Marius Drăjan: O Cruce asupra României – ultima parte

Urmare de aici. 18. MOGLĂNEȘTI/ La Moglănești e cum nu se poate mai bine. Sunt singur într-o încăpere care îmi place foarte mult, atât din pricina icoanelor de pe pereți, aranjate aproape la fel cum mi-am aranjat eu icoanele în căsuța de la Humor, datorită măsuței pe care am transformat-o în masă de scris, cât și datorită faptului că jumătate din odaia mansardată e mai ridicată decât restul încăperii. Cele două trepte de lemn care fac trecerea de la un nivel la altul dau acestei camere un aer deosebit, ”artistic”. Aici încep să scriu această istorisire. La plecare, Părintele Onisim îmi cere să-l rog pe Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului, duhovnicul meu, să se roage pentru obștea de aici. - Să se roage el, așa, ca un călugăr adevărat, îmi spune el. Mare faimă are Părintele Ioan. Duminică reușesc să-mi recuperez cărțile de la Mănăstirea Sfântul Ilie. Le aduc la Mănăstirea Moglănești și i le dăruiesc Părintelui Onisim. Iar luni de dimineață plec mai departe. 19. ȘURA HAIDUCILOR/ Luni dimineața plouă. Bocancii mi se morfolesc de îndată. Am vrut să-mi cumpăr niște cizme de cauciuc de la Toplița, dar am renunțat. Bocancii m-au ținut până aici, în chip minunat. În fapt, sunt niște papuci mai zdraveni, din piele întoarsă, galbenă, cumpărați de la Second Hand. Mă gândesc să fac cu ei tot pelerinajul și să îi păstrez ca amintire a lui. Așa că de la Toplița mi-am luat doar niște teniși cu care am umblat pe la Moglănești, până mi s-au uscat papucii. Către prânz, ploaia se potolește. Bocancii mi se usucă imediat. Urc către Borsec pe frumoasele serpentine ale muntelui din care țâșnește minunata apă minerală. Pe drum se oprește în dreptul meu un om cu un Logan și îmi întinde niște covrigi. Nu îi iau, pentru că postesc. Îi dau eu, în schimb, un pliant cu pelerinajul meu și îi explic că am mai tăiat din el. Cumva simt că prin covrigi a căutat să mă testeze. La Borsec mă interesez pe unde aș putea să înnoptez. Cea mai bună idee pare să fie să ajung până la hanul de la Corbu. Ajung cu bine la acest han, frumos și primitor, numit ”Șura Haiducilor”. E mult mai ieftin decât pensiunea la care îmi petrecusem ultima noapte. 20. ISPITE DE SFÂRȘIT DE DRUM/ A doua zi, de dimineață, trec prin cel mai credincios sat pe care l-am întâlnit în călătoria mea. Oamenii de aici se întrec să-mi iasă în cale. E satul Bradu, de la intrarea în Județul Neamț. Dar înainte de a ajunge aici mai avusesem o surpriză. La benzinăria de la ieșirea din Tulgheș mă așteptase omul care mă îmbiase cu covrigi în ziua precedentă. Îmi mulțumise ”pentru ce faci pentru noi” și îmi dăduse o sută de lei. Așadar, ziua începuse cum nu se poate mai bine. Dar, după ce trec de Bradu, începe iar ploaia. Parcă mai întețită decât în zilele trecute. Încep să mă gândesc să mă opresc mai înainte de Petru Vodă. Știu, de pe Internet, că e o pensiune la Grințieș. Dar la pensiunea asta, în jurul căreia roiesc personaje mult prea vesele pentru o zi de post, nu sunt primit, așa că merg mai departe. Apoi, după o discuție telefonică cu o măicuță de la Petru Vodă, care îmi spune că ar trebui să înnoptez trei kilometri mai sus, la mănăstirea de călugări, am iar ispita de a mă opri la o pensiune. Deși ploaia se mai domolește, puterile și voința mea sunt cam pe ducă. Și mi se pare că nu mă ajută nimeni. Drumul de la Grințieș până la Poiana Largului mi se pare nespus de lung. Iar la intersecția cu drumul care vine de la Vatra Dornei, chiar în acea intersecție de la capul podului, mă mai așteaptă o surpriză. E oprită acolo o utilitară portocalie, cu număr de Suceava, cu niște muncitori echipați și ei în portocaliu. Când mă vede, unul dintre ei pune mâna pe o lopată și începe să izbească cu ea în stâlpul indicatorului din scuarul intersecției și în pavaj. - Huooo!!! Nebunule!!! Piei, satană!!!, începe să strige ăsta, făcând un zgomot asurzitor. Și mă face în toate felurile. Dar nu-l bag în seamă, ci trec mai departe pe pasarela podului. Cei trei oameni în portocaliu se urcă în dubița utilitară și vin și ei de-a lungul podului. Când ajung în dreptul meu îmi mai strigă vreo câteva, apoi opresc de cealaltă parte a podului, în intersecția unde se deschide drumul către Petru Vodă și Târgu Neamț. În acea intersecție e o pensiune. Trec cu pași măsurați chiar pe lângă autoutilitara oprită în centrul intersecției și intru în pensiune. Cumva, în încercarea asta a mea de a scurta această etapă de drum stă, la nivel semi-conștient, și vorba zănatică pe care mi-a spus-o un popă român din Scoția, anume că nu voi putea face ”patruzeci de kilometri pe zi, de la Tulgheș la Petru Vodă, pe drum de munte”… O prostie. Popa ăsta habar nu are că râurile, deci și Bistrița, nu curg la deal. Dar pe multe le încurcă el. Se pare că, cu cât sunt mai ”teologi” și se cred mai grozavi, cu atât preoții noștri se rup de Duhul Sfânt, care nu i-ar lăsa să vorbească în afara Adevărului. Din păcate, aceștia spun multe prostii, iar tendința omului e să îi creadă. Dar nu mă pot primi acolo. Întreb dacă mai e vreo pensiune și pe lângă mănăstire și mi se spune că da. Nu mă deranjează că nu sunt primit aici. Chiar mă gândeam că Părintele Iustin vrea să înnoptez la el și că de asta nu am găsit loc la Grințieș. Și iată că așa și pare să fie. Cu aceste gânduri, birui ispitele care mă prinseseră în mrejele lor: că nu voi fi bine primit la mănăstire, așa că ar fi bine să înnoptez la vreo pensiune, că oamenii locului nu sunt așa de credincioși cum speram eu să fie nemțenii și tot așa. Pe undeva, mă apasă și gândul că nu mă ajută nimeni, că lucrarea mea nu are roade. ”Măcar cei de la Mănăstirea Paltin ar fi trebuit să știe ce fac…”, îmi tot spun, ”măcar ei…” Urc și cei câțiva kiloemtri pe care mi-ar fi plăcut să găsesc un sprijin și ajung cu bine la mănăstire. Aici grijile mele se spulberă: sunt destul de bine primit. Iar aproape de Miezul Nopții mai am o surpriză: vine în încăperea mea un călugăr de la Mănăstirea Sihăstria Rarăului. Dar e târziu și nu apucăm să vorbim. În plus, eu sunt încă prins de o anumită dezamăgire în privința călugărilor. M-aș bucura să fie toți înainte-văzători. M-a întărit în ispitele ultimelor zile vorba Părintelui Onisim, de la Moglănești, care mi-a spus că aceste ispite vor veni. 21. ULTIMA ZI/ Îl salut pe monahul de la Sihăstria Rarăului, pe care l-am trezit cu pregătirile mele, și plec. Vremea pare bunicică, dar mi se pregătește o surpriză. Cum încep să urc muntele, începe ploaia. Apoi ploaia se transformă în chiciură ca să ajungă, spre vârful muntelui, o ninsoare înviforată. Mi-au înghețat mâinile pe cruce într-atât încât nu mai pot scoate pliante din buzunarul fâșului. Sunt oprit de niște agenți de pază care treceau pe lângă mine într-o mașină și îi rog să-și ia singuri plainte din buzunarul meu. Mi-au înghețat și picioarele în bocanci. La coborâre, în primul sat, la primul magazin, îmi cumpăr pungi de zece bani, îmi schimb șosetele și îmi învelesc picioarele în aceste pungi. Așa mai merge. Nu știu unde voi lăsa crucea când voi ajunge la Târgu Neamț, iar gândul acesta mă frământă. Mă rog să facă Dumnezeu să găsesc pe cineva care să o primească. Trec de drumul Sihăstriei, apoi de Schitul Braniște – unde doi călugări se uită lung, de departe, după mine – și-ajung cam în dreptul Mănăstirii Neamțului, unde îmi iese în cale un om. Omul e paznic și îngrijitor la rezervația de zimbri și e foarte curios de ce fac. Îi explic. Îi spun și că n-am cui să-i dau crucea și se învoiește să o ia el. Locuiește la una din casele din spatele Bisericii din Humulești, chiar pe ulița pe care locuise marele povestitor Ion Creangă, care azi îi poartă numele. Mă va aștepta acolo, pentru că el va sta să prindă o ocazie. Îi mulțumesc Lui Dumnezeu pentru că a rânduit lucrurile atât de bine. La Humulești trec pe lângă postul de poliție, iar polițistul mă oprește. Dar sunt extrem de liniștit: pelerinajul meu s-a sfârșit. Cum nu are ce-mi face, polițistul, care a vorbit la telefon cu șefii lui despre mine, îmi dă drumul. Câteva mașini opresc în preajma mea, ca șoferii lor să mă întrebe ce e cu mine. Ar fi fost bine să fie așa tot drumul meu… Într-un târziu, ajung la Vasile, așa îl cheamă pe omul care primește crucea, și așezăm crucea sub un copac. În vreme ce mănânc în casa lui Vasile, ne mai și povestim unele și altele. Omul e credincios, iar băiatul lui, care lucrează împreună cu el, a făcut Seminarul Teologic. În timpul discuției, sfătos cum sunt, încerc să-i sugerez lui vasile ce să facă cu crucea – poate să o dea cuiva care face un schit etc, dar el mi-o taie scurt și cu multă dreptate: - Nu trebuie să plănuim nimic. Să vedem ce va rândui Dumnezeu să fie cu ea, la cine va vrea Dumnezeu să ajungă. Iată cum primesc, în câteva cuvinte, o veritabilă lecție de Credință. În aceeași seară, cu o succesiune de trei ocazii, ajung la Humor. Aici mă așteaptă o surpriză nu tocmai plăcută… Din pricina ploilor din ultimele zile și a acoperișului învechit, apa a început să se infiltreze prin tavan. Dar acum mă gândesc la altele… Ce să fac? Cum va fi viața mea de acum înainte? Spre ce să mă îndrept? La sfârșitul acestui pelerinaj mă încearcă sentimente contradictorii. A meritat? Reacția oamenilor a fost mai degrabă de indiferență… Mi-am mai și dat peste cap canonul de rugăciune, pentru că pe drum, cu binecuvântare de la duhovnic, nu am mai făcut metanii sau închinăciuni. Dar, dacă nu l-aș fi făcut, aș fi regretat toată viața. Așa, odată încheiat, mă rog să fie primit de Dumnezeu ca rugăciune pentru mine, pentru cei dragi mie, pentru toți cei din neamul meu și pentru țara noastră. Sunt câțiva oameni pentru care această cruce asupra României, această sabie înfiptă între solzii balaurului care a pus stăpânire pe inima Bucureștilor, e foarte importantă.

Marius Drăjan: O cruce asupra României – partea a patra

Urmare de aici. 12. CRUCEA TREBUIE ȚINUTĂ ÎN BISERICĂ?/ Luni dimineață plec spre Predeal. După ziua de pauză, urc cum nu se poate mai bine. Duminică am fost la liturghie la Săcele, la primul meu duhovnic. M-am bucurat să văd expus la pangar numărul din ”Lumea Monahilor” în care e interviul meu cu Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului. Văzându-mi barba, Părintele Laurențiu m-a întrebat dacă m-am pustnicit. Da… suntem în Ardeal, iar pe aici e ciudat ca un mirean să-și lase barba să crească în pace. Ajung la Predeal destul de repede și realizez iar că urcușurile nu sunt neapărat mi dificile decât drumul drept. Cele abrupte poate că sunt, dar cele line, pe serpentine, nu. Vreau să înnoptez la Mănăstirea Predeal, așa că mă opresc aici, deși aș mai putea merge, nefiind încă târziu. Vreau să mă opresc la Mănăstirea ”Sfântul Nicolae” din Predeal și pentru că aici am fost botezat. Ai mei erau cabanieri pe Cioplea sau pe Clăbucet (au fost la amândouă cabanele). Dar aici nu sunt deloc primit bine. Mi se spune mai întâi că nu au locuri de cazare – să mă duc la Mănăstirea Caraiman, de la Bușteni. Apoi, când vreau să las niște pliante în biserica nouă, o călugăriță le smulge de pe masa pe care le pusesem, plină de mânie, și izbucnește: - Pleci acum! Îți iei astea și pleci! De ce ne bagi crucea aia în nas?! Crezi că n-am mai văzut cruce?! Încerc să-i explic, calm, ce fac, dar o ține pe-a ei: - Crezi că noi nu știm că Hristos e Fiul Lui Dumnezeu?! Trebuie să ne spui tu?! Crucea trebuie să stea în biserică! Ai văzut tu vreun călugăr mergând ca tine, cu crucea-n spate? - Nu, dar ar trebui să meargă!, îi răspund, ferm. Aici pare să aibă o poticnire, o sticlire de luciditate: - Nu că nu ne-ar plăcea crucea, dar… Plec. Dezamăgit spre foarte dezamăgit. Și îmi aduc aminte de bucuria cumplit de prostească a duhovnicului de aici, Părintele Teofil, când îmi spunea că Părintele Gherontie, care ”scrie singur despre el”, nu mai e stareț la Mănăstirea Caraiman. O bucurie stranie, diavolească, care adăugată ochelarilor ”de fițe” pe care îi purta ar fi trebuit să mă facă să îl taxez în reportajul pe care l-am făcut pentru ”Lumina”. Nu am făcut-o, pentru că am zis să nu judec pe nimeni, mai ales de aici, unde am fost botezat. Dar acum, când văd roadele lucrării lui, îmi pare rău că am ascuns adevărul. Le trimit câtorva prieteni un SMS în care le povestesc întâmplarea și dezamăgirea mea față de acești călugări care ”vor să mergă cu jeep-ul, iar nu cu crucea”. Ajung la Mănăstirea Caraiman și nu sunt primit nici acolo. ”Nu au locuri de cazare pentru noaptea asta” îmi spune un om pe care a trebuit să-l sun pe mobil. Dar tare mi-e teamă că, dacă ar fi fost vreo comisie de la Patriarhie, sigur aveau. Plec mai departe. Voi dormi la Pensiunea Mihail de la Poiana Țapului. De parc-aș fi într-un loc fără mănăstiri. Și poate așa și e. Dar poate sunt eu neînțelegător… 13. LA FAMILIA ȘANDRU La Breaza mă așteaptă doamna Diana Șandru și familia ei. De fapt, doamna Șandru se informează din vreme asupra locului unde sunt și vine cu o mașină după mine, la Comarnic. Așa nu mai sunt nevoit să fac ocolul pe varianta care urcă în Breaza. Cei din familia care mă găzduiește mă vor lua din și mă vor aduce înapoi în același loc, la Comarnic. Casa familiei Șandru e la doi pași de poarta liceului pe care l-am absolvit – liceul militar ”Dimitrie Cantemir”. Tot la doi pași de poarta liceului locuiește și profesorul meu de română din liceu, Constantin Giurgincă. Îl vizitez și primesc un caiet de versuri pe care le scrisesem în liceu. Versuri rimate, dar cam moderniste pentru gusturile mele de acum. Totuși, foarte tradiționaliste în raport cu versurile care m-au făcut cunoscut. Către seară doamna Șandru îmi vorbește foarte frumos despre Părintele Adrian de la Mănăstirea Cornu. Discut câteva ceasuri cu ea și soțul ei. Sunt singurii mireni pe care nu-i cunoșteam dinainte care m-au invitat în casa lor în cursul pelerinajului meu… 14. COSTEL/ Dis-de-dimineață, vecinul familiei Șandru care m-a adus la Comarnic mă depune în locul de unde m-a luat. Vine cu noi și doamna Șandru, căreia îi mulțumesc pentru găzduire. Plec mai departe. Va fi o zi dificilă, pentruă că în ziua anterioară nu mi-am făcut ”baremul” și trebuie să ajung vineri la lansarea cărților mele, la Librăria Predania din București. Aș putea, poate, să ajung la zece-douăzeci de kilometri de București și de acolo să iau o ocazie, îmi zic. Oricum, până atunci mai sunt trei zile… În vreme ce mă frământ cu aceste gânduri, îndreptându-mă spre Halta Nistorești, de pe dealurile din partea stângă a șoselei coboară un om. Un om slăbuț, puțin de statură, cu chelie și cu o barbă tunsă scurt. E îmbrăcat cu o geacă relativ subțire, de culoare deschisă, și cu blugi, și poartă un rucsac de plastic în spate. Pare un muncitor oarecare, un tăietor de lemne care se îndreaptă spre Gara Nistorești ca să ia un tren către joagărul la care lucrează. Dar omul nu e îndreaptă către Gara Nistorești, ci către mine. Pe măsură ce îmi povestește ce e cu el sunt tot mai șocat. Îl cheamă Costel și e de prin părțile Bacăului. A lucrat în Anglia, ca instalator. Soția și copiii săi sunt acolo. Într-o zi, poate în urma unor necazuri pe care nu mi le povestește?, simte chemarea către Dumnezeu și își părăsește familia. De atunci trăiește pe unde apucă. Încerc să-l conving că nu trebuie să-și părăsească familia, ci să caute să-i aducă și pe soție și copii către Dumnezeu. Cel puțin așa mă raportez eu la ce mi s-a întâmplat mie. Caută să mă convingă de contrariul, cu argumente din Biblie. Dar pasajul pe care mi-l servește el trebuie citit altfel: ”Cine nu e gata să lase părinți, soție, copii pentru Mine, nu e vrednic de mine.” Așa cred că ar fi trebuit tradus și înțeles acel cuvânt al Domnului. ”A fi gata să lași pentru Dumnezeu”, nu înseamnă ”a lăsa pentru Dumnezeu”. Încercarea la care e supus patriarhul căruia i se cere să îl jertfească pe fiul său, dar care apoi nu e lăsat să facă asta, ne e cunoscută tuturor. Dar el o ține pe a lui. Acum trăiește într-o peșteră dde lângă Brașov. De fapt, acolo trăiește iernile. De primăvara până toamna merge prin țară, numai pe jos, vorbește cu oricine stă să-l asculte și predică în adunările sectarilor. Îl întreb dacă e sectant și îmi spune că nu. E botezat ortodox. Când trecem pe lângă o biserică îi cer să-și facă semnul crucii, iar el îl face, chiar foarte corect. Interesant… Îi spun că am stat și eu o noapte în pădure și îi povestesc peripeția mea de la Bilbor și neliniștea pricinuită de răgetul acelui urs. - Numai o noapte?!, îmi răspunde. Am dormit și în zăpadă. Dădeam zăpada la o parte, mă puneam acolo, mă înveleam în pătură și dormeam. A trecut ursul pe lângă mine! Are mereu la el o pătură, în rucsac. Și noaptea asta dormise în pădure, acolo, pe costișele Nistoreștilor. - În pădure e mai cald…, îmi spune. Dacă la prima vedere nu observ nimic ieșit din comun la el, ba chiar am tendința să nu îl cred, din pricina curăției hainelor sale, la o privire mai atentă observ că e foarte bronzat și că are o strânsură a dinților, dată probabil de frig, care certifică cele spuse de el. - Dar vă faceți foc în pădure?, îl întreb. - Nu. - Păi… v-ar prinde bine. De fapt, tot trupul lui, atins de răbufnirea înghețată a dimineții, despre care am mai vorbit, pare înțepenit, înfrigurat. Observ asta când se îndepărtează de mine, în tufișurile de pe malul Prahovei, probabil ca să-și facă nevoile. Când îmi iese în cale ne continuăm drumul și discuția. Suntem deja în dreptul Brezei. Îi spun tot ce am de spus despre sectari: cum interpretează Biblia după capul lor, rațional, dar acolo sunt taine, pilde, lucruri ascunse, care nu pot fi înțelese în acest fel. Cum au renunțat la descoperirile duhovnicești ale atâtor călugări care au fondat Tradiția Bisericii. (Așa au ajuns să renunțe la Cruce, despre care Sfântul Apostol Pavel spune, foarte clar, că pentru cei care se mântuiesc ea e simbol de biruință.) Și cum nu fac ascultare, deci se lasă pradă diavoleștii mândrii, autosuficienței. De fapt, cam astea par să fie și slăbiciunile lui Costel. Încerc să-i strecor și lui în minte ideea de a face ascultare. - Eu le demonstrez oamenilor cu care vorbesc prin propria mea viață ce înseamnă să lași totul pentru Hristos, îmi spune el la un moment dat. - Lucrarea dumneavoastră o să fie și mai puternică dacă luați binecuvântare, îi spun. Eu am binecuvântare pentru ce fac de la Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului și am mai primit câteva binecuvântări pe drum. Dumneavoastră puteți intra la Mănăstirea Cornu și puteți cere binecuvântare de la Părintele Adrian, starețul de acolo. Gazda mea din Breaza mi-a spus că e un Părinte foarte bun. Nu spune nici ”Da” nici ”Nu”, iar asta îmi dă curaj. Ar fi o mare victorie să-l întorc pe acest pe jumătate sectar în Biserică: - V-ați spovedit vreodată? Îmi dă de înțeles că nu. - Eu, când m-am spovedit prima dată, acum vreo patru ani, am simțit o crustă de mizerie desfăcându-se de pe mine, de pe sufletul meu. Nu imediat, ci la vreo jumătate de oră după spovedanie. - Și eu m-am întors la Dumnezeu tot acum patru ani, îmi răspunde. - Da, îi răspund. Dar aveți nevoie de confirmare că sunteți pe drumul cel bun. Vedeți, până și Apostolii au fost trimiși de cineva, de Domnul Hristos, la lucrarea lor. Avem nevoie de această confirmare, mai ales pentru o lucrare așa de importantă cum e propovăduirea. Pe căi mai ocolite, îmi dă de înțeles că l-a trimis Însuși Domnul Hristos. - Vi s-a arătat Domnul Hristos?, îl întreb. - Nu. Dar am simțit asta. Chemarea asta. Dar chemarea e una, iar binecuvântarea e alta. Caut să-l conving că nu are dreptate și că trebuie neapărat să se spovedească și să capete binecuvântare pentru ce face. - Nu putem să ne considerăm egalii Apostolilor, îi spun. Avem nevoie de niște supervizori. Asta sunt călugării bătrâni, care au stat mulți ani în mănăstire. Nici măcar Apostolii nu au umblat de capul lor. Dumneavoastră cum vă rugați? - Spun ”Tatăl nostru”. - Atât? - Da. - De câte ori pe zi? - O dată. Răspunsul lui mă pune pe gânduri serios. ”Pustnicul meu” spune ”Tatăl nostru” o singură dată pe zi… Ceva îmi spune că n-o să-mi asculte sfatul și n-o să se ducă la Părintele Adrian, iar acest gând mă necăjește. Nu-mi prea vine să îl am coleg de drum până la București, căci acolo merge și el, dar nici nu aș vrea să încalc porunca Iubirii Aproapelui, a doua ca importanță între poruncile Domnului. Într-un final mă hotărăsc: dacă nu vrea să meargă la Părintele Adrian, îl voi ruga să o apuce înainte, ca să pot să mă rog. Când apăruse el, tocmai îmi începusem rugăciunea. Așa că îmi încarc vorbele cu mai multe istorii personale care dovedesc binefacerile binecuvântării și, când ne apropiem de Cornu, îi zic: - Ei, îndată o să ne despărțim. Un pic mai încolo e drumul către Mănăstirea Cornu. - Eu nu mă duc acolo, îmi răspunde. Merg spre București. - Nu vreți să ascultați?!, îl întreb, destul de supărat. Puteați intra la Părintele să primiți o binecuvântare, iar apoi să mă ajungeți din urmă pe drum… Dacă nu vreți să mă ascultați și să lucrați cu binecuvântare, atunci o să vă rog să mergeți înainte, ca să pot să mă rog. - Acum?, mă întreabă el. - Da. Ne despărțim strângându-ne mâinile. Acum, privind înapoi, îmi pare rău că nu m-am gândit să mă duc împreună cu el la acea mănăstire. Poate așa ar fi venit. Totuși, nu cred că ar fi făcut-o. Era prea convins de importanța misiunii sale și oarecum reticent față de Ortodoxie. Când mă plângeam că la mănăstirile Predeal și Caraiman nu m-au primit, mi-a povestit că, imediat după întoarcerea în țară, a dormit o noapte la Mănăstirea Caraiman și a plătit bani pentru asta. Nu cred că îi plac mănăstirile noastre. Cel puțin, nu le cercetează. Rămăsese foarte surprins când i-am spus că multe mănăstiri te primesc să înnoptezi fără bani. De fapt, majoritatea ar trebui să facă asta. Dar or mai fi o majoritate? Nicio mănăstire din jurul Humorului nu primește! Nici Voronețul, nici Mănăstirea Humorului, nici Schitul Daniil Sihastrul. Chiar dacă au spații de locuit berechet… Știu, pentru că a trebuit să găzduiesc pe cineva, îndată după acest pelerinaj. Ce mănăstiri or mai fi și acelea?! Lipsa de iubire creștinească a multora dintre cei din mănăstirile ortodoxe le dă apă la moară sectarilor. Cumva, sectarii sunt expresia necredinței noastre… Mă stabilisem la Humor pentru aceste mănăstiri, dar dacă ele nu mai sunt mănăstiri nu știu dacă voi mai sta acolo… Bine că mai sunt în România și mănăstiri care își respectă menirea, locuri minunate în care simți prezența Duhului Sfânt și puterea rugăciunii călugărilor și locuri creștinești în care simți mângâierea iubirii aproapelui, izvorâtă din iubirea de Dumnezeu, Cel oglindit în aproapele nostru. Discuția cu Costel mi-a rămas în minte multă vreme. A durat doar vreo două ore, dar a fost deosebit de vie, foarte intensă. Îmi pare rău că nu l-am ajutat mai mult. Dar cum să o fi făcut, dacă el se considera trimis de Dumnezeu și nu se lăsa ajutat? Totuși, Costel avea o căldură a sentimentelor, o omenie pe care puțini așa-ziși călugări o au. Când ne-am despărțit, m-a privit du mult drag, deși îl cam repezisem, iar asta m-a determinat chiar să îi cer să se mai roage și pentru mine. Poate așa se va ruga și el un pic mai mult. 14. PLOIEȘTI – ȚIGĂNEȘTI/ Când mă despart de Costel, acesta mă întreabă dacă voi ajunge ”astăzi” până la Ploiești. Îi spun ”Da”, deși mă îndoiesc. Am senzația că mă voi opri la vreo zece kilometri de Ploiești, la vreo pensiune. Costel dispare repede din raza mea vizuală. Cu mâinile în buzunare și rucsăcelul lui ușor, nici nu-i de mirare. După ce îmi termin rugăciunile mă gândesc din nou la el. Săracul! Poate ar fi fost mai bine să mergem împreună, ca să doarmă și el în locuri încălzite. Încep să mă simt vinovat că i-am spus să meargă înainte, chiar dacă știu că pentru el să trăiască așa, pustnicește, e o alegere. O alegere venită, poate, dintr-o înțelegere trunchiată a Adevărului expus în Biblie. (Și îmi aduc aminte că m-a întrebat dacă am de gând să continui stilul acesta de viață și după ce îmi termin pelerinajul. Bineînțeles că nu…) Totuși, lucrarea lui Costel nu cred că poate fi ignorată. Cu totate îndoielile mele legate de puterea de a ajunge până la Ploiești, cum nu găsesc nicio pensiune înaintea orașului, sunt nevoit să merg până la motelul de la intrarea în Ploiești. Deși în fața recepției stau tolănite în fotolii niște țigănci cu alură de prostituate, și deși prețurile sunt pipărate (o sută de lei camera), mă hotărăsc să rămân. Am făcut iar patruzeci de kilometri… VA URMA.

Marius Drăjan: O cruce asupra României – partea a treia

Urmare de aici. Dar vă voi povesti despre Maica Stareță Ecaterina și Părintele Onisim și mai încolo, pentru că la ei aveam să mai petrec câteva nopți. Și cum aș putea scrie despre îngerii și binecuvântările sau afuriseniile locurilor? Amân și acest subiect pentru mai încolo. 6. JOSENI/ Am două zile avans, dar știu că pe una din ele o voi pierde chiar azi. Până la Mănăstirea Izvoru Mureșului sunt peste patruzeci și cinci de kilometri. Iar eu mi-am dat deja seama că e greu să fac mai mult de treizeci și cinci de kilometri pe zi. Dat fiind caracterul naționalist al pelerinajului meu, îmi făcusem socoteala să trec mai repede printre secui. Dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Mă decid să mă opresc la Biserica Ortodoxă din Joseni, să îmi las acolo Crucea, dacă îl voi găsi pe Părintele și el va accepta, și să mă duc să înnoptez la Mănăstirea Izvoru Mureșului, cu vreo ocazie, urmând ca a doua zi, sâmbătă, să mă întorc și să-mi duc și cruccea până la mănăstire. O femeie care se oprește să stea de vorbă cu mine caută să mă convingă să merg prin Gheorgheni, dar eu fac tot cum simt eu că trebuie. Nu voi intra în Gheorgheni și Brașov, două orașe în care am copilărit (mai mult în ultimul) pentru că ”nimeni nu e profet în țara lui” și pentru că aceste orașe nu m-au primit. În fine, ar fi multe de spus pe tema asta… În satul dinaintea Gheorghenilor o apuc către Joseni. Pe drum mă întâlnesc cu un biciclist pe care l-am tot văzut în drumul meu. A făcut și el vreo douăzeci de kilometri. Părintele de la Joseni, deși preot de mir, are nume de călugăr. Îl cheamă Pimen. Aflu a doua zi, de la soția lui, că așa face IPS Ioan cu preoții de mir din episcopia lui: la hirotonire le pune nume. Părintele Pimen îmi primește crucea cu drag. Apoi mă sfătuiește, ca să ajung mai repede, să caut o ocazie spre Gheorgheni. Găsesc această ocazie și aajung cu ea până la o benzinărie aflată în zona gării. Aștept în dreptul acestei benzinării o altă ocazie, care să mă scoată în drumul mare. Mai e un om care face autostopul. Suntem pe o stradă industrială pustie. Omul de la Joseni m-a dus până unde avea treabă. La un moment dat, mai sus de noi se oprește un microbuz Mercedes. Întorc capul în direcția opusă, de unde aștept să vină vreo ocazie. Deodată, tot din sus, apare lângă noi, ca din senin, pe strada pustie, o țigancă. Țiganca vine la noi și ne cere bani. Îi dau un leu. Aapoi o văd mergând în josul străzii. După alte câteva momente văd că microbuzul mai oprește o dată, în josul străzii. După care observ că țiganca a dispărut. Și atunci mă dumiresc! Țiganca cu pricina era plimbată cu microbuzul la cerșit! Dusă anume în zonele în care erau oameni. Probabil că mai erau și alții în microbuz, femei și copii, dar nu au considerat că e cazul să coboare toți pentru noi. Și îmi aduc aminte că nu o dată văzusem la Humor microbuze înțesate cu țigănci și țigănuși, oprite în fața magazinelor, la cumpărături. Cine știe câte orașe ”făcuseră” aceia… Din păcate, există și țigani foarte săraci, cumplit de săraci, care ar trebui ajutați. Dar cum să mai știi care au într-adevăr nevoie și care și-au făcut o meserie, iată cât de profesionistă!, din cerșit?… În cele din urmă, colegul meu de autostop cheamă un taxi și, cu acest taxi, ajung și eu la Gheorgheni, în locul unde se face autostopul pentru Miercurea Ciuc. Nu stau mult și apare o dacie bătrânică a unui român credincios. Anume pentru mine. 7. MĂNĂSTIREA IZVORU MUREȘULUI/ Șoferul cel credincios nu mi-a luat, firește, niciun ban. A intrat și el în mănăstire, ca să se închine, și a așteptat până mi-a adus o măicuță niște cărți pe care i le-am dăruit. Vi se pare puțin lucru? În lumea nebună de azi, cu goana ei furibundă, răbdarea lui mi se pare un gest deosebit… Măicuțele m-au găzduit cu mare drag. În urma unui schimb de scrisori pe care l-aam făcut cu Maica Stareță, erau la curent cu pelerinajul meu și erau încântate să mă primească. M-am împrietenit de îndată cu Maica Timoteea și Maica Ieroteea. Dar și Maica Stareță Miriam, deși bolnavă, mi-a arătat prețuirea ei, reproșându-mi totuși ceva din ce am spus în pliant despre arhierei. Trebuie spus totuși că este vorba de atitudinea mea față de anumiți arhierei, într-un context dat: tăcerea lor în fața amenințării actelor biometrice. Am scris în pliantul pe care îl împart pe drum că se pare că nu ne putem pune nădejdea în ei, pentru că se află sub influența masonilor. Și așa e… Oamenii sunt pe cale să-și piardă libertatea, cel mai mare dar făcut lor de Dumnezeu, iar ei nu scot un pâs! Nu degeaba îi decorează președinții, ca pe securiști… În pofida obiecției Maicii Miriam, care crede că și dacă ar fi în Biserică ceva rău nu ar trebui să vorbim despre asta, rămân pe aceeași poziție. Ce ar fi fost dacă cei din Biserica din vechime nu ar fi vorbit despre nicolaiți, arieni sau iconoclaști? Nu cumva li s-ar fi dat acelora voie să pună mâna pe Biserică? Dar disputa noastră nu o împiedică pe Maica Stareță să își manifeste din plin ospitalitatea. Voi fi găzduit aici pentru cinci nopți, astfel încât să plec după Bunavestire. Drumul pe care îl fac a doua zi, de doar douăzeci de kilometri, mi se pare o jucărie. Înainte de prânz sunt la mănăstire, cu tot cu crucea. Împreună ccu Maica Timoteea găsim un loc pentru cruce chiar în clădirea în care sunt găzduit – turnul de deasupra porții. Aș face și luni o bucată de drum către Miercurea Ciuc, dacă aș ști că găsesc o mașină care să mă aducă, cu tot cu cruce, înapoi la mănăstire, iar miercuri dimineață să mă ducă înapoi de unde m-a luat, dar nu găsesc așa ceva. Zilele de odihnă de la Izvoru Mureșului îmi prind cum nu se poate mai bine. Marți, de Bunavestire, e hramul bisericii ortodoxe din sat. Particip și eu la acest hram. Din păcate, mă cam smintesc de protopopul locului, venit și el, de la Gheorgheni, la hram. Mi se pare destul de evident că are o credință formală, din gură, fățarnică. Din păcate, citind editorialul Episcopului Ioan, autointitulat ”Episcopul Munților”, din publicația pe care o editează, mă încearcă același sentiment. O compunere școlărească de douăzeci-treizeci de pagini, brodată pe o metaforă frumoasă, dar insuficientă pentru a susține aceste douăzeci de pagini de calofilie. ”Omul este o floare a cerului”, spune, frumos, Episcopul Ioan. Și, în anumite condiții, care trebuiesc specificate, chiar așa e. Dar restul compunerii sale rămâne la nivelul literar al clasei a zecea. Dacă ar avea Duh Sfânt nu cred că ar scrie așa. Dar miercuri aveam să mă confrunt din plin cu duhul acestui arhiereu, pe cât de poet prefăcut, pe atât de lumesc. Sau, cel puțin, cu reflexia acestui duh în oamenii săi. Ceea ce e același lucru. Dar și pe protopopul cel sărac în Credință și mândru de la Gheorgheni îl văd tot ca pe o prelungire a unui episcop făcut din același material. 8. PRAFUL DE PE BOCANCI/ Miercuri dimineața, pe 26 Martie, plec spre Miercurea Ciuc, cu gândul că voi fi găzduit la Episcopie. Pe drum tot încerc să vorbesc cu cei e acolo. La început fără succes, apoi, după ce reușesc să prind Episcopia la telefon, zadarnic. Cel care răspunde la telefon îmi dă senzația nu doar că ”face ascultare” militărește, prostește, ci și că nu ar ajuta pe nimeni, nici cu un capăt de ață. Îl rog să îl sune pe Episcop, care e plecat, sau pe cineva din suita sa, și să-i spună povestea mea. Dar el nu vrea. Dar poate că nu am dreptate oprindu-mă atât asupra lipsei de Credință a celor de la Episcopie. Poate așa a vrut Dumnezeu să fie: să trec de Miercurea Ciuc și să ajung la Jigodin, unde am simțit, pe stradă, rugăciunea puternică sau binecuvântarea cuiva. Dar, în această zi de miercuri, înaintând către Miercurea Ciuc, nu îmi pot împiedica dezamăgirile legate de Episcopia de aici. Cel cu care am vorbit mi-a spus că Episcopul e la Covasna, unde are o echipă de muncitori. De la taică-miu aflu, peste câteva zile, că Episcopia Harghitei și a Covasnei a cumpărat, cu câteva milioane de euro, Hotelul Covasna. Probabil că se lucra la amenajarea lui. Sper că nu au de gând, totuși, să facă afaceri cu el. Deși… la cât de primitori sunt, se prea poate să fie chiar asta… După terminarea călătoriei, la Săcele, aveam să întâlnesc un preot de pe la Măgurele, care se ducea la tratament la Covasna, așa că mă gândesc că povestea cu hotelul poate fi, de fapt, o afacere a Patriarhiei, în sprijinul ”sărmanelor” fețe bisericești. Pe drum observ mașini cu țigani care îmi tot dau târcoale. Unele încetinesc, iar șoferii lor îmi aruncă întrebări pe ungurește. Alt șofer mă întreabă ”care-i treaba?” răsucindu-și mâna deschisă în jurul propriului ax. Dar nu-i răspund nici lui, deși înțeleg foarte bine nedumerirea acestora. ”Ce șmecherie a mai inventat și ăsta?”, se întreabă ei. Li se pare, deci, că am inventat o nouă metodă de cerșit, una superioară metodelor lor dezvoltate de-a lungul veacurilor. Sau cel puțin una la care ei nu se gândiseră. Cum sunt și oleacă bronzat, de la soarele zilelor de pelerinaj, se prea poate ca, de la distanță, să mă ia drept unul de-al lor. De asta câțiva dintre ei mi s-or fi adresat pe țigănește… Pe măsură ce mă apropiu de Miercurea Ciucului, drumul e tot mai greu. Știind că mă așteaptă treizeci și opt de kilometri de drum, am plecat cu noaptea în cap, la cinci dimineața. Aveam să fac, de fapt, vreo patruzeci și doi. La intrarea în Miercurea Ciuc, după câteva clipe rătăcitoare, găsesc o pensiune, dar femeia de acolo, văzându-mă poate oarecum nehotărât, îmi spune că mai găsesc o pensiune și dincolo de oraș, la Jigodin, la vreo patru kilometri depărtare. Mă decid să plec într-acolo. Involuntar, leg în mintea mea sfatul femeii de porunca dată de Mântuitorul nostru apostolilor – aceea de a ieși din orașele în care nu sunt primiți și de a-și scutura sandalele de nisip la ieșirea din acestea. Sigur că eu nu sunt un apostol, dar poate că are și pelerinajul meu rostul său. De binecuvântare și îndemn la rugăciune, dar și de încercare a inimilor unora și altora. Poate că și cine primește un pelerin în numele Domnului capătă răsplată de pelerin. Îmi propun, așadar, să mă duc la catedrala ortodoxă din centrul orașului și să încerc să obțin cazare la Episcopie prin cei de acolo, iar dacă nu obțin să mă duc la Jigodin, unde să-mi scutur praful de pe bocanci. Miercurea Ciuc e singurul oraș pe care l-am străbătut cum se cuvine, de la un capăt la celălalt, în plină zi, la o oră de vârf. Totuși, nu am stârnit reacții de felul celor din Vatra Dornei, deși liceenii se uitau tare curioși după mine. La catedrală îngrijitoarea nu mă ajută. Probabil că au primit ordin să nu dea mobilul episcopului nimănui. (Sau ”binecuvântare” cum zic ei, dar asta numai binecuvântare nu e…) Ce să le fac?… Praful de pe bocanci… Cum spuneam, ajuns la Jigodin simt o rugăciune puternică sau o mare binecuvântare poposindu-mi în inimă. Să fie încuviințarea acțiunii sau gândurilor mele? Sau trezirea inimii vânzătoarei de la care mă duc să cumpăr de-ale gurii și care mă văzuse trecând cu crucea? Nu găsesc pensiunea despre care mi se vorbise deschisă, dar aproape de ea, la șosea, e un motel destul de ieftin. Poposesc aici. 9. DE-A LUNGUL OLTULUI/ A doua zi pornesc spre Tușnad. Pe-aici nu mai e nicio mănăstire românească, dar la Tușnad-Băi voi găsi cu siguranță stațiuni. În pădurile de pe partea apuseană a Carpaților Orientali nu au intrat drujbele ca în părțile Moldovei. Brazii se înalță semeț în veșmintele lor de un verde închis, cu sclipiri argintii, foarte diferiți de molizii de dată recentă de pe cealaltă coastă a arcului nostru de piatră. La ieșirea din Tușnad-Sat, unde începe urcușul către Băile Tușnad, la câțiva pași de drum, stau trei țigani trântiți în iarbă. Unul dintre ei mă interpelează, ridicându-se într-o rână: - Unde o duci? - La Sfântu Gheorghe!, îi răspund. Ca să nu mă poticnesc în vreo bătălie inutilă, am decis să le spun celor de pe aici doar care e următoarea mea țintă de pe traseu, ca să nu fiu nevoit să le descriu proiectul întreg, care are un evident caracter naționalist. Altul, neștiind dacă să râdă de mine sau nu, strigă tare: - Da” în spate?! Nu răspund nimic. Asta cu ”Da” în spate?!” e din categoria ”Ce e aceea?!” – întrebare pusă de oameni care au impresia că eu sunt prost sau nebun și nu știu ce fac, așa că trebuie să-mi explice ei, care sunt deosebit de inteligenți. - Da” în spate?!, strigă țiganul și mai tare, de parcă n-aș fi auzit de prima dată. Ce să-i răspunzi? La Tușnad-Băi mă opresc la Hotelul Ana, unde primesc camera cu exact același număr ca la motelul de la Jigodin: 110. 10. SFÂNTU GHEORGHE/ Mi-am aranjat din vreme următoarea oprire. Ea va fi la Sfântu Gheorghe, la pensiunea la care stă regizoarea Ana Mărgineanu, fiica domnului regizor Nicolae Mărgineanu și a minunatei actrițe Maria Ploae. Îmi voi lăsa crucea la tânăra regizoare, venită din America să monteze un spectacol, iar apoi voi lua un microbuz până la Brașov, ca să înnoptez la casa părinților mei, la Tărlungeni. M-am învățat cu mersul. Știu când să mă odihnesc și în ce ritm să pășesc ca să nu obosesc prea tare. Totuși, când mă apropiu de Sfântu Gheorghe, de fapt, înainte de satul Olteni, se pornește un vânt puternic care mă învârte în toate direcțiile și mă obosește foarte tare. Însoțit de vântul ăsta, trec prin Olteni, cel mai dezolant sat pe care l-am întâlnit în drumul meu. Un sat de unguri reformați, fără nicio cruce. Nu mă miră că oamenii pe care îi întâlnesc aici se uită la mine cu ochi orbi. Biserici fără cruci, pietre de mormânt fără cruci… ”Doamne ferește!”, îmi spun când ies din satul acesta blestemat. Doamne ferește! Doamne ferește! Și pun chiar și vântul hain care se oprește când ies din sat pe seama acestui loc, poate încă bântuit, neîncreștinat… Cu vreo cinci kilometri înainte de Sfântu Gheorghe mă așteaptă un reporter. Singurul pe care aveam să-l întâlnesc în drumul meu. Deși lucrează pentru presa de limba maghiară, cum aveam să aflu pe parcursul discuției, mă decid să-i spun tot adevărul. Până la urmă, sunt ca și ieșit dintre satele de secui. Omul devine repede captivat de povestea mea. Îi place ”nebunia” ei și mă pune chiar să-i repet câteva fraze, ca să le înregistreze. - Inițial, crucea mea ar fi trebuit să aibă aproape o mie de kilometri, cinci sute șaizeci pe patru sute cincizeci, dar mă gândesc să mai scurtez din al doilea braț și să o fac de cinci sute pe două sute, îi repet reporterului, căruia îi place la teribil această dezvăluire matematică. Dar e adevărat. Sunt pe cale să pierd o zi, adică să intru în criză de timp, așa că mă gândesc să merg în jos doar până la București, iar nu până la Giurgiu, cum plănuisem inițial, iar al doilea braț să îl scurtez chiar mai mult de atât, în locul distanței de la Cluj la Iași, să parcurg distanța dintre Târgu Mureș și Târgu Neamț. Când îmi făcusem planul inițial mă gândeam că voi face patruzeci și cinci de kilometri pe zi, adică vreo patru kilometri și jumătate pe oră, mai ales pe al doilea braț, când, cel puțin teoretic, voi fi dobândit experiență. Dar lucrurile nu stau chiar așa. Pot să fac peste patruzeci de kilometri pe zi, dar e absolut epuizant. Așa, trebuie să merg de dimineața până seara, pentru că nu fac decât trei kilometri și jumătate pe oră, iar după treizeci și cinci de kilometri sunt foarte obosit. Și, cum m-au mai descurajat și unii oameni, poate bine intenționați… Ideea de a mai tăia din cruce prinde puteri tot mai mari în mintea mea. Când ne despărțim, reporterul îmi spune că jurnalistele de la presa de limba română din Sfântu Gheorghe sunt la o conferință de presă, dar, dacă vreau, le trimite la mine. Nu îi răspund nimic. Să fie cum vrea Dumnezeu. Iar apoi mă rog să îmi mai iasă jurnaliști în cale doar dacă pot scrie ceva bun, folositor oamenilor. Îi spusesem și acestui jurnalist, care a mers alături de mine vreun kilometru: - Puteți să participați la lucrarea mea, să lucrați alături de mine. Dar el mi-a răspuns că nu e prea bisericos. Poate îl ajută Domnul să se trezească. Dacă m-ar căuta jurnaliști care să participe la lucrarea mea, ar fi o plăcere să-i întâlnesc. Dacă nu… mai bine lipsă. Mă întâlnesc cu Ana chiar în fața teatrului Andrei Mureșanu, unde se joacă piesa ei ”Sfântul din Sfântu Gheorghe”. Cred că, dincolo de ce ar putea conține, titlul piesei vădește chemarea spre Biserică și rugăciune atât a ei, cât și a autorului, Ștefan Peca. Ana Mărgineanu a venit tocmai din Statele Unite ca să monteze această piesă, prilej pentru o discuție asupra Ortodoxiei. Fetița ei mă privește cu curiozitate. Ajunși la pensiunea la care stau, îi cerem voie patroanei să lăsăm crucea acolo, apoi mă joc două minute cu fetița, apoi plec spre Tărlungeni. 11. ACASĂ/ Părinții mei vor pleca în dimineața zilei următoare, sâmbătă, la București, ca să o viziteze pe fetița mea, Zvera-Maria. Totuși, dis-de-dimineață, taică-miu mă repede până la Sfântu Gheorghe. El nu știe pentru ce. Voi ajunge acasă înainte de a se întoarce ei și voi ascunde crucea în podul garajului. M-am rugat ca Dumnezeu să facă în așa fel încât să nu mai fiu nevoit să le dau explicații – sau să mă poticnesc în percepția și ideile lor – și iată că Domnul a ascultat rugăciunea mea. După ce intru în Județul Brașov sunt tot mai mulți oameni care mă întreabă ”Cine a murit?”. Aceeași întrebare poate fi citită și în ochii unora care nu zic nimic. Probabil că pe-aici nu e ceva neobișnuit să ducă cineva o cruce în spate… Trec pe la Prejmer, iar apoi, destul de căznit, mă îndrept spre Cărpiniș. Tocmai când apuc drumul spre Cărpiniș mă întâlnesc cu doi tineri pe biciclete. Unul dintre ei zice: ”Uite-L și pe Gizăs!” Săracii copii! E o presiune așa de mare a mass-mediei înstrăinate și a lumii în care trăim încât adolescenții nu mai folosesc cuvântul românesc nici măcar pentru Mântuitorul nostru… La Cărpiniș am marea șansă că locuințele sunt atât de departe de șosea încât nu mă remarcă nimeni în mod deosebit. (Dar m-am și rugat să trec neobservat pe aici.) Apuc drumul spre Săcele, iar apoi intru pe drumeagul pe care e casa noastră. Sunt salvat! Urc crucea în podul garajului și mă întind oleacă în pat. Luni voi pleca dis-de-dimineață, așa că părinții mei nu vor observa nimic. Iar după noi mai sunt doar două case. VA URMA.

Marius Ianuș: O cruce asupra României – partea a doua

(Notă: puteți comanda cărțile lui Marius Ianuș aici). Urmare de la yanush.wordpress.com. Când află de unde vin și până unde vreau să merg oamenii Călimanilor încep să mă privească mai cu lumină. Dar trec repede prin valea lor și, încă dimineață fiind, încep să urc către Bilbor. Un urcuș zdravăn. Ajuns în vârful muntelui, aflu despre ce e vorba: sunt pe Șaua Aluniș, la altitudinea de 1277 metri. Un om din Bilbor a pus aici o frumoasă cruce, împodobită și cu un steag al României, iar eu îmi sprijin crucea de crucea lui. Micile mele golgote sunt nimic față de patimile Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Biblorul e, sau era atunci?, plin de bălți. Lângă aceste bălți tronează inscripții care vorbesc despre zone de control al purității apei. Le privesc cu neîncredere. Bălțile astea să fie apa aceea pură? Bilborenii sunt tare curioși. Unul mă invită să pun crucea în căruță. Alții caută să mă tragă de limbă în privința destinaației mele și a locului de unde vin. Unora le spun întregul adevăr, altora nu. După cum simt. Am o oarecare reținere și pentru faptul că am intrat în Ardeal și nu știu cum se vor raporta la mine oamenii de aici. Aproape de ieșirea din sat întâlnesc o familie minunată. Vasile, Lucreția și copiii lor îmi ies în cale, vădit emoționați. Femeia are lacrimi în ochi. - Cu ce să te ajutăm?, mă întreabă ea. - Cu nimic, îi răspund, neînțelegător. (Neînțelegător, pentru că acum știu că Dumnezeu mi-i scosese în cale ca să am unde să poposesc peste noapte…) Cu puțin înainte de casa lor mă oprisem la prima pensiune din sat. Era trecut deja de ora 15 și îmi căutam un loc de înnoptat. Nu se trecuse încă la ora de vară. La acea pensiune nu găsisem pe nimeni. Ar fi trebuit să aștept, cine știe câtă vreme, un băiat care lucra peste drum de această pensiune. Și cine știe dacă avea cheile ei și dacă m-ar fi primit? Așa că m-am decis să urc către a doua pensiune, aflată la câteva sute de metri mai sus. Între cele două pensiuni, iată-mă în mijlocul drumului, cu minunata casă a lui Vasile și a Lucreției împrejurul meu. - Puteți să mă ajutați dacă vă rugați pentru mine, le mai spun. Stați să vă dau niște cărticele ale mele. Lucreția mă roagă să mă rog și eu pentru ei. Pentru ei doi, pentru copiii lor și mai ales pentru Maria, fetița lor bolnăvioară. Îi rog și eu pe toți cei care citesc aceste rânduri să spună o mică rugăciune pentru Vasile, Lucreția, Maria și toți ai lor. Și pentru Marius și toți cei dragi lui. Plec mai departe, minunându-mă de Credința Lucreției. Poate cea mai credincioasă persoană pe care am întâlnit-o în pelerinajul meu. La pensiunea din capul satului găsesc doar un băiat care are grijă de gospodărie. El îmi dă numărul de mobil al stăpânului, care e plecat. Stăpânul îmi spune că el e la Cluj, dar mă va pune în legătură cu fiul său, care trebuie să fie în sat. Băiatul stăpânului vine, dar îmi dă un rîspuns neașteptat: nu va fi acasă în această noapte, iar, cum părinții lui vor înnopta la Cluj, nu mă poate primi. Nu știu ce să fac. M-ar fi bucurat să aibă un strop de încredere în mine, măcar datorită înfățișării mele ortodoxe și crucii mele, și să mă primească. Îl sun pe omul plecat la Cluj și îi spun aceasta, dar nu se întâmplă nimic. Nu mă întorc la cealaltă pensiune, pentru că mă tem să nu obțin același rezultat. Nici pe Lucreția și pe cei din casa ei nu vreau să îi deranjez. Aveau mai mulți copii. Știu că nici în satul următor, care e destul de departe, nu sunt pensiuni. Dar îmi aduc aminte de dezamăgirea vădită a lui Costică atunci când i-am spus că înnoptez și pe la pensiuni. El se aștepta să dorm prin căpițe de fân, ca Peter Hurley, irlandezul care a făcut un pelerinaj asemănător. - Ei, bine…, îmi zic, în noaptea asta n-o să-l mai dezamăgesc… Și mă hotărăsc să dorm în pădure. Trebuia să fac și asta într-o zi.

5. AMINTIRI DIN WINETOO. Zis și făcut. După ce urc versantul de la ieșire din Bilbor și intru suficient de adânc în pădure, mă opresc în apropierea unei cabane care pare să servească drept adăpost pentru tăietorii de lemne. Îmi caut lemne și pietre, îmi aleg un loc între copaci și îmi amenajez cercul în care voi face foc. Îl împrejmuiesc cu pietre și smulg ierburile din jurul lui. Apoi, încep să clădesc înăuntrul lui un mănunchi de lemne, format mai întâi din vreascuri, apoi din lemne mai groase. Focul se aprinde repede. După lăsarea nopții, mă năpădesc amintiri din romanul Winetoo. Povestitorul, Old Shaterhand, e uimit de primul foc pe care îl face Winetoo în compania lui. ”Parcă înțelegându-mi uimirea”, ne spune, cu aproximație, Old Shaterhand, ”incașul îmi explică: Lemne groase nu bun, lemne subțiri – bun.” Așadar, Winetoo strânsese lemne de felul majorității celor strânse de mine. Vreascuri destul de subțiri ca să le pot rupe cu mâna. Cam așa descrie și Karl May, autorul romanului, vreascurile strânse de indian: ”de grosimea degetului mare”. Iar deducțiile povestitorului ne descoperă rațiunea acestui fapt. Winetoo alimentează focul doar când e pe cale să se stingă, cu câte un braț de vreascuri, așa încât focul constă doar într-o mică pălălaie, într-o flacără minusculă și într-un fir subțire de fum. Suficient de mare încât să țină fiarele sălbatice, ai căror ochi sticloși se întrezăresc în desișul pădurii, care simt căldura stranie care izvorăște din foc, la oarecare distanță, dar suficient de mic încât să treacă neobservat de către posibilii vrăjmași, indienii navajo, cei răzbunători, care bântuiau prin părțile acelea. Pe aici or fi animale sălbatice? Tot din romanul amintit țin minte cum eroii poveștii se poziționaseră strategic, pe partea dinspre care bătea vântul spre foc. Eu, din rațiuni și mai strategice, stau o vreme în partea opusă a focului, cu spatele lipit de o râpă de pământ care îmi oferă o oarecare protecție. Fâșul mi se umple uneori de scântei. Îmi dau seama curând că aș fi făcut bine să adun mai multe lemne, și lemne mai groase. Dar mai găsesc câte ceva prin jur. După o vreme, în faptul nopții, circulația auto se intensifică neașteptat de mult pe drumul din pădurea în care înnoptez. Suspect de mult. - Să vezi că ăștia mă caută pe mine, îmi spun. Dar care ”ăștia”? Nu ies din ascunziș. Probabil că au identificat zona în care sunt, după telefonul mobil, dar nu le dă mâna să umble prin pădure după mine… După vreo oră de vânzolelală auto, lucrurile se potolesc. Dar tot nu reușesc să adorm. Pun lemne pe foc, până către dimineață. Iar când se apropie dimineața, printre lătrăturile câinilor de la stâna de la intrarea în Bilbor răsună un urlet zguduitor, de urs înnebunit. De fapt, în prima fază mi se părut răgetul unui leu… La puțină vreme după asta se luminează. Mai devreme decât de obicei, pentru că e abia ora patru, dar mă hotărăsc să profit de această lumină și să plec. După ce mă ridic, văd de la ce vine lumina: de la lună. A răsărit o lună mare, strălucitoare, aproape de deplinătatea ei. După ce arunc niște apă în jar, pornesc la drum. În această dimineață aveam să fac o descoperire interesantă: nu ultimele ceasuri ale nopții sunt cele mai friguroase, ci primele ceasuri ale dimineții. În fapt, vremea se încălzește ușor înaintea și în timpul răsăritului, dar apoi peste lume se lasă o răbufnire înghețată. Ca și cum, la vederea soarelui, din pământ ar răbufni tot gerul nopții. Aceste ceasuri de ger mă prind nu departe de europeanul care merge de la Târgu Neamț la Toplița. Cu tot cu mănuși, unghiile de la mâini îmi sunt înghețate și mă dor înfiorător de tare. Mi le ung cu mir din flaconul primit de la Maica Nectaria, iar durerea îmi trece pe loc. Ca în povești. Mare putere are Sfântul Nectarie! Șoferii autobuzelor școlare mă privesc cu mare curiozitate. Dar cam tuturor celor care mă văd de mai multe ori pe zi le cam stârnesc curiozitatea. Din păcate, pe această porțiune de drum nu sunt prea vorbăreț. Poate din pricina nopții nedormite în pădure. Găsesc și motelul la care aș fi putut să mă opresc noaptea trecută. La Bilbor mi se spusese că e la intrare în Toplița, iar Toplița e la 24 de kilometri. Dar motelul era la doar vreo doisprezece kilometri de unde am înnoptat eu. Aș fi ajuns pe la ora opt. Dar nu e vreme de regrete. La intrare în Toplița, de fapt la fosta intrare în satul Vale, înglobat de curând în toplița, în urmaa unei extinderi a acestei localități, tocmai unde e un Mausoleu care adăpostește osemintele a 771 de soldați români căzuți în al doilea război mondial, sunt oprit de une chipaj de poliție. Mi se cere să mă legitimez, apoi sunt întrebat asupra traseului meu, iar mai apoi mi se cere să spun, pe șleau, unde am fost în noaptea precedentă. Asta era! Îmi devine acum clar că agitația de pe șosea n- fost întâmplătoare… Îi spun lui Dumitru și subordonaților săi că n-am găsit nicio pensiune deschisă și mi-am făcut un foc lângă un adăpost de la marginea drumului. Lucru în parte adevărat, pentru că la vreo sută de metri de locul în care înnoptasem era și un astfel de adăpost. După ce polițiștii mă lasă în pace, mă opresc și jandarmii. Și ei mă întreabă aceleași lucruri: cine sunt, de unde vin, încotro mă duc și, desigur, unde am fost peste noapte. Îmi primesc actul de identitate și merg mai departe, oarecum surprins că atât polițiștii, cât, mai ales, jandarmii, s-au dovedit oameni de treabă. Toplița, după extindere, e tare lungă. Un fel de București încă neconstruit. Cu chiu cu vai, ajung în centru și de acolo cobor un kilometru sau doi, până la Mănăstirea Sfântul Ilie. Deși inima mă împinge cumva în partea cealaltă, la Mănăstirea Moglănești, care mai e și în drumul meu, mă decid să fac această abatere din drum pentru că la ”Sfântul Ilie” am trimis câteva pachete cu cărticele și pentru că e mănăstire de călugări. Dar acolo trăiesc o mare deziluzie. Călugării mă trimit de la unul la altul și par foarte puțin încântați că am nimerit pe capul lor, foarte suspicioși. Părintele Emilian, cel căruia i-am trimis pachetele, e de negăsit, deși e acolo. În curte tronează un bust al Patriarhului Miron Cristea. Mă uit la el cu nehotărâre. Ar trebui acum, ca să mă cazez, să-l mai caut și pe un anume Părinte Miron. Asta după ce fratele de la pangar caută să mă ironizeze / maimuțărească / încerce întorcându-mi în nas, oarecum sarcastic, o întorsătură retorică a mea, foarte politicoasă. Dar eu, după atâtea ore de mers cu crucea în spate și după noaptea petrecută în pădure, n-am niciun chef de figurile și capcanele lor. Îmi iau crucea și plec, întristat că am găsit asemenea stare de lucruri în această zice-se mănăstire. Voi face trei-patru kilometri în plus, dar așa e mai bine. Pe drum mă întâlnesc iar cu mașina de poliție care mă oprise la intrare în oraș. Le explic că mă duc la Moglănești. Ei par convinși că la ”Sfântul Ilie” nu m-au primit, deși eu nu le spun și nu îi las să înțeleagă asta. Poate cunosc și ei așezământul și obiceiurile lui… Din partea din spate a mașinii poliției, prevăzută cu geamuri fumurii, mă privește o figură tăioasă, de individ cu grad mare, căpătat prin căprărie. Îi întorc privirea cu mult calm. Nu știe el cu câți ”duri” ca el am avut eu de-a face în liceul militar. Plec mai departe. Ajung la Mănăstirea Moglănești, unde sunt primit foarte bine. Ce diferență față de cealaltă mănăstire toplițeană! Măicuțele profită de faptul că au muncitori care lucrează la înălțarea noii biserici a mănăstirii și mă cazează și pe mine. Iar Părintele Onisim, duhovnicul mănăstirii, mă spovedește și împărtășește a doua zi, la ora cinci dimineața, chiar înainte să plec. Aici îl voi cunoaște și pe Ion, un om de la Deda, fost ceferist, care avea să mă întâmpine și în satul lui, pe al doilea braț al crucii mele. Cu altă inimă pleci de la o mănăstire unde ești primit și încurajat! Dar vă voi povesti despre Maica Stareță Ecaterina și Părintele Onisim și mai încolo, pentru că la ei aveam să mai petrec câteva nopți. VA URMA

Marius Ianuș: O CRUCE ASUPRA ROMÂNIEI – prima parte

Relatarea călătoriei mele este destul de lungă. Nu văd unde aș putea-o publica în presă. Mi s-a cerut să fac un rezumat al ei, dar îmi vine greu să mai tai dintr-o relatare și așa destul de concisă. Voi publica deci relatarea, în câteva episoade, pe blog. În acest prim episod am înglobat și articolașul numit ”Date tehnice”, deja apărut pe blog. Hristos a înviat! Gândul de a scrie o cruce pe pământul României, cu crucea în spate, nu mi-a venit azi sau ieri. Acum vreo trei ani am prezentat proiectul pe blogul meu. Dar pe atunci nu eram încă pregătit să pornesc în acest pelerinaj. Aveam multe neliniști și l-am întrebat pe Părintele Savatie Baștovoi ce să fac. Mi-a spus că dacă renunț la gândul acestui pelerinaj, voi avea liniște. Am renunțat și am avut liniște, după cuvântul Părintelui. Dar mai apoi, după trei ani, după ce mă mai întărisem prin rugăciune, am început să mă întreb de ce am avut pace când am abandonat acest plan. Înțelegând acum nespusele din cuvântul Părintelui Savatie, m-am hotărât, fie ce-o fi, să plec la drum. ”Ridică ispitele și nimeni nu se mai mântuiește”, spune un Avă din Patericul Egiptean. Iar un altul, în aceeași carte, se roagă Lui Dumnezeu să scape de ispitele și neliniștile sale, de ”război”-ul său, cum se spune acolo, Dumnezeu îl scapă, dar mai apoi, urmând sfatul unui Părinte mai înduhovnicit decât el, îi cere Lui Dumnezeu să-i dea înapoi ”războiul”, fără de care nu poate spori. DATE ”TEHNICE”/ Dimensiunile Crucii: lungime – 307 cm, lățime – 170 cm (a fost măsurată exact la București), lățimea scândurii – aproximativ 17 cm (la ochi). grosimea scândurilor – doi-trei centimetri (la fel). Scânduri din lemn de brad sau molid. Durata Pelerinajului: 17 Martie – 16 Aprilie 2014. Nu am mers Duminica și în Sărbători. Au fost și trei opriri în celelalte zile – am stat luni 24 Martie la Mănăstirea Izvoru Mureșului, din oboseală și o anume nedumerire. 11 Am stat sâmbătă 5 Aprilie la București, pentru că pe 4 a fost ziua fetiței mele, pe care am văzut-o pe 5, și o lansare de carte a mea. Am stat vineri Aprilie și sâmbătă 12 Aprilie la Mănăstirea Moglănești (Toplița), și la îndemnul Părintelui Onisim, așteptând să mai treacă ploaia. Vremea: pe primul braț al Crucii mele ploile m-au ocolit, în chip minunat. Pur și simplu ploua (și ningea – la Moldova-Sulița) noaptea și în Sărbători. Pe al doilea braț, și mai ales în ultimele patru zile de mers, am avut ploi zdravene, ba chiar și ninsoare. Poate unde am scurtat acest braț al Crucii (pe care îl plănuiam inițial ca fiind de la Cluj la Iași). Dar Părintele Onisim m-a avertizat că spre finalul drumului or să-mi vină și ceva încercări. Traseul: Moldova-Sulița – Pojorâta – Vatra Dornei – Păltiniș – Bilbor – Toplița – Tușnad – Sfântu Gheorghe – Prejmer – Săcele – Breaza – București (Piața Aviatorilor) – cu autobuzul la Târgu Mureș – Târgu Mureș (Cartierul Mureșeni) – Reghin – Toplița – Petru Vodă – Humulești. (Nu am intrat în Gheorgheni și în Brașov, din motive personale, dar și dintr-un Cuvânt al Domnului, dar în mod cert binecuvântarea pelerinajului meu a atins și aceste orașe.) Peste 700 de kilometri. Susținători: cel mai mare susținător al meu a fost domnul regizor Nicolae Mărgineanu, căruia îi doresc o mare binecuvântare a Măicuții Domnului, asupra vieții lui și asupra vieților celor dragi lui. M-au mai sprijinit și încurajat de-a lungul pelerinajului meu și înainte de începerea lui, în ordinea în care i-am întâlnit: Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului, Mama (Flor)Ica de la Pașcani, Părintele Zosima, de la Mănăstirea Moldova-Sulița, Costică de la Marginea, Părintele Ovidiu (preot acum, înaintea hirotonirii atunci) de la Dărmănești, Maica Nectaria de la Mănăstirea Păltiniș, Dumitru de la Glodu, Lucreția, Vasile și Maria de la Bilbor, Mariana, Ilie și Valeria de la Toplița și Gheorgheni, Maica Miriam și obștea Mănăstirii Izvorul Mureșului, Diana Șandru și familia ei de la Breaza, Profesorul Constantin ”Monșer” Giurgincă, de la Breaza, Costel, pustnicul necanonic, Părintele Constantin de la Bărcănești, Maica Iustina/Ieronima de la Mănăstirea Țigănești (și întreaga obște a acestei preafrumoase mănăstiri), călugărul care nu mi-a spus numele de la Otopeni, Ciprian Voicilă, Daniela Șontică și Daniel Focșa, lansatorii mei de la București, Librăria Predania, din același oraș, Iulian Boldea, Dumitru și Amalia Buda de la Târgu Mureș, Ion de la Deda, Părintele Onisim, Maica Ecaterina și întreaga obște de la Moglănești, omul care nu mi-a spus numele său de la benzinăria din Tulgheș (o fi Emilian, cel care caută informații despre mine pe internet?), Gabriela și copiii ei, Ana și copiii ei, Cosmina-Maria, Alina-Maria, Cornel, Maica Justina și obștea Mănăstirii Paltin, Iarina-Maria, David-George și părinții lor, Dumitru, nu mai știu de unde, Vasile de la Humulești, cu toți ai săi și obștea Mănăstirii Acoperământul Maicii Domnului de la Vatra Dornei (pe care am uitat, eu știu de ce, să o trec la rândul ei). Fără aceștia pelerinajul meu ar fi fost mult, mult mai greu. Le mulțumesc și Fratelui Vasile, Sorei Simona, Fratelui Ciprian și Fratelui Gabriel, care au postat trimiteri la pelerinajul meu sau la lansarea cărților mele pe blogurile lor. 1. UN ÎNCEPUT ”EROIC”/ Prima zi. Cobor pe valea râului Moldova, de la Moldova-Sulița către Pojorâta. Am plecat de la Moldova-Sulița din trei motive: pentru că aici e o mănăstire unde, mulțumită Părintelui Stareț Zosima, am putut să înnoptez; pentru că la Izvoarele Sucevei, prima localitate de la granița cu Ucraina, de unde plănuisem inițial să plec, nu e asfalt, iar drumul satului, plin de gropi, era cotropit de mâl; pentru că preotul de la Izvoarele Sucevei nu m-a sunat ca să-și manifeste dorința expresă de a pleca de la el, cum i-am cerut prin soția sa. Plec, deci, de la izvoarele Moldovei. Așadar, însoțit de rugăciunile și binecuvântarea Părintelui Zosima, pornesc la vale, cu crucea în spate. Îmi dau repede seama care îs categoriile de oameni cele mai periculoase: sectarii și bețivii. Zona Brezei Bucovinei e plină de sectari. Chiar la intrarea dinspre Nord a comunei tronează o semeață ”Casă de rugăciune pentru toate popoarele”. Edificiul îmi aduce aminte de țâfna cu care îmi strigase în nas un preot al locului (de la Breaza? De la Botuș?) că n-am binecuvântare arhierească pentru pelerinajul meu. Îl abordasem cu oarecare încredere, pricinuită de barba sa mare care îi dădea o înfățișare ortodoxă. Dar una e înfățișarea și alta sufletul omului. Cu astfel de preoți, dependenți de aprobări arhierești (pentru că acestea nu sunt binecuvântări, haideți să fim serioși), nu e de mirare că viața duhovnicească a văii acesteia se scufundă în mâlul sectarilor. Mai rău decât Izvoarele Sucevei în mâlul sfârșitului de iarnă… Ziua în care am plecat a fost chiar o amintire a iernii. A nins toată noaptea, cum am putut admira pe geamul chiliei pe care mi-a pus-o la dispoziție Starețul Zosima, un Părinte deosebit, iar de dimineață se așezase deasupra pământului o pătură de zăpadă de patru degete. Am plecat la șase dimineața, iar peste un ceas, un ceas și ceva, a ieșit soarele – un soare frumos, sănătos, încălzind această ultimă zi a iernii parcă anume pentru mine. Dar nu știam pe atunci că mă așteaptă, nu departe, în pădurile de la Bilbor, și o ultimă noapte a iernii. Și nu știam nici de ninsoarea geroasă care mă aștepta pe muntele dintre Petru Vodă și Pipirig. Dintr-o crâșmă iese un bețiv care începe să urle: - Măăă!!! Cine ți-a dat, mă, ție canonul ăsta?! Ce canon e ăsta, mă, să porți crucea-n spate?!!! Îmi vine să-l întreb și eu cine i-a dat lui canon să stea în Postul Mare în crâșmă, dar nu o mai fac. M-am învățat deja cu astfel de întâmpinări chiorâșe. - Mă, pe tine rău te-o blestemat careva!, îmi strigă altul, din pragul altei crâșme… Când ajung către Pojorâta încep să simt greutatea drumului. Dar mai greu e, parcă, să îi vorbesc unui sectar foarte înverșunat, care se năpustește asupra mea. - Stai, mă, că vin eu la tine! țipă sectarul din grădina unde muncește, căutând să mă sperie. Dar e mic și lipsit de vlagă, așa că înverșunarea sa nu are suport fizic. Ce crezi tu că faci?, zice. Cine ți-a zis ție că așa trebuie purtată crucea? - Sunteți sectar? Adventist?, îl întreb. - Nu. - Da` ce sunteți? - Sunt de la Oastea Domnului, îmi zice, dar e evident că minte. Sau poate că au și sectarii vreo organizație numită așa… - Să știi că noi, românii, suntem ortodocși. Așa suntem de când ne-am creștinat. - Nu e adevărat!, îmi strigă. Nu îl mai bagă în seamă. Nu prea avem ce ne spune. E clar că o va ține pe a lui până la nebunie. - De ce duci, mă, asta?!, se răstește iar la mine. O femeie care locuiește peste drum de grădina în care lucra sectarul îmi iese în cale și îmi întinde niște bani. Nu primesc banii, dar mă opresc să îi spun că mă bucur că e credincioasă. - Din păcate, vecinul dumneavoastră nu e la fel, îi spun, arătând cu capul spre pișpiriul care se ține după mine învârtindu-se furios. Cred că e adventist, nu? Sau ce neam de sectar o mai fi și ăsta?, continui, privindu-l opac, ca pe un lipsit de înțelegere ce e. Apoi merg mai departe. Sectarul se ține după mine câțiva metri, călcând cu pași foarte apăsați. Mă maimuțărește? Vrea să mă sperie? Caută se desprindă mesajul lipit pe Crucea mea – ”Domnul Hristos și-a dat viața pentru noi!”? Mă întorc brusc către el și o tulește ca din pușcă. Merg mai departe. După ce ies din drumul european care leagă Suceava de Vatra Dornei, caut o pensiune la care să înnoptez. În planul inițial îmi trecusem doar vreo douăzeci de kilometri în prima zi, pentru acomodare, până la Botuș, dar iată că făcusem deja treizeci și doi. De fapt, treizeci și patru, pentru că la Moldova-Sulița am plecat mai dinspre capul satului, căutând să prin în binecuvântarea pelerinajului meu și Izvoarele Sucevei. Nu îmi iese în cale nicio pensiune. Din nefericire, aș fi spus atunci. Acum, la finalul drumului, înțeleg că în multe întâmplări ale pelerinajului meu a fost Voia Lui Dumnezeu. Ar fi fost simplu, dacă ar fi trebuit să rămân la Pojorâta, ca Dumnezeu să îmi scoată în cale niște rude ale familiei care m-a găzduit la Breaza Prahovei, mai ales că aceste rude știu de trecerea mea. Dar nu se întâmplă așa. Mi se spune că voi găsi o pensiune în următorul sat, la Valea Putnei. Încă opt kilometri. Cum e abia ora patru după-amiaza și cum nu prea am încotro, mă decid să-i fac. Dar la Valea Putnei nu găsesc nicio pensiune. Trec pe lângă un restaurant care aveam să aflu mai apoi, după câțiva kilometri de urcuș, că are și camere de închiriat. Dar cuvintele ”Cazare” sau ”Pensiune” nu figurau defel pe firma lui. Cum am trecut bine de acel restaurant, iar drumul urcă, mă decid să merg mai departe. Nu vreau să repet acești kilometri de urcuș. Mi se spune că mai sus este un cămin de bătrâni al preotului din localitate și că aș putea să înnoptez acolo. Dar odată ajuns acolo, nu sunt primit. Mi se spune că acolo sunt găzduiți doar bătrâni. Iar femeile de acolo nu vor să-mi dea nici numărul de telefon al preotului. Oricum cred că mi l-ar da degeaba. Urc mai departe. E deja șase seara și începe să se întunece. Mă opresc într-un refugiu de tip stație de autobuz, ca să mănânc. Mă întreb dacă să poposesc acolo peste nopate. De o oră îi întreb pe oameni dacă mă pot găzdui, dar nimeni nu poate… Am cam descurajat. Două femei îmi spun că în vârful muntelui, pe coama Mestecăniș, e o pensiune. Sunt patru kilometri pe șosea și doi kilometri dacă urc muntele mai pieptiș, prin pădure. Una dintre femei îmi arată pe unde e această scurtătură. Eu sunt dezamăgit și lipsit de vlagă, parcă nu m-aș mai urni. Dar, după ce iau anafură și aghiazmă și după ce gust ceva, parcă mă mai întăresc. Îmi ridic rucsacul, foarte greu, pe umerii anchilozați, îmi ridic și crucea și pornesc la drum. Îndată găsesc, pe scurtătura arătată de acea femeie, niște căsuțe turistice, de felul celor din jurul motelurilor, dar o femeie care iese din casa vecină cu acestea îmi spune că nu mai sunt spre închiriere. Tot ea mă sfătuiește să nu urc prin pădure, pentru că sunt urși, și e clar că mă va prinde noaptea pe drum. Dar mie nu-mi arde să mă întorc înapoi, de-ar fi și lei. În pădure găsesc o hardughie de lemn, poate șură de fân, și mă bate gândul să înnoptez în ea. Dar ar însemna să calc îngrăditura unui om fără știrea sa… Merg mai departe. Într-un sfârșit, ies în vârful Mestecăniș, chiar lângă pensiune. E opt seara. Sunt cazat, cu o reducere consistentă, de la 70 la 50 de lei, și mai primesc și mâncare pe degeaba. Două platouri mari, încărcate cu bucate de post. Când mă întind în pat, frânt de oboseală, știu ce o să scriu în relatarea mea: la pensiunea de pe Culmea Mestecănișului e mai Biserică decât la biserica din Valea Putnei. Dar poate că e vorba de altceva, iar Dumnezeu a vrut să fac un drum mai lung în prima zi. A fost un drum de 45 de kilometri, la sfârșitul căruia am urcat un munte. Din pricina scurtăturii de la finalul său, pot șterge din itinerarul meu cei doi kilometri în plus pe care i-am făcut la Moldova-Sulița. 2. VATRA DORNEI/ A doua zi, dis-de-dimineață, pornesc către Vatra Dornei. Pe acolo nu prea cunosc pe nimeni. Fac rost de telefoanele de la mănăstirile din localitate și sun de pe drum, ca să fiu sigur că voi avea unde să înnoptez. De-acum sunt oarecum pățit… Pelerinajul merge greu. Oboseala primei zile îmi apasă încă în oase. Doar rucsacul parcă s-a mai ușurat, din pricina pliantelor și a cărticelelor pe care le-am împărțit pe drum, dar și a hainelor pe care le-am lăsat la Mestecăniș. Nu puteam merge mai departe cu rucsacul atât de burdușit. În cele din urmă o găsesc pe Maica Stareță de la Mănăstirea ”Acoperământul Maicii Domnului”, îi explic ce fac și obțin permisiunea de a fi găzduit acolo. Ce bine! Întâmplarea cu acel preot de pe Valea Brezei, cea cu cei de la Așezământul de Bătrâni de la Valea Putnei, dar și o discuție cu un streț îmi formaseră convingerea că voi găsi împotrivire și înlăuntrul Bisericii… Ce trist! Să îți stea împotrivă sectarii, bețivii și câțiva așa-ziși slujitori ai Bisericii!… De fapt, au contribuit la formarea acestei opinii și câțiva prieteni și cunoscuți care s-au dezis de mine în mare grabă sau chiar au căutat să-mi pună bețe în roate cu lansarea de la București… Unii au avut, totuși, argumente, nu doar porniri viscerale. ”Dacă e un lucru bun, de ce nu a făcut asta un om mai înduhovnicit decât tine, de pildă Părintele Rafail Noica?”, m-a întrebat prietenul Augustin. Am rumegat mult această întrebare iar acum pot să-i răspund foarte exact. Fiecare are lucrarea lui, iar acest ”Drum al Crucii”, la care mă gândeam de multă vreme, e chiar viața mea. Pentru că eu sunt născut din tată ardelean, mamă moldoveancă, născuți în Nord, dar m-am născut la Brașov și am copilărit, învățat și trăit mai mult în Sud. Culmea, chiar în orașe din drumul meu: Predeal, Gheorgheni, Brașov, Breaza, București. Așa că, în brațul orizontal al ”crucii mele” se poate citi genealogia mea, iar în cel vertical – viața mea. La Vatra Dornei aș putea să nu intru prin târg, dar mă hotărăsc să o fac, totuși, ca să-mi cumpăr niște plasturi de la vreo farmacie. Apăsării pricinuite de oboseală și de gândurile de a abandona i s-au adăugat bătăturile de pe tălpile picioarelor, cu usturimea lor. Sunt legitimat de niște gardieni publici din fața liceului, care își motivează gestul cam așa: ”Mai era unul pe-aici care se plimba cu o sabie pe stradă și se credea Ștefan cel Mare…” După ce le explic acestor gardieni ce fac eu, că nu mă cred nimeni altcineva și că mesajul de pe crucea mea – ”Domnul Hristos și-a dat viața pentru noi!” – e limpede, par să se lămurească. În jurul liceului sunt mai mulți adolescenți care se hlizesc la mine, unii vociferând răutăcios, din care pricină prefer să intru cu tot cu cruce în farmacie, prilej de noi hlizeli și vociferări. Au ce povesti după mine… Apoi plec spre mănăstire. De fapt, spre mănăstiri, pentru că voi intra în drumul meu și la micul Schit ”Sfântul Dimitrie”, care e în drumul meu. Când dau să ies din șoseaua principală, ca să o apuc către o punte suspendată peste râul Bistrița, mă oprește un credincios coborât dintr-o dacie papuc prăpădită. Acesta îmi vorbește, frumos și cu multă Credință, despre Părintele Andrei, duhovnicul de la ”Acoperământul Maicii Domnului”, care are și el un schit, ceva mai departe de această mănăstire. ”Ce o să-ți spună el, n-o să-ți spună nimeni!”, îmi zice el. Apoi, în ciuda împotrivirilor mele, îmi dă douăzeci de lei. Merg mai departe cu părerea de rău că nu i-am cerut numele. Trec Bistrița, iar apoi o apuc pe drumul care merge atât către Panaci, pe unde trece ruta pelerinajului meu, cât și către mănăstiri. După ce ies de la Schitul ”Sfântul Dimitrie”, unde m-am închinat la icoanele din Biserică, întâlnesc un tânăr aflat într-un logan alb, care oprește și mă salută. Tânărul se dă jos și trece pe partea mea, pentru că, tocmai ieșit de la schit, mergeam încă pe partea acestuia, pe partea stângă a drumului. Se numește Costică și e din Marginea, satul din apropierea Rădăuților. A luat un pliant de la Mănăstirea ”Sfântul Ioan cel Nou” de la Suceava și din el a aflat de pelerinajul meu. Așa că a plecat în căutarea mea. Potrivit planului din pliant, ar fi trebuit să mă găsească în zona Pojorâtei, și a plecat într-acolo. Apoi, dintr-o neînțelegere, a pornit să urce către Breaza, dar oamenii l-au lămurit repede că trecusem în urmă cu două zile pe acolo. Asta a aflat și la Valea Putnei. Apoi a ajuns la pensiunea de pe culmea Mestecănișului și a aflat că înnoptasem acolo. În cele din urmă, mă găsise, iată, la o sută de kilometri de casa lui. A venit să mă ajute. Loganul său are bare deasupra, iar Costică are și elastice care să ușureze prinderea crucii. Mai mult, el are și răbdarea necesară să mă aștepte până îmi fac ”baremul”, adică până ies din drumul care duce la Panaci în drumul mănăstirii. Pentru că, așa cum precizasem în pliant, regula pelerinajului meu e că merg cu crucea în spate cât timp sunt pe traseul meu. Atunci când mă abat din drum ca să înnoptez, pot folosi orice mijloc de transport disponibil. Mă înțeleg cu Costică aproape fără cuvinte, iar el mă așteaptă exact acolo unde mă abat din drum. Punem crucea pe mașină și mergem împreună mai departe. Dar Costică acceptă să mai facă încă doi kilometri cu mine, după ce mă așez la mănăstire, ca să-l vedem pe Părintele Andrei, duhovnicul despre care îmi vorbise creștinul întâlnit în centrul orașului. Dar, cum Părintele Andrei e plecat la Constanța, timpul acesta, o jumătate de ceas petrecută pe un drum prăpădit, se va vădi menit împrietenirii noastre. Și aveam mare nevoie ca Dumnezeu să-mi trimită o asemenea întărire, un om precum Costică. Pentru că, sub povara poticnirilor trupului, gândul că mi-am luat o cruce prea mare pentru mine, sau una nepotrivită, prinsese puteri tot mai mari. Dar cine mi-a amintit povestea din ”Proloagele” Bisericii Ortodoxe, pe care aproape că o uitasem, despre omul care înțelesese în literă porunca Domnului ”Ia-ți crucea ta și urmează-Mi Mie!” și își făcuse o cruce și pornise cu ea către Ierusalim? Poate mi-a spus-o preotul, viitorul preot Ovidiu, pe care l-am întâlnit în ziua următoare, poate cea mai dificilă zi a pelerinajului meu, la Mănăstirea Păltiniș? Sau mi-a amintit-o Costică? Sau credinciosul din Vatra Dornei, cel cu dacia papuc? Mai degrabă Costică… Neclaritatea din mintea mea are o explicație clară: Domnul Dumnezeu mi-a amintit-o, ca să mă întărească. Atunci când am auzit-o citită în Biserică, un glas tainic mi-a spus, destul de clar: ”Omul ăsta ești tu!” Firește că atunci nu înțelesesem nimic, vorba auzită mi se păruse o alunecare a minții mele în vis. Așadar, acest om, care înțelege ad literam porunca Domnului, își ia crucea în spate și merge cu ea la Ierusalim. Cu puține excepții, mai toți râd de el, dar el își urmează calea cu statornicie. Ajunge la Ierusalim, iar acolo Domnul îl învrednicește să-și dea ultima suflare chiar pe Mormântul Său. O poveste frumoasă, care arată că Domnul, în marea Sa bunătate, primește orice jertfă făcută în Numele Său. Din păcate, la Mănăstirea ”Adormirea Maicii Domnului”, ctitorie a IPS Teodosie al Tomisului, mă lovesc de o neînțelegere. Maicii trimise în întâmpinarea mea i se pare ceva ”în neregulă” cu crucea mea și îmi cere să o ascund, ”să nu o mai las aici”. Mă primesc la mănăstire, dar cu condiția asta. Cum crucea oricum trebuie adăpostită în clădirea în care voi dormi, nu obiectez. Dar privesc și eu cu oarecare neîncredere ochelarii moderni ai maicii care îmi spune acestea și îmi aduc aminte de alți ochelari, cam ”de fițe”, ai duhovnicului de la Mănăstirea Predeal, despre care voi vorbi mai încolo. Dar îmi amintesc și de ce i-am spus lui Costică – de neliniștea mea în privința arhiereilor noștri și de întrebarea dacă fac bine venind aici. Să vrea Dumnezeu ca acestea să fie doar neliniști fără obiect. O asigur pe maica în cauză că e o cruce ”sută la sută ortodoxă”, deși simt că nu asta e problema ei (sau a lor). Pare totuși să se potolească. După ce îmi pun rucsacul în camera unde voi fi cazat, iar crucea pe holul acelei clădiri, mă întorc la Costică. La dragul meu Costică. Dar cine mi-o fi amintit povestea din ”Proloage”? Parcă aud și acum acel glas. Parcă un preot mi-ar fi spus, în predica lui: ”Omul ăsta ești tu!” 3. LA PĂLTINIȘUL BUCOVINEI/ Cu Costică voi ține legătura de-a lungul întregului meu pelerinaj. Sunt trei oameni pe care i-am ținut la curent permanent cu drumul meu: regizorul Nicolae Mărgineanu, Costică de la Marginea și Mama (Flor)Ica, o doamnă pe care am întâlnit-o la Petru Vodă și care îmi promovează cărțile cu asiduitate, de la Pașcani. Lor li s-au adăugat, pe anumite porțiuni ale drumului sau de la un anumit punct al lui, scriitorul Ciprian Voicilă, criticul literar Dumitru Buda și Diana Șandru de la Breaza. Fiecare dintre aceștia au adăugat jertfei mele jertfa lor, meritându-și o dreaptă răsplată pentru ajutorul dat unui pelerin, în nume de pelerin, cum poate că ar zice Domnul. Fiecare în felul lui, în baza câtorva rânduri citite, a primit și privit drumul meu ca pe un act și o probă de Credință. Costică a venit o sută de kilometri după mine în urma rândurilor citite în pliantul de la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou. Vorbim în mașină. Pe lângă multele binefaceri cu care l-a binecuvântat Dumnezeu, Costică are și un necaz – nu are copii. Caut să-l întăresc. - Mai sunt vremurile astea pentru copii?, îl întreb, dar pe undeva simt că astfel nu îi aduc mare mângâiere… Dar se poate și să am dreptate, iar Fratele Costică și soția sa să fie sortiți unei mucenicii care ar fi îngreuiată de apariția copiilor. Dar cine nu-și dorește copii?! Ziua următoare, a treia a călătoriei mele, va fi, parcă, cea mai grea. Observând reacțiile oamenilor, mă tot gândesc la ce mi-a zis prietenul Augustin. Dacă o avea dreptate?, mă întreb… Dar întărirea pe care mi-o va da Dumnezeu pe drumul acestei zile mă va face să arunc la coș aceste gânduri. Am binecuvântarea Părintelui Ioan de la Sihăstria Rarăului. M-a binecuvântat și Părintele Zosima de la Moldova-Sulița. Înaintez pe drum. Lângă mine, pe partea opusă a drumului, se oprește Părintele Antonie, starețul de la Mănăstirea Piatra Tăieturii. Își aduce aminte de mine, când îi spun că am scris despre mănăstirea sa. Cum m-a văzut din mașină și îmi poate împărtăși părerea celorlalți șoferi care mă văd, dar mă vede și oprit, dintr-o perspectivă de pieton, îl întreb pe șleau: - Părinte, fac bine ce fac? - Cum să nu!, îmi răspunde. Foarte bine! Tu propovăduiești! Nu aveam nevoie de mai mult. Cu binecuvântare Părintelui Anonie, având, deci, acum binecuvântarea a trei stareți, plec mai departe, către Mănăstirea Păltiniș. Dar voi mai avea o ispită pe drum, legată chiar de Părintele Antonie – îl văd și când se întoarce la mănăstire și mă întreb dacă nu aș fi făcut mai bine să înnoptez la mănăstirea sa, chiar dacă ar însemna să mă opresc foarte aproape de Vatra Doreni și chiar și el m-a sfătuit să mă duc să înnoptez la Mănăstirea Păltiniș. După ce îmi vine gândul ăsta, mi se blochează și genunchiul. Treceam pe lângă un joagăr, la o sută – două de metri după drumul care duce la Mănăstirea Piatra Tăieturii, m-am oprit pentru două minute, să mă odihnesc și să mă gândesc, lângă acel joaagăr, iar un cârcel dureros m-a înțepenit. Cu chiu cu vai mă ridic și fac câțiva pași înapoi, în direcția pe unde a trecut mașina Părintelui Antonie. Dar, după acești câțiva pași genunchiul își revine și plec spre Piatra Tăieturii, oarecum speriat de perspectiva de a mă bloca din motive fizice. Cum o să-mi mai duc eu pelerinajul până la capăt, dacă mă mai prind câțiva cârcei din ăștia? E de urcat până la Păltiniș. E al doilea munte din drumul meu, a doua mică Golgotă… Dar gândul la pătimirile, la adevăratele, cruntele pătimiri ale Mântuitorului nu-mi dă voie să duc prea departe această comparație și mă împinge înainte. Pe lângă uciderea Sa drumul meu e un voiaj de plăcere al unui excursionist. Urc și acest Păltiniș. Drumul spre mănăstire se desface în stânga drumului meu și reprezintă un nou urcuș. Aflu asta din timp și mă rog ca Dumnezeu să-mi trimită o mașină cu care să urc. Mașina vine, dar, din cauza unei neînțelegeri, poate, nu mă ajută. E o dubiță în care sunt doi tineri – șoferul și un băiat care îmi ia un fel de interviu, pe telefonul mobil, ”pentru internet”. După ce îi spun băiatului două-trei lucruri, și după ce le dau lui și șoferului câteva pliante, îl întreb pe jurnalistul nostru dacă nu ar putea să mă ducă la mănăstire, pentru că acum, fiind ieșit din drum, pot folosi mijloace de transport. Îmi spune că nu e mașina lui și că îi va transmite dorința mea șoferului, care a rămas în mașină, la câțiva metri în urma noastră. Nu știu ce îi spune șoferului, dar dubița pleacă. Poate dacă i-aș fi vorbit eu șoferului rezultatul ar fi fost altul, îmi spun. Mi-am pierdut vremea de pomană cu vânătorul de senzațional… Așa-mi trebuie! Urc greu cei trei kilometri de drum abrupt, până la mănăstire. Și tocmai când să intru pe poarta mănăstirii se ivește și viitorul preot Ovidiu. 4. ALTFEL/ Ovidiu e tocmai întărirea de care aveam nevoie. Acea doză de înțelegere a lucrării mele care să mă ducă mai departe. Medicament sufletesc miraculos pe care îl primisem și în seara zilei precedente, prin Costică. - V-am văzut pe la Păltiniș de mai multe ori!, îmi spune viitorul Părinte Ovidiu, încântat. Nu am putut să opresc, dar aș fi vrut… Și îndată mă invită în viitoarea sa parohie, la Dărmănești, să le vorbesc oamenilor despre Cruce. - Și Preotul poartă Crucea, între masă și Altar, îmi spune Părintele Ovidiu, dar e mai interesantă părerea cuiva care chiar a dus în spate Sfânta Cruce. Părintele Ovidiu are o căldură a Credinței și o bucurie a Preoției pe care să vrea Măicuța Domnului să și le păstreze până la capătul pelerinajului său pământesc. E cucerit de lucrarea mea și le explică el însuși măicuțelor de la mănăstire ce anume fac. Ele îl cunosc bine, pentru că este de-al locului. Îmi doresc să-l vizitez cândva la Dărmănești. Mai capăt oleacă de întărire aici, în Păltinișul Călimanilor, de la Maica Nectaria, care îmi dăruiește un flacon cu untdelemn din candela Sfântului Nectarie de la Eghina. A doua zi, dis-de-dimineață, pornesc către Bilbor. Știu localitățile prin care urmează să trec după numele din pliantul meu: Drăgoiasa, Glodu… M-am înțepenit cândva, într-o noapte ploioasă, cu fosta mea mașină, un Renault 11, pe drumul pe care voi urca acum. Dar acum voi reuși să urc până la capăt. Oamenii din această zonă îs mai curioși decât ceilalți pe care i-am găsit în drumul meu. Poate unde valea lor e mai ruptă de lume. Mă întreabă mai multe, par mai atenți la răspunsurile mele, iar când mă critică o fac mai civilizat, căutând să argumenteze. Au un anume bun-simț pe care cred că îl putem atribui civilizației rurale tradiționale. O civilizație pe cale de dispariție… - Nu asta contează, ci faptele bune, mă combătuse un șofer de camion, oprit să îmi privească strădania, undeva înaintea Panacilor. Dar o întorsese repede: - Fiecare cu Credința lui. Când află de unde vin și până unde vreau să merg oamenii Călimanilor încep să mă privească mai cu lumină. Continuare: în curând. Fotografii: aici.