„Cedry2k, poetul străzii”, din partea a doua a cărții „Sfinții de lângă noi”

PARTEA A DOUA: OAMENI ADMIRABILI. Cedry2k, poetul străzii. Motto: „Unde‑s nebunii, unde ni‑s nebunii? E, Doamne, lumea plină de cuminţi, ...................................................... Scâncesc cuminţii‑n chingile durerii Şi, sângerând din răni adânci blândeţe, Lângă neveste mor de bătrâneţe, Necutezând să tragă spada vrerii. ..................................................... O, Doamne, Doamne, unde‑s Don Quijoţii? E lumea plină de‑alde Sancho Panza...” (Demostene Andronescu) Nu am fost niciodată un adevărat fan al hip‑hop‑ului. Prin clasa a opta am trăit din plin valul de muzică amalgamată, care invadase România. Ascultam la grămadă New Kids On The Block, Michael Jackson, Gipsy Kings, Roxette. Printre ei, îmi plăceau fără doar şi poate rapper‑ii Doctor Alban, MC Hammer, Vanilla Ice, dar fără să fac vreo pasiune pentru ei. Tot prin clasa a opta, sub influenţa unui vecin de bloc – rocker declarat – am început să ascult Queen, Metallica, dar şi trupe trash, pe care nu le‑am înţeles nici atunci, nu le înţeleg nici astăzi: Kreator, Sepultura. Mai târziu m‑am fixat pe The Doors, în care am recunoscut noua poezie a tinerilor de orice vârstă şi din orice loc. Mai târziu, am ascultat sporadic BUG Mafia şi Paraziţii. Copilul crescut între blocuri rezonează afectiv cu versurile lor, chiar dacă nu are posibilitatea să trăiască aşa cum i‑o cer, într‑un fel, textele: nu are bani, nu e independent, nu este cel mai şmecher din cartier. Paraziţii îmi plăceau prin inventivitatea de care dădeau dovadă. Foloseau tot felul de jocuri de limbaj şi creau asociaţii ideatice neaşteptate. Despre Cedry2k am aflat târziu de tot, când întregul fenomen muzical nu mă mai interesa, pentru că nu mai reflecta, nu mai oglindea nimic din mine. Am aflat de existenţa lui de pe blogurile ortodoxe. Am văzut o emisiune cu el, despre întoarcerea sa la Hristos. Cum mi‑au plăcut dintotdeauna poveştile despre convertiţi şi convertire, am dat căutare pe net să ascult şi câteva piese de‑ale lui. Ştiu că mi‑a plăcut enorm – îmi place şi acum – Poveşti de familie, un poem al străzii, al familiei şi al relaţiilor interumane. În videoclip, Cedry2k cântă alături de Dragonu’ şi Johnny King. Cedry2k intervine după partitura lui Dragonu’ astfel: „M‑am născut într‑o noapte de aprilie/ Şi‑am fost crescut de căldura oferită de familie./ Am uitat de plânsete, nu şi de zâmbete,/ De seri de vineri,/ Dimineţi de sâmbete./ Am memorat pe vecie mirosul irezistibil ce venea zilnic din bucătărie,/ Cadouri de Crăciun ce însemnau insomnie,/ Noaptea de ajun şi atâta bucurie./ Da, mamă,/ M‑ai învăţat să convieţuiesc cu ceilalţi,/ Să‑nvăţ, să‑ncerc să‑i iubesc,/ M‑ai hrănit, m‑ai spălat şi, cu har dumnezeiesc, ai clădit un soldat./De‑aia‑ţi mulţumesc./ Ca şi ţie, tată,/ Mi‑ai arătat cum să mă zbat să răzbat,/ Ca un bărbat adevărat,/ Fără să mă abat de la drum./ Că viaţa e‑un război,/ Nu cu ceilalţi,/ Cu noi.” Şi încheia cu totul surprinzător: „Domnul cu voi!” La sfârşitul videoclipului, un alt şoc: un citat din părintele Arsenie Papacioc – „Dacă tinereţea ar şti şi bătrâneţea ar putea”. Era un mesaj cu totul diferit de marea masă a mesajelor trupelor de hip‑hop. Era ca o ştachetă ridicată sus de tot, atât prin limbajul folosit – „convieţuire”, „har dumnezeiesc” – cât mai ales prin apelul la valorile fundamentale: iubire, lupta cu limitele proprii, aspiraţia fiinţei umane spre Dumnezeu. Pentru mine, era doar începutul surprizei. În piesa Intrinsec Cedry2k cântă alături de Gani & Liry. Motto‑ul piesei e din Constantin Noica: „Prietene, nu eşti mediocru. Sau, dacă eşti, nu interesează. Nu te gândi la ce au făcut alţii. Gândeşte‑te doar că viaţa dumitale este, în felul ei, un prilej unic. Dacă te‑am întrebat la început ce crezi despre dumneata, n‑a fost spre a răspunde: cred bine sau cred rău; ci pentru a‑ţi aminti, în măsura în care am dreptul s‑o fac, că trebuie să te războieşti niţel mai mult cu dumneata; că în dumneata doarme ceva: un om mai interesant decât bănuiai, sau un creştin mai bun decât o arăţi, sau poate un erou; în orice caz, doarme un om adevărat pur şi simplu. Vezi, nu‑l lăsa să doarmă prea mult.” Cedry2k îşi desfăşoară versurile, pe un ton aspru, masculin, ultimativ: „Părintele Arsenie zicea:/ «Omul nu vine din maimuţă,/ dar se‑ndreaptă cu paşi repezi spre ea»/ Şi adevărat grăia,/ El şi alţi purtători de zeghe/ Eliberaţi prin rugăciune, post şi stări de veghe./ Aveam o streche în ureche,/ Robindu‑mi cugetul,/ Dar aveam şi‑un vis frumos cu mine, zdrobindu‑mi sufletul./ Că imediat ce am realizat că n‑am făcut nimic,/ Am simţit cât sunt de mic,/ Şi‑am simţit şi ce e frica./ Demoni m‑au uimit cu minciuni de mic/ Şi acum nu mai pot să‑l asasinez pe Cedry2k c‑un simplu click./ Pe măsură ce urc pe scara iubirii,/ Mândria şi mânia mă trag înapoi în ghearele nefericirii./ Dar eu, unul, ştiu direcţia/ E lupta cu infecţia. Cu tendinţa şi decepţia/ Şi de‑aia, ca asceţii am concepţia/ Că nu mai schimbăm nimic cu insurecţia, dinţii şi pumnii strânşi,/ Dar mi‑am luat cu timpul lecţia./ Gustul e cu atât mai amar, cu cât păcatul e mai dulce./ Căci noi nu luptăm împotriva la carne şi sânge/ Ci fiecare din noi avem de dus o cruce,/ Pe un drum de care numai Domnul ştie unde duce”. În Rugăciune, Cedry2k îşi expune crezul său existenţial şi face o descriere a vremurilor din urmă, pe care le trăim din plin: „Doamne, dă‑mi smerenie faţă de‑ai Tăi/ Azi, când sunt toţi smardoi,/ Tot mai goi şi tot nu sunt răi ca noi./ Care nu înţelegem că dragostea Ta e mai presus de orice lege./ Ia‑mi harul de a face rime./ Dă‑mi harul de a face bine oricui n‑ar face pentru mine./ Dă‑mi pe masă o pâine şi în inimă un foc/ Care să ardă numai pentru Tine sau deloc. Când lumea va fi un front fără frontiere, cu bombe chimice./ Mitraliere şi mortiere/(...) Cotidiane şi ecrane fac milioane/ Să aclame oamenii în van/ Era dramei/ Pentagrame cu icoane/ Duhul antihristic în reclame/ Holograme cu iz mistic/ Hedonistic/ Nihilismul ascunde atent crezul patristic./ Şi nu mai avem suport moral/ Doar logistic./ Programe sofisticate prelucrând artistic./ Miliarde de date comandate statistic./ Vremuri din urmă vin pe bune, luându‑ne pe toţi până la mii şi în costume./ Nu vreau oţel sau căţel să mă protejez./ Credinţa în Tine e destul/Vreau să o păstrez./ Miluieşte pe mine, păcătosul.” Textele lui Cerdy2k sunt ferestre deschise spre biserică. Ascultându‑le, tânărul condamnat la nonsens, sufocat de mecanismele manipulării sociale, închis în temniţa drogurilor, află că există o alternativă: Biserica lui Hristos. Cedry2k a schimbat paradigma hip‑hop‑ului. Pentru mine, şi el este un geniu – e adevărat, un geniu al străzii, dar tot geniu. Să mă explic: există un criteriu obiectiv de evaluare a genialităţii. Geniul modifică paradigma (folosesc aici, pentru paradigmă, înţelesul de „model explicativ”, unul din cele peste 20 de înţelesuri date acestui cuvânt de filosoful ştiinţei Thomas Kuhn) în care se manifestă. Shakespeare a modificat paradigma în dramaturgie – după el, teatrul nu a mai fost acelaşi. Dostoievski a schimbat paradigma în literatură – a apărut un nou curent literar reprezentat de romanul psihologic şi de romanul de idei. Einstein a schimbat fizica prin teoria relativităţii. Socrate a modificat paradigma filosofiei, prin mutarea interesului filosofic de la cosmos spre om. L‑am cunoscut pe Cedry2k cu totul întâmplător. Şi această întâlnire a avut în ea ceva misterios, deconcertant. Eu am crezut că fac cunoştinţă cu Cedry2k şi, când colo, am aflat că interpretul vestit de hip‑hop murise. Îl ucisese Stelian. Da, nu vă mint: Stelian l‑a ucis pe Cedry2k. Pentru că nu l‑a mai suportat. Aşa cum noi, creştinii, şi de fapt tot omul ar trebui să îl ucidem pe omul vechi din noi. Aveam în faţa mea un mort în viaţă. Murise idolul tinerilor şi se năştea, de la o zi la alta, robul lui Dumnezeu Stelian. M‑a atras din prima clipă la el o anumită urgenţă a întoarcerii, a reorientării spre Hristos şi dorinţa ardentă, devoratoare de a pătrunde creştinismul şi viaţa, în genere, în esenţa lor. Stelian vrea să meargă pe drumul cel mai drept spre esenţial. Asta iradiază din el, inclusiv prin aspectul său fizic: este slab şi vânjos, plin de fibră şi febrilitate. Te surprind, din prima, ochii săi mari, încărcaţi de poezie şi de ideal. Liniile feţei se ascut aspru spre bărbie, exprimând voinţa de a merge cu orice preţ înainte, până la capăt. Am regăsit în el un Don Quijote postmodern dar nu şi postmodernist, neînţeles de lumea pe care a părăsit‑o. Am aflat, iscodindu‑l, că Stelian a părăsit lumea reflectorizată în care era un idol pentru ceilalţi, când şi‑a dat seama că tinerii erau foarte receptivi la amănuntele legate de viaţa sa cotidiană, la opiniile sale despre diverse lucruri şi subiecte, dar complet opaci la valorile pe care el – prin piesele sale – le oferea: Hristos, biserică, sfinţi muceniciţi pentru idealul lor, lupta cu sine, cu propriile patimi. Deşi apelau la cuvinte – şi pentru Stelian orice cuvânt are o legătură nevăzută cu Cuvântul –, le foloseau ca să vehiculeze între ei (interpreţi de hip‑hop şi consumatori) aceleaşi şi aceleaşi pseudovalori (mândria, faima, opulenţa) uzând de străvechile mijloace: banul şi manipularea. A părăsit fără regrete scena şi când a aflat despre sine că, propriu‑zis, nu este un model, deşi aşa părea în ochii adulatorilor. Şi‑a dat seama că modele sunt cei care s‑au înfrânt pe ei înşişi: mucenicii, cuvioşii, tot omul care aspiră spre comuniunea eternă cu Dumnezeu. În faţa lui Stelian ai voie să fii un înfrânt, dar nu ai voie să fii un laş. Subzistă în fiinţa lui un respect funciar pentru curaj şi sinceritate. Îmi spunea odată: „Aş prefera ca, la o adică, Dumnezeu să mă judece pentru că am cârtit, decât să mă întrebe: «De ce te‑ai temut? De ce ţi‑a fost frică? De ce ai dârdâit?»” Întors pe cărarea spre biserică, Stelian a învăţat să‑L descopere pe Hristos în oameni. Din acest motiv, nu pregetă să ofere un sprijin sufletesc oricui i‑l cere. Din motivele pe care vi le‑am dezvăluit mai sus, orice reîntâlnire cu el pentru mine este o sărbătoare. Un prilej de regăsire a valorilor care ne întreţin focul vieţii: setea insaţiabilă de Dumnezeu, imperativul de a fi şi de a rămâne autentic, eroismul din secolele apuse. Dar vă rog să nu i‑o spuneţi: s‑ar supăra pe mine teribil. Mi‑ar reproşa că şi eu am căzut în ispita de a vedea în el un model. (Ciprian Voicilă)

Un om ca o gură de aer: domnul Gheorghe Jijie - din volumul „Sfintii de langa noi”

14 decembrie, o zi care pentru mine mai păstra ceva din aerul sărbătorii de pe 13. Într‑o zi de 13 decembrie m‑am născut eu şi tot într‑o zi de 13 decembrie a murit Nichita. Bucureştiul era preschimbat la faţă, mai ales în centru: lumini şi luminiţe aninate de stele din metal cenuşiu, bradul eflorescent de la Universitate, nenumăraţi Moş‑Crăciuni care stăteau spânzuraţi te miri pe unde creau in corpore impresia de sărbătoare. Păreau Moş‑Crăciuni împăiaţi, buni de dus la Muzeul Antipa. Moş Crăciun e, indubitabil, cel mai mare agent de vânzări. Vinde tot: pizza, articole de îmbrăcăminte, jucării... autosugestia că eşti fericit. Aerul sărbătoresc a invadat Bucureştiul şi e pregnant comercial, perfect respirabil pentru omul nou al societăţii de consum. Dacă eşti o fiinţă singură şi te plimbi prin centrul Bucureştiului în acest timp al sărbătorii, te vei simţi şi mai singur. Lumea oamenilor îţi apare ca un conglomerat interesat să cumpere cadouri, să profite de fiecare discount, să vizioneze filmele de sezon din cinematografe. Iar tu te simţi la periferia ei, un exemplar uman jertfit pe altarul singurătăţii. Dacă eşti creştin, te vei întreba unde a dispărut Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. Sărbătoarea Crăciunului era a Lui şi marca un eveniment extraordinar: Cel de necuprins S‑a pogorât în timp, în istorie, pentru izbăvirea noastră în eternitate. Oamenii au uitat asta. Şi pe acest fundal al amneziei generalizate a apărut un substitut: Moş Crăciun, un personaj nordic, deci păgân, devenit mai târziu mascota firmei Coca‑Cola. Boem, grăsun, rumen în obraji – semn al sănătăţii şi prosperităţii înfloritoare. Numai bun să îi facă pe oameni să uite de suferinţă, de moarte, de realitate. Să le certifice noua deviză existenţială: „Trăieşte‑ţi clipa!” Sau mai bine, mai adecvat vremurilor: „Trăieşte‑ţi clipa la Mc Donald’s!” Acestea erau gândurile care mă frământau pe dinăuntru când un prieten din Bacău, Doru Vântu, m‑a întrebat dacă sunt liber mai pe seară. Da, eram liber. Şi, da, aş putea să îl însoţesc în Drumul Taberei, să vizităm un bătrân care făcuse ani grei de puşcărie politică. Ne‑a deschis uşa apartamentului un domn care îşi purta cu demnitate bătrâneţile. Demnitate, era primul cuvânt care îţi venea pe buze în prezenţa domnului Gheorghe Jijie. Ne‑a invitat să intrăm şi am pătruns în sufrageria sa, în care mi‑a atras atenţia o servantă pe care stăteau împreună icoane, fotografii ale martirilor din închisorile comuniste, personaje marcante care făcuseră istorie, dar care au fost prigonite şi după moarte de lacheii orânduirii comuniste. Domnul Jijie era trecut bine de 90 de ani, dar nu îşi arăta deplin vârsta. Ai fi zis că are vreo 70 de ani. Discuţia noastră era întreruptă, când şi când, de telefonul fix care suna. Ştiu că m‑a mirat agilitatea cu care sărea din fotoliu pentru a se îndrepta spre telefon. Era plin de vitalitate. Era zi de post şi ne‑a servit cu o mâncare preparată de el. M‑a uimit, iarăşi, că el ţinea post fără ulei. Mi‑a mărturisit că ani de‑a rândul ajuna până la apusul soarelui miercurea şi vinerea, un exerciţiu ascetic familiar tuturor celor care au fost educaţi în Frăţiile de Cruce. În aceste zile rostea de mai multe ori Psalmul 50. Am simţit că am în faţă un om armonios, care găsise măsura propriei fiinţe. Vorbea în cuvinte precise, lipsite de echivoc, pe un ton cald, confesiv, presărat într‑o manieră inconfundabilă cu un „dragă”. La plecare i‑am spus că am la mine o răcliţă în care se afla o părticică dintr‑un craniu de la Aiud, din care izvorâse mai mulţi ani la rând mir, la sfârşitul conferinţei de la Iaşi, de pe 19 martie, dedicată mărturisitorilor din închisorile comuniste. Domnul Jijie s‑a aplecat cu evlavie spre răcliţă, şi‑a făcut semnul crucii şi a început să plângă. Plângea amarnic. M‑am blocat, neştiind dacă am făcut bine sau rău că am scos răcliţa. Când plânsul s‑a mai domolit, domnul Jijie a rostit cu greutate: „Poate că acest mucenic e chiar fratele meu!” Am plecat cu un nod în gât, cu gândul să aflu cine este fratele domnului Jijie. Şi am aflat. Ioan Jijie a fost arestat în 1929 şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. A murit în 1960, în timpul detenţiei, la Aiud, în urma torturilor suferite. De la domnul Gheorghe Jijie ne‑a rămas o declaraţie din care aflăm câte ceva despre pătimirile lui, dar şi despre martirul Ioan Jijie. „Despre fratele meu, Ioan Jijie, ştiu că a fost arestat în Bucureşti şi a trecut prin anchete extrem de dure, aplicându‑i‑se diverse metode de tortură: curent electric, presiune continuă până la alienare, introducerea lui în celule cu T.B.C.‑işti evolutivi până la contractarea bolii. După acest moment, lipsa totală a asistenţei medicale până când a avut o hemoptizie masivă (trei gamele de sânge şi bucăţi din plămâni). Era prea târziu pentru a mai putea salva ceva şi a decedat la vârsta de treizeci şi nouă (39) de ani. Acestea ştiu despre soarta fratelui meu, Ioan Jijie, pe care le declar, susţin şi semnez”. Din aceeaşi declaraţie scrisă pe 15.12. 2009 aflăm amănunte despre calvarul prin care a trecut Gheorghe Jijie. A făcut 13 ani de puşcărie politică. A fost închis la Ministerul de Interne, Penitenciarul Jilava, închisoarea Aiud, lagărul Noua Culme, lagărul Periprava, închisoarea Gherla, penitenciarul Galaţi, Arestul Curţii Marţiale Uranus, închisoarea Văcăreşti. Domnul Jijie descrie o parte din supliciile la care a fost supus: „În timpul anchetei din decembrie 1948 am fost bătut la tălpi («celebra» metodă «la rangă») peste bocancii noi pe care‑i aveam în picioare, până când tălpile acestora s‑au distrus complet (fiecare lovitură de rangă se transmitea până în creier). După ce s‑au distrus bocancii am fost în continuare bătut peste labele picioarelor din care şiroia sânge. La un moment dat, am urlat să mi se dea apă, colonelul Dulgheru personal «satisfăcându‑mi» dorinţa, vărsând în prealabil în pahar conţinutul unui plic. Am crezut că era ceva destinat să‑mi calmeze durerile şi am băut. Dar a fost un drog, probabil scopolamină – pentru a‑mi anihila voinţa – căci am simţit imediat cum nu mai eram stăpân pe reflexele mele. În momentul când au început întrebările, care s‑au succedat până după ce am căzut într‑un fel de somn letargic, din care, ca să mă trezesc şi să pot răspunde întrebărilor eram lovit cu un ciomag gros de cauciuc peste umeri şi peste ceafă. În cele din urmă, m‑au aşezat într‑o pătură şi m‑au dus târâş până la lift şi apoi într‑o celulă unde am zăcut în nesimţire pe ciment, până când am fost trezit din nou cu lovituri de ciomag pentru a fi dus iarăşi la anchetă. Declaraţiile scrise şi semnate sub acest tratament au fost folosite drept probe în timpul procesului. Inutil am arătat instanţei la ce torturi am fost supus (proba mea fiind chiar bocancii distruşi pe care îi încălţasem când am fost dus la proces) şi prin sentinţa numărul 1309/1949 am fost condamnat la 10 (zece) ani de temniţă grea în baza articolului 209 cod penal”. La Jilava „când eram scoşi la aşa‑zisa «plimbare la aer» trebuia să trecem printre două şiruri de gardieni, conduşi de celebrul Ivănică şi care, din ordinul directorului, nu mai puţin celebrul Maromet, ne loveau cu ciomegele unde nimereau. Un distins ziarist evreu a fost atât de puternic lovit, încât s‑a prăbuşit la pământ în nesimţire. Ne‑am oprit să‑l ajutăm, dar potopul de ciomege ne‑a silit să fugim mai departe. Atunci l‑am întâlnit ultima oară pe fratele meu care, legat cu lanţuri la mâini şi la picioare, era în imposibilitatea de a evita loviturile de ciomag, eu protejându‑l din partea dreaptă, sărind în sus să iau eu loviturile în locul lui. Era un coşmar demn de Infernul lui Dante”. După eliberare, „«afară» a început un nou calvar: părinţii erau bolnavi şi bătrâni, iar mie nu mi se elibera un act de identitate, ca să mă pot angaja şi să‑i ajut. La fiecare audienţă la organele de stat mi se cerea să colaborez (să devin informator al Securităţii) pentru a putea beneficia de drepturile fireşti ale oricărui om. Nu am acceptat acest «troc» şi am primit un act de identitate abia după încă doi ani, în urma căsătoriei. Înainte de căsătorie şi după am fost permanent urmărit, după cum rezultă din dosarul de la Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.)”. Domnul Jijie era o fire smerită, interesată mai degrabă să îi pună în valoare pe ceilalţi, pe care îi socotea mult mai importanţi decât el. Aşa se face că în ultimii ani de viaţă a scris câte o monografie despre profesorul George Manu, Vică Negulescu sau Nicolae Petraşcu. Prin cărţile de memorialistică a închisorilor apar risipite câteva întâmplări cu el, bucăţi de viaţă care contribuie la configurarea portretului său moral. Amintesc aici câteva. Nicolae era un tânăr din Târgovişte. A fost arestat de comunişti la vârsta de 16 ani. Cu puţin timp înainte să fie eliberat, a căpătat o boală psihică. Domnul Jijie avea grijă de el zilnic, îmbrăcându‑l dimineaţa şi hrănindu‑l. Nicolae s‑a vindecat înainte de eliberare prin rugăciunea asiduă a părintelui mărturisitor Zosim Oancea În 1960, la Jilava, Gheorghe Jijie stă în aceeaşi celulă, o lună de zile, cu Constantin Noica. Discută probleme de geometrie, Noica fiind interesat în special de problema raportului şi de extinderea sa la domeniul filosofiei. Pentru că Noica era pur şi simplu epuizat fizic, în urma tratamentului de exterminare prin înfometare, aplicat de torţionarii comunişti, de fiecare dată când îi venea rândul să care la veceu ciubărul cu dejecţii, domnul Jijie îl înlocuia, preluând această corvoadă. La un moment dat, Noica îl roagă pe Vasile Blănaru Flamură: „(...) Fă‑mi un serviciu, de‑i întâlneşti pe Filon Lauric, pe inginerul Ghiţă Jijie şi pe ceilalţi apropiaţi sufletului meu, salută‑i cu drag din partea mea. Nu de la gândirişti, ci de la ei, de la aceşti copii curajoşi şi tari, am învăţat filosofia stăpânirii de sine”. Într‑o zi de vară toridă domnul Jijie s‑a hotărât să facă marele pas şi să ne părăsească pentru lumea camarazilor săi de ideal, luptă şi suferinţă. Când am aflat vestea m‑am simţit ca o baterie care a fost văduvită pentru totdeauna de generatorul ei. Mă obişnuisem să îl sun din când în când, totdeauna uşor stânjenit pentru că ştiam că este grav bolnav şi nu voiam să îl tulbur de fel. Într‑o zi i‑am zis: „Să ştiţi că, deşi nu îndrăznesc să vă sun des, mă gândesc în fiecare zi la dumneavoastră”. Şi mi‑a spus: „Dragă, un gând bun e un lucru bun”. Altădată m‑a uimit tăria cu care mi‑a mărturisit: „Dragă, eu şi la vârsta asta – domnul Jijie era trecut, cum v‑am spus, de 90 de ani – dacă situaţia ar cere‑o, aş fi în stare să îmi dau viaţa pentru Căpitan!” L‑am vizitat, pentru ultima oară, la Biserica Gorgani, regăsindu‑l aşa cum îl ştiam: emana un aer calm, egal cu sine, împăcat. Aşa cred că mor oamenii conştienţi că şi‑au împlinit datoria faţă de ei înşişi, faţă de viaţă, în faţa lui Dumnezeu. Cu atât mai mult eroii – asemeni domnului Jijie – care au smuls din carnea lor orice poftă, fiecare ispită care le ameninţa drumul spre ţintă. Am scris atunci un text care mai păstrează ceva din emoţia şi părerea de rău care m‑au învăluit în acea vară toridă. „Întorcându‑mă de la Biserica Ilie Gorgani, unde prietenii încă îşi mai pot lua rămas bun de la domnul Gheorghe Jijie, m‑a urmărit – în timp ce străbăteam bulevardul Elisabeta – seninătatea de pe chipul domniei sale, care m‑a frapat şi în timpul vieţii lui, dar mai cu seamă acum, în moarte. M‑am rugat pentru odihna sufletului său, dar m‑am trezit că mă rog pentru mine. Să fiu şi eu la fel de senin în moarte ca el. Să mijlocească şi pentru mine, păcătosul, la tronul lui Dumnezeu. Domnul Jijie era limanul la care omul ajungea ca să mai ia o gură de aer, atât de necesară pentru lupta cu viaţa haotică şi amorfă. Unul din cele mai frumoase cadouri pe care mi le‑a făcut Dumnezeu a fost ca odată, pe 14 decembrie, la o zi după aniversarea mea, să mijlocească întâlnirea noastră. Mă fascinau la el calmul de dincolo de fire – înrădăcinat, parcă pentru totdeauna, în nevăzut – pe care îl transmitea celor care intrau fie şi pentru o scurtă vreme în biografia sa – şi smerenia cu care evita gesturile şi discursurile în public. Vedeam la el o rectitudine specifică supravieţuitorilor închisorilor comuniste, care nu îi lasă nici vieţii, nici logicii să fie şi albă şi neagră în acelaşi timp. La oamenii aceştia orice formă de relativism este exclus. Pentru noi, tinerii formaţi în cultura dilematică a compromisului, toţi aceşti bătrâni sunt rămăşiţele unei lumi în care lucrurile nu îşi uitaseră încă rostul. Ultima oară când ne‑am văzut, referindu‑se la un om care îşi eticheta semenii, condamnându‑i pentru totdeauna, pornind de la un accident biografic pe care l‑au îndurat, domnul Jijie mi‑a spus că Dumnezeu nu judecă omul după un moment de cădere sau de înălţare, ci după întreaga linie a vieţii lui. Cuvântul aceasta mi‑a dat curaj, mai ales că în spatele lui se întrevedea un munte de suferinţă, o îndelungă experiere a acestui adevăr. Orice întâlnire cu el te readucea la viaţă, te recalibra. Mă bucur pentru că de acum încolo o să am un prieten dincolo, care va mijloci şi pentru mine, păcătosul, dar mă întristez amarnic pentru că se duc oamenii noştri liman, oamenii noştri gură‑de‑aer. Bunul Dumnezeu să îl odihnească cu drepţii şi pentru ale lui rugăciuni să ne mântuiască şi pe noi!” Textul scris atunci pare sau chiar este patetic. El a izvorât din constatarea dezolantă că România de astăzi nu mai are absolut nimic din România lor. Ei s‑au educat în spiritul jertfei pentru Hristos şi neamul românesc. Noi trăim din plin în spiritul vremii – în deplin hedonism şi consumerism. Ei aveau un ideal: să construiască prin propria jertfă o Românie fundamental creştină şi puternică în istorie. Noi nu mai avem un ideal. Avem scopuri – pe termen scurt, care vizează întotdeauna binele nostru individual, nicidecum binele comun. Ei definiseră caracteristicile, profilul unui bine comun pentru care înţeleseseră să renunţe la orice interes sau satisfacţie personală. Noi trăim ca nişte şoareci, fiecare în cuşca lui, permanent atenţi să nu ne fie furată brânza de sub nas. Pentru ei România reprezenta o realitate mai concretă decât propria lor viaţă. Nouă ne este ruşine, şi – mai nou – teamă să rostim „român” sau „România”. Ei erau gata să moară pentru pământul românesc, noi suntem indiferenţi când ni se otrăvesc resursele naturale şi când trupul României ameninţă să se disipeze. Ar merita măcar să ne întrebăm cum s‑ar fi raportat ei la fenomenul Pungeşti sau la ideea de a regionaliza România. Prin ei dispare acea Românie interbelică, normală, orientată spre Dumnezeu. Dispar dintre noi exemplele ei vii, integre. Nu‑mi rămâne decât să retrezesc, la nevoie, în mine amintirea domnului Jijie şi să recitesc îndemnul pe care mi l‑a scris pe o carte: „Dragului Ciprian, să‑l ajute Dumnezeu să se realizeze cât mai aproape de linia creştină”. (Ciprian Voicilă)

Astăzi îi prăznuim pe Sfinții Închisorilor. Părintele Justin despre 14 mai 1948

Marius Ianuș: O CRUCE ASUPRA ROMÂNIEI – prima parte

Relatarea călătoriei mele este destul de lungă. Nu văd unde aș putea-o publica în presă. Mi s-a cerut să fac un rezumat al ei, dar îmi vine greu să mai tai dintr-o relatare și așa destul de concisă. Voi publica deci relatarea, în câteva episoade, pe blog. În acest prim episod am înglobat și articolașul numit ”Date tehnice”, deja apărut pe blog. Hristos a înviat! Gândul de a scrie o cruce pe pământul României, cu crucea în spate, nu mi-a venit azi sau ieri. Acum vreo trei ani am prezentat proiectul pe blogul meu. Dar pe atunci nu eram încă pregătit să pornesc în acest pelerinaj. Aveam multe neliniști și l-am întrebat pe Părintele Savatie Baștovoi ce să fac. Mi-a spus că dacă renunț la gândul acestui pelerinaj, voi avea liniște. Am renunțat și am avut liniște, după cuvântul Părintelui. Dar mai apoi, după trei ani, după ce mă mai întărisem prin rugăciune, am început să mă întreb de ce am avut pace când am abandonat acest plan. Înțelegând acum nespusele din cuvântul Părintelui Savatie, m-am hotărât, fie ce-o fi, să plec la drum. ”Ridică ispitele și nimeni nu se mai mântuiește”, spune un Avă din Patericul Egiptean. Iar un altul, în aceeași carte, se roagă Lui Dumnezeu să scape de ispitele și neliniștile sale, de ”război”-ul său, cum se spune acolo, Dumnezeu îl scapă, dar mai apoi, urmând sfatul unui Părinte mai înduhovnicit decât el, îi cere Lui Dumnezeu să-i dea înapoi ”războiul”, fără de care nu poate spori. DATE ”TEHNICE”/ Dimensiunile Crucii: lungime – 307 cm, lățime – 170 cm (a fost măsurată exact la București), lățimea scândurii – aproximativ 17 cm (la ochi). grosimea scândurilor – doi-trei centimetri (la fel). Scânduri din lemn de brad sau molid. Durata Pelerinajului: 17 Martie – 16 Aprilie 2014. Nu am mers Duminica și în Sărbători. Au fost și trei opriri în celelalte zile – am stat luni 24 Martie la Mănăstirea Izvoru Mureșului, din oboseală și o anume nedumerire. 11 Am stat sâmbătă 5 Aprilie la București, pentru că pe 4 a fost ziua fetiței mele, pe care am văzut-o pe 5, și o lansare de carte a mea. Am stat vineri Aprilie și sâmbătă 12 Aprilie la Mănăstirea Moglănești (Toplița), și la îndemnul Părintelui Onisim, așteptând să mai treacă ploaia. Vremea: pe primul braț al Crucii mele ploile m-au ocolit, în chip minunat. Pur și simplu ploua (și ningea – la Moldova-Sulița) noaptea și în Sărbători. Pe al doilea braț, și mai ales în ultimele patru zile de mers, am avut ploi zdravene, ba chiar și ninsoare. Poate unde am scurtat acest braț al Crucii (pe care îl plănuiam inițial ca fiind de la Cluj la Iași). Dar Părintele Onisim m-a avertizat că spre finalul drumului or să-mi vină și ceva încercări. Traseul: Moldova-Sulița – Pojorâta – Vatra Dornei – Păltiniș – Bilbor – Toplița – Tușnad – Sfântu Gheorghe – Prejmer – Săcele – Breaza – București (Piața Aviatorilor) – cu autobuzul la Târgu Mureș – Târgu Mureș (Cartierul Mureșeni) – Reghin – Toplița – Petru Vodă – Humulești. (Nu am intrat în Gheorgheni și în Brașov, din motive personale, dar și dintr-un Cuvânt al Domnului, dar în mod cert binecuvântarea pelerinajului meu a atins și aceste orașe.) Peste 700 de kilometri. Susținători: cel mai mare susținător al meu a fost domnul regizor Nicolae Mărgineanu, căruia îi doresc o mare binecuvântare a Măicuții Domnului, asupra vieții lui și asupra vieților celor dragi lui. M-au mai sprijinit și încurajat de-a lungul pelerinajului meu și înainte de începerea lui, în ordinea în care i-am întâlnit: Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului, Mama (Flor)Ica de la Pașcani, Părintele Zosima, de la Mănăstirea Moldova-Sulița, Costică de la Marginea, Părintele Ovidiu (preot acum, înaintea hirotonirii atunci) de la Dărmănești, Maica Nectaria de la Mănăstirea Păltiniș, Dumitru de la Glodu, Lucreția, Vasile și Maria de la Bilbor, Mariana, Ilie și Valeria de la Toplița și Gheorgheni, Maica Miriam și obștea Mănăstirii Izvorul Mureșului, Diana Șandru și familia ei de la Breaza, Profesorul Constantin ”Monșer” Giurgincă, de la Breaza, Costel, pustnicul necanonic, Părintele Constantin de la Bărcănești, Maica Iustina/Ieronima de la Mănăstirea Țigănești (și întreaga obște a acestei preafrumoase mănăstiri), călugărul care nu mi-a spus numele de la Otopeni, Ciprian Voicilă, Daniela Șontică și Daniel Focșa, lansatorii mei de la București, Librăria Predania, din același oraș, Iulian Boldea, Dumitru și Amalia Buda de la Târgu Mureș, Ion de la Deda, Părintele Onisim, Maica Ecaterina și întreaga obște de la Moglănești, omul care nu mi-a spus numele său de la benzinăria din Tulgheș (o fi Emilian, cel care caută informații despre mine pe internet?), Gabriela și copiii ei, Ana și copiii ei, Cosmina-Maria, Alina-Maria, Cornel, Maica Justina și obștea Mănăstirii Paltin, Iarina-Maria, David-George și părinții lor, Dumitru, nu mai știu de unde, Vasile de la Humulești, cu toți ai săi și obștea Mănăstirii Acoperământul Maicii Domnului de la Vatra Dornei (pe care am uitat, eu știu de ce, să o trec la rândul ei). Fără aceștia pelerinajul meu ar fi fost mult, mult mai greu. Le mulțumesc și Fratelui Vasile, Sorei Simona, Fratelui Ciprian și Fratelui Gabriel, care au postat trimiteri la pelerinajul meu sau la lansarea cărților mele pe blogurile lor. 1. UN ÎNCEPUT ”EROIC”/ Prima zi. Cobor pe valea râului Moldova, de la Moldova-Sulița către Pojorâta. Am plecat de la Moldova-Sulița din trei motive: pentru că aici e o mănăstire unde, mulțumită Părintelui Stareț Zosima, am putut să înnoptez; pentru că la Izvoarele Sucevei, prima localitate de la granița cu Ucraina, de unde plănuisem inițial să plec, nu e asfalt, iar drumul satului, plin de gropi, era cotropit de mâl; pentru că preotul de la Izvoarele Sucevei nu m-a sunat ca să-și manifeste dorința expresă de a pleca de la el, cum i-am cerut prin soția sa. Plec, deci, de la izvoarele Moldovei. Așadar, însoțit de rugăciunile și binecuvântarea Părintelui Zosima, pornesc la vale, cu crucea în spate. Îmi dau repede seama care îs categoriile de oameni cele mai periculoase: sectarii și bețivii. Zona Brezei Bucovinei e plină de sectari. Chiar la intrarea dinspre Nord a comunei tronează o semeață ”Casă de rugăciune pentru toate popoarele”. Edificiul îmi aduce aminte de țâfna cu care îmi strigase în nas un preot al locului (de la Breaza? De la Botuș?) că n-am binecuvântare arhierească pentru pelerinajul meu. Îl abordasem cu oarecare încredere, pricinuită de barba sa mare care îi dădea o înfățișare ortodoxă. Dar una e înfățișarea și alta sufletul omului. Cu astfel de preoți, dependenți de aprobări arhierești (pentru că acestea nu sunt binecuvântări, haideți să fim serioși), nu e de mirare că viața duhovnicească a văii acesteia se scufundă în mâlul sectarilor. Mai rău decât Izvoarele Sucevei în mâlul sfârșitului de iarnă… Ziua în care am plecat a fost chiar o amintire a iernii. A nins toată noaptea, cum am putut admira pe geamul chiliei pe care mi-a pus-o la dispoziție Starețul Zosima, un Părinte deosebit, iar de dimineață se așezase deasupra pământului o pătură de zăpadă de patru degete. Am plecat la șase dimineața, iar peste un ceas, un ceas și ceva, a ieșit soarele – un soare frumos, sănătos, încălzind această ultimă zi a iernii parcă anume pentru mine. Dar nu știam pe atunci că mă așteaptă, nu departe, în pădurile de la Bilbor, și o ultimă noapte a iernii. Și nu știam nici de ninsoarea geroasă care mă aștepta pe muntele dintre Petru Vodă și Pipirig. Dintr-o crâșmă iese un bețiv care începe să urle: - Măăă!!! Cine ți-a dat, mă, ție canonul ăsta?! Ce canon e ăsta, mă, să porți crucea-n spate?!!! Îmi vine să-l întreb și eu cine i-a dat lui canon să stea în Postul Mare în crâșmă, dar nu o mai fac. M-am învățat deja cu astfel de întâmpinări chiorâșe. - Mă, pe tine rău te-o blestemat careva!, îmi strigă altul, din pragul altei crâșme… Când ajung către Pojorâta încep să simt greutatea drumului. Dar mai greu e, parcă, să îi vorbesc unui sectar foarte înverșunat, care se năpustește asupra mea. - Stai, mă, că vin eu la tine! țipă sectarul din grădina unde muncește, căutând să mă sperie. Dar e mic și lipsit de vlagă, așa că înverșunarea sa nu are suport fizic. Ce crezi tu că faci?, zice. Cine ți-a zis ție că așa trebuie purtată crucea? - Sunteți sectar? Adventist?, îl întreb. - Nu. - Da` ce sunteți? - Sunt de la Oastea Domnului, îmi zice, dar e evident că minte. Sau poate că au și sectarii vreo organizație numită așa… - Să știi că noi, românii, suntem ortodocși. Așa suntem de când ne-am creștinat. - Nu e adevărat!, îmi strigă. Nu îl mai bagă în seamă. Nu prea avem ce ne spune. E clar că o va ține pe a lui până la nebunie. - De ce duci, mă, asta?!, se răstește iar la mine. O femeie care locuiește peste drum de grădina în care lucra sectarul îmi iese în cale și îmi întinde niște bani. Nu primesc banii, dar mă opresc să îi spun că mă bucur că e credincioasă. - Din păcate, vecinul dumneavoastră nu e la fel, îi spun, arătând cu capul spre pișpiriul care se ține după mine învârtindu-se furios. Cred că e adventist, nu? Sau ce neam de sectar o mai fi și ăsta?, continui, privindu-l opac, ca pe un lipsit de înțelegere ce e. Apoi merg mai departe. Sectarul se ține după mine câțiva metri, călcând cu pași foarte apăsați. Mă maimuțărește? Vrea să mă sperie? Caută se desprindă mesajul lipit pe Crucea mea – ”Domnul Hristos și-a dat viața pentru noi!”? Mă întorc brusc către el și o tulește ca din pușcă. Merg mai departe. După ce ies din drumul european care leagă Suceava de Vatra Dornei, caut o pensiune la care să înnoptez. În planul inițial îmi trecusem doar vreo douăzeci de kilometri în prima zi, pentru acomodare, până la Botuș, dar iată că făcusem deja treizeci și doi. De fapt, treizeci și patru, pentru că la Moldova-Sulița am plecat mai dinspre capul satului, căutând să prin în binecuvântarea pelerinajului meu și Izvoarele Sucevei. Nu îmi iese în cale nicio pensiune. Din nefericire, aș fi spus atunci. Acum, la finalul drumului, înțeleg că în multe întâmplări ale pelerinajului meu a fost Voia Lui Dumnezeu. Ar fi fost simplu, dacă ar fi trebuit să rămân la Pojorâta, ca Dumnezeu să îmi scoată în cale niște rude ale familiei care m-a găzduit la Breaza Prahovei, mai ales că aceste rude știu de trecerea mea. Dar nu se întâmplă așa. Mi se spune că voi găsi o pensiune în următorul sat, la Valea Putnei. Încă opt kilometri. Cum e abia ora patru după-amiaza și cum nu prea am încotro, mă decid să-i fac. Dar la Valea Putnei nu găsesc nicio pensiune. Trec pe lângă un restaurant care aveam să aflu mai apoi, după câțiva kilometri de urcuș, că are și camere de închiriat. Dar cuvintele ”Cazare” sau ”Pensiune” nu figurau defel pe firma lui. Cum am trecut bine de acel restaurant, iar drumul urcă, mă decid să merg mai departe. Nu vreau să repet acești kilometri de urcuș. Mi se spune că mai sus este un cămin de bătrâni al preotului din localitate și că aș putea să înnoptez acolo. Dar odată ajuns acolo, nu sunt primit. Mi se spune că acolo sunt găzduiți doar bătrâni. Iar femeile de acolo nu vor să-mi dea nici numărul de telefon al preotului. Oricum cred că mi l-ar da degeaba. Urc mai departe. E deja șase seara și începe să se întunece. Mă opresc într-un refugiu de tip stație de autobuz, ca să mănânc. Mă întreb dacă să poposesc acolo peste nopate. De o oră îi întreb pe oameni dacă mă pot găzdui, dar nimeni nu poate… Am cam descurajat. Două femei îmi spun că în vârful muntelui, pe coama Mestecăniș, e o pensiune. Sunt patru kilometri pe șosea și doi kilometri dacă urc muntele mai pieptiș, prin pădure. Una dintre femei îmi arată pe unde e această scurtătură. Eu sunt dezamăgit și lipsit de vlagă, parcă nu m-aș mai urni. Dar, după ce iau anafură și aghiazmă și după ce gust ceva, parcă mă mai întăresc. Îmi ridic rucsacul, foarte greu, pe umerii anchilozați, îmi ridic și crucea și pornesc la drum. Îndată găsesc, pe scurtătura arătată de acea femeie, niște căsuțe turistice, de felul celor din jurul motelurilor, dar o femeie care iese din casa vecină cu acestea îmi spune că nu mai sunt spre închiriere. Tot ea mă sfătuiește să nu urc prin pădure, pentru că sunt urși, și e clar că mă va prinde noaptea pe drum. Dar mie nu-mi arde să mă întorc înapoi, de-ar fi și lei. În pădure găsesc o hardughie de lemn, poate șură de fân, și mă bate gândul să înnoptez în ea. Dar ar însemna să calc îngrăditura unui om fără știrea sa… Merg mai departe. Într-un sfârșit, ies în vârful Mestecăniș, chiar lângă pensiune. E opt seara. Sunt cazat, cu o reducere consistentă, de la 70 la 50 de lei, și mai primesc și mâncare pe degeaba. Două platouri mari, încărcate cu bucate de post. Când mă întind în pat, frânt de oboseală, știu ce o să scriu în relatarea mea: la pensiunea de pe Culmea Mestecănișului e mai Biserică decât la biserica din Valea Putnei. Dar poate că e vorba de altceva, iar Dumnezeu a vrut să fac un drum mai lung în prima zi. A fost un drum de 45 de kilometri, la sfârșitul căruia am urcat un munte. Din pricina scurtăturii de la finalul său, pot șterge din itinerarul meu cei doi kilometri în plus pe care i-am făcut la Moldova-Sulița. 2. VATRA DORNEI/ A doua zi, dis-de-dimineață, pornesc către Vatra Dornei. Pe acolo nu prea cunosc pe nimeni. Fac rost de telefoanele de la mănăstirile din localitate și sun de pe drum, ca să fiu sigur că voi avea unde să înnoptez. De-acum sunt oarecum pățit… Pelerinajul merge greu. Oboseala primei zile îmi apasă încă în oase. Doar rucsacul parcă s-a mai ușurat, din pricina pliantelor și a cărticelelor pe care le-am împărțit pe drum, dar și a hainelor pe care le-am lăsat la Mestecăniș. Nu puteam merge mai departe cu rucsacul atât de burdușit. În cele din urmă o găsesc pe Maica Stareță de la Mănăstirea ”Acoperământul Maicii Domnului”, îi explic ce fac și obțin permisiunea de a fi găzduit acolo. Ce bine! Întâmplarea cu acel preot de pe Valea Brezei, cea cu cei de la Așezământul de Bătrâni de la Valea Putnei, dar și o discuție cu un streț îmi formaseră convingerea că voi găsi împotrivire și înlăuntrul Bisericii… Ce trist! Să îți stea împotrivă sectarii, bețivii și câțiva așa-ziși slujitori ai Bisericii!… De fapt, au contribuit la formarea acestei opinii și câțiva prieteni și cunoscuți care s-au dezis de mine în mare grabă sau chiar au căutat să-mi pună bețe în roate cu lansarea de la București… Unii au avut, totuși, argumente, nu doar porniri viscerale. ”Dacă e un lucru bun, de ce nu a făcut asta un om mai înduhovnicit decât tine, de pildă Părintele Rafail Noica?”, m-a întrebat prietenul Augustin. Am rumegat mult această întrebare iar acum pot să-i răspund foarte exact. Fiecare are lucrarea lui, iar acest ”Drum al Crucii”, la care mă gândeam de multă vreme, e chiar viața mea. Pentru că eu sunt născut din tată ardelean, mamă moldoveancă, născuți în Nord, dar m-am născut la Brașov și am copilărit, învățat și trăit mai mult în Sud. Culmea, chiar în orașe din drumul meu: Predeal, Gheorgheni, Brașov, Breaza, București. Așa că, în brațul orizontal al ”crucii mele” se poate citi genealogia mea, iar în cel vertical – viața mea. La Vatra Dornei aș putea să nu intru prin târg, dar mă hotărăsc să o fac, totuși, ca să-mi cumpăr niște plasturi de la vreo farmacie. Apăsării pricinuite de oboseală și de gândurile de a abandona i s-au adăugat bătăturile de pe tălpile picioarelor, cu usturimea lor. Sunt legitimat de niște gardieni publici din fața liceului, care își motivează gestul cam așa: ”Mai era unul pe-aici care se plimba cu o sabie pe stradă și se credea Ștefan cel Mare…” După ce le explic acestor gardieni ce fac eu, că nu mă cred nimeni altcineva și că mesajul de pe crucea mea – ”Domnul Hristos și-a dat viața pentru noi!” – e limpede, par să se lămurească. În jurul liceului sunt mai mulți adolescenți care se hlizesc la mine, unii vociferând răutăcios, din care pricină prefer să intru cu tot cu cruce în farmacie, prilej de noi hlizeli și vociferări. Au ce povesti după mine… Apoi plec spre mănăstire. De fapt, spre mănăstiri, pentru că voi intra în drumul meu și la micul Schit ”Sfântul Dimitrie”, care e în drumul meu. Când dau să ies din șoseaua principală, ca să o apuc către o punte suspendată peste râul Bistrița, mă oprește un credincios coborât dintr-o dacie papuc prăpădită. Acesta îmi vorbește, frumos și cu multă Credință, despre Părintele Andrei, duhovnicul de la ”Acoperământul Maicii Domnului”, care are și el un schit, ceva mai departe de această mănăstire. ”Ce o să-ți spună el, n-o să-ți spună nimeni!”, îmi zice el. Apoi, în ciuda împotrivirilor mele, îmi dă douăzeci de lei. Merg mai departe cu părerea de rău că nu i-am cerut numele. Trec Bistrița, iar apoi o apuc pe drumul care merge atât către Panaci, pe unde trece ruta pelerinajului meu, cât și către mănăstiri. După ce ies de la Schitul ”Sfântul Dimitrie”, unde m-am închinat la icoanele din Biserică, întâlnesc un tânăr aflat într-un logan alb, care oprește și mă salută. Tânărul se dă jos și trece pe partea mea, pentru că, tocmai ieșit de la schit, mergeam încă pe partea acestuia, pe partea stângă a drumului. Se numește Costică și e din Marginea, satul din apropierea Rădăuților. A luat un pliant de la Mănăstirea ”Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava și din el a aflat de pelerinajul meu. Așa că a plecat în căutarea mea. Potrivit planului din pliant, ar fi trebuit să mă găsească în zona Pojorâtei, și a plecat într-acolo. Apoi, dintr-o neînțelegere, a pornit să urce către Breaza, dar oamenii l-au lămurit repede că trecusem în urmă cu două zile pe acolo. Asta a aflat și la Valea Putnei. Apoi a ajuns la pensiunea de pe culmea Mestecănișului și a aflat că înnoptasem acolo. În cele din urmă, mă găsise, iată, la o sută de kilometri de casa lui. A venit să mă ajute. Loganul său are bare deasupra, iar Costică are și elastice care să ușureze prinderea crucii. Mai mult, el are și răbdarea necesară să mă aștepte până îmi fac ”baremul”, adică până ies din drumul care duce la Panaci în drumul mănăstirii. Pentru că, așa cum precizasem în pliant, regula pelerinajului meu e că merg cu crucea în spate cât timp sunt pe traseul meu. Atunci când mă abat din drum ca să înnoptez, pot folosi orice mijloc de transport disponibil. Mă înțeleg cu Costică aproape fără cuvinte, iar el mă așteaptă exact acolo unde mă abat din drum. Punem crucea pe mașină și mergem împreună mai departe. Dar Costică acceptă să mai facă încă doi kilometri cu mine, după ce mă așez la mănăstire, ca să-l vedem pe Părintele Andrei, duhovnicul despre care îmi vorbise creștinul întâlnit în centrul orașului. Dar, cum Părintele Andrei e plecat la Constanța, timpul acesta, o jumătate de ceas petrecută pe un drum prăpădit, se va vădi menit împrietenirii noastre. Și aveam mare nevoie ca Dumnezeu să-mi trimită o asemenea întărire, un om precum Costică. Pentru că, sub povara poticnirilor trupului, gândul că mi-am luat o cruce prea mare pentru mine, sau una nepotrivită, prinsese puteri tot mai mari. Dar cine mi-a amintit povestea din ”Proloagele” Bisericii Ortodoxe, pe care aproape că o uitasem, despre omul care înțelesese în literă porunca Domnului ”Ia-ți crucea ta și urmează-Mi Mie!” și își făcuse o cruce și pornise cu ea către Ierusalim? Poate mi-a spus-o preotul, viitorul preot Ovidiu, pe care l-am întâlnit în ziua următoare, poate cea mai dificilă zi a pelerinajului meu, la Mănăstirea Păltiniș? Sau mi-a amintit-o Costică? Sau credinciosul din Vatra Dornei, cel cu dacia papuc? Mai degrabă Costică… Neclaritatea din mintea mea are o explicație clară: Domnul Dumnezeu mi-a amintit-o, ca să mă întărească. Atunci când am auzit-o citită în Biserică, un glas tainic mi-a spus, destul de clar: ”Omul ăsta ești tu!” Firește că atunci nu înțelesesem nimic, vorba auzită mi se păruse o alunecare a minții mele în vis. Așadar, acest om, care înțelege ad literam porunca Domnului, își ia crucea în spate și merge cu ea la Ierusalim. Cu puține excepții, mai toți râd de el, dar el își urmează calea cu statornicie. Ajunge la Ierusalim, iar acolo Domnul îl învrednicește să-și dea ultima suflare chiar pe Mormântul Său. O poveste frumoasă, care arată că Domnul, în marea Sa bunătate, primește orice jertfă făcută în Numele Său. Din păcate, la Mănăstirea ”Adormirea Maicii Domnului”, ctitorie a IPS Teodosie al Tomisului, mă lovesc de o neînțelegere. Maicii trimise în întâmpinarea mea i se pare ceva ”în neregulă” cu crucea mea și îmi cere să o ascund, ”să nu o mai las aici”. Mă primesc la mănăstire, dar cu condiția asta. Cum crucea oricum trebuie adăpostită în clădirea în care voi dormi, nu obiectez. Dar privesc și eu cu oarecare neîncredere ochelarii moderni ai maicii care îmi spune acestea și îmi aduc aminte de alți ochelari, cam ”de fițe”, ai duhovnicului de la Mănăstirea Predeal, despre care voi vorbi mai încolo. Dar îmi amintesc și de ce i-am spus lui Costică – de neliniștea mea în privința arhiereilor noștri și de întrebarea dacă fac bine venind aici. Să vrea Dumnezeu ca acestea să fie doar neliniști fără obiect. O asigur pe maica în cauză că e o cruce ”sută la sută ortodoxă”, deși simt că nu asta e problema ei (sau a lor). Pare totuși să se potolească. După ce îmi pun rucsacul în camera unde voi fi cazat, iar crucea pe holul acelei clădiri, mă întorc la Costică. La dragul meu Costică. Dar cine mi-o fi amintit povestea din ”Proloage”? Parcă aud și acum acel glas. Parcă un preot mi-ar fi spus, în predica lui: ”Omul ăsta ești tu!” 3. LA PĂLTINIȘUL BUCOVINEI/ Cu Costică voi ține legătura de-a lungul întregului meu pelerinaj. Sunt trei oameni pe care i-am ținut la curent permanent cu drumul meu: regizorul Nicolae Mărgineanu, Costică de la Marginea și Mama (Flor)Ica, o doamnă pe care am întâlnit-o la Petru Vodă și care îmi promovează cărțile cu asiduitate, de la Pașcani. Lor li s-au adăugat, pe anumite porțiuni ale drumului sau de la un anumit punct al lui, scriitorul Ciprian Voicilă, criticul literar Dumitru Buda și Diana Șandru de la Breaza. Fiecare dintre aceștia au adăugat jertfei mele jertfa lor, meritându-și o dreaptă răsplată pentru ajutorul dat unui pelerin, în nume de pelerin, cum poate că ar zice Domnul. Fiecare în felul lui, în baza câtorva rânduri citite, a primit și privit drumul meu ca pe un act și o probă de Credință. Costică a venit o sută de kilometri după mine în urma rândurilor citite în pliantul de la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou. Vorbim în mașină. Pe lângă multele binefaceri cu care l-a binecuvântat Dumnezeu, Costică are și un necaz – nu are copii. Caut să-l întăresc. - Mai sunt vremurile astea pentru copii?, îl întreb, dar pe undeva simt că astfel nu îi aduc mare mângâiere… Dar se poate și să am dreptate, iar Fratele Costică și soția sa să fie sortiți unei mucenicii care ar fi îngreuiată de apariția copiilor. Dar cine nu-și dorește copii?! Ziua următoare, a treia a călătoriei mele, va fi, parcă, cea mai grea. Observând reacțiile oamenilor, mă tot gândesc la ce mi-a zis prietenul Augustin. Dacă o avea dreptate?, mă întreb… Dar întărirea pe care mi-o va da Dumnezeu pe drumul acestei zile mă va face să arunc la coș aceste gânduri. Am binecuvântarea Părintelui Ioan de la Sihăstria Rarăului. M-a binecuvântat și Părintele Zosima de la Moldova-Sulița. Înaintez pe drum. Lângă mine, pe partea opusă a drumului, se oprește Părintele Antonie, starețul de la Mănăstirea Piatra Tăieturii. Își aduce aminte de mine, când îi spun că am scris despre mănăstirea sa. Cum m-a văzut din mașină și îmi poate împărtăși părerea celorlalți șoferi care mă văd, dar mă vede și oprit, dintr-o perspectivă de pieton, îl întreb pe șleau: - Părinte, fac bine ce fac? - Cum să nu!, îmi răspunde. Foarte bine! Tu propovăduiești! Nu aveam nevoie de mai mult. Cu binecuvântare Părintelui Anonie, având, deci, acum binecuvântarea a trei stareți, plec mai departe, către Mănăstirea Păltiniș. Dar voi mai avea o ispită pe drum, legată chiar de Părintele Antonie – îl văd și când se întoarce la mănăstire și mă întreb dacă nu aș fi făcut mai bine să înnoptez la mănăstirea sa, chiar dacă ar însemna să mă opresc foarte aproape de Vatra Doreni și chiar și el m-a sfătuit să mă duc să înnoptez la Mănăstirea Păltiniș. După ce îmi vine gândul ăsta, mi se blochează și genunchiul. Treceam pe lângă un joagăr, la o sută – două de metri după drumul care duce la Mănăstirea Piatra Tăieturii, m-am oprit pentru două minute, să mă odihnesc și să mă gândesc, lângă acel joaagăr, iar un cârcel dureros m-a înțepenit. Cu chiu cu vai mă ridic și fac câțiva pași înapoi, în direcția pe unde a trecut mașina Părintelui Antonie. Dar, după acești câțiva pași genunchiul își revine și plec spre Piatra Tăieturii, oarecum speriat de perspectiva de a mă bloca din motive fizice. Cum o să-mi mai duc eu pelerinajul până la capăt, dacă mă mai prind câțiva cârcei din ăștia? E de urcat până la Păltiniș. E al doilea munte din drumul meu, a doua mică Golgotă… Dar gândul la pătimirile, la adevăratele, cruntele pătimiri ale Mântuitorului nu-mi dă voie să duc prea departe această comparație și mă împinge înainte. Pe lângă uciderea Sa drumul meu e un voiaj de plăcere al unui excursionist. Urc și acest Păltiniș. Drumul spre mănăstire se desface în stânga drumului meu și reprezintă un nou urcuș. Aflu asta din timp și mă rog ca Dumnezeu să-mi trimită o mașină cu care să urc. Mașina vine, dar, din cauza unei neînțelegeri, poate, nu mă ajută. E o dubiță în care sunt doi tineri – șoferul și un băiat care îmi ia un fel de interviu, pe telefonul mobil, ”pentru internet”. După ce îi spun băiatului două-trei lucruri, și după ce le dau lui și șoferului câteva pliante, îl întreb pe jurnalistul nostru dacă nu ar putea să mă ducă la mănăstire, pentru că acum, fiind ieșit din drum, pot folosi mijloace de transport. Îmi spune că nu e mașina lui și că îi va transmite dorința mea șoferului, care a rămas în mașină, la câțiva metri în urma noastră. Nu știu ce îi spune șoferului, dar dubița pleacă. Poate dacă i-aș fi vorbit eu șoferului rezultatul ar fi fost altul, îmi spun. Mi-am pierdut vremea de pomană cu vânătorul de senzațional… Așa-mi trebuie! Urc greu cei trei kilometri de drum abrupt, până la mănăstire. Și tocmai când să intru pe poarta mănăstirii se ivește și viitorul preot Ovidiu. 4. ALTFEL/ Ovidiu e tocmai întărirea de care aveam nevoie. Acea doză de înțelegere a lucrării mele care să mă ducă mai departe. Medicament sufletesc miraculos pe care îl primisem și în seara zilei precedente, prin Costică. - V-am văzut pe la Păltiniș de mai multe ori!, îmi spune viitorul Părinte Ovidiu, încântat. Nu am putut să opresc, dar aș fi vrut… Și îndată mă invită în viitoarea sa parohie, la Dărmănești, să le vorbesc oamenilor despre Cruce. - Și Preotul poartă Crucea, între masă și Altar, îmi spune Părintele Ovidiu, dar e mai interesantă părerea cuiva care chiar a dus în spate Sfânta Cruce. Părintele Ovidiu are o căldură a Credinței și o bucurie a Preoției pe care să vrea Măicuța Domnului să și le păstreze până la capătul pelerinajului său pământesc. E cucerit de lucrarea mea și le explică el însuși măicuțelor de la mănăstire ce anume fac. Ele îl cunosc bine, pentru că este de-al locului. Îmi doresc să-l vizitez cândva la Dărmănești. Mai capăt oleacă de întărire aici, în Păltinișul Călimanilor, de la Maica Nectaria, care îmi dăruiește un flacon cu untdelemn din candela Sfântului Nectarie de la Eghina. A doua zi, dis-de-dimineață, pornesc către Bilbor. Știu localitățile prin care urmează să trec după numele din pliantul meu: Drăgoiasa, Glodu… M-am înțepenit cândva, într-o noapte ploioasă, cu fosta mea mașină, un Renault 11, pe drumul pe care voi urca acum. Dar acum voi reuși să urc până la capăt. Oamenii din această zonă îs mai curioși decât ceilalți pe care i-am găsit în drumul meu. Poate unde valea lor e mai ruptă de lume. Mă întreabă mai multe, par mai atenți la răspunsurile mele, iar când mă critică o fac mai civilizat, căutând să argumenteze. Au un anume bun-simț pe care cred că îl putem atribui civilizației rurale tradiționale. O civilizație pe cale de dispariție… - Nu asta contează, ci faptele bune, mă combătuse un șofer de camion, oprit să îmi privească strădania, undeva înaintea Panacilor. Dar o întorsese repede: - Fiecare cu Credința lui. Când află de unde vin și până unde vreau să merg oamenii Călimanilor încep să mă privească mai cu lumină. Continuare: în curând. Fotografii: aici.

Imagini de la conferinta dedicata Sfantului Iov al Maramuresului si noilor marturisitori din secolul XX

Părintele Macarie sau reînvăţarea firescului - din „Sfinții de lângă noi”

Părintele Macarie sau reînvăţarea firescului Întâlnirea cu părintele Macarie este un test pentru orice om care îi trece pragul. Oamenii vin cu nemiluita, aduşi de puhoiul nevoilor care îi mână de la spate: suferinţe de tot felul, divorţuri, boli letale, infertilitate, nesiguranţa unui serviciu sau a zilei de mâine, neînţelegeri casnice... Înainte de a‑l vedea pe părintele în carne şi oase, fiecare pelerin ajuns la Schitul Muntioru se întâlneşte, prin intermediul imaginaţiei proprii, cu un personaj de poveste, dacă nu de roman, al cărui portret se compune ca un puzzle din mărturiile altora, ale celor care au avut şansa să îl întâlnească în realitate. Creştinul râvnitor să‑l cunoască află, mai înainte de toate, că prin rugăciunile părintelui unii oameni L‑au întâlnit pe Dumnezeu, alţii s‑au vindecat de boli fără de leac sau că în casa celor învrăjbiţi s‑au întors pacea şi bucuria Duhului Sfânt. Înţelege că părintele are puterea să te facă să întrevezi aurora zilei de mâine, prin negura grijilor şi necazurilor care îţi întunecă privirea. Aşa se face că viitoarea întâlnire cu părintele, părinte care poartă în special pecetea harismei înainte‑vederii, pe care Dumnezeu i‑a dăruit‑o, naşte în sufletul pelerinului teama de a nu‑i fi citit („scanat”) sufletul cu întregul lui complex de patimi colcăitoare şi nevolnicii. În faţa „pericolului” iminent, reacţiile sunt variate, ca şi oamenii. Unii, familiarizaţi cu vieţile sfinţilor, se pregătesc de întâlnire ţinând post şi rugându‑se cu osârdie. Credinţa lor intimă este că doar în acest fel vor primi prin gura părintelui cuvântul de la Dumnezeu. Nevoinţa la care se supun deliberat este sporită de drumul arid de munte, care face legătura între comuna Vintileasca şi platoul muntos pe care părintele a construit, în urma unei vestiri dumnezeieşti, Schitul Muntioru, situat pe la 1200‑1300 de metri altitudine. Una este să parcurgi drumul confortabil, ca un veritabil reprezentant al societăţii de consum, şi alta e să urci la pas, indiferent de starea vremii. Am urcat într‑o iarnă, cu senzaţia acută că drumul până la schit devenise infinit şi că nu voi mai ajunge niciodată la destinaţie. Totul în jur era dalb, îngheţat, de o frumuseţe nordică, aproape abstractă. Urcam orientându‑mă după sârma de telegraf şi având ca reper terestru o potecă creată de paşii unor pelerini mai vechi. La un moment dat, poteca a dispărut cu desăvârşire, urmând ca eu să fiu „deschizător de drum” pentru alţi creştini care vor urca după mine, dornici să primească sfaturile şi mângâierea părintelui Macarie. Când am ajuns sus pe plai, picioarele mi se afundaseră în zăpadă până la şold şi un vifor ca în stepele ruseşti mătura totul în cale, în rotocoale spiralate. Greutatea drumului este compensată din plin de frumuseţea peisajului. Foşnetul pădurii, un imn permanent pe care natura îl înalţă Creatorului, îl însoţeşte participativ pe călător. Pădurea e tainică, misterioasă. Ascunde vietăţi şi secrete. Te protejează, dar te şi expune. Îţi transmite semnale dintre care pe unele nu le ştii interpreta. Pădurea îţi e familiară şi totuşi atât de străină. Urci - şi suflarea ta accelerată se contopeşte cu vântul. Bătăile alerte ale inimii tale se confundă cu sunetele care ies din trunchiul copacilor sau din legănatul crengilor. O pădure nu este niciodată frumoasă. Este sublimă. Când urci spre părintele, nu ai cum să nu te întrebi de ce omul a părăsit natura pe care Dumnezeu o plămădise special pentru el şi a preferat să se retragă în mediul artificial al oraşelor şi să locuiască în cutii de chibrituri suprapuse, pe care unii le numesc preţios blocuri sau locuinţe. Ajuns, în sfârşit, în faţa părintelui Macarie ai toate motivele să fii cuprins de uimire. Într‑adevăr, privirea ascetică a părintelui te scrutează din cap până în picioare, te pătrunde până în măduva oaselor. Dacă ai venit la el cu gândul viclean de a afla ce‑ţi rezervă viitorul, vei fi complet dezolat: părintele îi respinge categoric pe amatorii de ghicitorii, necatadicsind, de cele mai multe ori, să le vorbească. Dar, dacă ai poposit la el cu dorinţa sinceră de a‑ţi îndrepta viaţa, de a primi de la el un sprijin duhovnicesc, de folos pe drumul sinuos al mântuirii, părintele va simţi din prima clipă dorinţa ta cea bună şi te va sfătui cu toată dragostea sa. Înfăţişarea părintelui Macarie este cu totul memorabilă. Mic de stat, dar vânjos, e îmbrăcat întotdeauna într‑o haină smerită, care nu are cum să nu îi sară în ochi omului proaspăt ajuns din lumea opulenţei şi a consumismului: un halat ponosit dă mărturie despre simplitatea şi firescul purtătorului său. În sfârşit, stai în faţa unui om care nu te judecă după aspectul exterior, după haina pe care o porţi, după categoria socială din care provii, după criteriile lumii şi ale lumescului. Când l‑am văzut prima dată, m‑a marcat chipul său luminos, pe care l‑am regăsit ulterior în fotografiile pe care le‑am studiat îndelung. Mi‑a amintit spontan de chipul părintelui Sofian de la Antim, dar şi de părintele Ilarion Argatu. Am citit în această potrivire dovada de netăgăduit că oamenii care se nevoiesc să I se asemene lui Dumnezeu ajung să îşi semene unii altora prin Iisus Hristos, Noul Adam. Stând lângă părintele, am încercat, pândindu‑i mişcările, să‑i surprind gesturile, cuvintele care ar putea să exprime lucrarea sa lăuntrică. În toate am descoperit un călugăr simplu, riguros cu el însuşi, dar foarte milosârd cu ceilalţi, care respectă la sânge rânduielile vieţii monahale. M‑a mirat adânc simplitatea şi firescul părintelui. Un om fără de vicleşug – a mărturisit despre el cineva care îl văzuse întâiaşi dată. Un om fără de calcul – aş putea adăuga eu. Noi suntem produsul şi victimele unei lumi care are ca indicator principal calculabilitatea. Ne orientăm, în primul rând, după idolul eficienţă şi pentru asta trebuie să ne calculăm permanent: resursele, şansele pe care le avem ca să ne atingem scopurile, profitul, pierderile. Relaţia noastră cu Dumnezeu a devenit, şi ea, tributară calculului. Principiul do ut des – „îţi dau ca să îmi dai” – stăpâneşte, pare‑se, cerul şi pământul. Părintele Macarie contrazice flagrant acest principiu prin felul său de a fi. Îţi spune adevărul despre tine, verde‑n faţă, chiar dacă ştie că, rănit în ego‑ul tău, în amorul tău propriu, s‑ar putea să nu mai treci pe la el niciodată. În faţa părintelui se desprind una câte una măştile duhovniciei de carnaval. Postura dinadins smerită, tonul mieros, afişarea fariseică a evlaviei dispar, nici nu zici că au fost. Prezenţa părintelui reclamă revenirea în limitele firescului. În prezenţa sfinţiei sale totul se reduce la esenţial. Accidentalul, accesoriul cad într‑un plan secund. Ultima oară când l‑am văzut, l‑am rugat să îmi spună un cuvânt de folos, orientativ. Mi‑a pus câteva întrebări, fundamentale pentru buna situare a creştinului familist pe drumul mântuirii. Dacă îmi fac datoria de soţ, dacă îmi ajut soţia în greutăţile cotidiene, dacă sunt un tată bun. Dacă m‑am mai lăsat în voia patimilor – întrebare pe care o socot capitală. Te poţi duce cu osârdie la biserică, poţi ţine post, te poţi ruga îndelung, dar dacă nu lupţi cu patimile tale, dacă nu rupi din tine păcatul, este ca şi cum ai încerca să alergi spre linia de sosire într‑un picior. Altădată l‑am întrebat cum crede sfinţia sa că ar trebui să ne rugăm. Vorbeam despre Rugăciunea lui Iisus şi multitudinea de variante în care poate fi sau trebuie rostită. Părintele mi‑a dat un răspuns care m‑a reaşezat – pentru a câta oară? – în limitele firescului: rugăciunea trebuie spusă din inimă, cu trăire. Nu contează cât te rogi, important e cum te rogi. Părintele pune accent pe calitatea vieţii duhovniceşti, nu pe cantitate – o perspectivă situată în răspăr faţă de curentul dominant, marcat de domnia cantităţii asupra calităţii. În privinţa postului, părintele sfătuieşte cu acelaşi discernământ şi realism: fiecare trebuie să ţină post după puteri şi după cum îl povăţuieşte duhovnicul. Rugăciunea şi postul sunt mijloace importante pentru devenirea noastră duhovnicească. Esenţială este, însă, dragostea pe care o manifestăm faţă de Dumnezeu, dar şi faţă de aproapele nostru, care, pe zi ce trece, este aruncat la marginea deznădejdii, mai urgisit, mai părăsit, mai alienat. Dacă nu s‑ar răsfrânge din plin în felul de a fi al părintelui, aţi putea spune că această povaţă este ca oricare alta. Pelerinul ostenit de atâta drum şi adânc împovărat de grijile zilnice este aşezat de părintele la masă şi servit cu bucatele din care vieţuitorii schitului se hrănesc în mod obişnuit. O masă simplă, frustă, care adună la un loc roadele pământului şi alte bunătăţi, pe care Creatorul ni le dăruieşte cu atâta dragoste: cartofi copţi, lapte proaspăt, miere amestecată cu fagure, gem de prune. Fiecare e invitat să aleagă de pe masă după pofta inimii. De uimire este faptul că cel care te serveşte este însuşi părintele. În timp ce în faţa mea se adună bucatele, privesc la mâinile asprite ale părintelui Macarie, care poartă semnele trudei sale de o viaţă şi a vitregiilor pe care le‑a înfruntat. Privesc la mâinile şi la chipul părintelui şi mi se perindă prin faţă: ‑ cele şapte biserici ridicate de el;/ ‑ îl văd ducând, kilometri întregi, cu măgarul, mâncare lucrătorilor;/ ‑ văd mâinile în sfântul altar ridicând sfântul potir;/ ‑ le văd înălţându‑se spre Bunul Dumnezeu, spre iertarea noastră;/ ‑ le văd nevoindu‑se pentru sufletele celor adormiţi;/ ‑ le văd împărţind mulţime nesfârşită de binecuvântări. Mănânc şi în acest răstimp părintele stă cu noi la masă povestind în cuvinte neaoşe, româneşti, dintr‑o limbă străveche – specifică oamenilor din Munţii Buzăului şi ai Vrancei – întâmplări din trecutul îngropat în uitare sau din prezentul efervescent. Gândurile mă poartă înapoi în timp, amintindu‑mi de întâlniri de odinioară cu oameni care întrupau exemplar civilizaţia arhaică a satului românesc, distrus deopotrivă de comunism (prin industrializare şi colectivizare) şi de capitalism (prin descurajarea economiei de subzistenţă). Am în faţa ochilor, prin părintele Macarie, un vestigiu al societăţii româneşti autentice, caracterizată de un ethos ferm, adânc încrustat în memoria colectivă, în care recunoşti cultura bunului simţ, a bunătăţii şi a ospitalităţii necontrafăcute de interes, deprinderea de a cultiva binele şi de a lupta cu orice înfăţişare a răului, respectul pentru persoana umană în care stă pitit chipul lui Dumnezeu, valoarea cardinală a demnităţii – pentru care românul actual, dezrădăcinat, cosmopolit, mândru nevoie mare că a fost integrat european, nu doar că nu mai are respectul cuvenit, dar se preface că a uitat‑o cu desăvârşire. Prin părintele Macarie te întorci la această spiritualitate maternă, care te revigorează instantaneu, îţi redă puterile sufleteşti. Tării pe care le vei folosi în lupta cotidiană cu egoismul şi rapacitatea semenilor; cu spiritul interesat; cu bunătatea de faţadă care ascunde interesul; cu demonul stăpânirii de oameni; cu egocentrismul idolatru şi pustiitor; cu cultura zgomotului permanent şi a imaginilor deşănţate; cu filosofia pumnului adânc îndesat în gură; cu civilizaţia timpului comprimat – în care naşterea se confundă cu moartea; cu obsesia colectivă de a aduce permanent jertfe zeului Muncă; cu exhibiţionismul comportamental, care poartă noi nume: originalitate, spontaneitate. Într‑un cuvânt, cu răul cu care convieţuim în mod paşnic, pe care l‑am cultivat asiduu până a devenit o parte din noi. Înainte de a te întoarce în lume, părintele Macarie îţi dăruieşte ceva, de binecuvântare: un fruct, o bucată de brânză, o sticlă de vin, pe care fiecare le aşază cu evlavie în cămară şi le foloseşte la nevoie. Pleci însoţit de gândul că părintele a preluat ceva din fiinţa muntelui pe care vieţuieşte: rămâne în urma ta neclintit, neschimbat, cu aceeaşi dragoste statornică pentru semenii săi. (Ciprian Voicilă)

Aseară am vorbit - în cadrul conferinței dedicate Sfântului Iov al Maramureșului și Sfinților Închisorilor - despre mărturisitorul Dumitru Bordeianu

Aseară, în studioul Horia Bernea, la Muzeul Țăranului, am vorbit despre mărturisitorul Dumitru Bordeianu și despre cartea sa - fundamentală pentru înțelegerea spirituală a procesului reeducării- Mărturisiri din mlaștina disperării. Filmare de Olivian Breda.