Pavle, sfântul în haină patriarhală

[Articol apărut în cel mai recent număr al revistei Lumea Monahilor]

Preafericitul Pavle iradia sfinţenie. Spiritul de jertfă, dăruirea sa extraordinară pentru toţi oamenii – indiferent de etnie, condiţie socială sau apartenenţă religioasă – a născut în inima poporului sârb, credincios, o evlavie sinceră şi credinţa fermă că Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Sârbe a fost un bineplăcut al lui Dumnezeu. O „icoană călătoare”, gata oricând să pornească degrabă acolo unde era mai multă nevoie să aline suferinţa. Cuviosul Pavle a fost un ierarh al Bisericii care şi-a păstrat simplitatea structurală, deşi a urmat studii înalte de teologie şi a avut prilejul să îi cunoască pe mai-marii politici ai lumii şi să stea o vreme în vecinătatea lor. A făcut din votul călugăresc al sărăciei un adevărat şi exemplar stil de viaţă.

Primii pași în viață… și primele încercări

Micul Goiko Stoicevici a apărut pe lume în ziua praznicului Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, pe 11 septembrie 1914. Pentru un creștin, evenimentele ce par rodul întâmplării ascund rațiuni dumnezeiești. Din ele cel care le recunoaște poate extrage înțelesuri esențiale pentru viața sa duhovnicească. De pildă, starețul Varsanufie de la Optina îi atrăgea atenția ucenicului său, Nicon Beliaev, că nu întâmplător acesta a fost tuns rasofor în ziua prăznuirii Sfintelor Agapia, Irina și Hionia. Ele întrupau virtuțile pe care trebuie să le agonisească de-a lungul vieții monahul: dragostea (Agapia), pacea (Irina) și curăția aidoma zăpezii (Hionia). Cuviosul Varsanufie îl povățuia pe Nicon – ultimul duhovnic al Optinei din tradiția vestiților stareți –, arătându-i înlănțuirea cauzală dintre cele trei virtuți: „Dacă vei avea dragoste în inimă, atunci nu-ți va lipsi nici pacea și într-o asemenea stare a inimii vei putea să te ocupi de rugăciune. Rugăciunea îți va curăța inima, încât vei putea atinge scopul suprem al tuturor nevoințelor – curăția inimii.” În cazul lui Goiko, nașterea sa în ziua în care creștinii prăznuiesc Tăierea Capului Înaintemergătorului Domnului anticipa viața sa plină de încercări, dar și virtuțile și harismele de care s-a învrednicit de-a lungul îndelungatei sale existențe.

Din fragedă copilărie Goiko a avut de înfruntat greutățile vieții: sărăcia, singurătatea, neajunsurile traiului printre străini. Ștefan, tatăl său, după o perioadă petrecută la lucru în America, îmbolnăvindu-se de tuberculoză, revine acasă, unde avea să își dea obștescul sfârșit. Mama lui Goiko, Ana Stoicevici, s-a văzut astfel văduvă, purtând grija a doi orfani: Goiko și Dușan. Goiko avea trei ani, iar Dușan abia se născuse. După câțiva ani, Ana se va recăsători și va mai aduce pe lume două fete. La cea de-a treia naștere, Ana părăsește lumea cea stricăcioasă, pășind în Împărăția cea veșnică.

De obicei, pentru un om cele mai frumoase amintiri sunt cele din copilărie. De multe ori, dezamăgiți de viața de zi cu zi, ne refugiem în ambientul cald și protector al amintirilor care ne-au populat primii ani ai vieții: lipsiți de grijile prezentului, viața pe atunci ne apărea ca o nesfârșită, generoasă paletă de promisiuni și bucurii. Pentru micul Goiko lucrurile au stat pe dos: într-una din puținele amintiri despre tatăl lui se făcea că acesta zăcea neputincios în pat, iar o mătușă, Cristina, jelea amarnic la căpătâiul său.

Părinții lor trecând la Domnul, Goiko și fratele său, Dușan, au fost crescuți de bunica Draghina și de mătușa lor, Senka. La maturitate, Patriarhul Pavle va reînvia cu multă duioșie, din negura vremii, chipul mătușii sale: „Ea mi-a fost cu adevărat ca o mamă… așa că mi-aș dori ca atunci când voi muri s-o văd mai întâi pe mătușa mea și abia apoi pe ceilalți.” (Iovan Ianici, Să fim Oameni! Viața și cuvântul Patriarhului Pavel al Serbiei, Ed. Predania, 2011, p. 13, trad. din lb. sârbă de Ionuț și Sladjana Gurgu) Mătușa Senka s-a îngrijit să sădească în sufletele lui Goiko și Dușan dragostea și evlavia pentru Dumnezeu. Preafericitul Pavle își amintea peste timp: „Duminica mergeam la biserică, iar la școală ni se preda religia, așa că de mic am avut o simțire și-o practică creștină. Încă de atunci eram învățați rugăciunea «Tatăl nostru», dar cu totul altfel pricepe un orfan înțelesul de «Tată ceresc», îl trăiește mult mai puternic… Mătușa ne îngrijea cu dragoste, dară când făceam vreo prostie ne mai pedepsea și cu nuiaua.”

Goiko a fost un copil bolnăvicios. Odată a fost la un pas de moarte, așa încât rudele sale i-au aprins o lumânare, gândind că zilele îi sunt pe sfârșite.

Anii de ucenicie

Terminând clasele primare la școala din satul natal, bunica și mătușa au hotărât să îl trimită să studieze la liceul din Tuzla, unde locuia un unchi de-al său. Pe de o parte, Goiko era prea plăpând pentru muncile agricole, iar pe de alta manifestase de timpuriu înclinația spre studiu. Mai înainte de a pleca spre Tuzla, bunica Draghina și mătușa Senka l-au trimis pe timpul verii să cunoască viața de mânăstire. Patriarhul Pavle își va aminti, mulți ani mai târziu: „Am petrecut acolo o lună de zile și, cu toate că nu puteam înțelege totul din slujbele bisericești, simțeam foarte aproape veacurile trecute și rugăciunile înaintașilor. Pentru mine, rugăciunile lor erau prezente, le simțeam până și suflarea, și bucuriile… Toate acestea mi s-au înfipt adânc în minte, deși pe atunci nici cu gândul nu gândeam că viitorul meu va fi legat de Biserică.”

Este admis, în anul 1925, la liceul din Tuzla. Aici va fi coleg și bun prieten cu „Meșa” (Mehmed) Selimovici, romancier iugoslav devenit celebru mai ales după apariția, în 1966, a romanului Dervișul și moartea. Rememorând anii de formare a personalității sale duhovnicești, Preafericitul Pavle spunea: „Locuiam la periferia Tuzlei și ne duceam traiul mulțumită unei vaci, pe care toți eram datori s-o ducem la păscut cu rândul, chiar cu prețul de-a lipsi de la școală sau de-a lăsa temele deoparte. Unchiul meu era aspru, dar drept. I-a școlit pe toți copiii săi, asemenea și pe mine, și fiecare am terminat câte o facultate, iar unii și-au dat și doctoratul.” (idem, p. 14)

Deși era pasionat de fizică, la încheierea studiilor liceale, în 1930, Goiko decide să se înscrie la Seminarul din Saraievo: „Dorința familiei era să intru la Seminar, deși eu eram atras de fizică, pe care aveam s-o studiez în continuare, în special în timpul liber.”

În anul 1936, Goiko este admis la Facultatea de Teologie din Belgrad, urmând totodată Liceul de băieți nr. 6 din Belgrad. Își va lua licența în Teologie în 1942. Vremurile istorice erau extrem de tulburi pentru poporul sârb. După intrarea Iugoslaviei în Al Doilea Război Mondial, croații devin autonomi, prin crearea Statului Independent Croat, și declanșează o prigoană fără precedent împotriva sârbilor. Goiko este nevoit să se refugieze în Belgrad și, pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele, se angajează muncitor în construcții: „Când am fugit la Belgrad în ’41, am lucrat pe mai multe șantiere și s-a întâmplat să-mi cadă o grindă pe picior și să-mi strivească degetul mare, în timp ce descărcam un camion. Apoi n-am mai putut lucra… După asta, în primăvara lui ’42, colegul meu de școală, ieromonahul Elisei Popovici, m-a dus la Mânăstirea Sfânta Treime din Ovcear. Mânăstirea avea o bună așezare materială, așa încât își putea permite să mă hrănească și pe mine. Mi-au rânduit ascultări mai ușoare…”

În toamna anului 1941, de praznicul Nașterii Maicii Domnului, nemții bombardează Mânăstirea Sfânta Treime. În 1943, bulgarii – care primiseră, prin intermediul nemților, porțiuni extinse din Iugoslavia, inclusiv clisura Ovcear-Kablar, „Sfântul munte sârbesc”, unde era așezată Mânăstirea Sfânta Treime – invadează mânăstirea și fac prăpăd în rândul monahilor. În urma bătăilor suferite, unii călugări mor, alții își pierd mințile. Fratele Goiko scapă cu ajutorul ieromonahului Pahomie Krali, care, auzind că „vin bulgarii”, îl ia cu sine și se refugiază împreună într-o peșteră din apropierea vârfului Muntelui Ovcear.

Chemarea pentru viața monahală. Goiko devine Pavle

În 1942, în timpul luptelor din Slavonia, sfârșește Dușan, fratele lui Goiko. Nu peste multă vreme acesta devine învățător și profesor de religie în Bania Koviliacea. Le preda unor copii refugiați din Bosnia. El va trăi aici o minune care va decide, odată pentru totdeauna, cursul vieții sale. Reamintindu-și întâmplările de odinioară, Preafericitul Pavle povestea: „Într-o zi călduroasă de vară, prin 1944, noi, învățătorii, i-am scos pe copii la scăldat în Drina. Le-am arătat până unde au voie să intre în apă, dar știți cum sunt copiii… Când mă uit, văd un băiat că înaintează în larg și nu mai are putere să se țină la suprafață. Am sărit imediat după el și l-am scos. L-am pus pe genunchi și i-am tras o mamă de bătaie… I-am spus: «Fiule, ai scăpat din Bosnia, tatăl și mama ți s-au prăpădit și-acum vrei să te îneci sub ochii noștri? Unde ți-e capul?» Îndată după asta m-am îmbolnăvit. Am făcut febră, am mers la control… Medicii îmi spun: tuberculoză!” I-au mai dat doar trei luni de viață.

Monahii l-au primit cu multă dragoste la Mânăstirea Vuian, însă i-au impus câteva restricții menite să ferească obștea de contaminarea cu înfricoșătoarea tuberculoză. Goiko se ruga, cu lacrimile șiroindu-i pe chip, în sfânta biserică doar după încheierea slujbelor și nu mânca alături de ceilalți frați la trapeză. Rugăciunea îi era singurul, neprețuit, ajutor. Stând în singurătatea chiliei sale, Goiko a realizat că planurile sale de viitor, visul său de a-și întemeia o familie și de a deveni preot într-o parohie se năruise. Bunul Dumnezeu i-a ascultat rugăciunile și l-a izbăvit pe robul său credincios de cumplita boală. În inima lui Goiko a încolțit dorința fierbinte de a se afierosi pe sine Domnului, îmbrăcând haina monahală.

Ca semn al dragostei față de frații săi întru Hristos, care își căutau mântuirea în Mânăstirea Vuian, Goiko sculptează în lemn o cruce pe care era înfățișată Răstignirea Domnului și scrie pe spatele ei, în limba slavonă, cu litere încrustate: „Mânăstirii Vuian, pentru vindecare, a dăruit robul lui Dumnezeu, Goiko.”

În anul 1945, starețul Mânăstirii Vuian, egumenul Iulian Knejevici, este mutat la Mânăstirea Blagoveștenie. Îl vor însoți acolo trei frați, printre ei – Goiko Stoicevici. Ne putem face o imagine fidelă despre perioada petrecută de Goiko în acest sfânt așezământ citind însemnările fratelui Milisav, viitorul arhimandrit Iovan Radosavlevici, viețuitor în acea vreme la Mânăstirea Blagoveștenie: „A sculptat în lemn cruci minunate, mai știa să repare și-o mulțime de lucruri, ceea ce prindea foarte bine în vremurile de sărăcie care au urmat războiului. Până și ceasurile se pricepea să le desfacă și să le pună la punct. Pe atunci nu prea se găsea încălțăminte, dar el nu se îngrijora din pricina asta, pentru că, dacă dădea peste-o pereche de pantofi vechi, fără tălpi, dar cu fețe cât de cât întregi, își făcea din ei o pereche de încălțări numai bune, folosind pentru tălpi cauciuc de la anvelope. Dacă nu găsea cauciuc, își potcovea încălțările cu lemn. Așa căpăta pantofi călduroși cu care trecea iarna. Ca să nu se îmbolnăvească de plămâni, boală pentru care nu era leac pe atunci, a fost nevoit să stea liniștit în pat, zăcând din pricina febrei ridicate care l-a chinuit vreme de 20 de ani. Iar ca să petreacă cu folos timpul ăsta, și-a făcut un analog pe care îl sprijinea de pat și putea citi astfel stând culcat. Citea mult și repede. Avea o mulțime de reviste eparhiale luate de la biblioteca mânăstirii, precum și multe alte cărți de folos.” (idem, p. 23) Goiko le împărtășea din cele citite fraților săi de mânăstire mai puțin școliți.

O întâmplare elocventă, survenită în 1946, ne ajută să ne facem o opinie adecvată despre cultura profundă pe care deja și-o agonisise tânărul Goiko. Un milițian cu convingeri comuniste a sosit în Mânăstirea Blagoveștenie și a început să îl îndoctrineze pe Goiko, vorbindu-i plin de patos despre Marx și Engels și zugrăvindu-i comunismul ca pe o veritabilă și „nouă soluție de orânduire socială”. Goiko l-a ascultat politicos, apoi a început să-i expună milițianului viziunea marxist-leninistă, relevându-i aspecte ascunse, care țineau de micile detalii. Dându-și seama că interlocutorul său cunoaște în profunzime doctrina marxistă, milițianul a răbufnit plin de mânie: „Pe tine ar trebui să te împușcăm! Văd că știi foarte bine toate astea, dar nu vrei să le pui în practică…”

În 1948, Goiko se învrednicește de „îngerescul chip” și primește un nou nume: Pavel. Sfântul Apostol convertit pe drumul Damascului îi va fi pentru tot restul vieții model de trăire și de propovăduire a învățăturii Domnului nostru Iisus Hristos.

În 1949, obștea monahului Pavle s-a mutat la Mânăstirea Racea. Încă din 1946 începuse pătimirea Bisericii Sârbe: în acest an puterea comunistă promulgă Legea Reformei agrare și a colonizării, prin care Bisericii îi sunt luate aproximativ 70.000 de hectare de pământ arabil și de pădure.

În aceste vremuri de cernere, monahul Pavle se frământa să găsească răspunsul la întrebarea de ce Dumnezeu îngăduise instaurarea orânduirii comunist-atee. Va mărturisi mulți ani mai târziu: „Parcă se lucra în chip silnic ceva nefiresc, ce ducea la o sfâșiere nu numai între noi, ci și înlăuntrul sufletelor noastre. Îmi era greu să înțeleg această nouă lovitură ca fiind voia lui Dumnezeu, sau poate nu reușeam să mă împac cu ea. Mi se părea că trăim mari ispite care trebuie întâmpinate cu mare tărie duhovnicească. Nimic altceva nu se putea împotrivi acestei orânduiri care supraveghea toată viața publică, ba chiar și viața personală a oamenilor.”

În acest context, viitorul Patriarh surprinde consecința nocivă a procesului industrializării forțate întreprinse de regimul comunist: descreștinarea Serbiei și schimbarea etosului tradițional sârbesc (observații care, mutatis mutandis, sunt valabile și pentru societatea românească de ieri și de astăzi): „De la poalele Tarei și până pe malurile Drinei, în primii ani după război, poporul rămăsese credincios Bisericii, iar la mânăstiri nu veneau doar de praznice și doar bătrânii, ci și mulți tineri. Așa au mers lucrurile până când au început să se ridice fabrici, iar tinerii au fost atrași să părăsească satele și să se mute la oraș. Cred că acesta a fost începutul marilor schimbări în viața și obiceiurile – chiar și cele duhovnicești – ale poporului nostru de la țară.” (idem, p. 27)

În timpul liber, între ascultările monahale, ierodiaconul Pavle le ținea fraților săi întru Hristos prelegeri din Vechiul și Noul Testament, din Liturgică și Istoria bisericească și națională. Pavle se remarca în obștea mânăstirii prin smerenia sa aleasă și prin grija veghetoare față de semenii aflați în lipsuri și încercări. Astfel, într-o iarnă, văzând cu uimire că micul Dimitrie Blagoievici mergea prin brumă spre școala din satul Racea în picioarele goale, i-a confecționat o pereche de încălțări din materialele pe care le-a avut la îndemână: din niște scândurele de lemn a încropit tălpile și din cauciuc de la anvelope fețele. În anul școlar 1950-1951, Patriarhia din Belgrad îl numește pe Pavle suplinitor la Seminarul de la Prizren. În 1954, Sfântul Sinod îl trimite la Atena pentru a-și aprofunda studiile de Vechiul și Noul Testament și de Liturgică. Tot în 1954 este hirotonit ieromonah și nu peste multă vreme este făcut protosinghel. Conștiinciozitatea și evlavia sa deosebită îi impresionează pe colegii și profesorii săi greci. Când, în 1956, Arhiepiscopul elen Dorothei vizitează Patriarhia din Belgrad le mărturisește înalților ierarhi sârbi: „Nu aveți a vă îngriji de viitorii Episcopi, atâta vreme cât aveți călugări precum părintele Pavle!”

„Pe acest Episcop, teolog cu înalte școli, îl vedeam cățărat pe scară, reparând acoperișuri de biserici sau chilii monahale…”

Cuvintele Arhiepiscopului grec aveau să se adeverească în anul 1957, când ieromonahul Pavle a primit cinul de arhimandrit, iar pe 29 mai Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Sârbe l-a numit Episcop al Eparhiei de Ras-Prizren. Preasfințitul Pavle va păstori aici vreme de 33 de ani. În aceste ținuturi – Kosovo și Metohia – va avea multe de îndurat, în special din partea populației albaneze: jigniri, lovituri, șicane felurite.

Într-o scrisoare pe care o trimite în ianuarie 1981 Sfântului Sinod, Preasfințitul Pavle scrie: „În Prizren, când preoții prohodesc morții, trec pe lângă școli, mai ales pe lângă Școala Pedagogică, elevii strigă lucruri necuviincioase și înjurături, iar câteodată aruncă cu pietre.” Patriarhul Pavle va rememora mai târziu acei ani de necontenite încercări: „Am fost prevenit să am grijă cu declarațiile pe care le trimiteam regulat către Sfântul Sinod, pentru că ele ajungeau și în mâna reprezentanților statului… Dar nouă ne era din ce în ce mai limpede că undeva anume se hotărâse ca provincia Kosovo și Metohia să nu mai fie ale sârbilor.”

Dispoziția sa lăuntrică, de permanentă jertfelnicie pentru aproapele său, și stilul său simplu de viețuire lăsau o pecete indelebilă în inimile cunoscuților Preasfințitului Pavle. Istoricul de artă Jivorad Stoikovici își amintește: „Prin cea mai întinsă eparhie sârbească, el călătorea singur, așa cum nici un țăran gospodar nu merge azi pe acest pământ… De la Prizren la Belgrad nu o dată călătoarea în vagoane fără geamuri, cu zăpadă pe scaune… Pe acest Episcop, teolog cu înalte școli, îl vedeam cățărat pe scară, reparând acoperișuri de biserici sau chilii monahale, iar reședința sa episcopală nu era vreun conac, ci o chilie fără telefon și fără secretar personal, cu o mașină de scris pe birou la care scria singur înștiințări, acte, scrisori…”

Episcopul avea o grijă părintească față de toți elevii Seminarului din Prizren: își împărțea salariul elevilor săraci, le repara încălțările sau le peticea hainele. Când grijile cotidiene nu îi îngăduiau să discute multă vreme cu seminariștii, găsea prilejul să-l întrebe pe fiecare în parte: „Cum îți este, măi copile?”

Celor intrigați de faptul că Preasfințitul Pavle se ostenea atât de mult, stăpânind meserii atât de diverse, le răspundea: „Unii spun că Episcopul n-ar trebui să repare țiglele de pe acoperiș, că n-ar trebui să muncească… De parcă munca ar fi rușinoasă! Nu munca umilește pe om, ci viața păcătoasă și plină de răutate… Așa că dacă Mântuitorul a putut lucra ca tâmplar cu mâinile Sale, de ce n-aș putea și eu? Dacă pe El nu L-a umilit munca, nu mă va umili nici pe mine.” (idem, p. 36)

„Programul nostru este Evanghelia”

În 1990, la vârsta de 76 de ani, Episcopul Pavle devine Patriarh al Serbiei. Această alegere l-a luat prin surprindere. Peste ani, va mărturisi: „Mi-am venit în fire abia după ce am înțeles că primirea celui mai înalt cin nu înseamnă a fi stăpânul cuiva, ci a fi întâiul în slujirea și îngrijirea celorlalți.”

În „Cuvântul său la întronizare”, Sfinția sa Pavle le-a spus celor prezenți: „Așezându-ne în tronul Sfântului Sava ca cel de-al 44-lea Patriarh al Serbiei, nu avem nici un program anume de făptuiri arhierești. Programul nostru este Evanghelia, Buna Vestire a lui Hristos în mijlocul nostru și a Împărăției lui Dumnezeu în noi – în măsura în care o primim cu credință și cu dragoste.”

În discursurile Patriarhului Pavle întâlnim o idee recurentă: „Datori suntem să ne purtăm ca Oameni și în cele mai grele împrejurări. Nu este pricină, nici națională, nici personală, care ar putea să ne îndreptățească a fi neoameni.” Atât de mult circula această deviză în rândul credincioșilor sârbi încât o cunoșteau și copiii, care l-au denumit plini de dragoste „Patriarhul Pavle-să-fim-oameni”.

El însuși întrupa virtutea omeniei: odată, în timpul războiului care izbucnise în 1991, stând în reședința Patriarhiei, a văzut mai mulți refugiați care îndurau ploaia nemiloasă. A ieșit la ei și i-a rugat să poftească înăuntru. Cineva din anturajul său i-a atras atenția că în grupul refugiaților ar fi putut să se strecoare vreun individ care i-ar fi putut vrea răul. Patriarhul i-a răspuns: „Dar cum oare aș fi dormit eu sus la căldură, iar acei copii să stea afară în ploaie?”

În interviurile și predicile sale, Preafericitul Pavle s-a declarat de multe ori împotriva lăcomiei consumeriste, a opulenței care a acaparat lumea întreagă. Mărturisea: „Dacă aș avea vreme, și Dumnezeul cel Înviat mi-e martor, m-aș duce în fața bisericilor, spitalelor, chiar și a restaurantelor luxoase și aș cerși pentru frații, surorile și copiii noștri aflați în încercări. Fiecare din noi ar trebui, într-un mod activ, să rușineze toată acea lăcomie disprețuitoare ce domnește în atâtea locuri publice, nu doar să ne plângem și să deznădăjduim pentru că obrăznicia amară stăpânește peste tot în jurul nostru.”

S-ar putea spune că votul călugăresc al sărăciei de bunăvoie devenise pentru Patriarhul Pavle un adevărat stil de viață: se întreținea doar dintr-o pensie modestă primită de la Episcopia de Ras-Prizren (banii care îi prisoseau îi împărțea refugiaților și celor nevoiași), își cosea singur hainele și își repara pantofii.

Poporul sârb îl iubea, socotindu-l încă din timpul vieții un sfânt, un bineplăcut slujitor al Domnului. Când preoții îi pomeneau la Sfânta Liturghie numele, credincioșii își făceau semnul crucii cu adâncă evlavie, iar când își făcea apariția – potrivit mărturiei biografului său, Iovan Ianici – „în popor se simțea o înflăcărare aparte, o mare bucurie duhovnicească, în urma căreia mulți începeau să plângă.”

În toate cele se așeza pe sine mai prejos de semenii săi. Când primea pânză nouă pentru rasă, o păstra și i-o dăruia unui preot sau monah sărac. Într-o bună zi, l-a vizitat la Patriarhie verișoara sa, Aghița, care, văzându-l îmbrăcat în aceeași rasă, l-a întrebat: „Ce fel de Patriarh ești tu dacă ai numai o rasă?” Acesta i-a răspuns: „La ce-mi trebuie mai multe? Doar nu pot să îmbrac două deodată!”

Într-o altă zi, întorcându-se cu tramvaiul la Patriarhie, un călător l-a recunoscut și a început să strige: „Iată-l pe Patriarh!” Apoi s-a îndreptat grăbit spre el, să primească binecuvântare. Călătorul a fost imediat urmat de mulți alții, iar în tramvai s-a produs o îmbulzeală de nedescris: toți doreau să fie binecuvântați de Patriarhul Pavle. Ca să reinstaureze ordinea, vatmanul a oprit tramvaiul, le-a cerut călătorilor să coboare, rămânând în vehicul doar Patriarhul. A deschis o singură ușă și i-a invitat pe călători: „Acum intrați pe rând, unul câte unul…” Stând cuviincios la rând, au primit toți binecuvântarea mult dorită.

Umorul constituia o trăsătură aparte a personalității Patriarhului Pavle. Odată, întrunindu-se Sfântul Sinod al Bisericii Sârbe, a văzut adunate la un loc o mulțime de automobile negre, luxoase. L-a întrebat nedumerit pe preotul care îl conducea: „Ale cui sunt mașinile astea luxoase?” Preotul i-a răspuns: „Ale Episcopilor noștri, Sfinția voastră; au venit cu ele la Sinod.” Plin de uimire, Preafericitul Pavle a continuat: „O, Doamne, cine știe ce-ar mai fi condus dacă n-ar fi depus votul sărăciei!”

Altădată, un celebru fotoreporter, Vițan Vițanovici, a sosit la Patriarhie pentru a-i face o serie de fotografii. Vițan, fiind ateu, nu cunoștea formulele de protocol, așa că i s-a adresat Preafericitului astfel: „Lumina voastră…” Patriarhul Pavle i-a răspuns îndată: „Dacă tot sunt lumină, la ce-ți mai trebuie
blițul?”

Pătimind împreună cu poporul sârb

După alegerea sa ca Patriarh, unul dintre contracandidații săi, Episcopul Ștefan al Jicei, avea să declare: „Pentru întâia dată în istoria Bisericii Ortodoxe Sârbe am întrebuințat tradiția apostolică în alegerea Patriarhului și, după cum vedeți, a fost foarte folositoare. Am plâns de bucurie, căci cel mai sfânt, cel mai bun, cel mai rugător dintre noi a ajuns în scaunul Sfântului Sava. Venirea sa în fruntea Bisericii Ortodoxe Sârbe, în aceste vremuri când rugăciunea s-a rărit, dar nevoia de rugăciune a crescut, este vădirea voirii Sfântului Duh ca Biserica Sfântului Sava să se întărească mai mult duhovnicește.”

Pavle, Întâistătătorul Bisericii Sârbe, a condus-o într-o vreme de cumpănă: țara era pustiită de războiul civil, din trupul ei fuseseră desprinse Kosovo și Metohia, albanezii îi prigoneau în fel și chip pe sârbii creștini. Pavle a participat trup și suflet la pătimirile poporului său. În 1993, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe, sub conducerea sa, a semnat și înaintat un „Apel la omenie” către Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite „pentru a ridica fără întârziere sancțiunile economice, embargoul și izolarea poporului sârb din Republica Federală Iugoslavia (Serbia și Muntenegru), izolare care nu are precedent în istorie, căci sancțiunile și embargoul, așa cum sunt aplicate, chiar dacă ne referim numai la materia primă necesară producției medicamentelor, au transformat o țară întreagă într-un imens lagăr de concentrare sau ghetou și un întreg popor într-o masă de condamnați, de la copilul din pântecele mamei până la bătrânul aflat în pragul morții.” (idem, p. 100)

Preasfințitul Pavle slujise vreme de 44 de ani în Kosovo și Metohia, ca Episcop de Ras-Prizren. De aceea, din luna iunie a anului 1999 – când armata și poliția sârbă s-au retras din Kosovo și Metohia, fiind înlocuite cu trupe internaționale, moment care marchează începutul unor pătimiri teribile îndurate de creștinii sârbi –, Patriarhul Pavle a început să se roage zilnic pentru aceștia, compunând rugăciuni speciale pe care toți slujitorii Domnului din Biserica Ortodoxă Sârbă le citeau în timpul Sfintei Liturghii. Astfel, la Ectenia mare se rugau: „Pentru ca Domnul Dumnezeul nostru să trimită mila și ocrotirea Sa poporului nostru ortodox păcătos și pătimitor, pentru cei muceniciți, prigoniți, chinuiți: bărbați, femei și copii, pentru păzirea bisericilor și a mânăstirilor ortodoxe, a familiilor și caselor din Kosovo și Metohia, Domnului să ne rugăm. Doamne miluiește!”

La Liturghiile slujite de Preafericitul Pavle participau foarte mulți oameni

Ca Patriarh, și-a urmat programul călugăresc de viețuire: dormea într-un pat simplu, din scânduri, fără pernă, se trezea în fiecare dimineață la ora patru, își citea rugăciunile din pravila monahală, iar la ora șase se îndrepta spre Paraclisul Sfântul Simeon Izvorâtorul de mir, care se găsea în Palatul Patriarhiei, și începea să săvârșească Sfânta Liturghie. La Liturghiile slujite de Preafericitul Pavle participau foarte mulți oameni. Acestea durau mult fiindcă Patriarhul îi pomenea pe toți care îi solicitau mijlocirea la Dumnezeu, pe toți oamenii oropsiți de care avea știință.

Patriarhul Pavle a contribuit semnificativ la refacerea comuniunii canonice dintre Patriarhia Moscovei și Biserica Ortodoxă Rusă din afara granițelor. Deși împlinise 91 de ani, a întreprins mai multe călătorii misionare în Australia și a luptat să refacă unitatea între membrii dezbinați ai diasporei sârbe. În călătoriile sale îl însoțeau negreșit Sfânta Scriptură și cartea de rugăciuni.

Duminică, 15 noiembrie 2009, la ora 10,45, Patriarhul Pavle a trecut cu pace la Domnul. Ieromonahul Metodie i-a fost alături în ultima perioadă a vieții. El își va aminti mai târziu: „În ultima vreme, Patriarhul ținea tot timpul ochii închiși, dar auzea totul. Când i-am citit rugăciunile pentru împărtășanie, a deschis ochii și s-a uitat drept în ochii mei. M-a auzit și când l-am întrebat: «Sfinția voastră, vreți să vă împărtășiți?» A răspuns în șoaptă: «Vreau… Domnul să ajute… Domnul să binecuvânteze!» S-a împărtășit ca niciodată în acel an și jumătate, cât stătuse pe patul spitalului. Atât de împăcat, de liniștit. Totul arăta că va fi ultima împărtășanie. Mi s-a părut că și el știe acest lucru. A închis ochii și nu i-a mai deschis până ce-a murit. Am plecat să slujesc Sfânta Liturghie. Când am terminat, mi-am dat odăjdiile jos și m-am întors la ușa apartamentului său. Atunci el a murit. Parcă așteptase să se sfârșească Liturghia.”

La înmormântarea rămășițelor sale pământești în Belgrad a luat parte în jur de un milion de oameni.

Ciprian VOICILĂ

Patriarhul Pavle: Şi raiul şi iadul incep încă din această viaţă

Se trezeşte foarte devreme. Şi când toţi dorm slujeşte dumnezeiasca Liturghie, se roagă pentru poporul său. În inima lui este loc pentru patria lui întreagă. Este mic de statură, dar uriaş în duh. Pe umerii săi firavi poartă povara întregii naţiuni. Oamenii spun: Acesta este îngerul nostru, care ne acoperă şi ne ocroteşte.

Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Sârbe s-a născut pe 11 septembrie 1914 în Slavonia, purtând numele de mirean Goiko Stoicevici. La vârsta de 32 de ani primeşte tunderea în monahism la mănăstirea “Bunavestire”, care se află în clisura Ovciar – Kablar (în apropiere de oraşul Ciaciak). Viitorul patriarh al Serbiei este adus de parintele Iulian la mănăstirea “Bunavestirea” de la mănăstirea «Sfânta Treime», unde vieţuise o perioadă de timp înainte ca frate. În ajunul Buneivestiri a anului 1946, Goiko Stoicevici devine monahul Pavle. El este al 44-lea păstor al Bisericii Sârbe în ordine după Sfântul Sava. Patriarhul Pavle îşi închină întreaga viaţă Bisericii, este vestit şi iubit de popor pentru modestia sa.

Patriarhul a petrecut 33 de ani în Kosovo şi Metohia, ca episcop de Raşka şi Prizren, şi acesta este unul din principalele motive pentru care rămâne strâns legat de acest odor sfânt al pământurilor sârbeşti.

Sfinţia voastră, să începem cu începutul viţii voastre pământeşti povestiţi-ne despre Goiko Stoicevici (numele de mirean al patriarhului Pavle), despre Slavonia, despre satul Cucianţi şidespre copilaria timpurie!

Am crescut aşa cum creşte şi tineretul de astăzi, cu deosebirea că viaţa era foarte diferită şi existau hotare, pe care aproape nimeni nu le călca. Iar acum vedeţi ce se întâmplă… Am rămas foarte de timpuriu fără părinţi. Tatăl meu, care plecat la muncă în America, s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi s-a întors acasă să moară. Pe atunci nu aveam nici trei ani. Fratele meu abia se născuse. Mama s-a căsătorit la câţiva ani după moartea tatălui meu şi a murit şi ea curând. Eu şi fratele meu am rămas cu bunica şi mătuşa. Sentimentul meu de iubire maternă este legat de mătuşa mea. Îmi amintesc devotamentul ei fără margini, a fost ca o a doua mamă pentru mine şi cred că atunci când voi muri o voi vedea mai întâi pe ea, apoi pe ceilalţi.

Familia noastră era credincioasă, copiii mergeau la şcoala de duminică, învăţau “Legea lui Dumnezeu” ştiau “Tată nostru” încă din primii ani de viaţă, dar când creşti fără părinţi, sentimentul apropierii şi grijii Tatălui Ceresc se trăieşte mai puternic. Am auzit despre un copil pe care mama lui l-a lăsat cu bunica, de care nu s-a mai îngrijit, care când auzea cuvântul de la ceilalţi copii cuvântul « mama », fugea acasă, îmbrăţişa pisica şi îi zicea «mamă » …

Mătuşa noastră ne iubea mult, dar uneori, prentru greşeli ale noastre, trebuia să ne pedepsească cu nuiaua…

Aş vrea să remarc faptul că sistemul actual de educaţie este bolnav, incorect, copiii cad literalmente în platoşa dragostei şi a grijii părinteşti şi nu se pot dezvolta firesc. Este ucisă orice iniţiativă şi copilul creşte cu un psihic de cheltuitor, în loc să se deprindă cu gândul că va trebui să devină într-o zi sprijin pentru familie, sau devine mofturos şi capricios, aşteptând ca toate să i se facă după plac.

Au existat bănuieli atunci, vreun semn, că vă veţi închina viaţa Bisericii?

Nu, în afară de faptul că aveam o sănătate firavă. O dată, chiar mi-au pus o lumânare la căpătâi, crezând că am murit. Mătuşa a băgat de seamă că nu sânt bun la munca câmpului şi a hotărât că trebuie să-mi continui studiile. Familia a avut o înrîurire hotărâtoare asupra deciziei mele de a intra la Academia Duhovnicească, dar mi-a rămas interesul pentru fizică, cu care mă ocupam în timpul meu liber.

Şi totuşi, v-aţi cercetat serios decizia de a intra la Academia Duhovnicească?

Atunci, în al 3-lea an de studii la Academie, mi-a venit în cap gândul: “Dacă Dumnezeu ştie dinainte că eu voi deveni ucigaş, pot eu, oare, să schimb drumul meu? Dacă pot, atunci cunoaşterea nu e nimic, dar dacă nu pot, atunci unde este libertatea?” Mult timp m-a chinuit întrebarea asta, fără să-i pot afla răspuns. Nu puteam avea încredere în nici unul dintre prietenii mei, deoarece pe ei nu îi chinuiau astfel de întrebări. Şi nu îndrăzneam să-l întreb pe profesorul meu, pentru că mă temeam că mă vor crede eretic - cine ştie?! La vârsta aceasta îţi trece orice prin minte, şi eu am purtat multă vreme această întrebare, până ce am flat răspuns la fericitul Augustin, care îl explică prin noţiunea de timp. Timpul, spune el, este o oarecare neîntrerupere, care are trecut, prezent şi viitor. Trecutul a fost, nu mai există, viitorul va fi, acesta încă nu există, dar ce este acum? Există prezent, dar şi acesta aproape că nu este – punctul de atingere al trecutului cu viitorul, în care, de îndată ce ai intrat, viitorul se transformă permanent în trecut. Timpul există numai pentru obiecte, materii, universuri şi bineinţeles pentru noi, oamenii. Noi trăim şi cunoaştem în categorii, spaţii şi cifre. Aceste categorii nu exista pentru Dumnezeu. Pentru El nu există nici trecut, nici viitor, ci numai prezent veşnic. Cîci atunci când vorbim de viitor, acest viitor este al nostru, şi nu al Lui. Şi aceste răspunsuri au devenit pentru mine soluţia problemei care mă chinuia. Dacă nu aş fi găsit răspuns la întrebarea care mă chinuia cu siguranţă aş fi renunţat la teologie.

Cum v-aţi simţit când v-au ales ca patriarh?

Asta a fost un şoc pentru mine. Nu m-am aşteptat, nici nu am bănuit aşa ceva. Aveam 76 de ani pe atunci, iar la o astfel de vârstă este foarte anevoios să începi ceva nou. Dar dimineaţa este mai înţeleaptă decât seara. Ziua următoare mi-am venit în fire şi am început să mă gândesc de unde să încep, care este primul lucru de care să mă apuc. Ştiţi cum este, sânt lucruri posibile, lucruri imposibile şi lucruri pe care eşti dator să le faci. Simţul datoriei şi a împlinirii ei, iată ce ete important.



Puteţi spune care este cel mai dificil moment din slujirea dumneavoastra?

Cel mai greu este să biruiesc deznădejdea, caracteristică oamenilor. Dar mai târziu, privind înapoi, înţelegi că şi necazurile şi nereuşitele au rostul lor. Iată, îmi amintesc cum mergeam pe jos către mănăstire, drumul lung, ploua, nu aveam umbrelă, iar sub mine un noroi cleios, că abia puteai ridica piciorul. M-am gândit atunci: “Doamne, de ce este aşa? Nu mă duc la restaurant, de ce e aşa de greu, ce se întâmplă?” Iar apoi mi-am răspuns singur: “Dar unde îţi este stăruinţa, unde este efortul tău?” Totul se aşează dacă ştii să rabzi şi să te încredinţezi lui Dumnezeu.

De ce nu vă socotiţi a fi un maror ocular al evenimentelor din Kosovo?

Din simplul motiv că nu am fost martor ocular al acestor evenimente. Şederii mele în Kosovo i-a fost dată, cu ceva timp în urmă, o prea mare însemnătate. Eu pur şi simplu am fost acolo pentru că era firesc să fiu. Noi tot avem aşa nevoie de oameni buni şi păstori buni şi sântem gata să îi vedem pretutindeni şi permanent şi acolo unde nu sânt. Dar greşim când vedem numai exteriorul. În virtute este trebuinţă să se crească neîncetat, pentru a se ajunge la cea mai înaltă treaptă – „neputinţa da a păcătui”. Acesta e un proces lăuntric adânc, care, fireşte, se reflectă şi în afară. Uneori un om trece pe lângă tine, şi simţi o uşurare, o căldură, fără să ştiţi de ce. Şi invers, când eşti împreună cu altul îţi este foarte greu, parca nu eşti în apele tale. Noi pregătim raiul sau iadul prin fiecare celulă duhovnicească a noastră. Nevrozele, iată, acestea sunt chinurile iadului încă din lumea aceasta. Din ce pricină credeţi că sânt ele? Din lipsă de dragoste. Dragostea desăvârşită izgoneşte toate fricile întunecate.

Aşadar, începutul iadului e pe pământ?

Fireşte, aici! Şi fericirea începe aici. Dacă aici putem să ne pregătim pentru fericire, acolo, nu mai putem. Moartea, iată hotarul dincolo de care nu mai este pocăinţă. Dar după moartea fizică sânt trepte ale fericirii. Pentru sporirea omului nu este stare pe loc în virtute, aşa cum nici în rău nu este oprire. Cât de repede poate să crească un om ţine de rîvna lui. Fireşte, multe depind de raţiunea, de înţelegerea şi de rezolvarea problemei sensului vieţii. Aceasta este o întrebare de primă importanţă. Dacă omul răspunde acestei întrebări atunci totul devine mai uşor.
Un tânăr l-a întrebat pe Einstein în ce constă sensul vieţii omeneşti. „Ca să cunoşti răspunsul la această întrebare trebuie să ai credinţă în tine”, i-a răspuns învăţatul. Tânărul a continuat: „Nu este mai bine să nu-mi pun întrebarea asta?” Einstein i-a răspuns: „Omul care nu găseşte răspuns la întrebarea asta şi nu găseşte un scop al vieţii sale va fi nu numai nefericit, ci şi incapabil de viaţă. În măsura în care am putut pătrunde în legile naturii am văzut în ele manifestarea unei inteligenţe superioare, în comparaţie cu care totul de care este capabilă raţiunea omenească este numai o licărire palidă.”

După părerea mea acolo unde există raţiune superioară acolo există şi o persoană care aparţine acestei raţiuni superioare. Deoarece persoana nu există fără raţiune, aşa şi raţiunea nu există fără persoană. Nici dragostea, nici pizma nu pot să existe fără persoană. Pentru mine „raţiunea superioară” este raţiunea lui Dumnezeu. Pentru Einstein e diferit. El era panteist, nu a crezut într-un Dumnezeu - Persoană, a înţeles raiul şi iadul prea literal, superficial.

Se poate explica pogorârea focului Duhului peste Mormântul Domnului prin legile naturii?

Patriarhul intră în paraclisul Mormântului Domnului. Lumânările sânt stinse. Focul se pogoară pentru credinţă şi rugăciune. Este o minune. Dacă Sfântul Apostol Pavel nu L-Ar fi văzut pe Mântuitorul înaintea porţilor Damascului atunci tot creştinismul ar fi o ficţiune. Dacă Hristos nu a înviat, creştinismul nu ar avea sens, căci în aceasta stă esenţa credinţei noastre. Dacă Hristos nu e Dumnezeu, dacă nu există altă lume, atunci sântem cei mai nefericiţi dintre oameni. Cum este posibil putem să dovedeşti că lumea a aparut singură, din nimic, sau că sufletul e muritor. Aceasta nu va mai fi stiinţă, ci chiar credinţa materialiştilor.

Ce este mistica ortodoxă?

Este trăirea personală adâncă a credinţei şi a legăturii cu Dumnezeu şi cu lumea duhovnicească. Este într-atât de adâncă încât este cu neputinţă de exprimat în cuvinte. Totuşi, ca să nu cădem în înşelare, ca să nu ne abatem de la cale, trebuie neapărat să cercetăm învăţătura Bisericii şi să mergem sub cârmuirea ei. Multe secte au apărut tocmai din înşelare. Omul este dator să găsim calea cea dreaptă, ca să trecem prin pădure, iar aceasta este cu putinţă numai cu ajutorul preotului, care ştie deja drumul.

În vremea de astăzi mulţi oameni se îndreaptă către meditaţia budistă, chiar dacă rugăciunea, după cuvintele Sfinţilor Părinţi, este singura, unica cale de comuniune cu Dumnezeu. În Tradiţia ortodoxă este cunoscut isihasmul. Există practicaţi ai isihasmului în zilele noastre?

Oamenii aceştia sânt reticenţi în a povesti experienţa lor, este ceva tainic, profund. Isihasmul este o cale de dobândire a luminii dumnezeieşti. Potrivnicii isihasmului spun, în batjocură, că isihaştii nu fac decât să-şi privească buricul. În realitate, ei adună în chip deosebit atenţia înlăuntrul lor, spre a se slobozi din robia lumii acesteia. Cândva şi mirenii alergau la acest fel de rugăciune, dar numai sub cârmuirea unor monahi isihasti. Acum monahii sânt tot mai puţini, şi de aceea sânt tot mai puţini şi îndrumătorii în această lucrare.


Este cunoscut faptul că vă spovediţi de patru ori pe an. Care este semnificaţia spovedaniei?

Păcatul se naşte în inimă şi în minte. Noi păcătuim cu gândul, cu vorba şi cu fapta. Spovedania este sentimentul de pocăinţă al fiului risipitor, care a părăsit casa tatălui Său, a călcat voia Lui şi grăbit să se întoarcă la El, ceea ce înseamnă la sine însuşi. În Biserica creştină timpurie spovedania era publică, mai târziu spovedania publică a fost înlocuită ca să nu smintească copiii şi începătorii. Este foarte greu să-ţi recunoşti păcatele în prezenţa altora. Pocăinţa înseamnă schimbarea minţii (metanoia), iar epitimia nu este pedeapsă, ci medicament. Şi mie însumi şi celorlalţi le spun: cel care vrea poate să mă umilească, dar cu adevărat mă poate umili numai un singur om pe lume, eu însumi. Când înţelegi asta, dobândeşti echilibru şi pace.

Prea Sfinţia voastră, să vorbim despre femeie. Cândva aţi spus că, femeia este „vasul slab”, iar altă dată că femeia este cu mult mai serioasă şi responsabilă decât bărbatul, pentru că ea zămisleşte, naşte şi educă copiii. Coincid, oare, aceste două aprecieri?

Coincid. Femeile sânt mai emoţionale, mai simţitoare, greşesc mai uşor, deşi nici printre bărbaţi aceasta nu este o raritate...”Vasul slab” – este din textul despre Adam şi Eva, Eva a greşit prima.

De ce a ascultat Adam de ea? Nu este aceasta slăbiciune?

El a ascultat pentru că aici este vorba despre căsătorie. Doi într-un trup. Nu a fost nici înşelarea ei, nici nechibzuinţa lui, ci el a decis conştient, împreună cu ea să poarte povara păcatului. De aceea căsătoria este aşezământ al raiului, şi nu a fost distrusă prin căderea în păcat.

Care dintre virtuţile creştine este mai importantă: rugăciunea sau milostenia?

Importantă este şi prima şi a doua, şi foarte importante... Este imposibil să distingi vreuna dintre virtuţi în mod deosebit. Dacă ai ucis, dar nu ai furat, eşti vinovat. Rugăciunea, aceasta este legătura noastră vie cu Dumnezeu, convorbirea noastră cu El. Ce familie este aceea în care fiul nu spune nimic tatălui său? Fără milostenie şi împreună pătimire către alţii nici noi nu ne putem mântui. La fel, noi toţi sântem un singur trup.

Credinţa învaţă că fericirea este principalul ţel al vieţii...

Pentru dobândirea fericirii sânt şapte trepte. Prima, smerenia, este fundamentul. Omul mândru nu este capabil să facă bine nimănui. El socoteşte că Dumnezeu îi este dator lui şi nu invers. Cea mai mare virtute este iubirea. Ea nu mai este în această trecere, credinţa se transformă în contemplare, nădejdea în făptuire, iar dragostea rămâne legătura noastră cu Dumnezeu şi cu alţi oameni.

Interviu luat de Svetlana Luganskaia pentru site-ul Pravoslavie i mir, Rusia în 1997

Joi lansăm la librăria Sophia cartea despre Patriarhul Pavel

“Patriarhul care vieţuia ca pustnicii” – amintiri despre Preafericitul Pavel al Serbiei

Puteţi cumpăra cartea despre viaţa şi învăţătura Patriarhului Pavel de la librăria Sophia.

Nu-l văzusem niciodată personal pe Patriarhul Pavel, deşi auzisem multe despre el. Am ajuns pentru prima oară în Serbia în toamna anului 2006. Vroiam mult să-l văd pe Preafericirea sa, cu atât mai mult cu cât de obicei el era cu totul accesibil. Nu că eram încrezător că voi primi „audienţă”, ci pur şi simplu vroiam să văd cu ochii mei un sfânt în viaţă şi să iau binecuvântare de la el, chiar şi asta ar fi fost o fericire pentru mine.
Dar nu s-a întâmplat. Tocmai atunci, în toamna anului 2006, starea lui de sănătate s-a înrăutăţit, iar de fiecare dată când reveneam era din ce în ce mai rău. Pare că nu m-am dovedit vrednic să-l văd pe Patriarhul Pavel. Cu toate acestea am auzit povestiri uimitoare despre el de la oameni vrednici de încredere, şi aş dori să le împărtăşesc cu cititorii.
Patriarhul Pavel este un fenomen unic al vremii noastre. Să îl transformăm în etalon pentru ceilalţi patriarhi ar fi tot de lipsit de sens, precum ar fi să impunem pilda Sfântului Filaret cel Milostiv sau a Sfântului Alexie Omul lui Dumnezeu ca normă pentru majoritatea mirenilor de astăzi. Fiecare are măsura sa şi felul său de nevoinţă duhovnicească. Socotesc că pur şi simplu trebuie să ne bucurăm că a existat un astfel de om în vremea noastră, în Biserica Ortodoxă.
Este cunoscut faptul că şi pe când împlinea slujirea înaltă de întâistătător al Bisericii Sârbe, Patriarhul Pavel şi-a continuat nevoinţa sa ascetică şi se purta cu deosebită modestie. Toate acestea îi veneau foarte firesc, fără nici un fel de ostentaţie. Mergea pe jos prin oraş sau călătorea cu mijloacele de transport în comun prin mulţimea de oameni, era absolut lipsit de bani şi mânca precum părinţii pustnici din vechime – deoarece pur şi simplu era astfel.
Doamna Iana Todorovici mi-a povestit o întâmplare petrecută cu sora ei. Odată, sora ei a fost primită de Patriarh într-o problemă. În timp ce discutau problema respectivă, s-a uitat întâmplător la picioarele Patriarhului şi s-a îngrozit de încălţămintea lui. Purta pantofi vechi, cândva rupţi, iar acum cârpiţi. Femeia s-a gândit: „Ce ruşine pentru noi, sârbii, că Patriarhul nostru trebuie să poarte încălţăminte atât de sărăcăcioasă. Oare nu-i poate dărui nimeni unele noi?” Patriarhul a observat privirea ei şi i-a zis cu bucurie: „Vedeţi ce pantofi frumoşi am? I-am găsit lângă coşurile de gunoi, când veneam spre Patriarhie. Cineva i-a aruncat, şi asta e piele adevărată. I-am cârpit puţin şi acum mai pot fi folosiţi mult timp de-acum încolo”.
De aceiaşi pantofi este legată încă o istorie. O femeie a venit la Patriarhie şi a cerut să vorbească cu Patriarhul într-o problemă care nu suferă amânare, despre care putea vorbi numai Patriarhului personal. Rugămintea era neobişnuită şi nu au lăsat-o imediat să intre, dar până la urmă insistenţa vizitatoarei a biruit şi audienţa a avut loc. Văzându-l pe Patriarh, femeia i-a povestit cu mare emoţie că în acea noapte a visat-o pe Maica Domnului şi ea i-a poruncit să-i ducă Patriarhului bani ca să-şi cumpere pantofi noi. Spunând aceste cuvinte, vizitatoarea i-a întins un plic cu bancnote. Patriarhul Pavel, fără să atingă plicul, a întrebat-o binevoitor: „Spuneţi-mi, vă rog, la ce oră v-aţi culcat aseară? Femeia, mirată, i-a zis: „Păi… undeva pe la ora unsprezece”. „Ştiţi, eu m-am culcat mai târziu, pe la ora patru dimineaţa”, i-a răspuns Patriarhul. „Şi eu am visat-o pe Maica Domnului. M-a rugat să vă transmit să luaţi aceşti bani şi să îi daţi celor care au cu adevărat nevoie de ei.” Şi nu a luat banii.
Odată, venind la Patriarhie, Patriarhul Pavel a observat că la intrare erau parcate multe maşini luxoase şi a întrebat ale cui sunt. I s-a răspuns că acelea sânt maşinile episcopilor. Patriarhul a zâmbit, zicând: „Ia te uită! Dacă, cunoscând porunca Mântuitorului despre neagoniseală, au astfel de maşini, atunci ce maşini ar fi avut dacă nu ar fi fost această poruncă?”
Altă dată, Patriarhul călătorea undeva cu avionul. Când se aflau deasupra mării, avionul a intrat într-o zonă de turbulenţe şi a început să se zdruncine. Un vlădică tânăr, care şedea lângă Patriarh, l-a întrebat ce vor face dacă avionul va cădea în mare. Patriarhul Pavel i-a răspuns netulburat: „Socotesc că pentru mine asta ar fi drept. În viaţa mea am mâncat atâţia peşti, încât va fi drept să mă mănânce acum ei pe mine”.
Poate nu ar fi inutil să cităm un fragment din convorbirea lui Nikolai Kokuhin cu diaconul Neboişa Topolici:
„Prin mila lui Dumnezeu, avem acum un păstor duhovnicesc de seama Patriarhului Pavel… Duce o viaţă ascetică. Este pentru noi pildă vie de păstor evanghelic. El trăieşte cu Hristos în deplinul sens al acestui cuvânt… Posteşte ca un monah ortodox, adică nu mănâncă carne deloc, iar lunea, miercurea şi vinerea ţine post foarte aspru… Slujeşte în fiecare dimineaţa Liturghia în micul paraclis din clădirea Patriarhiei. Acolo nu e cor, cântă numai enoriaşii…
Se îmbracă singur înainte de slujbă şi se dezbracă tot singur după ea, el spovedeşte enoriaşii şi el îi împărtăşeşte. Veşmintele călugăreşti le poartă de când a primit cinul îngeresc (şi asta s-a întâmplat în urmă cu 50 de ani). Şi nu le-a schimbat. Singur şi le spală, le calcă şi le cârpeşte. Odată, mi-a povestit cum şi-a croit nişte pantofi noi din pantofi de damă. Are toate instrumentele de cizmar şi poate să repare orice încălţăminte. Adesea slujeşte în diferite biserici şi, dacă vede că rasa sau odăjdiile preotului sunt rupte, îi spune: «Să mi-o aduci, ţi-o voi cârpi eu»… Să fii aproape de un astfel de om e mare bogăţie pentru educarea sufletului tău şi pentru sporirea ta duhovnicească. Pe lângă asta, Patriarhul Pavel e doctor în teologie (această chemare a primit-o încă înainte de a deveni Patriarh). Este autorul câtorva cărţi, o monografie a mănăstirii «Sfântul Ioanichie din Devici» şi cele trei tomuri ale cărţii «Pentru o mai bună lămurire în privinţa unor chestiuni ale credinţei noastre».”

* * *
Patriarhul a răposat la vârsta de 95 de ani. Din pricina sănătăţii lui firave, a petrecut multă vreme în spital. În acest timp, funcţiile administrării bisericeşti le-a plinit Sinodul Bisericii Ortodoxe Sârbe. Patriarhul Pavel s-a rugat nu o singură dată să fie slobozit din îndatoririle sale din pricina stării de sănătate, dar în timpul ultimului sobor arhieresc s-a decis să rămână cap duhovnicesc al Bisericii Sârbe până la moarte. Patriarhul Pavel a fost foarte apropiat de popor şi poporul îl iubea mult. Personalitatea lui este unică chiar şi pentru Biserica Serbiei şi următorul patriarh nu va mai fi, fireşte, ca el.

Iuri Maximov

Traducere de Valentin Petre-Lică


Minunate apoftegme despre Patriarhul Serbiei Pavle



Patriarhul Pavle - Omul Cerului şi al pământului -



Patriarhul Bisericii Ortodoxe sârbe este eroul multor povestioare şi anecdote. Ele întăresc legenda că ar fi un om popular şi cu viaţă sfântă. Anul trecut, Sfinţia Sa Patriarhul sârb Pavle a împlinit nouă decenii de viaţa pe pământ. Cu aceasta ocazie, la propunerea preşedintelui Guvernului Serbiei Vojislav Kostunica, preşedintele Serbiei şi Muntenegrului Svetozar Marovic l-a distins cu Ordinul "Nemanja" clasa I. Cu aceeaşi ocazie "NIN" [prescurtare de la "Nedeljne informativne novine" -Ziar săptămânal de informaţie] reproduce câteva istorioare interesante din viata Sfinţiei Sale. Prin felul său de viaţă Patriarhul Pavle este apropiat oamenilor. Pe dânsul, sârbii îl simt ca pe un semen apropiat lor, şi nu ne referim numai la credincioşii practicanţi.



Wartburg. Pe când vlădica Pavle era episcop de Raska şi Prizren, Episcopia respectivă avea doar un automobil, un Wartburg. El era folosit în general pentru transporturi în interesul bisericii. Episcopul Pavle se urca rar, căci umbla mai mult pe jos. Odată, când a venit la dânsul în vizită un apropiat al său de pe vremea seminarului teologic, Ştefan, episcopul Zicej, cu un Peugeot după ce au pornit să viziteze câteva localităţi din episcopie, vlădica Pavle a zis:

- Frate Ştefane, chiar ca e bun Wartburgul ăsta al tău!



Mercedes. Patriarhul Pavle, după cum este cunoscut, a continuat să trăiască la fel şi după ce s-a mutat la Belgrad. Belgrădenii îl întâlnesc adesea pe stradă, în tramvai, în autobuz... Astfel, odată, pe când mergea singur, suind trotuarul străzii Regele Petru I, în care se afla sediul Patriarhiei, îl ajunse, cu un Mercedes ultimul răcnet, unul din preoţii cunoscuţi ai unei parohii arhicunoscute din Belgrad. A oprit automobilul şi a ieşit:

- Sfinţia Voastră, permiteţi-mi să vă conduc! Spuneţi numai încotro... Patriarhul a intrat în automobil, şi îndată ce s-au pus în mişcare, a întrebat:

- Spuneţi, părinte, al cui este automobilul acesta?

- Al meu, Sfinţia Voastră!

- Opriţi! - porunci Patriarhul, a ieşit, şi-a făcut semnul Crucii şi a zis preotului:

- Dumnezeu să vă aibă în pază! Automobilele negre. Fusese şedinţa Sfântului Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe. Sfinţia Sa se îndrepta, precum îi este obiceiul, la slujba de vecernie de la Catedrală. Când ieşi din Palatul Patriarhiei, zări parcate o mulţime de automobile mari, negre. Întrebă:

- Ale cui să fie atâtea automobile luxoase?

- Ale episcopilor noştri, Sfinţia Voastră! Au venit cu ele la şedinţa Sinodului -răspunse preotul care-l însoţea.

- O, vedea-i-ar Dumnezeu, cu ce ar fi mers dacă nu ar fi depus votul sărăciei?!



Dificultăţile diaconului. În clădirea Patriarhiei adesea se repovesteşte dialogul Patriarhului purtat cu diaconul care-l însoţeşte peste tot, pe când plecau să facă slujbă în biserica de la Banovo brdo.

- Cum vom merge? Cu automobilul? - întrebă diaconul.

- Cu autobuzul! - răspunse Patriarhul cu hotărâre.

- E aglomeraţie, e înăbuşitor in autobuz, şi nici nu-i aproape...

- Mergem! - zise din nou scurt Sfinţia Sa.

- Dar... - mergând în urma Sa, diaconul avansă un argument nou, major - Sfinţia Voastră, este vară, multă lume merge la Ada Ciganlija [cel mai vestit ştrand], autobuzele sunt pline de lume despuiată. Nu e potrivit...

- Ştiţi, părinte - se întoarse Patriarhul Pavle - fiecare vede ceea ce doreşte!



Două măsline. La masa de prânz în Palatul Patriarhiei mai mulţi episcopi, printre ei si Patriarhul Pavle. Printre altele, ajunse pe masă şi farfuria cu măsline. Toţi ştiu că Patriarhul ţine la ideea că organismului uman îi sunt optim necesare doar şase măsline. Dar vlădica Ştefan a apucat să ia opt măsline.

- Sfinţia Voastră, eu am luat cu două mai mult. Ce să fac?

- Acuma ţine ceea ce ai luat, iar mâine să iei cu două mai puţin - răspunse Patriarhul.



Mesaj către America . Atunci când vlădica Pavle a devenit Patriarh, îşi aminteşte Slobodan Mileusnic, directorul Muzeului BOS , multe delegaţii şi numeroşi reprezentanţi din străinătate şi-au exprimat dorinţa să-l întâlnească pe Sfinţia Sa. A venit atunci şi ambasadorul destul de activ al Americii la Belgrad, Warren Zimmermann. Patriarhul l-a primit în Palatul Patriarhiei. Ambasadorul i-a transmis salutări şi felicitări în numele poporului american, în numele preşedintelui Americii şi în numele său personal. S-a purtat o convorbire oficială, protocolară şi în final ambasadorul a pus întrebarea:

- Cu ce am putea să vă ajutăm?

- Excelenţa Voastră, să nu ne puneţi piedici; cu aceasta ne veţi ajuta.



Reglarea conturilor. Patriarhul ştie să facă multe treburi. Prin mănăstiri a deprins să coasă, să cârpească, să spele, să confecţioneze şi să repare încălţămintea, să lucreze pământul, să altoiască pomi, să lege şi să ferece cărţile, să repare clădiri şi diferite aparate şi anexe... Părintele patriarh din fire este un om harnic. Tot timpul lucrează câte ceva.

- "Şi când vine aici la mine în birou, dacă observă că ceva nu funcţionează cum ar trebui, dacă vede că uşa nu se închide bine, că undeva pătrunde ploaia, că lumina se întrerupe... el însuşi purcede să stabilească unde-i defectul, apoi zice: Haide să reparăm asta!..." - spune secretarul Sinodului BOS şi citeţul Sfinţiei Sale, Gradimir Stanic.

- "Dânsul se comportă peste tot ca un bun gospodar, nu numai aici la Patriarhie, ci şi în oricare mănăstire şi oricare biserică, oriunde s-ar afla...". La mănăstirea "Blagoveştenie" din regiunea Ovcarsko-Kablarska, în care a fost călugărit, şi unde acum, în calitate de patriarh, se duce aproape în fiecare vară pentru câteva zile, pe când venea vremea să se întoarcă la Belgrad, chema pe egumenul Georgije pentru "a se socoti":

- "Părinte Georgije, iată am petrecut cu voi aceste câteva zile. Toate, slavă lui Dumnezeu, au fost bune. Am locuit aici, am mâncat dimineaţa, am mâncat la prânz, iar toate astea costă, nu-i aşa?".

- "Păi, aşa e, Sfinţia Voastră...".

- "Dar şi eu v-am ajutat cu câte-ceva. Nu-i aşa, părinte Georgije?".

- "Aşa e, Sfinţia Voastră, ne-aţi ajutat mult, de parca aţi fi venit aici să lucraţi, nu să vă odihniţi...".

- "Pai să ne socotim: ţi-am reparat jgheabul, fereastra, robinetul, broasca de la uşă, ţi-am curăţat şi am proptit viţa de vie, am pingelit încălţămintea... Când le punem toate la socoteală, părinte Georgije, rezultă că voi trebuie să-mi plătiţi ceva mie!



Salariile. Patriarhul Pavle a refuzat, de altfel, salariul. Dânsul primeşte doar pensia la care are dreptul ca fost episcop de Raska şi Prizren. Nevoile sale sunt modeste de tot, dat fiind că singur îşi coase mantia, singur îşi repară pantofii... Încă îi rămân bani din pensia aceea mică. Ce rămâne împarte săracilor sau donează în alte scopuri pentru binele obştesc.

A rămas de pomină reacţia dânsului din anul 1962, la solicitarea de atunci a unor episcopi să li se mărească salariile:

- "Dar de ce, de vreme ce nu suntem în stare să cheltuim nici ceea ce am avut până acum?!".



Pentru Milos Crnjanski. În acelaşi fel procedează Părintele Patriarh şi cu ceea ce primeşte în dar. Dacă primeşte material pentru mantie, îl păstrează până întâlneşte un călugăr sau preot care nu are posibilitate să cumpere. Atunci îi calculează cât are nevoie pentru a coase o mantie, şi-i dă exact atât, ca să mai rămână şi pentru alţii.

Renumitul istoric al literaturii Zika Stojkovic, care a colaborat cu vlădica Pavle, pe când acesta fusese episcop de Raska şi Prizren, la editarea operei capitale: "Monumentele din Kosovo", i s-a plâns odată în Palatul Patriarhal că are greutăţi în a aduna bani pentru continuarea tipăririi seriei începute de Opere ale unuia din cei mai importanţi scriitori sârbi, Milos Crnjanski. Ascultându-l, Patriarhul se ridică, se duse până la patul său, ridică perna, luă de sub ea portmoneul, apoi scoase din el trei mii de mărci şi le întinse lui Stojkovic:

- "Iată, e contribuţia mea pentru tipărirea cărţilor lui Milos Crnjanski. Să vă fie de ajutor!".



Economii. Gradimir Stanic, care este directorul tipografiei patriarhale, relatează:

- "Dânsul îşi dactilografiază singur cărţile. Foile pe care le scrie aproape că nu au margini, iar distanţa dintre rânduri este cea mai mică posibilă. Evită să piardă timpul cu introducerea deasă a foilor în maşina de scris. Pe lângă aceasta, economiseşte hârtia; aşa s-a deprins, căci înainte vreme hârtia era foarte scumpă. Iar textele sale sunt atât de curate, încât la ele nu este nevoie de intervenţii înaintea tiparului.

Colaboratorii povestesc, de asemenea, că se ţine şi textual de versul din Rugăciunea Domnească: "...pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi...". După ce ia masa, aduna cu atenţie orice fărâmitură, deşi are cine să strângă şi să facă ordine...



La "Semnul de întrebare". Un boem, care adesea petrecea timpul la cafeneaua cu denumirea "?", în apropierea Patriarhiei, de câte ori îl vedea pe Patriarh, traversa în fugă strada, pentru a lua binecuvântare de la Sfinţia Sa. Iar odată îi zise:

- Sfinţia Voastră, noi doi suntem cei mai buni oameni din tot Belgradul acesta! La care Patriarhul replică:

- Suntem, dar după ce golim câteva pahare, nu mai suntem buni de nimic!



"Arătarea" Născătoarei de Dumnezeu. S-a întâmplat ca în cabinetul Patriarhului, pe când acesta discuta cu un funcţionar al Patriarhiei, să dea buzna un om între două vârste, cu ochi mari şi cu privire înflăcărată. A început să explice că a trebuit să vină, deoarece are să comunice ceva important... Patriarhul l-a invitat să ia loc, să se mai liniştească. Iar acela începu atunci să povestească cum că în somn i s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu şi ce i-a spus...

Patriarhul l-a ascultat cu atenţie, apoi l-a întrerupt tăios:

- "Ascultaţi-mă, domnule. Eu sunt episcop de aproape cincizeci de ani, călugăr sunt, se înţelege, de şi mai mulţi ani, în fiecare zi slujesc Sfânta Liturghie; mie nici măcar un înger nu mi s-a arătat încă, iar Dumneavoastră vi s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu! Lăsaţi-o baltă, vă rog...".



Ziarele şi anii lumina. Pe vremea grea a războiului, după o întâlnire în cabinetul Patriarhului, pe când se hotăra asupra unor chestiuni în care nu era uşor să fie luate decizii, Sfinţia Sa, spre a glumi pe socoteala Sa, zise celor prezenţi:

- "Voi aţi crezut că o veţi scoate uşor la capăt cu mine. Credeţi că eu sunt slăbănog, de constituţie fragilă... Dar de fapt voi nu mă cunoaşteţi bine...".

Se sculă şi de pe masa de lucru aduse nişte ziare, cu denumire sârbească, în care prin fotomontaj era reprezentat ca un războinic-superman, cu bombe şi muniţii la brâu.

- "Uitaţi-vă cum mă văd alţii, iar voi aţi crezut că sunt slab!". Din întâmplare, tocmai atunci veni să-l fotografieze vestitul foto-reporter Vican Vicanovic. Pentru a realiza fotografia dorită, se adresă Patriarhului:

- Luminăţia Voastră... [în limba sârbă joc de cuvinte: Vasa svelosti - Sfinţia Voastră; Vasa svetlosti - Luminăţia Voastră].

La care Patriarhul replică:

- De vreme ce eu deja sunt lumină, la ce-ţi mai trebuie bliţul!?



(Jovan Janjic, "NIN", preluat de săptămânalul de limbă sârbă "Nasa reč", Timişoara, nr. 772 / 03.12.2004, pp. 24-25)

O nouă apariţie editorială la editura Predania, pe care credincioşii o vor putea cumpăra în Săptămâna Luminată

O găsiţi la librăria Sophia.

Tot la librăria Sophia puteţi cumpăra cărţi de la editura Predania cu mari reduceri.


VIAȚA ȘI CUVÂNTUL PATRIARHULUI PAVEL AL SERBIEI



Cuvânt al Secretarului Patriarhului,protodiaconul Momir Lecici, în ziua lansării
cărţii la Belgrad, Decembrie 2009

Autorul, Domnul Iovan Ianici, a făcut foarte bine când a dat manuscrisul acestei cărţi chiar Patriarhului Pavel pentru a-l citi şi pentru a primi binecuvântare spre publicare. Patriarhul l-a citit, dar, din pricina smereniei sale, l-a reţinut multă vreme. Totuşi, până la urmă şi-a dat binecuvântarea să apară cartea. Şi eu am citit-o încă din manuscris şi nu am găsit nimic ce-ar fi trebuit îndreptat.

Domnul Iovan Ianici a depus o muncă impresionantă pentru a aduna date despre Patriarhul Pavel şi pentru a scrie această carte pe care poporul a primit-o cu multă bucurie, fapt adeverit şi de numărul mare al reeditărilor. Acum deja se traduce şi în alte limbi…
Rareori se întâmplă să apără cărţi despre personalităţi care sânt încă în viaţă, dar Iovan Ianici a simţit nevoia să scrie această biografie încă din timpul vieţii patriarhului – şi cred că bine a făcut. Citind-o, se poate vedea că a fost scrisă cu o mare dragoste pentru Sfinţia Sa, păstrând totuşi obiectivitatea. Toţi care o vor parcurge vor avea parte de un mare folos în creşterea duhovnicească.

Mulţumesc lui Dumnezeu că m’a învrednicit de cinstea de-a fi colaborator al Patriarhului Pavel. Nu ştiu dacă în lumea de astăzi mai putem găsi un astfel de Om precum Sfinţia Sa, desăvârşit închinat lui Dumnezeu şi neamului său, până la capăt. Cu prilejul întâlnirilor zilnice, când îi aduceam corespondenţa sau veneam să discutăm diverse chestiuni legate de slujbă, de fiecare dată îmi dădea şi câte-un sfat duhovnicesc. Avea o credinţă adâncă, întotdeauna sprijinindu-se pe ajutorul dumnezeiesc. De multe ori, când ne pregăteam pentru a întâmpina diverse personalităţi şi delegaţii din ţară şi străinătate, îl aflam în paraclisul său făcând metanii şi rugându-se.
Sânt adânc încredinţat că Dumnezeu a binevoit ca el să fie ales patriarh pentru că nu-şi dorea şi nici nu aştepta acest lucru.

Cred că nimeni altul din Biserica Ortodoxă Sârbă n-ar fi putut să cârmuiască corabia Bisericii cu asemenea vitejie şi vrednicie în vremurile dramatice pe care le-am trăit. Dumnezeu l-a ales pe cel mai smerit dintre slujitorii săi, Om al dragostei şi bunătăţii, adevărat păstor al Bisericii Sale. Era cinstit şi de prieteni, şi de duşmani. Toţi cei ce-l întâlneau recunoşteau în el un adevărat slujitor al Domnului. Ce-i drept însă, au fost din când în când şi atacuri neîntemeiate în presa naţională şi internaţională. Când, în Noiembrie 1993, am ajuns la Viena pentru sărbătorirea a o sută de ani de existenţă a Bisericii Sârbe, au apărut în ziare acuze la adresa patriarhului, cum că a venit să arunce praf în ochii lumii, căci el este susţinător de frunte al „Serbiei Mari.” Acesta a fost prilej pentru ca patriarhul să spună într-o conferinţă cuvintele ce aveau să fie citate în mai multe rânduri: Dacă preţul este uciderea, n-aş accepta ca Serbia să fie nici mare, nici mică şi nici eu să rămân cel din urmă Sârb… Mai bine să murim ca Oameni decât să trăim ca neoameni! S-au scris articole batjocoritoare şi în presa din ţară, chiar s-au publicat nişte caricaturi incalificabile. El nu se tulbura, ci zicea că nimeni altcineva nu îl poate înjosi, în afară de sine însuşi.

Foarte mult îi ajuta pe cei săraci şi nu dorea să se afle despre aceasta. De pildă, a strâns bani şi a cumpărat două case într-un sat lângă Ceaceak pentru două familii cu mai mulţi copii, refugiaţi din Peci – Kosovo şi Metohia. În acelaşi sat, a mai cumpărat o casă pentru o familie cu nouă copii din Kralievo. Până atunci, această familie trăise într-un container metalic de 14 metri pătraţi. Ştiu mai multe exemple de acest fel… Vă pot spune despre o femeie refugiată din Prizren care a venit la patriarh şi s-a plâns că o fată a ei s-a oprit din creştere, iar în Elveţia s-ar găsi un medicament care ar putea s-o ajute, dar e prea scump pentru familia lor. Patriarhul l-a sunat pe preotul nostru din Zurich şi acesta a trimis chiar a doua zi, printr-un pilot de avion, nişte injecţii foarte scumpe. Urmând tratamentul, copila şi-a continuat creşterea firească.

Cu binecuvântarea Patriarhului Pavel, acelaşi preot, Protopopul Draşko Todorovici, ca preşedinte al Organizaţiei Umanitare a Creştinilor Ortodocşi din Elveţia, a trimis trei milioane cinci sute de pachete cu hrană pentru nevoiaşii din Belgrad. Pachetele au fost împărţite prin biserici. Sute şi sute de oameni au primit ajutor de la patriarh, ori medicamente, ori hrană. Toate acestea au fost îndeplinite mai cu seamă prin ajutorul credincioşilor noştri din diaspora.
Mai mult, niciodată nu şi-a luat salariul care îi revenea ca patriarh. Puţinele lucruri de care avea nevoie şi le cumpăra din pensia sa modestă de episcop. Unora le dădea şi bursă din banii săi, bunăoară unui african, student la medicină. Mai ajuta şi un om de ştiinţă cunoscut, care, din păcate, a murit de tânăr. Şi multe alte fapte demne de amintire a mai săvârşit, numai despre ele putându-se scrie o carte aparte.

Patriarhul Pavel nu stătea niciodată degeaba, întotdeauna lucra câte ceva. La început, îndată după alegerea sa ca întâi-stătător al Bisericii Sârbe, adeseori îşi scria singur actele şi le bătea la o maşină de scris veche. Mai presus de toate, era monah şi trăia o viaţă aspră de monah.

Văzându-l zilnic cât de puţin mănâncă, de multe ori mă întrebam cum de nu se îmbolnăveşte, mai ales că se şi îmbrăca sumar, chiar şi atunci când era foarte frig. Sărăcia şi cumpătarea sa întreceau orice măsură. Nu lăsa să se arunce nici măcar o firimitură de pâine. Spunea că hrana a fost făcută cu energia Dumnezeiască, prin razele Soarelui şi pomenea cuvintele Mântuitorului, când a spus să se adune toate fărâmăturile care au rămas după minunata hrănire a celor cinci mii de oameni cu doi peşti şi cinci pâini.

Când trebuia să plecăm la vreo întâlnire, se întâmpla să-l găsesc seara, în chila lui, aproape pe întuneric, citind lângă geam la lumina de la stâlpii de iluminare publică din faţa patriarhiei. Îndată ce se aşeza în maşină, îşi lua cartea de rugăciune, pregătindu-se pentru Sfânta Liturghie ce avea să o sâvârşească a doua zi.

Pe măsură ce va trece vremea, sânt încredinţat că se va vedea din ce în ce mai limpede ce păstor adevărat al Bisericii lui Dumnezeu a avut poporul Sârb în persoana Patriarhului Pavel. A înălţat şi a restaurat numeroase biserici, a pus capăt schismei din Biserica Ortodoxă Sârbă, a făcut vizite canonice în aproape toate Bisericile locale şi i-a întâmpinat pe toţi întâi-stătătorii lor, dimpreună cu delegaţiile lor, a vizitat toate eparhiile Sârbeşti din Europa, America, Australia şi fosta Iugoslavie şi a reuşit să scrie şi câteva cărţi theologice foarte însemnate şi folositoare.

Pe acest om sfânt l-am cunoscut prima data ca elev al Seminarului din Prizren, demult, prin anii ‘50. Ne preda Limba Greacă şi Muzica Psaltică. Simţeam marea lui dragoste pentru noi, seminariştii, deşi la note era aspru, dar drept. Atunci era o vreme de mari lipsuri, vecină cu sărăcia. Mai des erai flămând decât sătul. Niciodată în timpul iernii, nici pe cele mai aspre friguri, nu-şi făcea focul în micuţa sa chilie, iar cota sa de lemne o împărţea prin sălile de clasă. Chiar dacă erau oameni de serviciu în internat, Părintele Pavel, cum îl numeam noi, se trezea înaintea tuturor şi făcea cu mâna lui focul în toate sălile de clasă. Doar de două ori pe săptămână, vreme de două ceasuri, aveam voie să ieşim în oraş, şi întotdeauna ne sfătuia să mergem în grupuri, căci în acea vreme era pericolul să fim atacaţi de cineva. De multe ori, când ne plimbam pe malul Râului Bistriţa, se întâmpla ca Albanezii să arunce cu pietre în noi de pe deal şi din cetate. Mai mulţi elevi au fost răniţi. A fost prins şi bătut de Albanezi şi seminaristul Goiko Mrgea, actualul Mitropolit Nicolae de Dabar în Bosnia. L-au bătut şi pe seminaristul Milivoi Cirici, care a ajuns preot în Varvarin şi a murit ca mucenic în timpul bombardamentelor NATO din 1999. Şi mulţi alţi seminarişti au avut de pătimit, chiar şi patriarhul, pe vremea când era Episcop de Ras–Prizren.

Îi mulţumim lui Dumnezeu care, în veacul al XX-lea, a ridicat dintr-un popor puţin numeros cum este cel al Sârbilor astfel de personalităţi duhovniceşti precum Sfântul Nicolae Velimirovici, Cuviosul Iustin Popovici de la Celie şi Patriarhul Pavel Stoicevici.


Despre autor
Iovan Ianici s-a născut în 1963 în Vrbici lângă Krupani, Serbia. A absolvit
Facultatea de Drept din Cadrul Universităţii din Belgrad. Din 1990
până în 2010 lucrează ca jurnalist la prestigiosul săptămânal Sârbesc
NIN. Înainte de asta, a colaborat la mai multe reviste şi ziare cunoscute
din Serbia. A fost consilier în Ministerul Cultelor din Guvernul
Republicii Serbia. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Serbia. A
publicat mai multe cărţi, majoritatea cu tematică bisericească.
Să fim Oameni! Viaţa şi cuvântul Patriarhului Pavel al Serbiei a fost cartea
cea mai bine vândută din Serbia, Muntenegru şi Republica Srpska în
anul 2009.

CUPRINS
Cuvânt de întâmpinare
Sfântul
Episcop de Ras –Prizren
Patriarhul Serbiei
Cuvânt la întronizare
Următor al lucrări misionare a Sfântului Nicolae Velimirovici
Pe crucea politici
Icoana călătoare
Mai presus de neam
Rugăciuni pentru Kosovo
Înnoirea duhovnicească
O măsură pentru toate
Rugăciuni şi pentru vrăjmaşi
Războiul drept
A fi om şi printre neoameni
Bisericii, cele ale Biserici …
Trebuie să ne apărăm, dar nu ca neoamenii
Să fim Oameni!
Dezvăluirea rostului şi a ţelului vieţi
Trăirea după măsura vârstei duhovniceşti
Cum să ţinem seama de împrejurări
Viaţa privată a Patriarhului Pavel
Patriarhul neînţeles
Rugăciuni pentru patriarh
Schimbarea nereuşită
Sfârşitul vieţi pământeşti
Cartea poporului
Vremea Patriarhului Pavel
Patriarhul Pavel în anecdote
Cuvânt al protodiaconului Momir Lecici, în ziua lansării cărţii la Belgrad

Redactor/ Anca Stanciu
Traducere/ Ionuț și Sladjana Gurgu
Fotografii/ Milinko Stefanovici
Concept layout/ Atelieruldegrafică.ro
Dtp/ Remus Brihac
Tipar/ Accent Print Suceava
Distribuție/ Supergraph