Marius Ianuș: Pentru Avva Savatie

„Se spune despre Avva Macarie că dacă venea la el vreun frate ca la un sfânt bătrân și mare, cu frică, nimic nu vorbea cu el. Iar de-i zicea vreunul dintre frați, defăimându-l, «Avvo, când erai cămilar și furai săpun și-l vindeai, nu te săpuneau paznicii?!», vorbea cu el bucuros, orice îl întreba.” (Patericul Egiptean, Pentru Avva Macarie, 30) Exact așa și cu… „Popa Baștovoi”. De fiecare dată când îi spuneam „Părinte Savatie, așa și pe dincolo”, abia dacă vorbea cu mine. Dar când îi spuneam „Măi, popă!” (sau, la începuturile prieteniei noastre, când îi spuneam „Ștefane”), devenea foarte prietenos, gata să stea la povești ceasuri întregi. Pe Părintele Savatie îl știu de la începutul anilor două mii, când m-a căutat la București. I-am adus cu mine pe trei dintre colegii mei de cenaclu și am stat o vreme, punându-i întrebări Părintelui, în „sala noastră”, sala mansardată de la extremitatea dinspre Facultatea de Matematică a etajului trei din Facultatea de Litere din București. Acolo ne țineam cenaclul. Acum l-am descusut acolo pe Părintele Baștovoi, ca pe o curiozitate a naturii. Era ciudat, mai ales pentru mine, care îl citisem, dar și pentru ceilalți, care îi știau faima de fracturist, să îl vedem îmbrăcat în haine negre. Era ciudat și cum stătea el acolo, în mijlocul nostru, ca un copil mare și cuminte. Apoi, la cererea Părintelui, ne-am plimbat. Plimbarea a constat în două ceasuri de învârteală în jurul Universității, vreme în care Părintele ne-a povestit tot romanul său la care lucra „Iepurii nu mor – Uniunea Sovietică văzută prin ochii unui copil”, cum îl numea atunci. Apoi l-am condus pe Părintele Savatie până la Mănăstirea Antim, unde urma să doarmă (sau de unde avea să-și ia bagajul?). A doua zi (sau în aceeași seară, după o așteptare în fața mănăstirii?) ne-am întâlnit iar, am fost împreună acasă la un prieten scriitor, unde am băut un ceai, iar apoi l-am condus la gară. A plecat ca un prieten drag, deși petrecusem împreună doar câteva ceasuri. Dar eu îl cunoșteam dinainte, nu numai din cărți. Primisem de la Mihai Vakulovski o foarte frumoasă înregistrare cu melodii compuse și cântate de pe atunci numitul Ștefan Baștovoi. Am făcut prostia să îi dau acea casetă audio lui Mircea Cărtărescu, cu gândul de a-l promova pe Ștefan, iar fata scriitorului optzecist a înregistrat peste frumoasele piese ale lui Ștefan muzică de discotecă. Tipic pentru optzeciști, pentru „opera” lor distructivă și pentru ce lasă după ei! Erau piese foarte frumoase, care lăsau să se întrevadă cumva drumul pe care o va apuca Ștefan. Frumoase, melacolice, sentimentale, rimate și ritmate, întrunind toate calitățile care aduc valoarea scrierilor lui de atunci și până azi. Într-una dintre ele, foarte copilăroasă, dar deplin artistică, cantautorul povestea cum îi va aduce mama lui din junglă tot felul de animale sălbatice pe care și le dorea. Această piesă m-a inspirat pentru un fragment al meu din „Ursul din Containăr”, care fusese făcut aparent pe o melodie de Pink Floyd, dar al cărui mecanism interior se baza, în fapt, pe cântecul lui Ștefan. L-am reîntâlnit pe Părintele Savatie la Chișinău. Fugisem acolo gonit, înnebunit de o mare apăsare a diavolului. Cum am trecut granița, parcă toate problemele mele s-au ridicat de la mine. Dar au apărut iar, pentru că nu am știut să-mi aleg oamenii cu care lucram… Făceam o revistă care a fost o vreme tipărită pe banii mei, iar apoi, după aproape un an de la înființare, a început să fie finanțată de Institutul Cultural Român. Dar imediat după ce a primit finanțare, securiștii din ICR l-au îndemnat pe cel pe care îl credeam prieten, pe „Iuda” Crudu, să mi-o fure, pentru că eu eram „prea nervos”. Pentru că legea Republicii Moldova îmi interzicea să dețin pachetul majoritar de acțiuni într-o societate editoare din RM, le-am dat acțiuni și oamenilor cu care făceam revista, iar securiștii și Crudu au întors asta împotriva mea… Dar în toată povestea asta a fost și un punct luminos, iar acel punct luminos e Părintele Baștovoi. În primul număr al revistei, apărut pe hârtie de calitate, în regim color, am căutat să surprind esența Basarabiei. Am făcut-o printr-o imagine de pe copertă, a unei căsuțe prăpădite, într-un peisaj foarte frumos, printr-o poezie dedicată acestei regiuni (în care comparam Basarabia cu „o cenușăreasă inversă a Europei / o fată săracă îmbrăcată foarte frumos” și în miezul căreia apărea Părintele Savatie „care se roagă pentru noi”, în Cerul Basarabiei și în adâncurile ei) și printr-o trimitere de pe prima pagină. Văzusem pe o piatră mare așezată în fața unei clădiri oficiale din centrul Chișinăului inscripția „Patria mea e Republica Moldova” și am decis să o folosesc în prezentarea oficială a revistei. Așa că pe partea de jos a primei pagini a revistei, pe o bandă care închipuia un al doilea cap de pagină, apărea, pe două rânduri, motto-ul: „Patria mea e Planeta Moldova. Președintele Patriei mele e Ștefan Baștovoi.” Apoi mi s-a spus că visul studențesc al Părintelui Savatie fusese să apară o revistă literară care să-l publice pe el pe prima pagină în fiecare număr, indiferent dacă publică vreo scriere în ea sau nu… Așa apărea la noi. Pe de o parte din imboldul prieteniei pe care i-o purtam, pe de alta din cauză că numele lui de familie, găgăuz, se traduce în românește prin „cel Mare”. Ștefan cel Mare! Aici țin minte duplicitatea aceluiași Crudu. Mă bătea la cap la fiecare număr, împreună cu alt om din redacție, probabil amețit de el, să îl scot pe „Ștefan” de pe copertă. Apoi, văzând că nu cedez, s-a apucat el însuși să scrie un articol despre Părintele Baștovoi, articol în care îl cataloga, mincinos și schematic, drept „un călugăr ambulant”, căutând să-și asume cumva meritele pentru promovarea lui. Dar Iuda Crudu are o școală iudeo-sovietică a minciunii și duplicității adânc înrădăcinată în suflet. Îmi cer iertare, nu despre acest bezbojnic vreau să vorbesc acum. (Ar fi fost frumos ca el să fi fost sau să fi devenit un creștin care, dacă nu mai poate să-mi înapoieze banii pe care i-am cheltuit personal cu acea revistă, măcar să-și ceară iertare pentru ce a făcut, și care să-și fi serbat ieri Ziua Sfântului în Biserică, ca să îl pot felicita cu această ocazie. Dar nu e așa…) Tot în ciclul de poeme pe care îl dedicasem atunci Basarabiei a apărut și vizita pe care ne-o făcuse Părintele Savatie la Chișinău. Cum belzebucii ăștia ai mei, care căutau să-l scoată pe Părintele Savatie din revistă, mă tot băteau la cap că „Baștovoi are bani”, că „Baștovoi are jeep”, că „Baștovoi are editură”, am desfăcut toată lucrătura lor într-un vers din aceste poeme: „Părintele Baștovoi tocmai coborâse din Cer într-un jeep miraculos”. Dar, între noi fie vorba, Părintele Baștovoi nici nu are vreun jeep, ci un Mercedess clasa A, o mașină de oraș cu consum relativ mic, pe care o poți cumpăra de la nemți cu o mie de Euro. (Un altul dintre argumentele lor, de data asta posibil, a fost că s-ar putea ca Părintele Savatie să nu vrea să-și asocieze numele cu noi… Au fost, într-adevăr, pagini cu care un călugăr nu trebuie asociat, pagini pe care le-am publicat din pricina desfrânării din mintea mea, în numerele trei și patru ale revistei, parcă. Am scris și eu un text foarte regretabil… Dar Părintele nu mi-a spus niciodată nimic despre asta.) Așadar, Părintele descinsese în mijlocul nostru dintr-un „jeep miraculos” și venise să înnopteze chiar la noi în redacție. Asta se petrecea după apariția primului număr al revistei. O surpriză de proporții, pentru că nu ne așteptam la vizita lui. Apoi a mai venit o dată, pregătit să ne cânte ceva, iar noi l-am dus mai întâi… la crâșmă. Deveniserăm așa de buni prieteni, încât aproape că m-am mirat când mi-a spus că nu vrea să stea în încăperea de fumători a barului Enigma. Ne așteptam, poate, să bată un step cocoțat pe o masă, ca în tinerețile lui. Dar, ascultători, l-am urmat la nefumători, deși dintre noi mai toți fumau. Am mers apoi la noua mea locuință, unde am făcut o petrecere în toată regula. Deși noi venisem cu gândul să i-l prezentăm pe chitaristul nostru, poetul și pictorul Andrei Gamarț, cântarea Părintelui a fost mult peste ce putea face acesta, așa că, profitând de calitatea mea de oaspete, i-am acordat Părintelui toată seara. Acesta ne-a cântat, iară și iară, la cererea mea, o singură piesă: „Aș vrea să-ți spun ce nu se poate spune, / și-aș vrea să-ți dau ce nu se poate da… / Exist-o stare-a inimii anume / ce-aș vrea s-o-mpărtășesc cu dumneata…” Ce ar fi zis milițienii falsei Ortodoxii, de pildă cei care îi înfierează pe călugării care au mașini sau pe cei care cântă la chitară, dacă ne-ar fi văzut pe noi, bețivanii și nebunii fracturiști, stând în crâșmă cu Popa Baștovoi? Dar ce ar fi zis Domnul Hristos? Întrebarea și răspunsul ar fi fost, de fapt, aceleași: „De ce mănâncă și bea Învățătorul vostru cu vameșii și cu păcătoșii?” „N-au trebuință de doctor cei sănătoși, ci cei bolnavi.” Iar Părintele Baștovoi chiar duce la îndeplinire această muncă de întoarcere a oamenilor către Dumnezeu. Eu sunt o dovadă în acest sens. Dar cred că exemplul lui, al unui scriitor care s-a călugărit foarte tânăr, în vreme ce părinții prietenei sale le pregăteau nunta, a fost urmat de mulți alți scriitori și artiști. De Adrian Urmanov și Andrei Peniuc, care amândoi sunt astăzi călugări cu metania la Mănăstirea Râșca, de Marius Vasilescu, care a îmbrăcat și el straie negre, la un așezământ monahal pe rit vechi din preajma Bucureștiului (nu intru în discuții cu privire la ritul vechi, remarc doar că trăsăturile feței lui Marius semană izbitor cu cele ale feței lui Sandu Tudor), dar și de câțiva artiști și scriitori tineri basarabeni, ale căror nume îmi scapă, pentru că nu au lăsat prea multe urme în lume sau pentru că nu am urmărit eu atent evoluția lor. Până la urmă, ăsta e rostul unui călugăr – să meargă pe urmele Domnului Hristos și să desăvârșească lucrarea Sa, în felul în care a arătat El că trebuie făcută. Sunt călugări care cred, însă, că singura lucrare necesară călugărului e să țină jurmământul depus la călugărire. Eu nu cred asta, ba chiar am o neînțelegere legată de acel jurământ: „Iar înainte de toate, fraţii mei, să nu vă jurați nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să fie pentru voi ce este «Da», da și ce este «Nu», nu, ca să nu cădeți sub Judecată!”, ne-a spus Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului, cel dintâi episcop al Ierusalimului. Înainte de toate! Cred cu tărie că Părintele Baștovoi poate să stea la orice masă de bețivani și să călătorească cu orice fel de jeep, oriunde, că tot își va păstra gingășia sufletească, acea copilărie eternizată care ne atrage așa de mult către Sfinția Sa. Și cred că lucrarea pe care și-a luat-o Părintele Savatie, Apostolatul, este adevărata lucrare care li se cere tuturor celor care îmbracă straiele Bisericii, preoți sau călugări. Dar înainte de întâmplarea de la Barul Enigma, Părintele Savatie ne-a invitat la o conferință a sa. A fost foarte interesant, pentru că a vorbit despre toate bolile lumii de azi, chiar și despre homosexualitate. Conferința a ținut două ore, iar sala în care a cuvântat Părintele era arhiplină. Noi, adică eu, poetul Eugen Cioclea – Dumnezeu să-l ierte! – și unul dintre redactorii revistei ieșeam din când în când să „ne aerisim” pe coridor, nerezistând la fluxul de informații cu care ne bombarda Părintele. În sala din spatele sălii în care se conferenția începuse o mare hărmălaie. Cineva exersa jocurile de capră. „Au început și ăștia?!”, a zis Părintele la un moment dat, „era de așteptat… Mă mir că ne mai lasă să vorbim aici…” Atunci mi s-au deschis cumva ochii asupra lumii acesteia, asupra luptei dintre Bine și Rău care se dă continuu în jurul nostru. Dar mai toate gândurile pe care le-a trimis Părintele Savatie către mine, de la simple dedicații la discuții lungi, s-au dovedit pline de miez. Nu imediat, ci în timp, toate mi-au descoperit un conținut ascuns, sădit în ele de Dumnezeu. Dar câtă lume nu îl iubește pe acest Părinte plin de candoare, acest demn urmaș al Sfinților Apostoli ai Domnului Hristos! Câtă lume nu l-ar vrea Episcop sau Mitropolit! Mai ales că s-a arătat un adevărat oștean al Domnului Hristos, înfierând fără teamă bolile care au atins Biserica și pe slujitorii ei. Fără să pregete, cu un curaj aproape nebun, care îi face pe securiștii și pe masonii din vreo trei țări să caute cu orice chip să îl „prindă”. Să vrea Dumnezeu să îl vedem în fruntea Bisericii Basarabiei! Și aș vrea să spun două lucruri despre el și ca scriitor. Îl consider cel mai bun și cel mai citit scriitor român al zilelor noastre. Dacă o parte a criticii se preface a nu observa asta, e pentru că acea parte a criticii nu citește pagini pe care apare Numele Domnului nostru Iisus Hristos. (Din motive pe care mulți dintre noi le știm…) P.S.: Și acuma poate mi-a face și mie popa o geantă!… :) P.P.S.: Opresc deocamdată aici seria acestor portrete intitulată Escadrila Ortodoxă. Gândul de a face această serie m-a luat pe nepregătite și, fiind un om mai degrabă retras, nu mi-am făcut tema pentru lecția asta… Sunt mulți tineri intelectuali ortodocși despre care aș vrea să scriu, sunt convins că sunt încă și mai mulți cei despre care merită să se scrie, dar simt că pe cei mai mulți dintre ei nu îi cunosc îndeajuns. Voi face acest efort de cunoaștere, iar apoi, poate în câteva luni, voi reveni cu noi episoade ale „Escadrilei”. Mi-ar face o mare plăcere să scriu despre: Apărătorul.md, Mircea Pușcașu, Vlad Mihai, Mihai Silviu Chirilă, Sergiu Ciocârlan, Marius Iordăchioaia, Cristian Stavriu, Cezarina Condurache, Cristina Cânepă, Alexandra Hîrlavu, Daniela Șontică, Fratele Gabriel, Laurențiu Dumitru, Iulian Proca, Ovidiu Hurduzeu, Augustin Păunoiu, despre redacția de la Moldova Ortodoxă, despre Sora Simona și despre mulți alții. Dar să vedem ce va rândui Dumnezeu.

Ciprian Voicila: Versuri si ganduri din inima Parintelui Savatie

Pe seara m-am dus intins spre libraria Sophia sa-mi cumpar ultima carte a Parintelui Savatie – Carte de despartire. Am primit-o cadou si a fost mai bine asa: o s-o pastrez doar pentru mine si voi face din ea un sfetnic bun, cand sufletul o sa-mi cada intr-un hau de melancolie sau cand o sa se catere spre o farama de cer. Cand o sa-mi fie dor de tata o sa citesc din ea: „Ce a fost rau si ce-a fost bun/Nu o sa stiu vreodata./As vrea sa tac si-as vrea sa spun:/Mi-i dor de tine, tata!/ (...) As vrea sa vezi cum intre timp/M-a smuls din mine viata/Si n-am nici lacrimi si nici nimb/Si slaba mi-i speranta./ E prea tarziu, dar vreau sa-ti spun:/ Mi-i dor de tine, tata!/Si ce-a fost rau si n-a fost bun/Te rog de mi le iarta!” De o sa uit vreodata, sub imperiul haotic al efemeridelor, o sa-mi aduc aminte ca Dumnezeu „Se iveste/ca un iepuras de lumina/in ochiul unui copil./Dumnezeu Se iveste/ca un cuib de randunica/intr-o casa noua/ Dumnezeu Se iveste/ca o rana dureroasa/pe un trup neprihanit./Dumnezeu Se iveste/de pretutindeni/in fiecare./” La ceas de ispita, voi reciti cu mare bagare de seama: „Nu te apleca peste marginea inimii,/Ca sa nu se rupa brazda neagra a dorintei/Si sa te acopere,/Iar tu sa te rostogolesti ca un bulgare in trecut.” Cand prietenii mei se vor preschimba in calai, imi voi spune odata cu poetul: „Nu este dusman mai temut decat omul pe care l-ai avut prieten; el stie ranile sufletului tau si slabiciunile tale tu i le-ai facut cunoscute cu gura ta”. Cand sufletul meu nu o sa vrea sa intre in camasa de forta a cuvintelor, voi trai pe cont propriu adevarul cuprins in aceasta apoftegma: „Scriitorul de carti nu stie a spune ce are pe inima si mesterul de zugraveli nu-si poate infatisa sufletul pe tabla”. Am gasit in aceasta mica bijuterie infoiata si cateva ganduri care ar trebui citite si recitite de orice inima aflata la limita sau in adancul deznadejdii: „Eu sunt o fire inclinata spre deznadejde, cunoscand toate relele care ies din aceasta cadere sufleteasca. Dar intr-o zi mi-a venit gandul salvator. Mi-am zis ca Dumnezeu cunostea caderile mele, si cele trecute, si cele viitoare, si totusi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Daca ne-am nascut, inseamna ca Dumnezeu Si-a pus toata increderea in noi. E o mare incurajare sa te gandesti ca Dumnezeu are incredere in tine. La disperare omul e capabil de orice rau, el se porneste cu razboi impotriva propriei fiinte, avand parca o placere demonica din a-si calca propriile principii, practic sinucigandu-se spiritual. Cred ca orice duhovnic adevarat isi incepe sfatuirea de dupa spovedanie prin cuvintele: „Sa nu deznadajduiesti!” ” Inca nu m-am hotarat daca minunata „Carte de despartire” este mai intai de toate un volum cu versuri de tamaduit ranile sufletului sau o noua carte de intelepciune straveche. Ramane ca fiecare sa decida pentru el, dupa o atenta citire a cartii... daca se poate, la flacara unei lumanari sau la gura sobei. (Ciprian Voicila) Nota: Cartea a aparut la Editura Cathisma si grafica deosebita a fost realizata de Adrian Adochiței.

Marius Ianuș - De la Fracturism la Dumnezeu

Preluat de la yanush.wordpress.com. Rezumatul conferinţei ţinută la Biblioteca Bucovinei din Suceava. [Cum în sală era o fetiţă de opt ani, am fost nevoit să îmi autocenzurez anumite idei, comentarii şi expresii. Voi insera unele dintre ele în această relatare, între paranteze pătrate.] Ar trebui mai întâi să explic cum şi de ce a apărut Fracturismul. Într-o Românie cenuşie, în care un sistem cu nişte reguli fusese înlocuit cu alt sistem şi alte reguli peste noapte, în care erau lupte de stradă, o sărăcie cumplită, mafioţi, politicieni corupţi, procurori care se aruncau în cap de la balcon, un scriitor mic şi mustăcios de la Bucureşti se trezise, pe urmele unui anume Fukuiama, că „istoria s-a terminat”. Istoria, istoria literaturii, „totul” se termina cu el. Acest autor era unul dintre reprezentanţii optzecismului central, al celui lunedist. Lunediştii, dar şi mulţi alţi optzecişti din ţară se ocupaseră cu aglomerări de cuvinte colorate şi zgârie-nori de carton. Practic, ei s-au comportat mereu de parcă nu ar fi trăit în România, iar atunci când au dat nasul cu realitatea cruntă, au avut reacţii de copii răsfăţaţi. „De ce eu?”, pare să se întrebe un optzecist, „De ce să mă duc eu să predau la Budila?” Budila e un sătuc frumos aflat la cinsprezece kilometri de Braşov şi la patru kilometri de casa părinţilor mei. Dar cele poate treizeci de minute pe care le avea de făcut cu trenul până acolo i se păreau acestui optzecist obraznic un adevărat iad. La fel, ajuns profesor într-un sat superb din Maramureş, un alt coleg de generaţie al acestor răsfăţaţi s-a grăbit să proclame acel sat ca fiind „fără ieşire”. Cât despre optzeciştii aşa-zis „existenţialişti”, marea lor problemă existenţială e alcoolul. Fluvii de alcool, cuvinte goale şi „depresii” studiate inundă paginile pe care o critică semiotică şi zadarnică încearcă să le stoarcă de înţelesurile pe care nu le au. Acesta e contextul în care a apărut Fracturismul. Era vremea unei generaţii formate în „anii liberalizării ceauşiste”, o generaţie crescută în falsa fereastră de libertate a revistelor PIF, care se comportă de parcă s-ar fi născut în America. O generaţie profund inadaptată, de atunci şi până azi. Noi ne-am dat seama că suntem altceva. La ora naşterii „Manifestului Fracturist”, în 1998, eram vreo patru autori care făceam altceva. Trei basarabeni, Dumitru Iuda Crudu, Savatie Baştovoi, Mihail Vakulovski, şi cu mine. Că făceam altceva, măcar în anumită parte a scrierilor noastre – cazul lui Ştefan Baştovoi, actualul Părinte Savatie, cu „Cartea Războiului”, era mai mult decât evident. Ei veneau cu reflexe ale poeziei ruse, iar eu cu alte lecturi, mobilizatoare, cu caracter stângist. Manifestul Fracturist a fost scris în noaptea de 10 spre 11 septembrie, [când am fost bătuţi pe stradă]. De fapt, în dis-de-dimineaţa zilei de 11 septembrie. Această dată nu e întâmplătoare. Manifestul Fracturist a fost un gest de terorism literar. Cu câţiva ani înainte de atacul de la WTC, eu şi D. I. Crudu am lovit, ca două rachete soiuz, turnurile de carton ale literaturii optzeciste. Aceste turnuri s-au prăbuşit de îndată, iar lumea de pe margini a izbucnit în aplauze. Se pare că toţi se săturaseră de desenele animate şi mofturile de răzgâiaţi ale optzeciştilor. Toţi vroiau poezie adevărată. [Dar opresc comparaţia aici. Bine că acele turnuri optzeciste nu erau locuite şi nu au fost oameni care să se arunce în moarte de la înălţime, ca în acele scene cumplite de la WTC. Din păcate, în epocă am pedalat un pic cam mult pe această idee a „terorismului”. Am privit acei morţi cu o răceală de „anarhist”, considerând că „imperialiştii americani au primit ce au căutat în Quweit”. O opinie nedemnă de un creştin, pe care astăzi o regret. Atunci am scris, în „Ursul din containăr”: „Mama mea o să bage versurile mele / în manualele luptătorilor Al-Qaeda”. La foarte puţină vreme după ce am intrat în NATO aveam să trag roadele acestor vorbe şi ale „Manifestului Anarhist”. Vreme de aproape un an am fost terorizat prin urmărire. Mi se scotocea aproape în fiecare dimineaţă în maşină... Se poate spune că şi eu am primit ce am căutat. Acele versuri „teroriste” sunt mai mult decât regreatabile. Dumnezeu să mă ierte şi să aibă milă de sufletele celor care au murit în acea tragedie.] Am făcut Fracturismul şi el a avut succes. Un succes care se repercutează până azi. Din păcate, nu am ştiut atunci în ce direcţie să caut. I-am pus curentului literar acest nume pentru că trăiam într-o „fractură” istorică. (Mai există, totuşi, şi un motiv secundar, personal: eu am avut o fractură de femur cu ceva complicaţii, care mi-a marcat copilăria.) Îmi doream o literatură care să vorbească despre această lume, despre omul aflat în această lume. Am pornit la drum, deci, dintr-o perspectivă stângistă. „Omul e foarte important prin sine şi poate schimba ceva în lumea care, nu ştim exact de ce, e strâmbă.” Cam aşa gândeam. Eu nu mi-am dat seama atunci că trebuie să Îl punem pe Dumnezeu pe primul plan al vieţii noastre şi că trebuie să ne raportăm, înainte de toate, la El. Aşa totul se simplifică. Dumnezeu stăpâneşte lumea şi el ştie de ce are nevoie fiecare pentru mântuirea sufletului său. Dacă îl punem pe Dumnezeu pe primul loc al vieţii noastre, Îl lăsăm să lucreze în viaţa noastră. Şi înţelegem că omul, care e atât de expus diavolului, reuşeşte să facă şi el ceva bun doar cu ajutor de la Cel de sus. Eu trăiam într-o lume „intelectuală”. O lume a analogiei, a comparaţiei. O lume în care mintea ta produce tot felul de sisteme care sunt închipuite „alternative” sau „explicaţii” la sistemul realităţii. Dar prin aceste sisteme ale minţii nu ajungi la nimic. Îmi dădeam seama de asta de pe atunci, dar nu ştiam ce să pun în loc. Acum am descoperit drumul pe care poţi depăşi acest labirint al vorbelor goale şi poţi urca. El este drumul Rugăciunii. Diavolul ne-a smuls din grădina Raiului, dându-ne să muşcăm din fructul cunoaşterii binelui şi răului. Acest fruct ne-a „deschis” mintea, făcând-o un adevărat depozit de material radioactiv pentru diavol. Câţi nu se lasă prinşi de uneltirile celui rău! Câţi intelectuali! Câţi nu îşi umflă capul cu concepte şi idei pretins înţelepte, până ajung să nu mai fie în stare să spună un „Tatăl nostru”?! Câţi nu ajung atât de plini de vorbe goale şi de mândrie deşartă încât le e ruşine să mai calce într-o biserică! Când ajungem pe drumul către Dumnezeu, scăpăm de toate aceste deşertăciuni. Totul se limpezeşte. Nu am nevoie de nicio elucubraţie intelectuală ca să ştiu care e sensul vieţii. L-am aflat de la Sfântul Serafim din Sarov şi îl mărturiseşte propria mea experienţă: sensul vieţii noastre e să dobândim Duh Sfânt. Acesta se dobândeşte prin rugăciune şi post, prin participare la slujbele bisericii şi prin fapte bune. Dacă participi la o liturghie sau la un maslu de la început („Binecuvântată este Împărăţia”) până la sfârşit (când se miruieşte ultima dată) e imposibil să nu primeşti Darul Duhului Sfânt. O picătură de Duh Sfânt pe care o simţi aşezându-se în sufletul tău. La fel în rugăciune sau în post. Dacă le ţii mereu, creşti continuu. Sunt nenumărate trepte în rugăciune. Cei care practică Rugăciunea Inimii, de pildă, ajung la stări de bucurie nepământească şi la darul înainte-vederii. Sunt şi multe trepte în post, iar fiecare dintre ele aduce întărirea puterii duhovniceşti. Putem renunţa la carne, apoi la brânză, lapte şi ouă, apoi la ulei şi tot aşa. Sunt creştini care au ajuns să se hrănească doar de două-trei ori pe săptămână, cu Sfintele Taine, primite la liturghie. Părintele Ioanichie Bălan ne povesteşte despre un sihastru care trăia prin munţii noştri şi care ajunsese la această măsură. Sihastrul acesta era, potrivit mărturiilor strânse de Părintele Ioanichie Bălan, invizibil. Dacă se întâmpla să îl întâlnească oamenii, călugării de la Sihla sau Sihăstria se întreba cu ce a greşit de a fost descoperit de Dumnezeu oamenilor. Fusese, în anii de de după primul război mondial, episcop-vicar al Episcopiei Kievului şi fugise de persecuţia comunistă în România. Ivan/Ioan. Dar şi despre Sfântul Serafim din Sarov se spune că a petrecut o mie de zile şi o mie de nopţi pe o piatră, în rugăciune, fiind hrănit în tot acest timp de două vrăbiuţe. Prin post şi rugăciune putem dobândi mari puteri sufleteşti. Şi mai ales Duh Sfânt, uleiul din candelele celor cinci fecioare înţelepte. Trebuie să ne rezolvăm problema mântuirii în acastă viaţă. În pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, ajuns în Iad, bogatul nemilostiv îi cere Lui Dumnezeu să i-l trimită pe Lazăr, pe care îl vede în Rai, ca să-şi umezească degetul şi să-l atingă de buzele lui, ca să-i mai potolească durerea. Dar Domnul îi spune: „Între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca aceia care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.” (Luca 16, 26) Această parabolă ne-a fost lăsată de Domnul Hristos. Între Iad şi Rai e o prăpastie cu neputinţă de trecut. Catolicii spun că ar mai exista un loc intermediar, Purgatoriul, unde s-ar chinui o vreme cei cu păcate mai mici, dar această teorie nu poate fi argumentată prin Sfânta Evanghelie. De fiecare dată când vorbeşte despre Iad, Domnul Hristos vorbeşte despre acel loc ca despre ceva ireversibil. Aşa că să avem grijă. Trebuie să ne dobândim mântuirea cât suntem încă în viaţă. „Că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9, 4). Cea mai mare tristeţe a mea e că nu îmi încep viaţa cu mintea de acum. M-am întors spre Dumnezeu şi încolţit de necazurile care m-au potopit din pricina păcatelor mele. Dacă aş avea optisprezece ani şi mintea de acum! Dar viaţa nu poate fi întoarsă din drum… Părinţii mei nu m-au dus la biserică. Ei fac parte dintr-o generaţie dinaintea celei optzeciste. Oameni profund debusolaţi şi profund marcaţi de comunism. Noi mergeam la biserică doar o dată pe an, de Paşte, ca să luăm lumină. Nici atunci nu intram în biserică. Ca mulţi alţii din generaţia mea, m-am întors spre Dumnezeu ajutat mai degrabă de rugăciunile bunicilor, de dincolo de mormânt. Dar, ca să nu o obosim prea tare pe domnişoara, care trebuie că are de făcut lecţii pentru mâine, vă invit să citiţi mai multe despre descoperirile mele duhovniceşti în volumul O noapte și o dimineață.

Martea viitoare va puteti intalni cu Parintele Savatie la libraria Sophia, unde va lansa un roman pe care vi-l recomand

Semne bune anul are: Mitropolia Moldovei propune canonizarea marturisitorului Valeriu Gafencu

Text preluat de pe blogul Părintelui Savatie Baştovoi.

A fost postat şi pe Sfinţii Închisorilor.

Mitropolitul Vladimir al Chisinaului si al Moldovei a comentat in cadrul emisiunii “Pietrele vorbesc” de la Jurnal TV motivul taraganarii canonizarii mucenicilor si marturisitorilor care au patimit din partea asupritorilor comunisti atei. Motivul principal al aminarii canonizarii lor a fost blocarea dosarelor de catre conducerea SIS a Republicii Moldova.
Cu aceasta ocazie mitropolitul Vladimir a vorbit despre una dintre cele mai luminoase figuri din soborul noilor marturisitori care este Valeriu Gafencu. Dat fiind faptul ca marturisitorul Valeriu Gafencu provine din Basarabia, din satul Singerei de linga Balti, dar a patimit in inchisorile comuniste din Romania, Inalt Prea Sfintia Sa a precizat ca pentru canonizarea lui este nevoie sa fie consultata Patriarhia Romana. In cazul in care Patriarhia Romana nu prevede in viitorul apropiat canonizarea marturisitorului Valeriu Gafencu, Mitropolia Moldovei il va propune spre canonizare Sfintului Sinod al Patriarhiei Moscovei din a carui jurisdictie canonica face parte si care reprezinta instanta suprema, responsabila de canonizarile sfintilor.

Părintele Savatie: Adresare către mitropolitul Vladimir privind vederile mele antiecumeniste, antiglobaliste și anticomuniste

Ieri am depus la sediul Mitropoliei Moldovei o adresare către Mitropolitul Vladimir în care am dezmințit acuzațiile aduse la adresa mea de către misionarul rus, protodiaconul Andrei Kuraev și mi-am mărturisit crezul de credință în față noilor tendințe ale vieții bisericești.

ÎN ATENȚIA ÎNALT PREASFINȚIEI SALE VLADIMIR,
MITROPOLITUL CHIȘINĂULUI ȘI AL MOLDOVEI
Înaltpreasfințite Părinte mitropolit Vladimir, Vă aduc la cunoștință că misionarul rus, protodiaconul Andrei Kuraev, zilele trecute m-a învinuit public de instigare la ură națională între popoarele ortodoxe și uneltire împotriva Sanctității Sale Patriarhului Kiril al Moscovei și a toată Rusia. Drept uneltire împotriva Patriarhului Moscovei diaconul moscovit percepe antiecumenismul meu afișat, iar prin ”instigare la ură națională între popoarele ortodoxe” sfinția sa are în vedere dragostea mea față de poporul meu.

Bazîndu-se, probabil, pe relația deosebită pe care o are cu Patriarhul Kiril al Moscovei, diaconul Kuraev a îndrăznit să-mi aducă aminte că am preoția de la Patriarhia Moscovei, fapt pe care eu l-am perceput ca pe un șantaj și amenințare.

Acuzația adusă de diaconul rus vine la puțină vreme după reproșul care a răsunat la adresa mea la Radio France International, cînd romanul meu ”Diavolul este politic corect” a fost prezentat ca unul ce ”abuzează de libertatea gîndirii pe care tocmai sistemul pe care îl critic mi-a dat-o”.

Cu această ocazie țin să amintesc că vederile mele antiecumeniste, antiglobaliste și anticomuniste (fenomene pe care le consider expresii ale aceluiași fond ideologic) sînt publice și constituie subiectul a zeci de articole și al unor cărți semnate de mine. Dintre cele cinsprezece cărți ale mele, scrise înainte de primirea monahismului și după, răspîndite în sute de mii de exemplare peste tot în lume unde au ajuns români, doar trei tratează cu precădere aceste teme: ”Cînd pietrele vorbesc – biserica față în față cu propria imagine” (Premiul Salonului internațional de carte de la Chișinău, 2007), romanul ”Audiență la un demon mut” și romanul ”Diavolul este politic corect”.

Faptul că articolele mele sînt preluate de site-urile și revistele neoprotestante și romano-catolice, iar cărțile mele se vînd și în librăriile deferitelor confesiuni religioase din România, arată că polemica pe care o port este pătrunsă de spiritul toleranței și nu aduce atingere demnității umane.

Suspiciunile diaconului rus cum că aș face parte din vreo grupare schismatică doresc să le spulber prin mărturisirea că niciodată, sub nici o formă, nu am comunicat cu cineva din vreo grupare sau biserică schismatică și nu am îndemnat pe nimeni să comunice sub nici o formă cu grupări sau biserici pe care Patriarhia Moscovei și bisericile cu care are comuniune le consideră schismatice.

Consider convingerile mele corecte și în deplin acord cu învățătura și tradiția Bisericii Ortodoxe Sobornicești și Apostolice și nu doresc să mă lepăd de ele. Condamn amestecul bisericii în politică și consider necesară reînnoirea anatemei asupra comunismului și masoneriei printr-un act sinodal. Atîta vreme cît biserica nu va interzice oficial colaborarea slujitorilor săi cu serviciile secrete ale statului, precum și prezența acestora în diferitele loji masonice, consider că acest subiect va constitui o temă de dezbatere publică.

Prin comportamentul său diaconul Andrei Kuraev creează un precedent inadmisil pe teritoriul canonic al Mitropoliei Moldovei reinstaurînd instituția comisarilor poporului care împușcă fără judecată, subminînd astfel autoritatea ierarhului locului și lovind în sinodalitatea Bisericii. Șantajul și intimidarea sînt practici condamnabile și trebuie înfruntate ori de cît ori este cazul, deoarece Biserica este un spațiu al dragostei și al libertății, pecetluite cu Sîngele scump al Domnului nostru Iisus Hristos.

Avînd în vedere caracterul provocator, cu posibile implicații politice ale cazului, rog să mijlociți înaintea Patriarhului Kiril pentru a-l determina pe protodiaconul Adrei Kuraev să-și ceară scuze public pentru acuzațiile aberante pe care mi le-a adus.

Al Înalt Presfinției Voastre smerit fiu duhovnicesc și rugător către Domnul,
ieromonahul Savatie Baștovoi de la mănăstirea Noul Neamț
26 octombrie, 2010

(Text preluat de pe blogul Părintelui Savatie Baştovoi)

Ieromonahul Savatie Baştovoi- Pomeneşte, Doamne, pe vecinul Mişa

Notă: Vă propun astăzi un text despre iubire dintr-o carte care îmi stă zi şi noapte la căpătâi. Când mă cuprinde vreo descurajare întind mâna si recitesc ceva din ea la întâmplare. La întâmplare pentru că oriunde ai deschide-o din ea ţâşneşte iubirea lui Dumnezeu.
A scris-o o inimă tânără, care s-a încălzit o vreme lângă inima iradiantă a Părintelui Selafiil şi care a simţit nevoia să le transmită şi altora credinţa puternică în dragostea Domnului faţă de om, o dragoste care niciodată nu cade.

Numai că, presupun, inimile cititorilor acestei cărticele mari nu s-au deschis în acest dialog. Presupun că mulţi l-au acuzat pe tânărul ieromonah că prea nădăjduieşte în Domnul, prea ne prezintă nişte oameni neduşi la biserică şi, în orice caz, nu este deloc pedagogic să îi spui unui tânăr biruit continuu de patima desfrânării că Domnul îl iartă chiar înainte ca el să-şi termine de zis rugăciunea de pocăinţă.

Câte jertfe i se aduc Pedagogiei în Sfânta noastră Biserică! De câte ori nu sacrificăm iubirea din inima noastră pe altarul “bunei- cuviinţe”!

Drept pentru care nu cred că voi vedea vreodată această cărticică bravă – în lupta ei cu deznădejdea- reeditată.

Aş mai spune ceva despre stilistica ei. Părintele Savatie scrie duios. Dacă ar fi să îi compar scrisul cu al altora, aş spune că există o asemănare de familie între el,Irina Nicolau (mă refer la “Haide, bre!” şi la “Talmeş balmeş de etnologie şi nu numai”), şi stilul actorului Mircea Diaconu din romanul autobiografic, “La noi când vine iarna”.
Bunătatea scrisului vine, poate, şi din cultura românilor din Basarabia care nu se ruşinează să îi spună mamei “mămica”. Cuvinte mici, simple care smintesc sufletul acrit, şmecheraş al regăţenilor. Dintre care cel dintâi sunt eu.



“ De fiecare dată când aprind focul îmi aduc aminte de vecinul Mişa. El m-a învăţat, când eram copil,cum se aprinde focul “cu un singur chibrit”. Când aveam vreo 5-6 anişori, Mişa avea în jur de 40. Era foarte slab şi avea nasul mare pe care avea o cicatrice care i-a rămas de când a aruncat mamă-sa, baba Irina, cu farfuria după el. N-a fost o păţanie din copilărie, întâmplarea o ţin minte şi eu. De fapt, Mişa era ca un copil şi baba Irina, vestită pentru răutatea gurii ei, striga la Mişa şi chiar îl lovea uneori. Odată, când s-au certat ei mai tare, baba l-a pârât pe Mişa la miliţie că nu lucrează. Era pe vremea lui Andropov când pentru asta se făcea puşcărie. Atunci Mişa a stat închis un an şi jumătate, dar a mai stat şi alte dăţi pentru că nu plătea pensia alimentară copilului pe care eu nici nu-l văzusem şi nici nu ştiam unde stă. Mi se părea straniu ca Mişa să aibă un copil, pentru că noi îl simţeam ca fiind numai al nostru.

Pentru mine Mişa era Mişa, omul care îmi aducea agrişe şi coacăză pe care le fura de la baba Irina, căci baba spunea că şi grădina şi casa sunt ale ei. Mişa mă iubea foarte mult şi asta se vedea şi mai tare atunci când îşi descărca buzunarele de poamele şi fructele pe care mi le aducea cu atâta risc. Atunci mă ciufulea şi îmi spunea: “Haiducule!”, asta pentru că ştiam să călăresc bine chiar la acea vârstă şi nu mă temeam de cai. Mişa îmi povestea păţanii din puşcărie şi din Siberia unde a lucrat la tăiat padure. Îi plăcea să înflorească lucrurile şi să povestească istorii în care el era ceva mai grozav decât în viaţă, dar acesta este un defect de care suferă majoritatea oamenilor. De exemplu, mă minţea că câinele lui e învăţat şi că face tot ce spui, dar nu era aşa. Câinele lui Mişa era un câine oarecare pe care noi degeaba l-am aşteptat să crească şi să i se ascută urechile, căci cei care i l-au vândut căţel, zicând că este lup, l-au păcălit pe Mişa. Când a crescut mare, câinele s-a făcut tărcat şi mai avea şi păr pe ochi.

Acum Mişa nu mai este. Vreau să mă îndreptăţesc şi să explic de ce am înşirat atâtea nimicuri despre el, lucruri fără prea mare legătură şi importanţă. Mişa este unul dintre oamenii pe care eu îi numesc anonimi, oameni care nu lasă nimic în urma lor şi despre care, în foarte scurtă vreme nu-şi mai aduce aminte nimeni. Toată viaţa lui Mişa a încăput în cele câteva cuvinte de mai sus. Dar Mişa este un om care a însemnat ceva în viaţa mea, omul pe care îl iubesc şi l-am iubit, aşa cum era el, tocmai pentru că era aşa cum era, învăţătorul meu, omul de care îmi aduc aminte de fiecare dată când fac focul.


Ultima dată când ne-am văzut eu eram de acum călugăr, sunt mai mult de trei ani de atunci. M-a văzut trecând pe drum şi m-a strigat, ca de obicei, chemându-mă în ogradă. M-a surprins, dar am vorbit mult despre Dumnezeu, despre credinţă. Nu ştiam că Mişa e credincios, că “ crede în felul lui”. Mi-a arătat crucea de la gât şi mi-a zis că el când se culcă întotdeauna îşi face semnul crucii. La urmă m-a rugat să-i aduc vreodată o carte de rugăciuni “în moldoveneşte”, pentru că nu ştia să citească cu litere româneşti. I-am zis că-i voi aduce neapărat.


Vremea a trecut, dar dorinţa lui Mişa de a avea o carte de rugăciuni îmi venea des în minte. Mi-a venit chiar gând să-l iau odată cu mine la mănăstire, că oricum rămăsese singur (baba murise, Dumnezeu s-o ierte) şi nici nu prea mai avea ce mânca pe-acasă. Unui om ca el,obişnuit cu singurătatea, i-ar fi plăcut la mănăstire, mă gândeam.

Au fost câteva zile în care gândul de a-i duce cartea lui Mişa mă chinuia atât de tare, încât îmi venea să mă ridic şi să mă duc la el. Nu ştiam ce este, pentru că eu niciodată nu am avut ispita dorului de casă. Tragerea mea era atât de puternică, încât am hotărât că este o ispită şi nu m-am dus. Peste două zile m-a sunat mămica şi mi-a spus că Mişa a murit, a ars în casă. Probabil a adormit beat cu ţigara aprinsă ,ziceau unii, dar cine ştie adevărul cum a fost?

Nu ştiu nici până acum care a fost voia Domnului atunci: să ajung sau nu la Mişa. Am plâns mult pentru el, pentru că nu ştiam unde este. La început mă rugam cu anevoie pentru el, căci cunoşteam canoanele despre morţii beţi, ca să nu mai zic că la noi în sat nu este biserică şi Mişa nu se împărtăşise de cel puţin 40 de ani, dar poate chiar de la botez. Însă odată, când eram foarte necăjit de soarta lui Mişa, plângând pentru el, mi-a venit următorul gând şi am zis: “Hristoase, Bunule, Tu ştii că la noi în sat nu este biserică, dar Tu vrei să mântuieşti pe fiecare om. Dacă pe mine mă doare aşa de tare pentru Mişa şi vreau să-l mântuiesc, oare cum Te doare pe Tine şi oare cum vrei să-l mântuieşti Tu, că Tu ai murit pentru noi. Oare n-ai putea să-l mântuieşti pe Mişa pentru dorinţa lui de a avea o carte de rugăciuni? Tu poţi toate. Mântuieşte-l, Doamne, că-i om necăjit, a pătimit cele rele ale lui în viaţa aceasta, acum dă-i cele bune!” Şi atunci inima mea s-a odihnit şi s-a umplut de nădejde. Şi am cunoscut puterea iubirii lui Dumnezeu. De atunci eu niciodată nu zic despre nici un om că nu s-a mântuit, chiar dacă ar fi sinucigaş.

Dumnezeu are lucrare de mântuire cu fiecare om şi această lucrare se face nu doar prin omul singur, ci prin toţi oamenii, căci toţi am greşit şi toţi avem nevoie să ne mântuim. Hristos şi-a făcut cu atâta grijă făgăduinţele Sale, încât cred că se vor mântui şi mulţi dintre cei pe care judecata omenească nu i-ar mântui. Eu mă înveselesc şi mă cutremur gândindu-mă la făgăduinţa lui Hristos, când zice că cel ce va da un pahar de apă unui ucenic în nume de ucenic, plată de ucenic va avea, şi cel ce va da unui proroc, plată de proroc va avea. Un pahar de apă pentru Împărăţie! Mai sunt şi alte cuvinte ale Domnului care dau mare nădejde, cum sunt “cel ce cheamă numele Domnului se va mântui”…”

(Ieromonah Savatie Baştovoi- Dragostea care ne sminteşte, editura Marineasa, Timişoara, 2003, pp. 122-126)

Invitaţie la lansarea volumului "Diavolul este politic corect"

O lectură pascală

Noul roman al Părintelui Savatie este unul profetic, în măsura în care eutanasia este o problemă care vine în viteză spre noi, din viitor. Dincolo de proza fluentă, suprind miza existenţială a autorului ei: tinerii de astăzi trebuie să problematizeze în jurul unei întrebări filosofice, cu consecinţe reale, ca orice idee filosofică: merită sau nu ca viaţa să fie trăită? Şi mai ales: cine hotărăşte asta?
Din acest motiv, Diavolul este politic corect este un roman existenţialist. Iacob Kohner, personajul în jurul căruia se desfăşoară textul, este un om încă tânăr: are 4o de ani. Provine din realitatea noastră cotidiană: îşi trăieşte viaţa pe internet; e în faliment la capitolul prieteni; face figuraţie la talk-show-urile televizate; îşi toceşte nervii în disputele ideatice cu Vik, pe mess. În schimb, este viu sufleteşte: îl frământă diverse probleme existenţiale, şi mai presus de toate: nu e un superficial; „orice cuvânt îl reprezintă” fiindcă „cuvintele sunt gânduri materializate; iar gândurile unui om sunt ca şi sufletul lui”.
Într-o dimineaţă care a debutat prost, primeşte din mâna poştaşului o citaţie prin care este înştiinţat că trebuie să plătească 202 euro, taxa de eutanasiere şi cremaţie: mama sa, Roza Kohner, a fost eutanasiată la vârsta de 65 de ani, potrivit legilor statului. Nimeni nu avea voie să traiască mai mult: zilele omului, 65 de ani, pentru că aşa va vrea Statul! Ai ieşit din sfera societăţii active, eşti ajutat să ieşi complet din sfera existenţei pământeşti, fără dureri, uşor şi simplu.
Şi pentru că îmi place să citesc ultimele două romane ale Părintelui în cheie realistă, aşa se va întâmpla în lume, când Statul Dumnezeu va deveni atotputernic şi va hotărâ că a sosit vremea să răspundă el la întrebarea dacă viaţa merită sau nu să fie trăită. Statul va ridica de pe umerii persoanei această imensă problemă. Ca în Legenda Marelui Inchizitor, unde biserica- redusă la o instituţie- devine pe pământ mai puternică decât Dumnezeu şi se întoarce împotriva Lui, făcând, cu cler cu tot, jocul Antihristului. Statul va deveni principalul referent, instituţia absolută, care va norma la amănunt viaţa individului. Pentru că îmi vrea binele şi pentru că ştie el mai bine decât mine ce este bine pentru mine, va gestiona resursele naturale ale pământului, va controla numărul naşterilor,într-un cuvânt, va impune economicul ca unic reper şi loc de întâlnire al meu cu ceilalţi oameni. Va face ca marile sărbători creştine să îşi piardă semnificaţia, deviind atenţia de la Hristos la simboluri păgâne, resemnificate economic: Moş Crăciun, iepuraşul de Paşte.
Iacob Kohner este salvat în singurul mod cu putinţă într-o lume sufocată de materie: prin Cuvântul viu ieri, astăzi, de-a pururi. Deşi „în timpul lui Iacob Kohner foarte puţini oameni văzuseră o Biblie; dar şi mai puţini citiseră din ea”. Cam ca în timpurile noastre. O Biblie pe care mama sa i-o lasă, cu dragoste, moştenire învie inima muribundă a fiului. Dragostea trece, prin Cuvânt, din inima mamei în inima fiului.Pe Iakob Kohner „dragostea îl făcea să se simtă nemuritor. Pentru prima dată îşi dădu seama că nu este nici o putere în lume mai mare decât dragostea. Nici chiar moartea.”
Că iubirea ca moartea e de tare... Idee centrală, după mine, în viziunea Părintelui Savatie despre lume.