Marius Drăjan: Important

Am întâlnit o femeie foarte necăjită, pe nume Alina. Are un copil mic și a fost dată afară din apartamentul unde locuia la Sibiu pentru că nu a plătit chiria. Este absolventă de Limbi Străine (Engleză/Franceză, născută la Suceava și caută de lucru (orice servici, oriunde, în afara celor indecente). Nu își verifică emailul (din cauza condițiilor în care trăiește – eu am întâlnit-o când tocmai se ducea împreună cu copilul ei la Asociația Pro Vita de la Valea Plopului/Vălenii de Munte, așa că vă voi ruga să îmi scrieți mie (marius.ianus@gmail.com). Ea nu mai are mobil – și l-a vândut – dar i-am dat numărul meu și poate mă va suna în câteva zile, de pe telefonul cuiva. Chiar dacă nu aveti posibilitatea să o ajutați, vă rog să dați mai departe acest mesaj. Marius Drăjan (Ianuș)

Marius Drăjan: Gânduri de pe Drumul Crucii mele – avanpremieră editorială

Din pricina lucrăturilor de tot felul, am ajuns într-o situație foarte delicată: sunt nevoit să îmi editez singur cărțile. Nu mă deranjează asta foarte tare: până la urmă scap de aceste edituri nenorocite care au lucrat alături de masoni la înstrăinarea și distrugerea conștiinței acestui popor. Dar partea proastă e că nu prea mai am bani de editat cărți și că nu reușesc să îmi pun cărțile în vânzare așa cum ar trebui. E bine de știut… Totuși, trebuie să îmi împlinesc menirea până la capăt, chiar dacă știu că niciunul dintre țiganii, securiștii, iudeii și masonii împinși în față de păpușarii lumii culturale, dacă s-ar fi aflat în situația mea, nu ar fi reușit să mai facă nimic. Ultima mea carte: descărcați. O voi scoate și în format tipărit, de îndată ce voi găsi niște bani.

Marius Drăjan: Doi melci

Am ajuns vineri 18 iulie 2014 la București din rațiuni pe care, ca să nu smintesc pe nimeni, le voi povesti poate, în alt registru, într-un roman umoristic. La București m-a găzduit prietenul Ciprian Voicilă, care avea această posibilitate pentru că soția și fetița sa erau în vacanță. Nu mai povestesc cum au decurs cele trei zile pe care le-am petrecut în capitală, ci voi trece la subiect: Duminică am mers la Sfânta Liturghie la Biserica ”Sfântul Nicolae” de la Drăgănescu, frumosul lăcaș pictat de Părintele Arsenie Boca. Aveam de făcut treizeci de kilometri până acolo. Ieșim din București și mă tentează să-i spun lui Ciprian că de fiecare dată când mă duc la Părintele Arsenie Boca, acesta îmi dă un semn pe parbrizul mașinii. Niște stropi mari, ca niște lacrimi, deși e soare. Am mai scris despre asta pe blog: legătură. Dar nu îi mai împărtășesc lui Ciprian acest gând, de teamă că acum nu se va mai adeveri. Un pic mai încolo, nu știu cum vine vorba și vreau să-i spun însoțitorului meu care a fost prima mea amintire: un melc cățărându-se pe un copac. Potrivit părinților mei, trebuie să fi văzut acel melc în grădina casei în care eram găzduiți pe când aveam trei-patru ani, în Schei. Dar îmi cenzurez și acest gând. ”Ce-are a face?”, îmi spun, ”De ce să-i spun lui Ciprian asta? Ca să-mi dau importanță?” Imediat după asta, pe parbrizul mașinii mele apare un melc. Un melc mic, cu tot cu cochilie, care, deși aflat în bătaia curentului iscat de mașina care circulă cu nouăzeci de kilometri la oră, își întinde gâtul și încearcă să-și scoată coarnele, curajos, de partea cealaltă a geamului, chiar sub nasul meu. Îl privim amândoi siderați, concluzionând că trebuie să fi căzut din vreun copac. E foarte ciudat că nu se strânge în cochilie, cum ne-am fi așteptat, ci își tot învârte căpșorul ca pe un mic periscop. Opresc mașina și îl iau de acolo. Pâna la Drăgănescu, melcul nostru își continuă aventura exuberantă. În loc să se strângă în cochilie, el se tot învârte pe foile de hârtie pe care îl ține Ciprian, apoi se cațără curios pe mâna lui. După ce îi spun lui Ciprian tot ce nu îi spusesem, devine evident că apariția melcului nu e un fapt comun. La Drăgănescu mai găsesc încă un melc, de aceleași dimensiuni, strâns în cochilie, pe capotă. Îi așezăm pe amândoi în iarba de pe marginea drumului și ne îndreptăm către frumoasa biserică pictată de Părintele Arsenie Boca.

Marius Drăjan: O Cruce asupra României – ultima parte

Urmare de aici. 18. MOGLĂNEȘTI/ La Moglănești e cum nu se poate mai bine. Sunt singur într-o încăpere care îmi place foarte mult, atât din pricina icoanelor de pe pereți, aranjate aproape la fel cum mi-am aranjat eu icoanele în căsuța de la Humor, datorită măsuței pe care am transformat-o în masă de scris, cât și datorită faptului că jumătate din odaia mansardată e mai ridicată decât restul încăperii. Cele două trepte de lemn care fac trecerea de la un nivel la altul dau acestei camere un aer deosebit, ”artistic”. Aici încep să scriu această istorisire. La plecare, Părintele Onisim îmi cere să-l rog pe Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului, duhovnicul meu, să se roage pentru obștea de aici. - Să se roage el, așa, ca un călugăr adevărat, îmi spune el. Mare faimă are Părintele Ioan. Duminică reușesc să-mi recuperez cărțile de la Mănăstirea Sfântul Ilie. Le aduc la Mănăstirea Moglănești și i le dăruiesc Părintelui Onisim. Iar luni de dimineață plec mai departe. 19. ȘURA HAIDUCILOR/ Luni dimineața plouă. Bocancii mi se morfolesc de îndată. Am vrut să-mi cumpăr niște cizme de cauciuc de la Toplița, dar am renunțat. Bocancii m-au ținut până aici, în chip minunat. În fapt, sunt niște papuci mai zdraveni, din piele întoarsă, galbenă, cumpărați de la Second Hand. Mă gândesc să fac cu ei tot pelerinajul și să îi păstrez ca amintire a lui. Așa că de la Toplița mi-am luat doar niște teniși cu care am umblat pe la Moglănești, până mi s-au uscat papucii. Către prânz, ploaia se potolește. Bocancii mi se usucă imediat. Urc către Borsec pe frumoasele serpentine ale muntelui din care țâșnește minunata apă minerală. Pe drum se oprește în dreptul meu un om cu un Logan și îmi întinde niște covrigi. Nu îi iau, pentru că postesc. Îi dau eu, în schimb, un pliant cu pelerinajul meu și îi explic că am mai tăiat din el. Cumva simt că prin covrigi a căutat să mă testeze. La Borsec mă interesez pe unde aș putea să înnoptez. Cea mai bună idee pare să fie să ajung până la hanul de la Corbu. Ajung cu bine la acest han, frumos și primitor, numit ”Șura Haiducilor”. E mult mai ieftin decât pensiunea la care îmi petrecusem ultima noapte. 20. ISPITE DE SFÂRȘIT DE DRUM/ A doua zi, de dimineață, trec prin cel mai credincios sat pe care l-am întâlnit în călătoria mea. Oamenii de aici se întrec să-mi iasă în cale. E satul Bradu, de la intrarea în Județul Neamț. Dar înainte de a ajunge aici mai avusesem o surpriză. La benzinăria de la ieșirea din Tulgheș mă așteptase omul care mă îmbiase cu covrigi în ziua precedentă. Îmi mulțumise ”pentru ce faci pentru noi” și îmi dăduse o sută de lei. Așadar, ziua începuse cum nu se poate mai bine. Dar, după ce trec de Bradu, începe iar ploaia. Parcă mai întețită decât în zilele trecute. Încep să mă gândesc să mă opresc mai înainte de Petru Vodă. Știu, de pe Internet, că e o pensiune la Grințieș. Dar la pensiunea asta, în jurul căreia roiesc personaje mult prea vesele pentru o zi de post, nu sunt primit, așa că merg mai departe. Apoi, după o discuție telefonică cu o măicuță de la Petru Vodă, care îmi spune că ar trebui să înnoptez trei kilometri mai sus, la mănăstirea de călugări, am iar ispita de a mă opri la o pensiune. Deși ploaia se mai domolește, puterile și voința mea sunt cam pe ducă. Și mi se pare că nu mă ajută nimeni. Drumul de la Grințieș până la Poiana Largului mi se pare nespus de lung. Iar la intersecția cu drumul care vine de la Vatra Dornei, chiar în acea intersecție de la capul podului, mă mai așteaptă o surpriză. E oprită acolo o utilitară portocalie, cu număr de Suceava, cu niște muncitori echipați și ei în portocaliu. Când mă vede, unul dintre ei pune mâna pe o lopată și începe să izbească cu ea în stâlpul indicatorului din scuarul intersecției și în pavaj. - Huooo!!! Nebunule!!! Piei, satană!!!, începe să strige ăsta, făcând un zgomot asurzitor. Și mă face în toate felurile. Dar nu-l bag în seamă, ci trec mai departe pe pasarela podului. Cei trei oameni în portocaliu se urcă în dubița utilitară și vin și ei de-a lungul podului. Când ajung în dreptul meu îmi mai strigă vreo câteva, apoi opresc de cealaltă parte a podului, în intersecția unde se deschide drumul către Petru Vodă și Târgu Neamț. În acea intersecție e o pensiune. Trec cu pași măsurați chiar pe lângă autoutilitara oprită în centrul intersecției și intru în pensiune. Cumva, în încercarea asta a mea de a scurta această etapă de drum stă, la nivel semi-conștient, și vorba zănatică pe care mi-a spus-o un popă român din Scoția, anume că nu voi putea face ”patruzeci de kilometri pe zi, de la Tulgheș la Petru Vodă, pe drum de munte”… O prostie. Popa ăsta habar nu are că râurile, deci și Bistrița, nu curg la deal. Dar pe multe le încurcă el. Se pare că, cu cât sunt mai ”teologi” și se cred mai grozavi, cu atât preoții noștri se rup de Duhul Sfânt, care nu i-ar lăsa să vorbească în afara Adevărului. Din păcate, aceștia spun multe prostii, iar tendința omului e să îi creadă. Dar nu mă pot primi acolo. Întreb dacă mai e vreo pensiune și pe lângă mănăstire și mi se spune că da. Nu mă deranjează că nu sunt primit aici. Chiar mă gândeam că Părintele Iustin vrea să înnoptez la el și că de asta nu am găsit loc la Grințieș. Și iată că așa și pare să fie. Cu aceste gânduri, birui ispitele care mă prinseseră în mrejele lor: că nu voi fi bine primit la mănăstire, așa că ar fi bine să înnoptez la vreo pensiune, că oamenii locului nu sunt așa de credincioși cum speram eu să fie nemțenii și tot așa. Pe undeva, mă apasă și gândul că nu mă ajută nimeni, că lucrarea mea nu are roade. ”Măcar cei de la Mănăstirea Paltin ar fi trebuit să știe ce fac…”, îmi tot spun, ”măcar ei…” Urc și cei câțiva kiloemtri pe care mi-ar fi plăcut să găsesc un sprijin și ajung cu bine la mănăstire. Aici grijile mele se spulberă: sunt destul de bine primit. Iar aproape de Miezul Nopții mai am o surpriză: vine în încăperea mea un călugăr de la Mănăstirea Sihăstria Rarăului. Dar e târziu și nu apucăm să vorbim. În plus, eu sunt încă prins de o anumită dezamăgire în privința călugărilor. M-aș bucura să fie toți înainte-văzători. M-a întărit în ispitele ultimelor zile vorba Părintelui Onisim, de la Moglănești, care mi-a spus că aceste ispite vor veni. 21. ULTIMA ZI/ Îl salut pe monahul de la Sihăstria Rarăului, pe care l-am trezit cu pregătirile mele, și plec. Vremea pare bunicică, dar mi se pregătește o surpriză. Cum încep să urc muntele, începe ploaia. Apoi ploaia se transformă în chiciură ca să ajungă, spre vârful muntelui, o ninsoare înviforată. Mi-au înghețat mâinile pe cruce într-atât încât nu mai pot scoate pliante din buzunarul fâșului. Sunt oprit de niște agenți de pază care treceau pe lângă mine într-o mașină și îi rog să-și ia singuri plainte din buzunarul meu. Mi-au înghețat și picioarele în bocanci. La coborâre, în primul sat, la primul magazin, îmi cumpăr pungi de zece bani, îmi schimb șosetele și îmi învelesc picioarele în aceste pungi. Așa mai merge. Nu știu unde voi lăsa crucea când voi ajunge la Târgu Neamț, iar gândul acesta mă frământă. Mă rog să facă Dumnezeu să găsesc pe cineva care să o primească. Trec de drumul Sihăstriei, apoi de Schitul Braniște – unde doi călugări se uită lung, de departe, după mine – și-ajung cam în dreptul Mănăstirii Neamțului, unde îmi iese în cale un om. Omul e paznic și îngrijitor la rezervația de zimbri și e foarte curios de ce fac. Îi explic. Îi spun și că n-am cui să-i dau crucea și se învoiește să o ia el. Locuiește la una din casele din spatele Bisericii din Humulești, chiar pe ulița pe care locuise marele povestitor Ion Creangă, care azi îi poartă numele. Mă va aștepta acolo, pentru că el va sta să prindă o ocazie. Îi mulțumesc Lui Dumnezeu pentru că a rânduit lucrurile atât de bine. La Humulești trec pe lângă postul de poliție, iar polițistul mă oprește. Dar sunt extrem de liniștit: pelerinajul meu s-a sfârșit. Cum nu are ce-mi face, polițistul, care a vorbit la telefon cu șefii lui despre mine, îmi dă drumul. Câteva mașini opresc în preajma mea, ca șoferii lor să mă întrebe ce e cu mine. Ar fi fost bine să fie așa tot drumul meu… Într-un târziu, ajung la Vasile, așa îl cheamă pe omul care primește crucea, și așezăm crucea sub un copac. În vreme ce mănânc în casa lui Vasile, ne mai și povestim unele și altele. Omul e credincios, iar băiatul lui, care lucrează împreună cu el, a făcut Seminarul Teologic. În timpul discuției, sfătos cum sunt, încerc să-i sugerez lui vasile ce să facă cu crucea – poate să o dea cuiva care face un schit etc, dar el mi-o taie scurt și cu multă dreptate: - Nu trebuie să plănuim nimic. Să vedem ce va rândui Dumnezeu să fie cu ea, la cine va vrea Dumnezeu să ajungă. Iată cum primesc, în câteva cuvinte, o veritabilă lecție de Credință. În aceeași seară, cu o succesiune de trei ocazii, ajung la Humor. Aici mă așteaptă o surpriză nu tocmai plăcută… Din pricina ploilor din ultimele zile și a acoperișului învechit, apa a început să se infiltreze prin tavan. Dar acum mă gândesc la altele… Ce să fac? Cum va fi viața mea de acum înainte? Spre ce să mă îndrept? La sfârșitul acestui pelerinaj mă încearcă sentimente contradictorii. A meritat? Reacția oamenilor a fost mai degrabă de indiferență… Mi-am mai și dat peste cap canonul de rugăciune, pentru că pe drum, cu binecuvântare de la duhovnic, nu am mai făcut metanii sau închinăciuni. Dar, dacă nu l-aș fi făcut, aș fi regretat toată viața. Așa, odată încheiat, mă rog să fie primit de Dumnezeu ca rugăciune pentru mine, pentru cei dragi mie, pentru toți cei din neamul meu și pentru țara noastră. Sunt câțiva oameni pentru care această cruce asupra României, această sabie înfiptă între solzii balaurului care a pus stăpânire pe inima Bucureștilor, e foarte importantă.

Marius Drăjan: O cruce asupra României – partea a patra

Urmare de aici. 12. CRUCEA TREBUIE ȚINUTĂ ÎN BISERICĂ?/ Luni dimineață plec spre Predeal. După ziua de pauză, urc cum nu se poate mai bine. Duminică am fost la liturghie la Săcele, la primul meu duhovnic. M-am bucurat să văd expus la pangar numărul din ”Lumea Monahilor” în care e interviul meu cu Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului. Văzându-mi barba, Părintele Laurențiu m-a întrebat dacă m-am pustnicit. Da… suntem în Ardeal, iar pe aici e ciudat ca un mirean să-și lase barba să crească în pace. Ajung la Predeal destul de repede și realizez iar că urcușurile nu sunt neapărat mi dificile decât drumul drept. Cele abrupte poate că sunt, dar cele line, pe serpentine, nu. Vreau să înnoptez la Mănăstirea Predeal, așa că mă opresc aici, deși aș mai putea merge, nefiind încă târziu. Vreau să mă opresc la Mănăstirea ”Sfântul Nicolae” din Predeal și pentru că aici am fost botezat. Ai mei erau cabanieri pe Cioplea sau pe Clăbucet (au fost la amândouă cabanele). Dar aici nu sunt deloc primit bine. Mi se spune mai întâi că nu au locuri de cazare – să mă duc la Mănăstirea Caraiman, de la Bușteni. Apoi, când vreau să las niște pliante în biserica nouă, o călugăriță le smulge de pe masa pe care le pusesem, plină de mânie, și izbucnește: - Pleci acum! Îți iei astea și pleci! De ce ne bagi crucea aia în nas?! Crezi că n-am mai văzut cruce?! Încerc să-i explic, calm, ce fac, dar o ține pe-a ei: - Crezi că noi nu știm că Hristos e Fiul Lui Dumnezeu?! Trebuie să ne spui tu?! Crucea trebuie să stea în biserică! Ai văzut tu vreun călugăr mergând ca tine, cu crucea-n spate? - Nu, dar ar trebui să meargă!, îi răspund, ferm. Aici pare să aibă o poticnire, o sticlire de luciditate: - Nu că nu ne-ar plăcea crucea, dar… Plec. Dezamăgit spre foarte dezamăgit. Și îmi aduc aminte de bucuria cumplit de prostească a duhovnicului de aici, Părintele Teofil, când îmi spunea că Părintele Gherontie, care ”scrie singur despre el”, nu mai e stareț la Mănăstirea Caraiman. O bucurie stranie, diavolească, care adăugată ochelarilor ”de fițe” pe care îi purta ar fi trebuit să mă facă să îl taxez în reportajul pe care l-am făcut pentru ”Lumina”. Nu am făcut-o, pentru că am zis să nu judec pe nimeni, mai ales de aici, unde am fost botezat. Dar acum, când văd roadele lucrării lui, îmi pare rău că am ascuns adevărul. Le trimit câtorva prieteni un SMS în care le povestesc întâmplarea și dezamăgirea mea față de acești călugări care ”vor să mergă cu jeep-ul, iar nu cu crucea”. Ajung la Mănăstirea Caraiman și nu sunt primit nici acolo. ”Nu au locuri de cazare pentru noaptea asta” îmi spune un om pe care a trebuit să-l sun pe mobil. Dar tare mi-e teamă că, dacă ar fi fost vreo comisie de la Patriarhie, sigur aveau. Plec mai departe. Voi dormi la Pensiunea Mihail de la Poiana Țapului. De parc-aș fi într-un loc fără mănăstiri. Și poate așa și e. Dar poate sunt eu neînțelegător… 13. LA FAMILIA ȘANDRU La Breaza mă așteaptă doamna Diana Șandru și familia ei. De fapt, doamna Șandru se informează din vreme asupra locului unde sunt și vine cu o mașină după mine, la Comarnic. Așa nu mai sunt nevoit să fac ocolul pe varianta care urcă în Breaza. Cei din familia care mă găzduiește mă vor lua din și mă vor aduce înapoi în același loc, la Comarnic. Casa familiei Șandru e la doi pași de poarta liceului pe care l-am absolvit – liceul militar ”Dimitrie Cantemir”. Tot la doi pași de poarta liceului locuiește și profesorul meu de română din liceu, Constantin Giurgincă. Îl vizitez și primesc un caiet de versuri pe care le scrisesem în liceu. Versuri rimate, dar cam moderniste pentru gusturile mele de acum. Totuși, foarte tradiționaliste în raport cu versurile care m-au făcut cunoscut. Către seară doamna Șandru îmi vorbește foarte frumos despre Părintele Adrian de la Mănăstirea Cornu. Discut câteva ceasuri cu ea și soțul ei. Sunt singurii mireni pe care nu-i cunoșteam dinainte care m-au invitat în casa lor în cursul pelerinajului meu… 14. COSTEL/ Dis-de-dimineață, vecinul familiei Șandru care m-a adus la Comarnic mă depune în locul de unde m-a luat. Vine cu noi și doamna Șandru, căreia îi mulțumesc pentru găzduire. Plec mai departe. Va fi o zi dificilă, pentruă că în ziua anterioară nu mi-am făcut ”baremul” și trebuie să ajung vineri la lansarea cărților mele, la Librăria Predania din București. Aș putea, poate, să ajung la zece-douăzeci de kilometri de București și de acolo să iau o ocazie, îmi zic. Oricum, până atunci mai sunt trei zile… În vreme ce mă frământ cu aceste gânduri, îndreptându-mă spre Halta Nistorești, de pe dealurile din partea stângă a șoselei coboară un om. Un om slăbuț, puțin de statură, cu chelie și cu o barbă tunsă scurt. E îmbrăcat cu o geacă relativ subțire, de culoare deschisă, și cu blugi, și poartă un rucsac de plastic în spate. Pare un muncitor oarecare, un tăietor de lemne care se îndreaptă spre Gara Nistorești ca să ia un tren către joagărul la care lucrează. Dar omul nu e îndreaptă către Gara Nistorești, ci către mine. Pe măsură ce îmi povestește ce e cu el sunt tot mai șocat. Îl cheamă Costel și e de prin părțile Bacăului. A lucrat în Anglia, ca instalator. Soția și copiii săi sunt acolo. Într-o zi, poate în urma unor necazuri pe care nu mi le povestește?, simte chemarea către Dumnezeu și își părăsește familia. De atunci trăiește pe unde apucă. Încerc să-l conving că nu trebuie să-și părăsească familia, ci să caute să-i aducă și pe soție și copii către Dumnezeu. Cel puțin așa mă raportez eu la ce mi s-a întâmplat mie. Caută să mă convingă de contrariul, cu argumente din Biblie. Dar pasajul pe care mi-l servește el trebuie citit altfel: ”Cine nu e gata să lase părinți, soție, copii pentru Mine, nu e vrednic de mine.” Așa cred că ar fi trebuit tradus și înțeles acel cuvânt al Domnului. ”A fi gata să lași pentru Dumnezeu”, nu înseamnă ”a lăsa pentru Dumnezeu”. Încercarea la care e supus patriarhul căruia i se cere să îl jertfească pe fiul său, dar care apoi nu e lăsat să facă asta, ne e cunoscută tuturor. Dar el o ține pe a lui. Acum trăiește într-o peșteră dde lângă Brașov. De fapt, acolo trăiește iernile. De primăvara până toamna merge prin țară, numai pe jos, vorbește cu oricine stă să-l asculte și predică în adunările sectarilor. Îl întreb dacă e sectant și îmi spune că nu. E botezat ortodox. Când trecem pe lângă o biserică îi cer să-și facă semnul crucii, iar el îl face, chiar foarte corect. Interesant… Îi spun că am stat și eu o noapte în pădure și îi povestesc peripeția mea de la Bilbor și neliniștea pricinuită de răgetul acelui urs. - Numai o noapte?!, îmi răspunde. Am dormit și în zăpadă. Dădeam zăpada la o parte, mă puneam acolo, mă înveleam în pătură și dormeam. A trecut ursul pe lângă mine! Are mereu la el o pătură, în rucsac. Și noaptea asta dormise în pădure, acolo, pe costișele Nistoreștilor. - În pădure e mai cald…, îmi spune. Dacă la prima vedere nu observ nimic ieșit din comun la el, ba chiar am tendința să nu îl cred, din pricina curăției hainelor sale, la o privire mai atentă observ că e foarte bronzat și că are o strânsură a dinților, dată probabil de frig, care certifică cele spuse de el. - Dar vă faceți foc în pădure?, îl întreb. - Nu. - Păi… v-ar prinde bine. De fapt, tot trupul lui, atins de răbufnirea înghețată a dimineții, despre care am mai vorbit, pare înțepenit, înfrigurat. Observ asta când se îndepărtează de mine, în tufișurile de pe malul Prahovei, probabil ca să-și facă nevoile. Când îmi iese în cale ne continuăm drumul și discuția. Suntem deja în dreptul Brezei. Îi spun tot ce am de spus despre sectari: cum interpretează Biblia după capul lor, rațional, dar acolo sunt taine, pilde, lucruri ascunse, care nu pot fi înțelese în acest fel. Cum au renunțat la descoperirile duhovnicești ale atâtor călugări care au fondat Tradiția Bisericii. (Așa au ajuns să renunțe la Cruce, despre care Sfântul Apostol Pavel spune, foarte clar, că pentru cei care se mântuiesc ea e simbol de biruință.) Și cum nu fac ascultare, deci se lasă pradă diavoleștii mândrii, autosuficienței. De fapt, cam astea par să fie și slăbiciunile lui Costel. Încerc să-i strecor și lui în minte ideea de a face ascultare. - Eu le demonstrez oamenilor cu care vorbesc prin propria mea viață ce înseamnă să lași totul pentru Hristos, îmi spune el la un moment dat. - Lucrarea dumneavoastră o să fie și mai puternică dacă luați binecuvântare, îi spun. Eu am binecuvântare pentru ce fac de la Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului și am mai primit câteva binecuvântări pe drum. Dumneavoastră puteți intra la Mănăstirea Cornu și puteți cere binecuvântare de la Părintele Adrian, starețul de acolo. Gazda mea din Breaza mi-a spus că e un Părinte foarte bun. Nu spune nici ”Da” nici ”Nu”, iar asta îmi dă curaj. Ar fi o mare victorie să-l întorc pe acest pe jumătate sectar în Biserică: - V-ați spovedit vreodată? Îmi dă de înțeles că nu. - Eu, când m-am spovedit prima dată, acum vreo patru ani, am simțit o crustă de mizerie desfăcându-se de pe mine, de pe sufletul meu. Nu imediat, ci la vreo jumătate de oră după spovedanie. - Și eu m-am întors la Dumnezeu tot acum patru ani, îmi răspunde. - Da, îi răspund. Dar aveți nevoie de confirmare că sunteți pe drumul cel bun. Vedeți, până și Apostolii au fost trimiși de cineva, de Domnul Hristos, la lucrarea lor. Avem nevoie de această confirmare, mai ales pentru o lucrare așa de importantă cum e propovăduirea. Pe căi mai ocolite, îmi dă de înțeles că l-a trimis Însuși Domnul Hristos. - Vi s-a arătat Domnul Hristos?, îl întreb. - Nu. Dar am simțit asta. Chemarea asta. Dar chemarea e una, iar binecuvântarea e alta. Caut să-l conving că nu are dreptate și că trebuie neapărat să se spovedească și să capete binecuvântare pentru ce face. - Nu putem să ne considerăm egalii Apostolilor, îi spun. Avem nevoie de niște supervizori. Asta sunt călugării bătrâni, care au stat mulți ani în mănăstire. Nici măcar Apostolii nu au umblat de capul lor. Dumneavoastră cum vă rugați? - Spun ”Tatăl nostru”. - Atât? - Da. - De câte ori pe zi? - O dată. Răspunsul lui mă pune pe gânduri serios. ”Pustnicul meu” spune ”Tatăl nostru” o singură dată pe zi… Ceva îmi spune că n-o să-mi asculte sfatul și n-o să se ducă la Părintele Adrian, iar acest gând mă necăjește. Nu-mi prea vine să îl am coleg de drum până la București, căci acolo merge și el, dar nici nu aș vrea să încalc porunca Iubirii Aproapelui, a doua ca importanță între poruncile Domnului. Într-un final mă hotărăsc: dacă nu vrea să meargă la Părintele Adrian, îl voi ruga să o apuce înainte, ca să pot să mă rog. Când apăruse el, tocmai îmi începusem rugăciunea. Așa că îmi încarc vorbele cu mai multe istorii personale care dovedesc binefacerile binecuvântării și, când ne apropiem de Cornu, îi zic: - Ei, îndată o să ne despărțim. Un pic mai încolo e drumul către Mănăstirea Cornu. - Eu nu mă duc acolo, îmi răspunde. Merg spre București. - Nu vreți să ascultați?!, îl întreb, destul de supărat. Puteați intra la Părintele să primiți o binecuvântare, iar apoi să mă ajungeți din urmă pe drum… Dacă nu vreți să mă ascultați și să lucrați cu binecuvântare, atunci o să vă rog să mergeți înainte, ca să pot să mă rog. - Acum?, mă întreabă el. - Da. Ne despărțim strângându-ne mâinile. Acum, privind înapoi, îmi pare rău că nu m-am gândit să mă duc împreună cu el la acea mănăstire. Poate așa ar fi venit. Totuși, nu cred că ar fi făcut-o. Era prea convins de importanța misiunii sale și oarecum reticent față de Ortodoxie. Când mă plângeam că la mănăstirile Predeal și Caraiman nu m-au primit, mi-a povestit că, imediat după întoarcerea în țară, a dormit o noapte la Mănăstirea Caraiman și a plătit bani pentru asta. Nu cred că îi plac mănăstirile noastre. Cel puțin, nu le cercetează. Rămăsese foarte surprins când i-am spus că multe mănăstiri te primesc să înnoptezi fără bani. De fapt, majoritatea ar trebui să facă asta. Dar or mai fi o majoritate? Nicio mănăstire din jurul Humorului nu primește! Nici Voronețul, nici Mănăstirea Humorului, nici Schitul Daniil Sihastrul. Chiar dacă au spații de locuit berechet… Știu, pentru că a trebuit să găzduiesc pe cineva, îndată după acest pelerinaj. Ce mănăstiri or mai fi și acelea?! Lipsa de iubire creștinească a multora dintre cei din mănăstirile ortodoxe le dă apă la moară sectarilor. Cumva, sectarii sunt expresia necredinței noastre… Mă stabilisem la Humor pentru aceste mănăstiri, dar dacă ele nu mai sunt mănăstiri nu știu dacă voi mai sta acolo… Bine că mai sunt în România și mănăstiri care își respectă menirea, locuri minunate în care simți prezența Duhului Sfânt și puterea rugăciunii călugărilor și locuri creștinești în care simți mângâierea iubirii aproapelui, izvorâtă din iubirea de Dumnezeu, Cel oglindit în aproapele nostru. Discuția cu Costel mi-a rămas în minte multă vreme. A durat doar vreo două ore, dar a fost deosebit de vie, foarte intensă. Îmi pare rău că nu l-am ajutat mai mult. Dar cum să o fi făcut, dacă el se considera trimis de Dumnezeu și nu se lăsa ajutat? Totuși, Costel avea o căldură a sentimentelor, o omenie pe care puțini așa-ziși călugări o au. Când ne-am despărțit, m-a privit du mult drag, deși îl cam repezisem, iar asta m-a determinat chiar să îi cer să se mai roage și pentru mine. Poate așa se va ruga și el un pic mai mult. 14. PLOIEȘTI – ȚIGĂNEȘTI/ Când mă despart de Costel, acesta mă întreabă dacă voi ajunge ”astăzi” până la Ploiești. Îi spun ”Da”, deși mă îndoiesc. Am senzația că mă voi opri la vreo zece kilometri de Ploiești, la vreo pensiune. Costel dispare repede din raza mea vizuală. Cu mâinile în buzunare și rucsăcelul lui ușor, nici nu-i de mirare. După ce îmi termin rugăciunile mă gândesc din nou la el. Săracul! Poate ar fi fost mai bine să mergem împreună, ca să doarmă și el în locuri încălzite. Încep să mă simt vinovat că i-am spus să meargă înainte, chiar dacă știu că pentru el să trăiască așa, pustnicește, e o alegere. O alegere venită, poate, dintr-o înțelegere trunchiată a Adevărului expus în Biblie. (Și îmi aduc aminte că m-a întrebat dacă am de gând să continui stilul acesta de viață și după ce îmi termin pelerinajul. Bineînțeles că nu…) Totuși, lucrarea lui Costel nu cred că poate fi ignorată. Cu totate îndoielile mele legate de puterea de a ajunge până la Ploiești, cum nu găsesc nicio pensiune înaintea orașului, sunt nevoit să merg până la motelul de la intrarea în Ploiești. Deși în fața recepției stau tolănite în fotolii niște țigănci cu alură de prostituate, și deși prețurile sunt pipărate (o sută de lei camera), mă hotărăsc să rămân. Am făcut iar patruzeci de kilometri… VA URMA.

Marius Drăjan: O cruce asupra României – partea a treia

Urmare de aici. Dar vă voi povesti despre Maica Stareță Ecaterina și Părintele Onisim și mai încolo, pentru că la ei aveam să mai petrec câteva nopți. Și cum aș putea scrie despre îngerii și binecuvântările sau afuriseniile locurilor? Amân și acest subiect pentru mai încolo. 6. JOSENI/ Am două zile avans, dar știu că pe una din ele o voi pierde chiar azi. Până la Mănăstirea Izvoru Mureșului sunt peste patruzeci și cinci de kilometri. Iar eu mi-am dat deja seama că e greu să fac mai mult de treizeci și cinci de kilometri pe zi. Dat fiind caracterul naționalist al pelerinajului meu, îmi făcusem socoteala să trec mai repede printre secui. Dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Mă decid să mă opresc la Biserica Ortodoxă din Joseni, să îmi las acolo Crucea, dacă îl voi găsi pe Părintele și el va accepta, și să mă duc să înnoptez la Mănăstirea Izvoru Mureșului, cu vreo ocazie, urmând ca a doua zi, sâmbătă, să mă întorc și să-mi duc și cruccea până la mănăstire. O femeie care se oprește să stea de vorbă cu mine caută să mă convingă să merg prin Gheorgheni, dar eu fac tot cum simt eu că trebuie. Nu voi intra în Gheorgheni și Brașov, două orașe în care am copilărit (mai mult în ultimul) pentru că ”nimeni nu e profet în țara lui” și pentru că aceste orașe nu m-au primit. În fine, ar fi multe de spus pe tema asta… În satul dinaintea Gheorghenilor o apuc către Joseni. Pe drum mă întâlnesc cu un biciclist pe care l-am tot văzut în drumul meu. A făcut și el vreo douăzeci de kilometri. Părintele de la Joseni, deși preot de mir, are nume de călugăr. Îl cheamă Pimen. Aflu a doua zi, de la soția lui, că așa face IPS Ioan cu preoții de mir din episcopia lui: la hirotonire le pune nume. Părintele Pimen îmi primește crucea cu drag. Apoi mă sfătuiește, ca să ajung mai repede, să caut o ocazie spre Gheorgheni. Găsesc această ocazie și aajung cu ea până la o benzinărie aflată în zona gării. Aștept în dreptul acestei benzinării o altă ocazie, care să mă scoată în drumul mare. Mai e un om care face autostopul. Suntem pe o stradă industrială pustie. Omul de la Joseni m-a dus până unde avea treabă. La un moment dat, mai sus de noi se oprește un microbuz Mercedes. Întorc capul în direcția opusă, de unde aștept să vină vreo ocazie. Deodată, tot din sus, apare lângă noi, ca din senin, pe strada pustie, o țigancă. Țiganca vine la noi și ne cere bani. Îi dau un leu. Aapoi o văd mergând în josul străzii. După alte câteva momente văd că microbuzul mai oprește o dată, în josul străzii. După care observ că țiganca a dispărut. Și atunci mă dumiresc! Țiganca cu pricina era plimbată cu microbuzul la cerșit! Dusă anume în zonele în care erau oameni. Probabil că mai erau și alții în microbuz, femei și copii, dar nu au considerat că e cazul să coboare toți pentru noi. Și îmi aduc aminte că nu o dată văzusem la Humor microbuze înțesate cu țigănci și țigănuși, oprite în fața magazinelor, la cumpărături. Cine știe câte orașe ”făcuseră” aceia… Din păcate, există și țigani foarte săraci, cumplit de săraci, care ar trebui ajutați. Dar cum să mai știi care au într-adevăr nevoie și care și-au făcut o meserie, iată cât de profesionistă!, din cerșit?… În cele din urmă, colegul meu de autostop cheamă un taxi și, cu acest taxi, ajung și eu la Gheorgheni, în locul unde se face autostopul pentru Miercurea Ciuc. Nu stau mult și apare o dacie bătrânică a unui român credincios. Anume pentru mine. 7. MĂNĂSTIREA IZVORU MUREȘULUI/ Șoferul cel credincios nu mi-a luat, firește, niciun ban. A intrat și el în mănăstire, ca să se închine, și a așteptat până mi-a adus o măicuță niște cărți pe care i le-am dăruit. Vi se pare puțin lucru? În lumea nebună de azi, cu goana ei furibundă, răbdarea lui mi se pare un gest deosebit… Măicuțele m-au găzduit cu mare drag. În urma unui schimb de scrisori pe care l-aam făcut cu Maica Stareță, erau la curent cu pelerinajul meu și erau încântate să mă primească. M-am împrietenit de îndată cu Maica Timoteea și Maica Ieroteea. Dar și Maica Stareță Miriam, deși bolnavă, mi-a arătat prețuirea ei, reproșându-mi totuși ceva din ce am spus în pliant despre arhierei. Trebuie spus totuși că este vorba de atitudinea mea față de anumiți arhierei, într-un context dat: tăcerea lor în fața amenințării actelor biometrice. Am scris în pliantul pe care îl împart pe drum că se pare că nu ne putem pune nădejdea în ei, pentru că se află sub influența masonilor. Și așa e… Oamenii sunt pe cale să-și piardă libertatea, cel mai mare dar făcut lor de Dumnezeu, iar ei nu scot un pâs! Nu degeaba îi decorează președinții, ca pe securiști… În pofida obiecției Maicii Miriam, care crede că și dacă ar fi în Biserică ceva rău nu ar trebui să vorbim despre asta, rămân pe aceeași poziție. Ce ar fi fost dacă cei din Biserica din vechime nu ar fi vorbit despre nicolaiți, arieni sau iconoclaști? Nu cumva li s-ar fi dat acelora voie să pună mâna pe Biserică? Dar disputa noastră nu o împiedică pe Maica Stareță să își manifeste din plin ospitalitatea. Voi fi găzduit aici pentru cinci nopți, astfel încât să plec după Bunavestire. Drumul pe care îl fac a doua zi, de doar douăzeci de kilometri, mi se pare o jucărie. Înainte de prânz sunt la mănăstire, cu tot cu crucea. Împreună ccu Maica Timoteea găsim un loc pentru cruce chiar în clădirea în care sunt găzduit – turnul de deasupra porții. Aș face și luni o bucată de drum către Miercurea Ciuc, dacă aș ști că găsesc o mașină care să mă aducă, cu tot cu cruce, înapoi la mănăstire, iar miercuri dimineață să mă ducă înapoi de unde m-a luat, dar nu găsesc așa ceva. Zilele de odihnă de la Izvoru Mureșului îmi prind cum nu se poate mai bine. Marți, de Bunavestire, e hramul bisericii ortodoxe din sat. Particip și eu la acest hram. Din păcate, mă cam smintesc de protopopul locului, venit și el, de la Gheorgheni, la hram. Mi se pare destul de evident că are o credință formală, din gură, fățarnică. Din păcate, citind editorialul Episcopului Ioan, autointitulat ”Episcopul Munților”, din publicația pe care o editează, mă încearcă același sentiment. O compunere școlărească de douăzeci-treizeci de pagini, brodată pe o metaforă frumoasă, dar insuficientă pentru a susține aceste douăzeci de pagini de calofilie. ”Omul este o floare a cerului”, spune, frumos, Episcopul Ioan. Și, în anumite condiții, care trebuiesc specificate, chiar așa e. Dar restul compunerii sale rămâne la nivelul literar al clasei a zecea. Dacă ar avea Duh Sfânt nu cred că ar scrie așa. Dar miercuri aveam să mă confrunt din plin cu duhul acestui arhiereu, pe cât de poet prefăcut, pe atât de lumesc. Sau, cel puțin, cu reflexia acestui duh în oamenii săi. Ceea ce e același lucru. Dar și pe protopopul cel sărac în Credință și mândru de la Gheorgheni îl văd tot ca pe o prelungire a unui episcop făcut din același material. 8. PRAFUL DE PE BOCANCI/ Miercuri dimineața, pe 26 Martie, plec spre Miercurea Ciuc, cu gândul că voi fi găzduit la Episcopie. Pe drum tot încerc să vorbesc cu cei e acolo. La început fără succes, apoi, după ce reușesc să prind Episcopia la telefon, zadarnic. Cel care răspunde la telefon îmi dă senzația nu doar că ”face ascultare” militărește, prostește, ci și că nu ar ajuta pe nimeni, nici cu un capăt de ață. Îl rog să îl sune pe Episcop, care e plecat, sau pe cineva din suita sa, și să-i spună povestea mea. Dar el nu vrea. Dar poate că nu am dreptate oprindu-mă atât asupra lipsei de Credință a celor de la Episcopie. Poate așa a vrut Dumnezeu să fie: să trec de Miercurea Ciuc și să ajung la Jigodin, unde am simțit, pe stradă, rugăciunea puternică sau binecuvântarea cuiva. Dar, în această zi de miercuri, înaintând către Miercurea Ciuc, nu îmi pot împiedica dezamăgirile legate de Episcopia de aici. Cel cu care am vorbit mi-a spus că Episcopul e la Covasna, unde are o echipă de muncitori. De la taică-miu aflu, peste câteva zile, că Episcopia Harghitei și a Covasnei a cumpărat, cu câteva milioane de euro, Hotelul Covasna. Probabil că se lucra la amenajarea lui. Sper că nu au de gând, totuși, să facă afaceri cu el. Deși… la cât de primitori sunt, se prea poate să fie chiar asta… După terminarea călătoriei, la Săcele, aveam să întâlnesc un preot de pe la Măgurele, care se ducea la tratament la Covasna, așa că mă gândesc că povestea cu hotelul poate fi, de fapt, o afacere a Patriarhiei, în sprijinul ”sărmanelor” fețe bisericești. Pe drum observ mașini cu țigani care îmi tot dau târcoale. Unele încetinesc, iar șoferii lor îmi aruncă întrebări pe ungurește. Alt șofer mă întreabă ”care-i treaba?” răsucindu-și mâna deschisă în jurul propriului ax. Dar nu-i răspund nici lui, deși înțeleg foarte bine nedumerirea acestora. ”Ce șmecherie a mai inventat și ăsta?”, se întreabă ei. Li se pare, deci, că am inventat o nouă metodă de cerșit, una superioară metodelor lor dezvoltate de-a lungul veacurilor. Sau cel puțin una la care ei nu se gândiseră. Cum sunt și oleacă bronzat, de la soarele zilelor de pelerinaj, se prea poate ca, de la distanță, să mă ia drept unul de-al lor. De asta câțiva dintre ei mi s-or fi adresat pe țigănește… Pe măsură ce mă apropiu de Miercurea Ciucului, drumul e tot mai greu. Știind că mă așteaptă treizeci și opt de kilometri de drum, am plecat cu noaptea în cap, la cinci dimineața. Aveam să fac, de fapt, vreo patruzeci și doi. La intrarea în Miercurea Ciuc, după câteva clipe rătăcitoare, găsesc o pensiune, dar femeia de acolo, văzându-mă poate oarecum nehotărât, îmi spune că mai găsesc o pensiune și dincolo de oraș, la Jigodin, la vreo patru kilometri depărtare. Mă decid să plec într-acolo. Involuntar, leg în mintea mea sfatul femeii de porunca dată de Mântuitorul nostru apostolilor – aceea de a ieși din orașele în care nu sunt primiți și de a-și scutura sandalele de nisip la ieșirea din acestea. Sigur că eu nu sunt un apostol, dar poate că are și pelerinajul meu rostul său. De binecuvântare și îndemn la rugăciune, dar și de încercare a inimilor unora și altora. Poate că și cine primește un pelerin în numele Domnului capătă răsplată de pelerin. Îmi propun, așadar, să mă duc la catedrala ortodoxă din centrul orașului și să încerc să obțin cazare la Episcopie prin cei de acolo, iar dacă nu obțin să mă duc la Jigodin, unde să-mi scutur praful de pe bocanci. Miercurea Ciuc e singurul oraș pe care l-am străbătut cum se cuvine, de la un capăt la celălalt, în plină zi, la o oră de vârf. Totuși, nu am stârnit reacții de felul celor din Vatra Dornei, deși liceenii se uitau tare curioși după mine. La catedrală îngrijitoarea nu mă ajută. Probabil că au primit ordin să nu dea mobilul episcopului nimănui. (Sau ”binecuvântare” cum zic ei, dar asta numai binecuvântare nu e…) Ce să le fac?… Praful de pe bocanci… Cum spuneam, ajuns la Jigodin simt o rugăciune puternică sau o mare binecuvântare poposindu-mi în inimă. Să fie încuviințarea acțiunii sau gândurilor mele? Sau trezirea inimii vânzătoarei de la care mă duc să cumpăr de-ale gurii și care mă văzuse trecând cu crucea? Nu găsesc pensiunea despre care mi se vorbise deschisă, dar aproape de ea, la șosea, e un motel destul de ieftin. Poposesc aici. 9. DE-A LUNGUL OLTULUI/ A doua zi pornesc spre Tușnad. Pe-aici nu mai e nicio mănăstire românească, dar la Tușnad-Băi voi găsi cu siguranță stațiuni. În pădurile de pe partea apuseană a Carpaților Orientali nu au intrat drujbele ca în părțile Moldovei. Brazii se înalță semeț în veșmintele lor de un verde închis, cu sclipiri argintii, foarte diferiți de molizii de dată recentă de pe cealaltă coastă a arcului nostru de piatră. La ieșirea din Tușnad-Sat, unde începe urcușul către Băile Tușnad, la câțiva pași de drum, stau trei țigani trântiți în iarbă. Unul dintre ei mă interpelează, ridicându-se într-o rână: - Unde o duci? - La Sfântu Gheorghe!, îi răspund. Ca să nu mă poticnesc în vreo bătălie inutilă, am decis să le spun celor de pe aici doar care e următoarea mea țintă de pe traseu, ca să nu fiu nevoit să le descriu proiectul întreg, care are un evident caracter naționalist. Altul, neștiind dacă să râdă de mine sau nu, strigă tare: - Da” în spate?! Nu răspund nimic. Asta cu ”Da” în spate?!” e din categoria ”Ce e aceea?!” – întrebare pusă de oameni care au impresia că eu sunt prost sau nebun și nu știu ce fac, așa că trebuie să-mi explice ei, care sunt deosebit de inteligenți. - Da” în spate?!, strigă țiganul și mai tare, de parcă n-aș fi auzit de prima dată. Ce să-i răspunzi? La Tușnad-Băi mă opresc la Hotelul Ana, unde primesc camera cu exact același număr ca la motelul de la Jigodin: 110. 10. SFÂNTU GHEORGHE/ Mi-am aranjat din vreme următoarea oprire. Ea va fi la Sfântu Gheorghe, la pensiunea la care stă regizoarea Ana Mărgineanu, fiica domnului regizor Nicolae Mărgineanu și a minunatei actrițe Maria Ploae. Îmi voi lăsa crucea la tânăra regizoare, venită din America să monteze un spectacol, iar apoi voi lua un microbuz până la Brașov, ca să înnoptez la casa părinților mei, la Tărlungeni. M-am învățat cu mersul. Știu când să mă odihnesc și în ce ritm să pășesc ca să nu obosesc prea tare. Totuși, când mă apropiu de Sfântu Gheorghe, de fapt, înainte de satul Olteni, se pornește un vânt puternic care mă învârte în toate direcțiile și mă obosește foarte tare. Însoțit de vântul ăsta, trec prin Olteni, cel mai dezolant sat pe care l-am întâlnit în drumul meu. Un sat de unguri reformați, fără nicio cruce. Nu mă miră că oamenii pe care îi întâlnesc aici se uită la mine cu ochi orbi. Biserici fără cruci, pietre de mormânt fără cruci… ”Doamne ferește!”, îmi spun când ies din satul acesta blestemat. Doamne ferește! Doamne ferește! Și pun chiar și vântul hain care se oprește când ies din sat pe seama acestui loc, poate încă bântuit, neîncreștinat… Cu vreo cinci kilometri înainte de Sfântu Gheorghe mă așteaptă un reporter. Singurul pe care aveam să-l întâlnesc în drumul meu. Deși lucrează pentru presa de limba maghiară, cum aveam să aflu pe parcursul discuției, mă decid să-i spun tot adevărul. Până la urmă, sunt ca și ieșit dintre satele de secui. Omul devine repede captivat de povestea mea. Îi place ”nebunia” ei și mă pune chiar să-i repet câteva fraze, ca să le înregistreze. - Inițial, crucea mea ar fi trebuit să aibă aproape o mie de kilometri, cinci sute șaizeci pe patru sute cincizeci, dar mă gândesc să mai scurtez din al doilea braț și să o fac de cinci sute pe două sute, îi repet reporterului, căruia îi place la teribil această dezvăluire matematică. Dar e adevărat. Sunt pe cale să pierd o zi, adică să intru în criză de timp, așa că mă gândesc să merg în jos doar până la București, iar nu până la Giurgiu, cum plănuisem inițial, iar al doilea braț să îl scurtez chiar mai mult de atât, în locul distanței de la Cluj la Iași, să parcurg distanța dintre Târgu Mureș și Târgu Neamț. Când îmi făcusem planul inițial mă gândeam că voi face patruzeci și cinci de kilometri pe zi, adică vreo patru kilometri și jumătate pe oră, mai ales pe al doilea braț, când, cel puțin teoretic, voi fi dobândit experiență. Dar lucrurile nu stau chiar așa. Pot să fac peste patruzeci de kilometri pe zi, dar e absolut epuizant. Așa, trebuie să merg de dimineața până seara, pentru că nu fac decât trei kilometri și jumătate pe oră, iar după treizeci și cinci de kilometri sunt foarte obosit. Și, cum m-au mai descurajat și unii oameni, poate bine intenționați… Ideea de a mai tăia din cruce prinde puteri tot mai mari în mintea mea. Când ne despărțim, reporterul îmi spune că jurnalistele de la presa de limba română din Sfântu Gheorghe sunt la o conferință de presă, dar, dacă vreau, le trimite la mine. Nu îi răspund nimic. Să fie cum vrea Dumnezeu. Iar apoi mă rog să îmi mai iasă jurnaliști în cale doar dacă pot scrie ceva bun, folositor oamenilor. Îi spusesem și acestui jurnalist, care a mers alături de mine vreun kilometru: - Puteți să participați la lucrarea mea, să lucrați alături de mine. Dar el mi-a răspuns că nu e prea bisericos. Poate îl ajută Domnul să se trezească. Dacă m-ar căuta jurnaliști care să participe la lucrarea mea, ar fi o plăcere să-i întâlnesc. Dacă nu… mai bine lipsă. Mă întâlnesc cu Ana chiar în fața teatrului Andrei Mureșanu, unde se joacă piesa ei ”Sfântul din Sfântu Gheorghe”. Cred că, dincolo de ce ar putea conține, titlul piesei vădește chemarea spre Biserică și rugăciune atât a ei, cât și a autorului, Ștefan Peca. Ana Mărgineanu a venit tocmai din Statele Unite ca să monteze această piesă, prilej pentru o discuție asupra Ortodoxiei. Fetița ei mă privește cu curiozitate. Ajunși la pensiunea la care stau, îi cerem voie patroanei să lăsăm crucea acolo, apoi mă joc două minute cu fetița, apoi plec spre Tărlungeni. 11. ACASĂ/ Părinții mei vor pleca în dimineața zilei următoare, sâmbătă, la București, ca să o viziteze pe fetița mea, Zvera-Maria. Totuși, dis-de-dimineață, taică-miu mă repede până la Sfântu Gheorghe. El nu știe pentru ce. Voi ajunge acasă înainte de a se întoarce ei și voi ascunde crucea în podul garajului. M-am rugat ca Dumnezeu să facă în așa fel încât să nu mai fiu nevoit să le dau explicații – sau să mă poticnesc în percepția și ideile lor – și iată că Domnul a ascultat rugăciunea mea. După ce intru în Județul Brașov sunt tot mai mulți oameni care mă întreabă ”Cine a murit?”. Aceeași întrebare poate fi citită și în ochii unora care nu zic nimic. Probabil că pe-aici nu e ceva neobișnuit să ducă cineva o cruce în spate… Trec pe la Prejmer, iar apoi, destul de căznit, mă îndrept spre Cărpiniș. Tocmai când apuc drumul spre Cărpiniș mă întâlnesc cu doi tineri pe biciclete. Unul dintre ei zice: ”Uite-L și pe Gizăs!” Săracii copii! E o presiune așa de mare a mass-mediei înstrăinate și a lumii în care trăim încât adolescenții nu mai folosesc cuvântul românesc nici măcar pentru Mântuitorul nostru… La Cărpiniș am marea șansă că locuințele sunt atât de departe de șosea încât nu mă remarcă nimeni în mod deosebit. (Dar m-am și rugat să trec neobservat pe aici.) Apuc drumul spre Săcele, iar apoi intru pe drumeagul pe care e casa noastră. Sunt salvat! Urc crucea în podul garajului și mă întind oleacă în pat. Luni voi pleca dis-de-dimineață, așa că părinții mei nu vor observa nimic. Iar după noi mai sunt doar două case. VA URMA.

Marius Ianuș a murit

Voi renunța la pseudonimul Marius Ianuș. L-am ales din trei motive – a fost numele de fată al bunicii mele dinspre mamă, Garofina; e mai ușor de reținut decât Drăjan; are trimitere către mitologia romană. Astăzi niciunul dintre ele nu mi se mai pare suficient pentru a continua să scriu sub acest pseudonim. Voi semna de acum cu numele meu (Marius-Christian Drăjan) sau cu o parte a lui (Marius Drăjan). Dar, ca orice schimbare majoră, aș vrea ca și această schimbare de nume să fie mai mult decât pare. Într-un fel, Ianuș chiar va muri. Mai există două volume de versuri nepublicate ale lui Marius Ianuș. Nu știu dacă le voi publica vreodată. Dacă o voi face, o voi face în curând - anul acesta sau la anul – comemorativ cumva, ”post-mortem”. Doamne ajută!