Astăzi îl prăznuim pe Sfântul Siluan Athonitul

Cartea Parintelui Sofronie Saharov despre viata si invatatura Staretului Siluan.Viața Sfântului Siluan. Acatistul și Paraclisul Sfântului Siluan. Icoane și fotografii cu el. Parintele Rafail Noica vorbind despre Cuviosul Siluan Athonitul. Parintele Rafail Noica despre cuvintele „Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui”.

O carte remarcabilă: Mitrop. Hierotheos Vlachos - Cunosc un om in Hristos: Parintele Sofronie de la Essex

Traducere din limba greaca de Pr. Serban Tica

Anul aparitiei: 2011

Titlul acestei carti este preluat din Sfântul Apostol Pavel, care se ­refera la propria experienta, pe care o prezinta însa la persoana a III‑a: Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani – fie în trup, nu stiu; fie în afara de trup, nu stiu, Dumnezeu stie – a fost rapit unul ca acesta pâna la al treilea cer (II Corinteni 12, 2). Am folosit acest citat din doua motive: primul, pentru faptul ca parintele Sofronie a avut o experienta paralela, sau asemanatoare, cu cea a Sfântului Apostol Pavel [i ar fi putut‑o folosi [i el în scrierile sale; al doilea este faptul ca m‑am învrednicit sa vad în persoana batrânului Sofronie un om în Hristos. Am vazut, am auzit [i am gustat cuvântul vietii, leac al nemuririi. Atunci când m‑am apropiat de el am simtit ca ma gaseam înaintea unui mare chip, precum Apostolul Pavel, precum Sfântul Simeon Noul Teolog sau precum Sfântul Grigorie Palama, pe care îi si iubea foarte mult.
Mitropolitul Hierotheos Vlachos

Format: 16.5x23.5 cm; 368 p. + 16 planse color

Despre Cuviosul Siluan Athonitul

"Cuviosul Siluan este un mare sfânt, cuvântul lui a fost blând, vorbea încet, fără inflexiuni".

"Când discutam cu Cuviosul Siluan, îl lăsam pe el să vorbească, doar când nu înţelegeam ceva îl întrebam, dar asta se întâmpla rar, îl înţelegeam pe deplin şi mai ales după adormirea sa, când am plecat în pustiu, l-am înţeles. Se întâmplă des asta cu cei care au comuniune cu sfinţii."

"Când eram la Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Sfântul Munte şi Cuviosul Siluan trăia încă, sărutam în minte şi pământul pe care călca. Aşa o adâncă evlavie am avut faţă de omul acesta".

"Sfântul Siluan a ajutat astfel un tânăr monah: îl adusese tatăl său la mănăstire la vârsta adolescenţei, iar când ajunsese de 19-20 de ani avea îndoieli despre existenţa lui Dumnezeu şi de aceea vroia să părăsească monahismul şi să fugă în lume. Tatăl lui după trup l-a rugat pe Cuviosul Siluan să-i vorbească. Siluan a mers întâi în chilia sa să se roage ca Dumnezeu să îl lumineze ce să spună, apoi, după rugăciune, a luat cuvântul de la Dumnezeu şi a mers la monah şi i-a spus: "Şi mie îmi vin deseori gânduri de îndoială." Monahul, care îl preţuia pe Sfântul Siluan, a prins curaj şi a întrebat: "Şi ce faci, părinte, atunci?" Sfântul Siluan a răspuns: "Îl îndepărtez!", iar monahul, care îl respecta pe părinte, a ascultat cuvântul şi a îndepărtat gândurile şi a devenit monah bun, a murit ca monah.
Fiecăruia îi trebuie un alt cuvânt, deoarece dacă îi vei spune altuia cuvântul acesta va zice: "A, păi dacă şi Cuviosului Siluan, om sfânt, îi vin astfel de gânduri, atunci chiar nu există Dumnezeu!" De aceea părinţii duhovnici trebuie să se roage lui Dumnezeu ca să primească cuvântul pe care Dumnezeu îl dă şi care este specific pentru fiecare om, cuvânt propriu, ceea ce înseamnă să-l ajutăm pe fiecare în mod ipostatic".

"Părintele Siluan are un cuvânt pentru toate categoriile de oameni, chiar şi pentru cei de altă religie, oricui îi putem spune câte un cvânt al părintelui Siluan".

O icoana a Parintelui Sofronie Saharov, pictata de monahul Haralambie de la Vatopedu

Părintele Sofronie Saharov către David Balfour:Viata crestina este nevointa

Athos, 28 iulie/ 10 August 1934


Preaiubite, intru Hristos parintele meu si frate, parinte Dimitrie, Blagosloveste!

Unui om ce se afla intr-o atat de grea incercare cum ti-a fost dat sa rabzi in vremea de acum iti este foarte greu sa-i scrii- mai ales mie, din pricina relatiilor dintre noi, mai bine zis pentru ca toate nereusitele si durerile ce ti s-au intamplat sant din vina mea. Si daca ai putea avea incredere in ceea ce vreau sa-ti spun acum, ar fi inca cu putinta o deplina indreptare a lucrurilor, o deplina biruinta. Insa cum as putea astepta o astfel de incredere din partea matale acum, dupa toate cate ti s-au intamplat?
Ba chiar ma uimesc de marinimia si barbatia matale, ca pana la urma nu te-ai smintit. Dar daca totusi vom vorbi, nu ca prunci, ci ca cei ce macar trupeste si-au atins varsta deplina, m-am hotarat sa-ti spun ceea ce gandesc cu adevarat, nu mincinos, nu pentru a mangaia prin cuvant.
Crestinul niciodata nu va putea atinge nici dragostea pentru Dumnezeu, nici adevarata dragoste pentru om, de nu va trai foarte multe si grele dureri. Harul vine numai in sufletul care a suferit pana la capat. Situatia tragica in care te afli acum nu imi este necunoscuta. Eu insumi pana astazi imi amintesc de acea lupta, nespus de grea, pe care am avut-o cu vrajmasul in lume, mai ales la Paris. In parte iti voi povesti. Se intampla ca ma intorceam de la biserica acasa si simteam o dorinta atat de mare sa ma duc sa vad pe vreun cunoscut, sa vorbim, sa ne distram, incat parca nu aveam putere sa ma intorc acasa si sa raman acolo singur. Dar totusi, intr-o extrema incordare a vointei, ajungeam la mine in odaie si aproape cadeam la pamant in neputinta, din pricina zbuciumului si a uratului, gata sa zgarii pamantul cu unghiile, gata sa plang din durerea inimii, si chiar plangeam. Si numai rugaciunea ma ridica si reaseza pacea in inima. Dar o pace pe care inainte nici nu mi-as fi putut-o inchipui cu putinta, care pana atunci nici nu venise in inima mea. Au fost multe alte imprejurari. Veneam acasa de pe undeva. Vreau sa intru intr-un Café, dar ma lupt cu dorinta. Si ce crezi? Dintr-o data, intr-un chip de neinteles mie insumi, ma simt ca si cum mi-am pierdut vointa si, literal, ca un dobitoc pe care cineva nevazut il trage catre vreun Café oarecare. Devenea infricosator. Numai Domnul stie, ba si cei ce au suferit astfel de ispite, de cata durere, de cata truda de neinchipuit era nevoie ca sa biruiesc aceste dorinte dobitocesti. Sau, imi amintesc, ma atragea cu atata putere undeva, la vreu cinematograf, sau mai stiu eu pe unde, in astfel de locuri catre care in realitate eu niciodata nu trageam. Dar in schimb, ajungand acasa, daca nu cedasem, rugaciunea mi-era ca un foc.
Ceea ce-mi scrii, o inteleg atat de bine. As fi facut orisice, numai sa nu ma rog. Atunci am inteles puterea cuvantului Parintilor, ca nu este lucrare mai grea decat rugaciiunea. Dar cand omul biruieste ispita, insa prin rugaciune, rugaciunea devine atat de dulce, ca nimic altceva pe lume. Iar calea aceasta este cu adevarat dureroasa, stramta, si putini sant, dupa cuvantul Domnului, care o afla.
Credinta mea adanca este ca daca mata (si este adevarat pentru tot omul) nu vei trai astfel de scarbe, de saracii, de injosiri, poate si foame, parasire desavarsita de catre toti- si de catre oameni, si chiar de catre Dumnezeu- Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, caci m-ai parasit?- niciodata nu vei cunoaste dragostea Dumnezeiasca. Inima ce nu s-a zdrobit de catre loviturile durerilor si nu s-a smerit pana in sfarsit de saracii de tot felul (si duhovnicesti, si trupesti), nu este in stare a primi harul lui Dumnezeu. El se cumpara cu un pret deosebit de scump.
Caci vrajmasul ne lupta folosindu-se de cele mai firesti dorinte ale iubirii omenesti, sufletesti, iar uneori si ale celei pur si simplu animalice, trupesti, atunci, asemenea Mariei Egipteanca, vom cadea la pamant si vom ruga pe Dumnezeu ca, pentru milosardia Sa, sa ne dea a Sa Dumnezeiasca dragoste in schimb pentru cea trupeasca si omeneasca, pe care pentru El am lepadat-o. Insa rugandu-te astfel, trebuie sa te rogi numai pana cand se va stinge toata dorirea dragostei trupesti si va salaslui pace in suflet si in trup. Mai mult nu trebuie sa cauti, spre a nu cadea in ispita, in “inselare”.
Daca se poate, rabda, dragul meu. Ocaraste-ma, pe vinovatul napastelor matale, dar rabda. Oare ma crezi ca indraznesc sa-ti vorbesc astfel numai pentru ca (…) si eu am cunoscut dureri asemanatoare?
Daca vrei sa imparatesti cu Hristos, atunci biruieste patimile. Alta cale nu este- la drept vorbind, patimile nu sant decat o “ispita”. Eu niciodata nu voi crede ca ceva din lumea aceasta te va putea multumi. Teatrul, cinematograful, Café-urile si altele asemenea nu sant decat pentru copii, cei cu inima neintelegatoare…
Viata dupa poruncile lui Hristos este cu adevarat o Golgota. Iar calea aceasta este astfel incat cel ce paseste pe ea, de nu va birui prin rugaciune greutatile ce nu fac decat sa creasca, ci se va abate de la ea si se va intoarce inapoi, el nici acolo unde se va intoarce, adica in lume (la viata dupa patimi) nu va afla acea bucurie pe care o au oamenii acestei lumi care nu au cunoscut pe Dumnezeu.
In razboiul trecut, cel Mare, adesea cand trimiteau vreun soldat la atac, mai- marii asezau mitraliere indaratul celui ce ataca, sau ofiterul ii urma cu doua pistoale in maini, ca tot cel ce se infricosa si se intorcea, sa fie impuscat. Astfel, situatia celor ce se aruncau in atac facea ca mantuirea si viata lor era doar inainte, daca aveau sa biruiasca pe vrajmas. Cu noi, monahii, situatia este asemanatoare. Mantuirea noastra, in toate sensurile cuvantului, este doar inainte.
Cand durerile tot crescande ale sufletului meu ajunsesera, precum parea, la culmea lor, atunci nu prin judecati abstracte, filosofice, ci printr-un simtamant al inimii viu si adanc am cunoscut valoarea sufletului omenesc, am cunoscut ca este mai de pret decat lumea intreaga. Suferintele aduc un rod atat de maret, incat, daca am fi noi ceva mai intelegatori, nu am dori nicicum a ne “pogori de pe cruce”. Unui ieromonah de la noi i s-a aratat Domnul in vis, rastignit pe Cruce, si i-a zis: “De pe Cruce nu te pogori, altii te iau”. Iar aceste cuvinte Domnul le-a repetat de trei ori. Si apoi vedenia s-a sfarsit.
Ti-as mai povesti inca ceva, dar ma tem sa nu preintampin experienta vietii tale. Una cer Domnului: sa nu te infricosezi de norii ce se aduna.
(…) Cu binecuvantarea duhovnicului, eu insumi intr-o vreme, la orice intaratare a trupului ma bateam pana la vanatai insangerate, pana cand in sfarsit durerea, patrunzand in inima, stingea si imblanzea miscarile trupului. Acum insa am parasit acel mijloc, din doua pricini: mai intai, intr-o stare dureroasa a trupului si in absenta, aici la Athos, a smintelilor si patima curveasca ataca mai putin, iar apoi acest mijloc, daca se foloseste adesea si pentru vreme indelungata, turbura tare intreg sistemul nervos. Astfel incat este cazul sa preferam singura rugaciunea. Odata aproape ca mi-am pricinuit moartea. Cu coltul unei bucati de lemn pe care o aveam in maini m-am lovit intre coaste, pe langa inima. Doua saptamani cu greu m-am miscat, bratul stang aproape imi paralizase. Imi era greu in pozitia culcat, tot greu imi era si sa respir. Dar, slava Domnului, mi-am revenit. Uneori trupul se involbura puternic, este aproape cu neputinta a nu recurge la acest mijloc. Si ce lucru curios: patima curveasca cumva astfel lucreaza in trup, incat cand se intareste infierbantarea ei, pana si loviturile puternice care lasa in urma lor vanatai dureroase sau urme de sange multa vreme, incat iti este si greu sa mergi, in acele clipe aproape ca nici nu se simt, incat trebuie sa te lovesti neinduplecat, de multe ori, pana sa ajunga durerea la inima spre a linisti trupul.
“Greu este cuvantul acesta”, dar ce sa-i faci? Mai bine, dupa cuvantul Cuviosului Isaac Sirul, este noua a muri in nevointa, decat, predandu-ne patimilor, sa pierdem chipul omenesc, sa ne schimbam de la Hristos.
Crestinul neaparat trebuie sa fie un nevoitor. Cu atat mai mult monahul, preotul. Urandu-te pe sineti, incepand prin a te chinui, nu numai cu infranarea de la patimi, dar si impotrivindu-te lor, adica tabarand asupra lor, si dintr-o data simti usurare: ca o lumina oarecare se iveste in suflet. Sf. Vasilie cel Mare si Ioan Scararul spun ca mai placuta este suferinta de bunavoie decat bucuria necuvantatoare fara voie.
In legatura cu felul cum traieste omul se randuiesc si imprejurarile exterioare ale vietii lui. Uneori, din pricina gresalelor sau, dimpotriva, indreptarilor noastre launtrice, si imprejurarile exterioare ale vietii se schimba spre mai rau sau spre mai bine.
Poate ca deja prea mult te-am impovarat. Iarta.”

(Arhimandritul Sofronie- Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu, editura Reintregirea, Alba Iulia, 2006, pp. 238- 245)