Pelerinajul religios - un prilej al regăsirii de sine

[Articol publicat în Ziarul Lumina ]

Mi s-a întâmplat să stau de două ori la rând la moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou. Un bun prilej să fac, pe cont propriu, ceea ce în limbajul de specialitate al etnologilor şi antropologilor se numeşte „observaţie participativă“.

În urma celor 24 de ore, cumulate, petrecute în proximitatea Cuviosului am ajuns la câteva concluzii pe care le voi împărtăşi cu dumneavoastră, cititorii.

În perioada sărbătoririi lui, moaştele Sfântului Dimitrie creează un pol mai mult decât semnificativ pe harta Bucureştiului. Pentru câteva zile, problemele economice, politice, care ne-au acaparat în ultima vreme aproape la toate nivelurile existenţei, cad într-un plan secundar. Timp de trei zile, cel puţin pentru miile de credincioşi din Bucureşti, dar şi din ţară, care vin să i se închine ocrotitorului Bucureştilor, viaţa reintră în hotarele firescului. Oamenii regăsesc tărâmul realului. Şi nu e puţin lucru, într-o lume în care se vrea ca limitele dintre lumea reală şi cea virtuală să fie şterse, ba chiar să prevaleze domeniul virtualului. Oamenii redescoperă ierarhia firească a valorilor, care a definit dintotdeauna fiinţa umană: dimensiunea transcendentă, raportul cu Dumnezeu, şi relaţia egalitară cu semenul nostru. Aşteptând ore în şir la rând la moaştele Sfântului Dimitrie m-am convins de veridicitatea observaţiei de mai sus.

Am constatat cum credincioşii care stau cuminţi pe Dealul Patriarhiei vin la Sfântul Dimitrie impulsionaţi, în principal, de două mobiluri: vor să îi aducă un prinos de jertfă Sfântului şi vin să îi destăinuie necazurile care i-au împovărat, le-au adumbrit bucuria de a trăi, convinşi fiind că Sfântul va mijloci pentru ei şi multe din noianul problemelor vor dispărea fără de urmă.

Pelerinajele anuale pe care credincioşii le fac la Cuvioasa Parascheva, la Sfântul Dimitrie Basarabov, la Mănăstirea Nicula relevă faptul că Predania - Sfânta Tradiţie a Bisericii - este vie, veche şi nouă în acelaşi timp. Ne amintim de moş Gheorghe Lazăr (1846-1916), prototipul pelerinului român, care în primăvara anului 1884 a pornit spre Ierusalim având un toiag într-o mână, iar într-o traistă Sfânta Scriptură şi Psaltirea. A ajuns la Mormântul Domnului, a stat în Cetatea Sfântă 40 de zile, apoi a vieţuit un an de zile în mănăstirile din pustia Iordanului şi a Sinaiului şi mai mult de un an în Sfântul Munte Athos, iar spre sfârşitul vieţii, după un pelerinaj pe la toate mănăstirile din Moldova, s-a stabilit în clopotniţa ridicată de Sfântul Ştefan cel Mare în centrul oraşului Piatra Neamţ.

Stând timp de doi ani, cam 12 ore de fiecare dată, la rând la moaştele Sfântului Dimitrie, am cunoscut o altă faţă a României, nebănuită, despre care aş fi crezut - la o privire superficială - că a dispărut în negura vremii. Sociologul francez Jean Baudrillard remarca paradoxul societăţii de consum: într-o eră a comunicării tehnologice, maxime, a dispărut comuniunea dintre oameni. Stând în mijlocul credincioşilor, mi-am dat seama că impulsul de a intra în comuniune cu celălalt nu a murit cu desăvârşire: a intrat în amorţire. Dar, într-un context favorabil, el renaşte spontan în grupurile mici, animate de valori comune. Oameni care nu s-au văzut niciodată se întâlnesc la poalele Dealului Patriarhiei, fac cunoştinţă, îşi deschid sufletele unii faţă de ceilalţi, îşi împărtăşesc necazurile, se încurajează reciproc, redescoperă valoarea fundamentală a nădejdii în Dumnezeu. După cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos“ (Galateni, 6, 2). Credincioşii regăsesc în străfundul fiinţei proprii fraternitatea, acel „sentiment de duminică“.

Aici dispar pentru câteva ore inegalităţile de orice fel, naturale sau sociale. Raporturile interumane nu se mai stabilesc pornind de la diferenţele de statut, inteligenţă, grad de cultură etc. Fiecare redescoperă în el şi în ceilalţi calitatea sa esenţială: suntem fiinţe create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Orele petrecute la rând la moaştele Sfântului Dimitrie m-au făcut să înţeleg că există o dimensiune iniţiatică, în cel mai clasic sens cu putinţă, în toată această aşteptare a pelerinilor. Ea devine evidentă la lăsarea întunericului, când oboseala trupului devine din ce în ce mai simţită, iar frigul dimineţii ce stă să vină începe şi el să dea primele semne. Credinciosul caută în sine puterea de a rezista până la capăt, recurgând la întregul „arsenal“ pe care îl are la îndemână: citeşte acatistul Sfântului Dimitrie, rosteşte ore în şir „Doamne Iisuse“, îşi alungă somnul întreţinându-se verbal cu credincioşii care îi stau în preajmă, rememorează anumite episoade din viaţa sa. În orice probă iniţiatică, spun istoricii religiilor, etnologii, antropologii, fiinţa umană acceptă să fie supusă la diverse probe, pentru ca la finalul ritualului iniţiatic să acceadă la un nivel ontologic superior, la un preaplin de fiinţă. Dacă nerăbdarea, foamea, somnul, frigul sunt principalele obstacole pe care trebuie să le învingă pelerinii, beneficiul ultim pe care îl simte cât se poate de concret fiecare suflet care ajunge să se închine în faţa moaştelor Sfântului Dimitrie poate fi descris ca un preaplin de fiinţă, o bucurie lăuntrică, o pace nelumească, un contact cu sfinţenia care adevereşte că Duhul Sfânt este viu şi lucrător. Şi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Mult mai aproape decât bănuim noi. Ciprian Voicilă

Orașul - mediul mentalității concurențiale

Oraşul este ambianţa propice în care proliferează mentalitatea individualistă. Dacă în satul tradiţional românesc era ruşine să comiţi anumite fapte care contraveneau bunului-simţ şi legii morale sădite în om de Dumnezeu, oraşul îţi sugerează că nu există acte reprobabile din punct de vedere moral, ci doar fapte penale. Dacă faci un lucru rău în spaţiul tău privat sau unul care trece neobservat de ochiul vigilent al legii, nu e nici o problemă: „hoţul neprins e negustor cinstit“. Orăşeanul este un individualist, în primul rând pentru că s-a obişnuit să se întemeieze în sine. Îşi este reper unic. Trăieşte din plin principiul relativizant al filosofilor sofişti: „Aşa cum îmi apar mie lucrurile, aşa sunt pentru mine, aşa cum îţi apar ţie lucrurile, aşa sunt pentru tine“ (Protagoras). Orăşeanul este un copac fără rădăcini. Sau, mai precis: un arbore care şi-a uitat rădăcinile. Eticheta pe care am pus-o eu oraşelor vi se poate părea cam generală, prea generală, şi cam nedreaptă. Dar nu am pus-o eu, ci etologii, specialiştii în studierea comportamentului uman. Konrad Lorenz, întemeietorul domeniului, consideră de pildă că în marile oraşe gradul de agresivitate este foarte ridicat datorită suprapopulării acestora. „Dragostea faţă de aproapele nostru - spune el - e într-atât de diluată de mulţimea celor care ne sunt apropiaţi, prea apropiaţi, încât urmele ei abia dacă se zăresc“. Oraşul este mediul specific mentalităţii concurenţiale. Suntem într-o concurenţă acerbă nu doar cu semenul nostru, ci şi cu noi înşine. În consecinţă, în ultimă instanţă, trăim într-o nebuloasă etică în care binele nu mai este bine în sine. Binele este tot ceea ce mă ajută pe mine să îmi fie bine. Spiritul concurenţial generează în rândul indivizilor frica de a rămâne în urmă, frica de a fi scos din jocul social care are ca ţintă perpetuă succesul individual. În marile oraşe suntem înconjuraţi permanent de artefacte. Străzi, companii multinaţionale, magazine, blocuri, maşini, produse tehnologice. 90% din lumea noastră ambientală a ieşit din mâna omului. La nivel subconştient tindem să credem că noi şi lumea care ne conţine suntem rezultatele raţiunii umane. Ne-a dispărut sentimentul sacru al vieţii. Sau dacă nu a dispărut cu totul, s-a diminuat drastic. O privire aruncată spre cer, un cântec de pasăre, vântul care trece prin frunzişul copacilor ne readuc în limitele micimii proprii. Dar mai suntem obişnuiţi să privim - în goana nebună a vieţii - jocul gratuit al norilor? Prin urmare, în această paradigmă (post)modernă a oraşului, întrebarea „cum să supravieţuim duhovniceşte în urbea noastră de zi cu zi?“ este îndreptăţită. Mi-o adresez, înainte de toate, mie şi încerc să găsesc, pe loc, nişte soluţii. Putem evada din timpul şi spaţiul profan - insignifiante din punct de vedere spiritual, dar extrem de solicitante din punct de vedere social şi psihic - intrând pentru o clipă sau pentru un timp într-o biserică. Acolo avem, în primul rând, Sfânta Liturghie - un altfel de timp, complet diferit de timpul social care se desfăşoară cenuşiu, tern, şi care tinde să ne devoreze ca în celebra pictură a lui Goya. Participând la Sfânta Liturghie, lăsăm să cadă ca nişte straie de prisos straturile superficiale ale fiinţei noastre şi ne redescoperim esenţa: sunt - odată pentru totdeauna - chip al lui Dumnezeu. Asta mă defineşte pe mine în timp, dar mai ales în veşnicie. Ies din categoria „individului“ şi îmi recapăt statutul de persoană. Încetez să mai văd în aproapele meu un rival. Îmi devine, de-a dreptul, vital pentru mântuirea mea personală. Doar în comuniune cu el particip la trupul mistic al lui Hristos - biserica. Pătrund, prin experienţă, adevărul afirmaţiei: aproapele meu este viaţa mea. Tot în biserică avem ceata enormă a sfinţilor, cuvioşilor, mucenicilor care au trăit şi s-au jertfit pentru Hristos. Oricând le putem cere ajutorul. Spre deosebire de prietenii noştri de dincoace, care nu sunt permanent disponibili. Sfinţii nu „concep proiecte pentru finanţare“, nu au deadline-uri, nu sunt nevoiţi să trăiască - sau să moară, mai nou - „la job“. Când încep să mă simt ca o baterie descărcată, intru în Biserica Zlătari şi îi cer Sfântului Ciprian ajutorul. Poate că nu e întâmplător faptul că în centrul Bucureştilor avem atâţia sfinţi care mijlocesc pentru noi, continuu, la Dumnezeu: Sfântul Nicolae, Sfântul Constantin Brâncoveanu, Sfântul Nectarie, Sfântul Mina, Sfântul Spiridon, Sfântul Dimitrie. Biserica Ortodoxă ne propune postul ca pe o unealtă prin care, reapropiindu-ne de Dumnezeu, diminuăm lumescul din noi. Când postesc, mă concentrez pe acele nevoi superioare definite de Abraham Maslow (în special pe nevoia de autorealizare spirituală) şi le ignor pe celelalte. Ne propune, deopotrivă, ca armă în războiul nevăzut rugăciunea. Războiul cotidian dus asupra minţii este fără precedent. Câte ore stăm conectaţi la internet? Câte ore vorbim la telefonul mobil? Cât timp ne focalizăm atenţia pe „problemele de la job“? Cât timp ne frământăm mintea să găsim noi căi de supravieţuire economică? Cât timp privim desfăşurându-se pe ecran efemeridele zilei? Rugându-ne, ieşim din această suprastructură, din acest angrenaj masiv, opresiv, care tinde să ne aplatizeze, să ne uniformizeze. Trăim în plin proces de globalizare, în care „totul curge“: bunurile şi serviciile, tehnologia, capitalul, dar şi oamenii. Lumea în care trăim este una - cu o formulă a sociologului Zygmunt Bauman - lichidă. Fără trecut, fără memorie, fără să întreţinem relaţii stabile cu semenii noştri. Dar o lume în care ţi se cere un singur lucru: să fii un bun consumator. Pentru ca să devii cineva trebuie să consumi ceva. Un produs. Vrei să fii un tip irezistibil ca Brad Pitt? Mănâncă chipsurile „Pringles“. În contrast cu acest mediu în care permanent suntem vânaţi de diverşii vânzători de identitate, Biserica îţi propune să fii tu însuţi. Să te redescoperi în sfera lui „a fi“, nu în cea a lui „a avea“. (Ciprian Voicilă)