment a dispărut. În curtea neîntreţinută, părăsită a bisericii l-am văzut pe Părintele Constantin Sârbu stând pe o buturugă. Cum m-a văzut, a venit în calea mea şi mi-a zis:

- Bine ai venit, Matilda Cocuţa! Eu m-am rugat lui Dumnezeu să-mi trimită un bărbat ca ajutor. Ce-ai să poţi face tu, o firimitură de femeie? Dar poate ai să mă ajuţi şi tu. Vino, stai lângă mine pe buturugă!

Eu m-am mirat în sinea mea. Nu mă cunoştea, nu ştia cine sunt. De unde a ştiut cum mă cheamă? Dar n-am zis nimic, m-am aşezat lângă el pe buturugă. Atunci Părintele a început să-mi spună că a venit din închisoare, că în urma cererii sale de a fi reîncadrat i s-a încredinţat Biserica Sapienţei şi că de acum înainte împreună ne vom ruga aici lui Dumnezeu. Deocamdată însă nu are nici unde dormi, nu are nici cheile de la biserică şi nici de la casa parohială. Doarme printre dărâmăturile de la Biserica Domniţa Bălaşa, pe un preş lucrat din cârpe, ca acelea ce se pun în casele de la ţară.

Părintele povestea şi plângea. Îmi mai spunea că îi este foame…

*

Cheile de la biserică şi de la casa parohială le-a primit Părintele după câteva zile de la venirea lui, dar nu se putea muta în casa parohială întrucât era ruinată, acoperişul era stricat, iar zidul dinspre grădină deteriorat. Până în primăvara sau vara anului următor, 1965, Părintele a locuit în cămăruţa ridicată de noi în curte.

Când am intrat în biserică, am văzut că şi ea era deteriorată. Prin pereţi se vedea afară, ploua în biserică. Înăuntru erau îngrămădite statui fără mâini, pe jos lespezi de piatră, unele înclinate, altele lipsă, păienjeni pe pereţi. Am scos statuile şi am făcut curat. Părintele s-a rugat mult, în genunchi şi cu lacrimi pentru lucrarea sa. La un moment dat mi-a spus, mi-a descoperit în taină o mare bucurie a sa. Pe când se ruga, a văzut aievea, în faţa ochilor, la altar, «Cina cea de taină» şi a auzit spunându-i-se: «Stai pe picioarele tale şi lucrează!».

*

Tot atunci, Părintele mi-a zis:

- Eu nu mă pot înţelege bine cu tine!

Eu nu prea puteam vorbi. Am fost operată de glanda tiroidă. La operaţie mi-au fost atinse coardele vocale şi vorbeam mai mult din gât. Părintele putea greu să mă înţeleagă. Atunci mi-a zis:

- Tu stai afară, că eu mă duc în biserică să mă rog ca să-ţi dea Dumnezeu grai, că nu mă pot înţelege cu tine aşa!

- Şi eu ce să fac?

- Tu fă metanii şi roagă-te ce şi cum ştii tu!

După un timp, m-a strigat din biserică:

- Cocuţo!

- Da, Părinte! am răspuns eu tare, ca să mă audă.

Şi mi-a dat drumul la grai, şi de atunci am vorbit aşa cum vorbesc acum.

*

Pe la început, într-o duminică, mi-a spus:

- Ce facem, Cocuţo? Trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să coboare asupra noastră mila şi ajutorul Lui. De unde mai aducem creştini cu care să slujim Sfânta Liturghie?

În apropiere era o întreprindere de ortopedie. Fiind duminică dimineaţa, salariaţii de acolo aveau şedinţă. Înainte de ora 10 m-am dus la poartă. Pe când ei ieşeau, eu tot le ziceam să vină pentru zece minute, că a venit Părintele de la închisoare şi să nu facă Sfânta Liturghie singur. Vreo şase bărbaţi, cam cu rezervă, au zis: «Hai să mergem!». Au venit şi două cucoane.

Părintele a început prin a le povesti câte ceva din viaţa lui, a vorbit apoi despre închisoarea lui, încât plângea lumea ascultându-l. Tot atunci a vorbit şi despre intenţiile lui cu privire la refacerea bisericii. Apoi a început Sfânta Liturghie. Înainte de a citi Sfânta Evanghelie, Părintele m-a trimis să aduc „covorul” din casă (preşul pe care dormea el la Domniţa Bălaşa), ca să-l pun în biserică, să poată doamnele îngenunchea.

- Păi ăsta-i covor? au întrebat ele.

- Da, acesta-i, altul n-am! Poate cu ajutorul lui Dumnezeu vom primi şi noi vreunul!

Şi doamnele au îngenuncheat pe el.

*

Îmi amintesc că a venit odată o doamnă în vârstă, care avea o geantă pe care o tot închidea şi o deschidea. Şi de fiecare dată când închidea sau deschidea geanta, se auzea clam-clam. Îl enerva pe Părinte. El a ieşit din altar, a venit la ea şi i-a spus: «Doamnă (i-a zis pe nume), dă-mi şi mie geanta s-o duc în altar, să ai spor la bani!» Doamna, foarte bucuroasă, şi-a dat geanta şi s-a făcut linişte în biserică. Aşa proceda Părintele Sârbu. Ştia cum să se adreseze fiecăruia după felul lui, ca să-i îndrepte şi să-i câştige pe toţi pentru Hristos.

*

Uneori mă ducea Părintele cu el la parastase. Odată ne-am dus la nişte oameni foarte bogaţi, de unde ar fi primit bani mulţi. Când am intrat, era o sală lungă, luxoasă, gătită cu tot felul de farfurii, cu păhărele. Când a venit o doamnă, Părintele a arătat cu bastonul păhărelele şi a întrebat:

- Astea ce sunt?

- Păhărele pentru ţuică!

- Hai, Cocuţo, să mergem, că aici se face nuntă, nu se face parastas!

Oamenii au insistat, au venit după noi, dar Părintele a justificat:

- Parastasele nu se fac cu ţuică. Unde se face cu ţuică, nu este primit. Diavolii îţi răstoarnă masa. Voi nu credeţi, nu vedeţi cu ochii voştri! Eu sunt mai bătrân şi nu pot să fac slujbele pe care vreţi voi să le faceţi. Chemaţi alt preot!

Şi am plecat.

*

Îmi mai amintesc că a venit odată o doamnă care fusese operată la ochi, dar operaţia nu reuşise. Femeia a orbit. O adusese cineva la Biserica Sapienţei. Tinda nu era încă făcută. Era prohodul Adormirii Maicii Domnului. Ea a rugat pe cineva s-o ducă acolo unde sărută lumea Sfântul Epitaf al Maicii Domnului. În faţa mesei a îngenuncheat şi a plâns mult, mult, încât se făcuse baltă din lacrimile ei. Părintele a văzut-o, s-a apropiat de ea, i-a pus mâinile pe cap şi a întrebat-o:

- Ce-i cu dumneata?

Ea şi-a ridicat capul şi a strigat:

- Te văd, Părinte, văd, văd!

Maica Domnului i-a dăruit vederea”.

(Mărturii ale Matildei Mircea din cartea „Un mare mărturisitor creştin – Părintele Constantin Sârbu”, Ed. Bonifaciu)

Moartea Părintelui Constantin Sârbu

Lumina din biserica Sapienţei trebuia stinsă. Trebuia bătut păstorul ca să se risipească oile. Dar cum se putea proceda fără a face vâlvă?…

Securitatea ştia că părintele suferă de ulcer duodenal şi, „din grijă pentru sănătatea şi viaţa preotului Constantin Sârbu”, îl obligă să se interneze în spital pentru operaţie, deşi nu era nici o nevoie. Este ameninţat că dacă nu se operează va fi arestat. Are dreptul să-şi aleagă spitalul, dar medicul chirurg va fi adus de ei.

În ziua de 14 octombrie 1975, de Sfânta Parascheva, părintele slujeşte ultima Sfântă Liturghie. La sfârşitul slujbei anunţă că e obligat să se interneze pentru operaţie, că nu se ştie dacă se întoarce. A rugat lumea să nu părăsească biserica, să nu fie „o biserică pustie”. A lăsat indicaţii unde să fie săpat mormântul, cine să aibă grijă de parastase, cum să se procedeze cu puţina lui agoniseală…

Este operat luni, pe 18 octombrie, după-amiaza, de un medic de la Spitalul Elias. Face un abces abdominal, septicemie… Miercuri dimineaţă, doctorul care l-a operat a deschis uşa la rezerva părintelui spunându-i: „Cum, n-ai murit încă?” Înţelegând că este hărăzit morţii, părintele Constantin trimite să fie adus Arhimandritul Ilarion Argatu pentru spovedanie şi împărtăşanie. La scurt timp după împărtăşire, părintele se stinge rostind rugăciunile Sfintei Liturghii.

În jurul capului său apare o aureolă aurie. Ca să se încredinţeze că nu se înşeală, părintele Ilarion mută perna, dar apare aceeaşi aureolă… Atunci părintele Ilarion exclamă: „Cununa de mucenic!”

(După mărturiile dr. Octavia Tăslăoanu şi ale altor ucenici din cartea „Mărturii – Părintele Constantin Sârbu”, Bucureşti, 2002)