Luni, 20 aprilie 2015, ora 18, va avea loc la Libraria Sophia prezentarea cartii "Arhitectii romani si detentia politica - Intre destin concentrationar si vocatie profesionala" de arhitect Vlad Mitric

Invitaţi: arhitect Vlad Mitric-Ciupe; scriitor Sorin Lavric. Amplu studiu asupra unui anumit segment al foştilor deţinuţi politici – arhitecţii, breaslă din care face parte şi tânărul Vlad Mitric, lucrarea de faţă este rezultatul unei munci titanice, întinsă pe ani de zile. Cercetarea de arhivă este coroborată cu recuperarea mărturiilor orale şi dacă adăugăm şi anii de colaborare ai autorului cu Gheorghe Jijie şi Constantin Iulian, conducătorii Federaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, precum şi girul acordat lucrării de istoricul Radu Ciuceanu, credem că orice recomandare în plus este de prisos.

Starețul Efrem Filotheitul: „Lăudând Paștile cele veșnice…”

Binecuvantatii mei fii, în omilia noastra de acum as vrea sa spun cateva cuvinte de inviere, cateva cuvinte despre bucuria Pastilor. Aici, jos, pe pamant, la aceasta mare sarbatoare a Sfintelor Pasti, fiecare crestin simte in sufletul sau o bucurie deosebita, care, desigur, in comparatie cu acea bucurie a lumii celeilalte, este neinsemnata. Cu toate acestea insa, este ceva care ne mangaie sufletul, il face sa se simta bucuros, plin de har, caci la acest praznic se apropie, intr-un fel, mai mult de Hristos. Sa ajungem acum la pericopa evanghelica ce se citeste in Sambata Mare si la Inviere. Evanghelistul spune ca Maica Domnului si Maria Magdalena au venit foarte de dimineata la mormantul Domnului pentru a vedea Preacuratul Trup al lui Hristos si a face toate cate le poruncea iubirea lor cea mare. Atunci s-a facut un cutremur mare si un inger a coborat din cer, a dat la o parte piatra de la intrarea mormantului si a sezut pe ea. Ingerul s-a intors catre cele doua femei si a zis: Ştiu ca pe Iisus cel rastignit Il cautati. Nu este aici, caci S-a sculat precum a zis; veniti de vedeti locul unde a zacut. Şi degraba mergand, spuneti ucenicilor Lui ca S-a sculat din morti si iata va merge inaintea voastra in Galileea; acolo Il veti vedea(Matei 28, 5-7). Cuprinse de frica si de bucurie mare, ele au pornit indata in graba sa duca aceasta veste de mare bucurie Apostolilor, pentru a se bucura si ei, caci, de frica iudeilor, acestia stateau incuiati in casa in care locuiau. In clipa in care au pornit, le-a intampinat Hristos si le-a spus: Bucurati-va! Nu va temeti! Duceti-va si vestiti fratilor Mei sa mearga in Galileea, si acolo Ma vor vedea. Indata ce L-au vazut inaintea lor pe Hristos, iubirea lor, dragostea lor duhovniceasca, au cazut la pamant, s-au inchinat Lui si I-au cuprins picioarele, strangandu-le in bratele lor si neputand sa graiasca nimic, caci erau ca trasnite! Cine poate talcui simtamintele care au fost in acea clipa in sufletele acestor doua sfinte femei!N-au fost deloc necredincioase, asa precum au fost Apostolii cand L-au vazut pentru intaia data: li S-a descoperit, L-au vazut, s-au bucurat, dar aveau inlauntrul lor neincredere. Dimpotriva, femeile n-au ezitat deloc, ci indata si-au manifestat iubirea lor catre Hristos. O astfel de iubire si bucurie da Hristos in aceste zile ale Invierii si acelor suflete care, intr-un anumit fel, si-au curatit simtirile sufletesti de pacat: „Sa ne curatim simtirile si sa vedem pe Hristos” (Canonul Invierii). Aici pe pamant praznuim Sfintele Pasti putina vreme. Se sfarseste aceasta bucurie si este urmata iarasi de necazuri, stramtorari, ispite si atatea altele. Sus insa, in cealalta lume, Pastele va fi vesnic, fara sfarsit, fara apus, in vecii vecilor. Cand Hristos va veni sa judece lumea, sa sada pe tronul slavei si sa-i desparta pe cei drepti de cei pacatosi, dand hotararea cea mai de pe urma, unii vor urca la cer, iar ceilalti vor cobori definitiv in Iad, dupa care va urma intoarcerea lui Hristos, a Sfintilor ingeri si a tuturor Sfintilor catre cele de sus. Va merge inainte Hristos si vor urma toti ingerii, Sfintii, toate sufletele, si toti impreuna vor praznui Pastele cel vesnic; urcand spre cele de sus, vor canta imnele de biruinta ale Invierii: „Laudand Pastile cele vesnice…“ Chipurile tuturor sufletelor si intreaga lor fiinta vor fi tot atat de luminoase precum Hristos. In aceasta lumina dumnezeiasca de Inviere vor urca spre ocuparea Raiului, a Imparatiei Cerurilor, a Ierusalimului celui de sus. „Ziua Invierii, sa ne luminam popoare, Pastile Domnului, Pastile…” Vor canta, vor juca, vor praznui cele de biruinta, asa dupa cum a randuit Dumnezeu sa fie aceasta insotire de praznuire cu neputinta de inchipuit. Sufletele vor vedea pentru intaia data ce a pregatit Dumnezeu pentru cei care au biruit lumea. Dupa cum ne-au invatat si ne-au instiintat marii parinti, vorbind despre aceasta stare, Hristos va sedea pe tronul slavei si fiecare ceata a Sfintilor va veni sa-si ia cununa cuvenita si locul din Rai. Şi, cand sufletele sfinte vor vedea acea frumusete, acea bogatie a intelepciunii lui Dumnezeu descoperindu-li-se, cuprinzand-o, castigand-o ca pe ceva al lor, si ca vor trai vesnic, fara de sfarsit, vor ramane atat de uimiti, incat nu vor putea talcui in cuvinte si in ganduri ceea ce Dumnezeu le-a pregatit. Se vor gandi: „Ce am oferit noi lui Dumnezeu? In lume am pacatuit atat de mult, atata L-am intristat pe Dumnezeu, atata L-am amarat, iar El, in loc de pedeapsa, ne da acest Rai!“. Pentru aceste suflete, Sfintele Pasti ale dumnezeiestii Invieri nu se vor sfarsi niciodata. Bucurie de netalcuit, bucurie de nespus. Nici necaz, nici stramtorare, nici lacrimi, nici durere, nici lupta, absolut nimic intristator nu va exista in acea fericita viata. Mantuirea este asigurata o data pentru totdeauna. Acolo, sus, se va praznui in bucuria Cerului. Hristos va fi Lumina. Fata Sa va fi acea lumina care va lumina intreaga lume duhovniceasca. Ne spun Parintii ca fie si numai vederea dumnezeiestii Fete nu se poate compara cu mii de raiuri, caci aceasta vedere este Imparatia lui Dumnezeu. De aceea, orice suflet care aici, pe pamant, simte iubirea lui Dumnezeu nu cere nimic altceva decat sa se invredniceasca a vedea fata lui Hristos. Asa era un suflet oarecare ce Il iubea neinchipuit de mult pe Hristos; impinsa de aceasta iubire, a voit sa viziteze Sfintele Locuri si sa se inchine la Mormantul dumnezeiestii Sale Iubiri. Şi, cand a ajuns acolo si a vazut mormantul lui Hristos, al Celui pe care mult Il iubea, a cazut deasupra Mormantului lui Hristos si acolo si-a dat sufletul in mainile si in iubirea Lui. Sa ne straduim sa ne curatim simtirile cele sufletesti; sa ne straduim, prin trezvie, sa nu le intinam, pentru a putea vedea – prin harul lui Dumnezeu – in inima noastra aceasta Lumina a dumnezeiestii Invieri. Plecam din aceasta lume de aici si mergem in cealalta. Necazurile acestei lumi sunt neinsemnate in comparatie cu rasplata pentru dureri ce se va da in cealalta lume, deoarece durerile sunt trecatoare, de mica durata. De multe ori insa ele ni se par grele, de nepurtat si fara de sfarsit. Aceasta vadeste omeneasca neputinta, dar si lucrarea diavolului, care ne prezinta lucrurile foarte diferit, pentru a ne conduce sigur la deznadejde si disperare, la gandul ca chinurile nu se vor sfarsi niciodata. Cu toate acestea, ele se sfarsesc, chiar in foarte scurt timp uneori. Şi, indata ce am inchis ochii, se deschide inaintea noastra contemplarea lumii duhovnicesti. Acolo unde vedeam oameni, indata – intr-o clipa – vedem duhuri fie luminate, fie intunecate, fie ingeri, fie demoni. Indata ce se inchid ochii trupului, se deschid ochii sufletului si omul le vede pe cele pe care mai inainte nu le vedea cu ochii trupului. Moartea este puntea care ne trece din aceasta lume in cealalta. Trebuie sa ne luam asupra-ne lupta cea buna, corecta raportare la aceasta realitate, ca adicasuntem aici numai pentru o vreme si vom pleca pentru totdeauna in cealalta lume. Aici Il simtim pe Hristos prin simtirea sufletului nostru, acolo, daca ne va mantui mila lui Dumnezeu, Îl vom vedea fata catre fata. Sufletul care se lupta, care rabda, care crede neclintit in existenta lui Dumnezeu, in cealalta viata, in zilele Harului se simte intrarmat cu armele luminii, ale harului, ale dragostei dumnezeiesti. Se simte ca si cand ar sta inaintea tronului lui Dumnezeu, gata sa se lupte cu cei ce se ostesc impotriva Celui caruia ii este credincios. Simte, de asemenea, ca este imbracat ca o mireasa a cerescului Mire, impodobit cu frumusetea Cerului, stapanit de iubire si de dorul de a se uni vesnic cu Mirele ceresc. Cat de frumos este sa simta crestinul ca este copilul lui Dumnezeu, sa-L simta pe Dumnezeu ca adevaratul sau tata! Exact atunci il paraseste frica de moarte. In locul acesteia simte o uriasa incredere, ca Tatal sau este Judecatorul, ca Tatal sau este Cel care ii va da Imparatia. Spunea Avva Pamvo: „Chiar daca se va lipi cerul de pamant, frica nu va intra in sufletul meu“. Şi aceasta deoarece simtea iubirea lui Dumnezeu. Pentru a ajunge cineva la aceste masuri, trebuie ca mai intai aici, in lume, in aceasta lupta sa depuna ostenelile cele dupa Dumnezeu, sa se smereasca neincetat, sa rabde ispitele, necazurile, durerile si sa alunge gandurile rele de indata ce acestea se ivesc. Omul care cedeaza gandurilor rele nu este cu putinta sa se simta bine inlauntrul sau si sa poata vedea lumina Sfintei Invieri in sufletul sau. In timp ce, atunci cand este in general atent cu viata sa, la vremea in care nu se asteapta va simti cercetarea Harului lui Dumnezeu. Aceasta este si lucrarea monahismului: ia un om din lume, plin de impatimire, de neputinte, incarcat de pacate mari si mici si, cu timpul, il prelucreaza in chip minunat si intr-o buna zi il infatiseaza om duhovnicesc, legat de Cer, de iubirea lui Dumnezeu, de viata viitoare. Un astfel de om a fost si fericitul meu Staret. Fericit intru toate! Pe cand se afla inca in lume, inainte de a se face monah, nu-L cunostea pe Dumnezeu. Cu toate acestea, atunci cand Harul lui Dumnezeu l-a umbrit si l-a adus aici, in Sfantul Munte, in acest spital fara plata, a fost transformat intr-un om ceresc de catre viata monahala, cu stiinta si mestesugul ei.Noi suntem semintele duhovnicesti ale acestui om. Pentru a izbuti insa si noi ceea ce a izbutit el, trebuie sa-i urmam pasii. Sa ne luptam, asadar, cu toata puterea sufletului nostru, ca sa putem cunoaste prin simtirea sufletului, inca din aceasta lume, lumea cealalta. Izbanda noastra in monahism este aceasta: sa cunoastem, sa gustam cele ale celeilalte lumi, si sa ajungem sa-L iubim pe Hristos intr-atat, incat sa dorim a-I vedea dumnezeiasca Fata. Spun Parintii ca in lumea cealalta iubirea lui Hristos si iubirea pe care o vor simti sufletele, a unora catre ceilalti, va fi hrana lor. Un suflet il va vedea pe celalalt si va simti inlauntrul sau un adevarat rai. Aceasta o simtim si aici, intr-o masura foarte mica, desigur. Cand Harul lui Dumnezeu inflacareaza inima, omul duhovnicesc simte o nemarginita iubire fata de frati, simte inlauntrul sau ca ar vrea sa-i imbratiseze pe toti: si frati, si prieteni, si vrajmasi, si intreaga zidire neinsufletita. Oricate i s-ar face, nu se sminteste, ci se va manifesta numai in chip iubitor. Şi atunci i se face inteles de ce nemarginitul Dumnezeu ii rabda pe oameni, ii rabda pe pacatosi cu toate rautatile lor, din nemarginita Sa iubire! Sa ne luptam, parintii mei, sa ne luptam acum, cat suntem aici, sa ne cladim temeliipentru Cer. Cainta nu ne va mai folosi deloc dupa moarte. Sa punem inceput. Tot ceea ce ne spune constiinta, acest povatuitor launtric, sa facem. Sa nu o dispretuim, caci ea ne invata foarte corect. Avand constiinta drept calauza launtrica, iar calauza exterioara, cuvantul scris al lui Dumnezeu, sa inaintam catre ascultare, sa urmam cele doua calauze si in mod sigur vom fi condusi la Hristos si vom dobandi Sfintele Pasti in Cer, Pastile cele vesnice si neinserate. Acolo sus va fi praznicul cel vesnic, acolo unde ingerii – imbogatiti cu toate cate Dumnezeu le-a daruit – vor canta imne ceresti, de inviere, spre fericirea acelor suflete care au biruit, care au castigat „lozul” Cerului. Fericita si de trei ori fericita va fi cea de-a zecea ceata ingereasca ce va fi alcatuita din monahii care vor dobandi acest loc in Cer. Acesti fericiti monahi vor vedea Fata lui Hristos in vecii vecilor, vor canta impreuna cu ingerii, vor praznui, se vor bucura si Il vor binecuvanta pe Hristos, Cel care a facut aceasta mare jertfa, S-a rastignit, a inviat si a mantuit neamul omenesc. Sa ne rugam sa fim si noi, smeritii si cei mai de pe urma – dintre care cel dintai sunt eu -, in aceasta ceata ingereasca, in locul lui Lucifer, spre slava lui Dumnezeu, spre slava Celui ce S-a jertfit, spre slava Mielului neprihanit. Sa ne rugam ca sfarsitul nostru din aceasta lume sa fie crestinesc, fara durere, fara de rusinare, cu raspuns bun si cu izbanda in acea fericita lume. Amin. (Ne vorbește Starețul Efrem Filotheitul. Meștesugul mântuirii, Editura Cartea Ortodoxă/Editura Egumenița)

Vă recomand acest dialog instructiv și animat purtat între iconarul, scriitorul și pictorul Sorin Dumitrescu și Christos Yannaras

Arhiepiscopul Serafim de Uglich FOST APOSTOL ÎN ALASKA ŞI AMERICA. Pomenit la 12 decembrie (†1935)

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982) Un adevărat creştin este un luptător, făcându‑şi cale printre regimentele nevăzutului duşman către pământul ceresc. Sfântul Gherman al Alaskăi În toamna anului 1930 au venit la abia începuta construcţie a canalului Mării Albe (unul dintre proiectele notorii de muncă forţată din anii ’30 din Rusia de nord) câteva convoaie de prizonieri de la Solovki. Au fost primiţi şi, mai întâi de toate, au fost trimişi la baie pentru „dezinfectare” – adică dezinfectarea hainelor pe care le purtau şi o tăiere obligatorie, cu o maşină de tuns, a părului de pe cap, de pe faţă şi de pe întregul corp. Apoi a urmat o examinare medicală de către doctorii care erau ei înşişi deţinuţi. Aici, pentru prima dată de când lucram ca ajutor de medic la acest post, l‑am văzut pe arhiepiscopul Serafim, un om bătrân, înalt şi gârbovit, cu capul şi faţa deja bărbierite cu maşina la numărul unu. Adesea, după aceasta, discutând, am învăţat multe de la el, şi am aflat de asemenea despre el de la alţi episcopi care veniseră odată cu el; dintre aceştia din urmă îl voi numi doar pe arhiepiscopul Pahomie de Cernigov, pentru că cei tineri se poate să mai fie încă în camerele de tortură acum şi orice menţiune despre ei în presă va creşte greutatea lanţurilor lor. Arhiepiscopul Serafim, în lume cu numele de familie Samoilovici, s‑a născut în 1882 şi a studiat la Seminarul Teologic de la Poltava. A devenit călugăr la o vârstă fragedă, într‑una din eparhiile sudice, după ce a predat mai mulţi ani la Seminar. A fost numit la începutul secolului nostru misionar în eparhia Alaska‑Aleutine din Statele Unite ale Americii, unde a fost un fervent colaborator al episcopului Tihon, viitorul Patriarh. Episcopul Tihon l‑a preţuit mult pe misionarul său zelos, care unea asceza personală cu o atitudine înţeleaptă atât faţă de turma aleută, pe jumătate sălbatică, cât şi faţă de guvernul american al Alaskăi. A petrecut şase ani în America. După ce episcopul Tihon a fost numit la Yaroslavl în 1907, el l‑a chemat pe ieromonahul Serafim şi l‑a numit stareţ al Mănăstirii Tolga, la aproximativ şase kilometri mai sus de Yaroslavl, care era reşedinţa de vară a episcopului de Yaroslavl. Oricine a călătorit de‑a lungul Volgăi înainte de 1920 îşi va aminti cum, când vaporul se oprea la docul mănăstirii, echipajul şi pasagerii coborau pe doc pentru a cere slujirea unui paraclis înaintea icoanei Maicii lui Dumnezeu din Tolga (a cărei sărbătoare este la 8/21 august), cinstind sfânta icoană, şi cum se îndepărta vaporul în timp ce corul mănăstirii încă mai cânta: „Împărăteasa lumii, fii mijlocitoarea noastră”. Părintele Serafim a scris o lucrare istorică serioasă, „O istorie a Mănăstirii Tolga – 1314‑1914”, ca pregătire pentru prăznuirea celor 600 de ani de existenţă a mănăstirii, în august 1914. În beneficiul mănăstirii şi al turmei de credincioşi din împrejurimi, el a construit şi a deschis în 1913, la aproximativ un kilometru şi jumătate de mănăstire, la marginea unei splendide păduri, o şcoală de apicultură pentru copiii orfani de care avea grijă mănăstirea. Însă, cu trei săptămâni înaintea prăznuirii de şase sute de ani de existenţă a mănăstirii, a izbucnit Primul Război Mondial. Stareţul, în primele zile ale războiului, a construit saloane de spital şi l‑a ajutat în mod activ pe arhiepiscopul Agatanghel în conducerea eparhiei în timpul anilor de război şi de revoluţie. Curajul său şi prezenţa de spirit au salvat mănăstirea de la distrugere în vara anului 1918, când comuniştii, în zilele „Revoltei din Yaroslavl”, au intrat în chilii, în pivniţe şi au scotocit cimitirul mănăstirii în căutarea „rebelilor”. 350 de cetăţeni nevinovaţi ai Yaroslavlului au fost executaţi de către plutonul de execuţie ca replică la asasinarea guvernatorului militar, comisarul Nahimson, şi a comisarului economic Zakgeim. Curând, părintele Serafim a fost transferat la Uglich, unde a fost făcut stareţ al Mănăstirii Acoperământul Maicii Domnului, şi a fost ridicat la rangul de arhimandrit. În 1920 a fost hirotonit episcop de Uglich, o eparhie pătrunsă de amintirea ţarului, care, 329 de ani înainte de mucenicia Ţarului Nicolae al II‑lea din zilele noastre, a primit acelaşi sfârşit crud. În 1915, episcopul Serafim a fost ridicat la rangul de arhiepiscop şi, în zilele dificile şi confuze de după moartea Patriarhului Tihon, a fost numit (în 1926) unul din înlocuitorii locţiitorului patriarhal şi a ocupat această poziţie din noiembrie 1926 până în martie 1927 (perioadă în care Mitropolitul Serghie s‑a aflat în arest). Arhiepiscopul Serafim a refuzat categoric să emită o declaraţie de colaborare cu autorităţile sovietice, declaraţie pe care acestea o cereau la momentul respectiv (aceeaşi declaraţie pe care mai târziu Mitropolitul Serghie avea să o emită), spunând: „Eu nu mă consider autorizat să decid chestiuni de principiu fundamentale fără ierarhii care sunt în închisoare”. La 16/29 decembrie 1926, s‑a adresat Bisericii ruse cu acest mesaj: „Îmi implor colegii, episcopii, să mă ajute să port crucea grea şi responsabilă a conducerii Bisericii ruse; vă cer să reduceţi la minim corespondenţa şi relaţiile voastre cu mine, lăsând ca toate să fie decise local, în afară de problemele de principiu şi cele care afectează întreaga Biserică (de exemplu, alegerea şi hirotonirea episcopilor)”. Toţi predecesorii arhiepiscopului Serafim în poziţia de înlocuitor de locţiitor se aflau în închisoare şi el ştia că aceeaşi soartă îl aştepta atât pe el, cât şi pe succesorul pe care îl va alege în momentul propriului său arest. Prin urmare, când a intrat în exerciţiul autorităţii acestei poziţii, în decembrie 1926, el nu a desemnat niciun succesor. Când, la interogatoriul GPU, a fost întrebat: „Cine va fi conducătorul Bisericii dacă nu te eliberăm?”, el a răspuns doar aceasta: „Însuşi Domnul Iisus Hristos”. La acest răspuns, anchetatorul, uimit, s‑a uitat la el şi a spus: „Voi, toţi episcopii, aţi lăsat înlocuitori pentru voi, la fel cum a făcut şi Patriarhul Tihon şi Mitropolitul Petru”. „Ei bine, eu am lăsat Biserica Domnului Dumnezeu”, a repetat arhiepiscopul Serafim, „şi am făcut aceasta special. Să ştie toată lumea cât de liber trăiesc creştinii ortodocşi sub o guvernare liberă”. Trei zile mai târziu, arhiepiscopul Serafim a fost eliberat şi a fost trimis la Uglich şi a condus Biserica până în martie 1927, când a predat conducerea Mitropolitului Serghie, care tocmai fusese eliberat din închisoare. Patru luni mai târziu, arhiepiscopul Serafim a combătut apostazia Mitropolitului Serghie (din Declaraţia din 16/29 iulie 1927) şi, curând, a fost arestat şi condamnat la cinci ani în lagărul de concentrare, fiind trimis la Solovki. Acolo, aproape tot timpul, a lucrat la muncile obişnuite. Odată, când împingea cărămizi pentru construcţia unei clădiri cu două etaje, el a căzut de pe o scară şi şi‑a rupt o coastă, care s‑a vindecat doar parţial, lăsându‑l invalid. Dar niciun fel de prigonire nu putea să‑i îndoaie voinţa puternică. Eu l‑am văzut pentru prima dată după sosirea lui în convoiul de deţinuţi de la Solovki, în toamna anului 1930, la punctul de lucru numit „Noua Birja”, lângă staţia nordică de semafor „Mai‑Gub”, pe calea ferată Murmansk. Mai târziu am avut ocazia să ne cunoaştem mai bine. Ajungând invalid, el se afla adesea în secţia ambulatorie, iar noi, cei care eram ajutoare de medic, încercam să‑l ajutăm; suferea de pleurezie cronică, precum şi de miocardie şi de arterioscleroză generală. Odată, la sfârşitul lui octombrie, într‑o zi umedă şi aspră, trecând pe lângă cabina de dezinfecţie, unde lucrurile erau dezinfectate în spatele unei uşi închise ermetic, cu un deţinut‑invalid pe post de paznic ca să îi ţină departe pe hoţi, m‑am auzit strigat pe nume. Urcând, l‑am văzut pe arhiepiscopul Serafim, paralizat de frig, stând de pază. „Ne pun pe noi, invalizii, la acest post câte două ore, dar eu stau aici de la douăsprezece şi nu au trimis pe nimeni să mă înlocuiască” (era aproximativ 6 după‑masă). Am alergat la barăcile invalizilor. „Unde este şeful?” „A plecat la film”, a răspuns funcţionarul. „Spune‑i că voi face un raport către directorul Diviziei sanitare, pentru că îl ţine pe deţinutul Samoilovici la un post în aer liber de şase ore în loc de două”. Funcţionarul s‑a deşteptat şi a alergat la casa de film. Zece minute mai târziu a alergat înapoi. „Şeful a ordonat să fie înlocuit şi vă cere să nu faceţi un raport”. „Bine, dar în zece minute voi verifica”. Şi, într‑adevăr, el a trezit un colonel decrepit care dormea pe un pat de scânduri şi l‑a trimis în fugă să îl înlocuiască pe vlădica. Bătrânul a alergat la camera de dezinfecţie. Jumătate de oră mai târziu am intrat din nou în barăci. Arhiepiscopul, amorţit, bea cu satisfacţie nişte ceai fierbinte dintr‑o cană şi i‑am urat odihnă plăcută. El era considerat „un ins interzis” – adică nu avea dreptul să iasă din lagăr în clădirile administrative, dincolo de gardul de sârmă ghimpată. Odată mi‑a cerut să‑l chem pe arhimandritul Gurie Yegorov, care lucra la Divizia financiară şi era un susţinător înverşunat al Mitropolitului Serghie; mai târziu, el a fost eliberat din exil, terminându‑şi cei cinci ani de condamnare în lagărul de concentrare în 1934 şi în 1946 a fost hirotonit episcop. Începând din acel moment, acesta a fost conducătorul Bisericii „Patriarhale” din Asia centrală, cu titlul de episcop de Taşkent şi Asia centrală. Arhimandritul Gurie s‑a încruntat. „Până la urmă, arhiepiscopul nu este «al nostru» şi nu este potrivit pentru mine să vorbesc vreodată cu el. Nu am dreptul să primesc binecuvântare de la dânsul”. „Nimeni nu‑ţi cere aceasta, părinte Gurie. Dar, în cele din urmă, el este unul dintre cei interzişi şi dumneavoastră şi eu avem permisie. Dacă, ştiind cine sunteţi, v‑a cerut să veniţi la dânsul în lagăr, am protestat eu, putem noi, deţinuţii, să refuzăm să vizităm un deţinut în lagăr, chiar dacă el este un eretic? Un ajutor de medic nu ar trebui să înveţe un arhimandrit”. S‑a supărat şi a venit cu mine. L‑am însoţit la secţia de ambulatoriu şi l‑am lăsat împreună cu arhiepiscopul, pe care îl chemasem acolo. Prezentabilul arhimandrit‑contabil de patruzeci de ani, plecându‑şi capul, a vorbit cu încovoiatul şi decrepitul arhiepiscop. Despre ce au vorbit, nu ştiu. În martie 1932, vlădica a fost eliberat cu şase luni înainte de sfârşitul detenţiei, considerându‑se (potrivit decretului din 1931) cinci ani de muncă echivalenţi cu şase. Acest lucru a fost aranjat pentru el de evlavioşii deţinuţi din divizia de contabilitate, care numărau zilele de lucru în aşa fel încât să reducă termenul de condamnare. În 1934, acest decret „liberal” a fost revocat. Arhiepiscopul Serafim a fost trimis în convoi în exil în regiunea Komi, unde locuieşte populaţia ziryani, la nord de Viatka. El a slăbit cu trupul, dar era neclintit cu duhul. El considera că într‑o epocă de persecuţie nu ar trebui să fie nicio guvernare centralizată a Bisericii. Un episcop ar trebui să‑şi conducă eparhia în mod independent. În exil ar trebui să fie conducătorul Bisericii secrete oriunde s‑ar afla; el ar trebui să hirotonească preoţi în secret şi să facă tunderi monahale în secret. De la credincioşi am auzit că arhiepiscopul Serafim nu s‑a întors din exil. Sentinţa lui s‑a terminat în 1935. Se spune vag că a murit undeva fără ajutor medical, în privaţiune – ceea ce este uşor de crezut pentru oricine ştia starea inimii sale bolnave, chiar şi în 1932. Îmi aminteam adesea de suferindul arhiepiscop Serafim în peregrinările mele prin închisori şi exiluri, când, privat de contact fizic cu credincioşii, mi‑am amintit de el mental în rugăciune. M‑am gândit la chipul său epuizat şi blând‑zâmbitor, şi, îngenunchind în rugăciune, simţeam aievea pe capul meu mâna sa arhiepiscopală slabă şi aspră, plină de cicatrice. Epistolă a Arhiepisopului Serafim de Uglich. Arhiepiscopul Serafim a scris numeroase epistole de protest împotriva Declaraţiei Mitropolitului Serghie. Ca vicar al eparhiei Yaroslavl, el a semnat, împreună cu Mitropolitul Agatanghel, cu Mitropolitul Iosif al Petrogradului (care se afla în Yaroslavl atunci), cu arhiepiscopul Valaam de Perm şi cu episcopul Evghenie de Rostov, o declaraţie de separare de Mitropolitul Serghie la 6 februarie 1928. În acelaşi timp, el a trimis următoarea epistolă Mitropolitului Serghie, în numele său propriu. Tonul de protest curajos, bazat nu pe o îngustă „literă a legii”, ci pe o îngrijorare sinceră cu privire la binele Bisericii lui Hristos, unită cu o compasiune sinceră arătată faţă de greşeala Mitropolitului Serghie, a făcut din această scrisoare unul din documentele clasice ale episcopilor fondatori ai Bisericii ruse din catacombe. Mai târziu, în vara anului 1928, arhiepiscopul Serafim a trimis o nouă epistolă, acuzându‑l pe Mitropolitul Serghie de păcatul grav de „a‑i trage pe fraţii slabi şi lipsiţi de curaj în neo‑renovaţionism”. Îndemn al Arhiepiscopului Serafim de Uglich, adresat Mitropolitului Serghie şi înmânat lui la 27 ianuarie/9 februarie 1928. Înalt Preasfinţia Voastră, Perioada de mai bine de jumătate de an care a trecut de la publicarea de către dumneavoastră a Declaraţiei din 16/29 iulie 1927 a indicat că toate speranţele voastre pentru „o aranjare paşnică” a chestiunilor noastre bisericeşti, pentru aducerea întregii conduceri bisericeşti în ordinea şi aranjarea cuvenită, au fost în zadar şi „încrederea voastră în posibilitatea vieţii şi activităţii noastre paşnice în limitele legii” este cu totul nerealizabilă şi, în condiţiile prezente, nu se poate realiza niciodată. Dimpotrivă, faptele certifică aproape în fiecare zi că pentru poporul ortodox a devenit încă şi mai greu să trăiască. Este deosebit de dificil de recunoscut că dumneavoastră, care atât de înţelept şi ferm aţi ţinut sus stindardul ortodoxiei în prima perioadă în care aţi fost înlocuitor de locţiitor patriarhal, aţi ieşit acum de pe calea cea dreaptă şi aţi trecut pe linia moartă a compromisurilor care sunt împotriva Bisericii. Ne‑aţi expus unor chinuri morale groaznice şi v‑aţi făcut primul dintre cei chinuiţi astfel, pentru că dumneavoastră suferiţi atât pentru sinele propriu, cât şi pentru noi. Mai întâi am suferit şi am îndurat în tăcere, ştiind că suferim pentru adevăr şi că puterea lui Dumnezeu este cu noi şi nu poate fi biruită de nicio suferinţă. Această putere este cea care ne‑a întărit şi ne‑a insuflat nădejdea că, la o vreme cunoscută doar lui Dumnezeu, adevărul ortodoxiei va fi triumfător, căci doar acestuia îi este făgăduit pentru totdeauna că oricând va fi în nevoie i se va da ajutorul atotputernic al lui Dumnezeu. Prin Declaraţia dumneavoastră şi prin politica fundamentată pe ea, încercaţi să ne conduceţi într‑o direcţie unde vom fi lipsiţi de această nădejde, pentru că ne conduceţi departe de slujirea adevărului; iar Dumnezeu nu ajută minciunii. Suntem cetăţeni loiali ai URSS. Noi împlinim cu supunere toate ordinele autorităţii sovietice. Nu am intenţionat niciodată şi nu intenţionăm să ne răsculăm împotriva ei, ci vrem să fim membri onorabili şi drepţi ai Bisericii lui Hristos de pe pământ şi nu să o „revopsim în culori sovietice”, deoarece ştim că acest lucru este inutil şi oamenii drepţi şi serioşi nu vor crede aceasta. Cât timp încă nu este prea târziu, cât timp acest groaznic hău încă nu v‑a copleşit cu totul, acest hău care este gată să vă înghită într‑un mod ruşinos şi pentru totdeauna, adunaţi‑vă puterile intelectuale şi morale, care până nu demult mai erau puternice; ridicaţi‑vă în toată statura duhovnicească; publicaţi o altă declaraţie pentru a o corecta pe prima sau cel puţin una asemănătoare cu cea pe care aţi trimis‑o în prima perioadă în care eraţi înlocuitor de locţiitor; tăiaţi cu imboldurile harice ale Duhului legăturile care vă orbesc şi veniţi la sfânta libertate. Toţi fiii adevăraţi ai Bisericii se vor ruga lui Dumnezeu pentru dumneavoastră; toţi păstorii cei buni şi arhipăstorii curajoşi vor fi imediat de partea dumneavoastră. Toţi numeroşii pătimitori vă vor îmbrăţişa în duh – această voce a mărturisitorilor adevărului care sunt trimişi în exil, departe de turmele şi de fraţii lor; însuşi Adevărul de neînvins va fi cu dumneavoastră. Vă va arăta calea ce urmează; vă va feri şi vă va apăra. Dragă vlădica: îmi imaginez cât de mult trebuie să suferiţi! Dar de ce, trăind aceste suferinţe, nu vreţi să le uşuraţi pentru cei care au avut cândva încredere în dumneavoastră? Cu câtă bucurie v‑am dat drepturile mele de înlocuitor al locţiitorului patriarhal, crezând că înţelepciunea şi experienţa dumneavoastră vor conlucra în ceea ce priveşte conducerea Bisericii. Dar, ce s‑a întâmplat? Chiar nu se poate corecta acest act fatal? Chiar nu veţi găsi curajul să vă recunoaşteţi eroarea, greşeala fatală, publicarea de către dumneavoastră a Declaraţiei din 16/29 iulie 1927? Mi‑aţi scris şi aţi crezut sincer că drumul pe care l‑aţi ales va aduce pace în Biserică. Şi ce auziţi, ce vedeţi acum? Un geamăt înfricoşător se ridică din toate părţile Rusiei. Aţi promis să scoateţi doi‑trei pătimitori de ici, de colo, şi să‑i redaţi comunităţii credincioşilor; dar priviţi câţi alţi noi pătimitori au apărut, ale căror suferinţe sunt făcute şi mai adânci prin conştiinţa faptului că ele sunt rezultatul noii dumneavoastră politici bisericeşti. Acest geamăt al pătimitorilor de pe malurile râurilor Obi şi Enisei, din insulele îndepărtate ale Mării Albe, din deşerturile de dincolo de Marea Caspică, de pe crestele muntoase ale Turkestanului – acest geamăt nu ajunge la inima dumneavoastră? Cum aţi putut, prin Declaraţia dumneavoastră, să puneţi asupra lor şi asupra multora stigmatul opozanţilor ordinii civile prezente, când ei şi noi în natura noastră duhovnicească am fost întotdeauna străini de politică, păstrând cu stricteţe, cu jertfă de sine, puritatea ortodoxiei? Mi se cuvine mie, care sunt mai tânăr, să vă scriu aceste rânduri? Mi se cuvine mie să învăţ un ierarh experimentat şi învăţat al Bisericii ruse? Totuşi, vocea conştiinţei mele mă sileşte iar şi iar să vă tulbur inima largă şi bună. Arătaţi curaj! Recunoaşteţi‑vă greşeala fatală şi, dacă vă este imposibil să publicaţi o nouă declaraţie, atunci, pentru binele Bisericii, predaţi autoritatea şi drepturile de înlocuitor al locţiitorului altcuiva. Am dreptul să vă scriu aceste rânduri şi să vă fac această propunere, pentru că mulţi îmi reproşează acum, spunându‑mi că v‑am înmânat aceste drepturi de înlocuitor în grabă şi fără rezerve. Experimentând eu însumi această povară a conducerii bisericeşti, cred că în liniştea chiliei dumneavoastră vărsaţi lacrimi amare şi sunteţi într‑o groaznică nelinişte a duhului. Şi vă compătimim şi plângem împreună cu dumneavoastră. Şi dacă sunt separări de eparhii şi parohii de dumneavoastră şi de „sinodul” dumneavoastră, aceasta este o alarmă, o înfricoşătoare alarmă a inimilor extenuate ale credincioşilor, una care ar trebui să ajungă la inima voastră şi să o aprindă cu flacăra jertfei de sine şi a promptitudinii de a vă pune viaţa pentru prietenii dumneavoastră... Fie ca Domnul să vă ajute şi să binecuvânteze decizia dumneavoastră curajoasă, pe care conştiinţa dumneavoastră arhipastorală vă va şopti‑o şi pe care noi nu v‑o dictăm, ci cu dragoste fiiască v‑o oferim pentru mântuirea sufletului dumneavoastră şi pentru binele Bisericii. Mi se pare că o cale de ieşire din situaţia care a fost creată ar fi pentru dumneavoastră şi pentru toţi credincioşii din pământul nostru care gândesc într‑un mod ortodox să vă îndreptaţi privirea spre cel mai vârstnic ierarh al Bisericii ruse, Înalt Preasfinţitul Agatanghel, Mitropolitul de Yaroslavl. Mergeţi la dânsul cu dragoste şi încredere. În ciuda vârstei sale înaintate, a rămas înţelept şi puternic în duh. Apelul său din Perm a fost un act de zel pentru salvarea Bisericii. Întindeţi‑vă braţele frăţeşti spre dânsul, daţi‑i un salut cald şi frăţesc, cereţi‑i să vă ajute să ieşiţi din această situaţie groaznică şi împovărătoare şi înmânaţi‑i lui dreptul dumneavoastră de înlocuitor până când eminenţa sa, Mitropolitul Petru, va reveni la putere. Noi, arhipăstorii, împreună cu dumneavoastră, îl vom ajuta la conducerea Bisericii cu tăria şi înţelegerea pe care le avem, chiar şi fără organizarea unui „sinod”. Serafim, arhiepiscop de Uglich, vicar al Eparhiei Yaroslavl, fost înlocuitor al locţiitorului patriarhal. 24 ianuarie/ 6 februarie 1928

Episcopul Victor al Glazovului ŞI ÎNVĂŢĂTURA LUI DESPRE LIBERTATEA BISERICII. Pomenit la 19 iulie (†1934)

(Din volumul Russia s Catacomb Saints de Ivan Andreev, apărută la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982) Acum ştiţi că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu. (Iacov 4: 4) Episcopul Victor Ostrovidov a fost fiu al unui cântăreţ bisericesc. El a intrat în mănăstire de tânăr şi a petrecut mulţi ani acolo. El a dobândit şi o educaţie teologică bună şi în 1912 a publicat un studiu detaliat asupra „Noilor teologi”, criticând o nouă modă teologică care găsise expresie mai ales în cartea Mitropolitului (mai târziu „Patriarh”) Serghie Doctrina mântuirii (Kazan, 1898). După revoluţia din 1917, el a fost episcop vicar al eparhiei Viatka, cu titlul „al Glazovului şi Votkinskului”, cu sediul în Viatka. În 1922 a fost arestat şi a stat în închisoare până în 1925. Când a apărut Declaraţia din 1927, vocea sa a fost prima care a protestat şi turma lui i s-a alăturat în separarea de Mitropolitul Serghie, ceea ce a dus la arestarea şi întemniţarea sa în lagărul de concentrare de la Solovki, unde a stat din 1928 până în 1930, lucrând pe post de contabil la fabrica de funii, la aproximativ un kilometru şi jumătate de clădirea principală a fostei Mănăstiri Solovki. Casa mică în care locuia şi muncea se afla într-un luminiş al pădurii; în adâncul acestei păduri el săvârşea în secret slujbe bisericeşti, împreună cu alţi membri ai Bisericii din catacombe. În Solovki, în ciuda stării tragice a Rusiei sovietice, episcopul Victor îşi păstra o perspectivă optimistă asupra viitorului şi chiar încerca să-l molipsească de acesta pe mai realistul episcop Maxim de Serpuhov. Dar, în câţiva ani, acest optimism părea să fi dispărut, pentru că un martor care l-a văzut în primăvara lui 1931 în lagărul de concentrare Mai Guba, în Nordul îndepărtat, l-a auzit spunând: „De aici înainte nu este nimic altceva decât suferinţă”. În vara aceluiaşi an a fost eliberat din lagărul său şi exilat pentru trei ani pe malul râului Onega, în regiunea Arhanghelsk, unde, după unele relatări, a fost în legătură cu ierarhii din catacombe, cu Mitropolitul Iosif şi episcopul Damaschin. Târziu, în 1933, el a fost trimis într-un exil încă şi mai îndepărtat, în Siberia şi, după aceasta, nu s-a mai auzit nimic despre el. Dar, dacă se ştie puţin despre viaţa şi suferinţele acestui nou mărturisitor, sufletul său curajos şi vertical este prezentat în documentele pe care le-a lăsat în urmă, care acuză serghianismul ca o profundă eroare care neagă însăşi natura Bisericii lui Hristos. EPISTOLELE EPISCOPULUI VICTOR. SCRISOARE CĂTRE MITROPOLITUL SERGHIE. Document din 16 decembrie 1927. Înalt Prea Sfinţia Voastră, milostiv arhipăstor, cel mai vrednic de cinste şi drag vlădică. În octombrie, cu dragostea unui fiu, am avut curajul să-mi exprim faţă de Înalt Prea Sfinţia Voastră tristeţea mea cu privire la distrugerea dezastruoasă a Bisericii Ortodoxe care a fost introdusă „ca principiu de administrare”. O astfel de distrugere a Bisericii este consecinţa cu totul naturală şi inevitabilă a căii pe care v-a plasat Declaraţia dumneavoastră din 16 iulie, o Declaraţie care pentru noi, cei smeriţi şi temători de Dumnezeu, şi pentru toţi oamenii iubitori de Hristos este cu totul inacceptabilă. De la început până la sfârşit este plină de neadevăr dureros şi este o batjocură, tulburând profund sufletele credincioşilor împotriva Sfintei Biserici Ortodoxe şi împotriva poziţiei noastre de mărturisire a adevărului lui Dumnezeu. Şi, printr-o trădare a Bisericii lui Hristos înaintea batjocurii „păgânilor”, este cea mai dureroasă renunţare la propria mântuire, o renunţare la Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru. Acest păcat, după cum dă mărturie Cuvântul lui Dumnezeu, nu este mai mic decât nicio erezie sau schismă, ci este chiar incomparabil mai mare, deoarece îl aruncă pe om imediat în prăpastia distrugerii, după Cuvântul nemincinos: Cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor... (Matei 10: 33). Atât cât a stat în puterea noastră, ne-am păzit pe noi înşine şi turma noastră să fim părtaşi la acest păcat şi pentru acest motiv am trimis înapoi însăşi Declaraţia dumneavoastră. Acceptarea Declaraţiei ar fi fost o mărturie înaintea lui Dumnezeu despre dezinteresul şi indiferenţa noastră cu privire la Preasfânta Biserică a lui Dumnezeu, Mireasa lui Hristos. Din frică de Dumnezeu, găsesc acum inacceptabil şi decretul privind transferul meu: „Mă tem – aşa cum îmi scrie un ierarh – ca o expresie a ascultării din partea noastră să nu fie considerată de ei (Sinodul) ca o aprobare a ceea ce au făcut”. Şi, prin urmare, dacă mi s-ar acorda deplină libertate de mişcare – ceea ce nu am, fiind exilat administrativ –, m-aş întreba: nu va trebui oare să răspund înaintea lui Dumnezeu pentru această ascultare, pentru că în esenţă mă uneşte cu oameni care s-au separat de Dumnezeu? Şi faptul că Declaraţia este vrednică de plâns şi că îl separă pe om de Dumnezeu – privitor la aceasta am expus gândurile mele separat, în forma unei scrisori către prieteni, care este ataşată aici. Şi ce se poate spune despre viitor? Pentru viitor m-aş ruga lui Dumnezeu – şi nu doar eu, ci şi întreaga Biserică Ortodoxă – să nu vă împietrească inima, aşa cum a făcut cândva cu inima lui Faraon, ci să vă dea harul de a recunoaşte păcatul pe care l-aţi făcut şi să vă căiţi toată viaţa. Atunci, toţi credincioşii, cu bucurie şi cu lacrimi de mulţumire către Dumnezeu, vor veni din nou la dumneavoastră ca la un tată, păstorii ca la un conducător al păstorilor şi întreaga Biserică Rusă ca la conducătorul ei sfinţit. Duşmanul v-a ademenit şi v-a sedus a doua oară (Mitropolitul Serghie se alăturase mai înainte „Bisericii Vii” şi apoi se căise) cu ideea organizării Bisericii. Dar, dacă preţul plătit pentru această organizare face ca Biserica lui Hristos să nu mai fie casa dătătoare de harul mântuirii pentru oameni, iar cel care primeşte organizarea încetează de a mai fi ceea ce a fost – pentru că este scris: Facă-se casa lui pustie şi să nu aibă cine să locuiască în ea! Şi slujirea lui s-o ia altul (Fapte 1: 20) –, atunci ar fi mai bine pentru noi să nu avem niciodată niciun fel de organizare. Care este câştigul dacă, după ce am devenit, prin harul lui Dumnezeu, temple ale Duhului Sfânt, ajungem dintr-odată să nu mai valorăm nimic, doar pentru a primi un nou mod de organizare pentru noi înşine? Niciunul. Fie ca întreaga lume materială vizibilă să piară; să fie mai importantă în ochii noştri acea pierdere a sufletului la care va fi supus cel care prezintă astfel de pretexte evidente pentru păcat. Dar, dacă împietrirea inimii voastre a ajuns atât de departe şi nu rămâne nicio nădejde de căinţă, chiar şi pentru acest rezultat avem un text care să ne lumineze: De aceea: ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi, şi voi fi vouă Tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice, zice Domnul Atotţiitorul (II Cor. 6: 17-18). Sincer devotatul frate în Hristos al Înalt Prea Sfinţiei Voastre, Preacuvioase arhipăstor, Episcopul Victor. O SCRISOARE CĂTRE PRIETENI. Document din decembrie 1927. Vedeţi să nu fiţi amăgiţi. (Luca 21: 8) Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi! Iubiţi prieteni! Cu mare întristare a inimii vă spun despre o nouă înşelare, prin care duşmanul nostru, diavolul, vrea să ademenească su121 fletele creştinilor pe calea pierzării, lipsindu-le de harul mântuirii veşnice. Şi această înşelare – vai nouă, păcătoşilor! – este mult mai amară decât cea dintâi: pe când nebunia celor din Biserica Vie – renovaţioniştii şi gregorienii – se putea vedea cu uşurinţă, esenţa distrugătoare a înşelării din urmă nu poate fi văzută de oricine şi, mai ales, n-o pot vedea cei ale căror minţi şi inimi sunt întoarse spre lucrurile pământeşti, de dragul cărora şi ajung să renunţe la Domnul. Dar să ştie toată lumea că ultima Declaraţie din 16/29 iulie a acestui an a Mitropolitului Serghie este o trădare clară a Adevărului (cf. Ioan 14: 6). Pe cine au trădat semnatarii acestei declaraţii şi la cine au renunţat ei? Ei au renunţat la Preasfânta Biserică Ortodoxă, care este întotdeauna şi în toate curată şi sfântă, neavând în sine nicio pată, sau zbârcitură sau altceva de acest fel (Efes. 5: 27). Ei au pricinuit judecarea publică a Bisericii în faţa întregii lumi; ei au legat-o şi au dat-o spre batjocură „profanilor”, ca pe un răufăcător, ca pe un ucigaş, ca pe un trădător al Preasfântului Mire, Hristos - Adevărul Veşnic, Dreptatea Veşnică. Ce lucru groaznic... Sfânta Biserică, pe care Domnul a câştigat-o cu scump sângele Său (Fapte 20: 28) din lumea aceasta, şi care este Trupul Său (cf. Col. 1: 24), şi care este pentru noi toţi casa mântuirii prin har din această viaţă a pierzării, acum această dumnezeiască şi sfântă Biserică a lui Hristos este adaptată pentru a servi unor interese nu doar străine ei, ci cu totul incompatibile cu dumnezeirea ei şi cu libertatea ei duhovnicească. Mulţi creştini se arată duşmani ai Crucii lui Hristos, spune Apostolul; ei au în gând cele pământeşti (politica), uitând că cetatea noastră este în ceruri (Fil. 3: 18-20), căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie (Evr. 13: 14). Şi ce fel de unire poate fi între Biserica lui Dumnezeu şi autoritatea civilă de orice tip, când scopurile activităţii celei din urmă sunt orientate exclusiv într-o direcţie material-economică, şi, în timp ce la suprafaţă ele pot fi morale, în fapt sunt străine sau chiar ostile credinţei în Dumnezeu? În acelaşi timp, scopul activităţilor Bisericii este exclusiv duhovnicesc şi moral şi, prin credinţa în Dumnezeu, ele îl duc pe om dincolo de limitele vieţii pământeşti, pentru dobândirea harului lui Dumnezeu şi al bunurilor cereşti veşnice. Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu (Iacov 4: 4). Prin urmare, Biserica lui Hristos, prin însăşi firea ei, niciodată n-ar putea fi o organizaţie politică, pentru că ar înceta de a mai fi Biserica lui Hristos, Biserica lui Dumnezeu, Biserica mântuirii veşnice. Iar dacă acum, prin „Declaraţie”, Biserica este unită cu regimul civil, aceasta nu este doar o simplă manevră exterioară, ci, pe lângă îngrozitoarea insultă şi distrugerea Bisericii Ortodoxe, se mai înfăptuieşte aici şi monstruosul păcat al renunţării la Adevărul Bisericii, un păcat care nu poate fi justificat de obţinerea niciunui bun pământesc pentru Biserică. Să nu îmi spuneţi că în acest fel s-a format o conducere centrală şi se vor forma conduceri locale şi se obţine aparenţa unui calm exterior pentru Biserică sau, aşa cum spune Declaraţia, „o existenţă legală a Bisericii” – toţi cei care mai înainte au fost prinşi de duşmanul nostru, diavolul, şi au căzut din Biserica Ortodoxă iubesc să spună şi asta şi alte lucruri similare. Dar care este câştigul dacă noi înşine, după ce am fost făcuţi şi numiţi temple ale lui Dumnezeu (cf. II Cor. 4: 16), am devenit fără valoare şi dezgustători în ochii lui Dumnezeu, acceptând să avem o conducere exterioară? Mai degrabă să nu avem niciodată niciun fel de conducere, mai bine să rătăcim, chiar şi neavând unde să ne plecăm capul, după felul celor despre care s-a spus odată: Au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului (Evr. 11: 37-38). Dar prin astfel de suferinţe sunt păstrate sufletele ortodoxe în harul mântuirii, de care sunt lipsiţi toţi cei care sunt prinşi de diavol cu astfel de pretexte exterioare. Vai lumii din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină; fiecare suflet trebuie să fie încercat şi fiecare loc trebuie cernut, pentru ca grâul să fie ales de neghină, chiar dacă într-o cantitate mică; de vreme ce sunt puţini aleşi, Domnul a spus: dar vai omului aceluia prin care vine sminteala (Matei 18: 7). Dar, prietenilor, să nu aducem nicio jignire Bisericii lui Dumnezeu, ca să nu fim condamnaţi la Judecata Domnului. Vedeţi să nu fiţi amăgiţi, căci mulţi vor veni în numele Meu... şi îi vor amăgi pe mulţi, ne avertizează Domnul (Luca 21: 18). Şi sfântul apostol, arătându-şi grija faţă de noi, spune: Deci luaţi seama cu grijă cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt (Efes. 5: 15-16). Fie ca Domnul să nu împietrească inimile celor care au semnat Declaraţia, ci fie ca ei să se căiască şi să se întoarcă şi fie ca păcatele lor să fie şterse. Dar, dacă nu va fi astfel, atunci să ne păzim de comuniunea cu ei, ştiind că starea de comuniune cu cei care au căzut este propria noastră renunţare la Hristos Domnul. Prieteni ai mei, dacă noi credem cu adevărat că în afara Bisericii Ortodoxe omul nu se poate mântui, atunci când adevărul ei este pervertit nu putem continua să o cinstim pasiv, pe ascuns, ci trebuie să mărturisim înaintea tuturor adevărul Bisericii. Şi dacă alţii, oricât de mulţi, fie ei şi ierarhi conducători, rămân indiferenţi şi pot chiar să-şi folosească interdicţiile împotriva noastră, nu este nimic surprinzător în aceasta. Până la urmă, acest lucru s-a întâmplat nu de puţine ori în trecut, şi la fel a fost şi acum patru ani, când cei care au căzut din adevăr au adunat sinoade şi s-au numit Biserică a lui Dumnezeu şi, pretinzând că sunt preocupaţi de canoane, au pus interdicţii asupra celor care nu s-au supus lipsei lor de sens; dar au făcut toate acestea spre ruşinea lor şi spre pieirea lor veşnică. Dar credincios este Domnul, Care vă va întări şi vă va păzi de cel viclean... Iar Domnul să îndrepteze inimile voastre spre dragostea lui Dumnezeu şi spre răbdarea lui Hristos! (II Tes. 3: 3-5). Episcopul Victor. RĂSPUNSURILE EPISCOPULUI VICTOR LA 15 ÎNTREBĂRI ALE GPU CU PRIVIRE LA DECLARAŢIA MITROPOLITULUI SERGHIE. Document din 18 ianuarie 1928. Întrebările s-au păstrat mai mult sub forma unor scurte indicaţii, decât în întregime. Unele dintre răspunsuri, conţinând repetiţii sau referindu-se mai mult la aspecte politice, au fost omise sau au fost scurtate. 1. „Cum aţi interpreta, din punct de vedere civil şi eclezial, apariţia noii tendinţe bisericeşti – platforma Declaraţiei din 29 iulie 1927?” Din punct de vedere eclezial, ca o învăţătură incorectă despre Biserică şi, în ceea ce priveşte chestiunea mântuirii noastre în Iisus Hristos, o eroare de principiu a Mitropolitului Serghie... 2. „Cum priviţi Declaraţia? etc.” Declaraţia este o separare de adevărul mântuirii. Priveşte mântuirea ca pe o perfecţionare morală naturală a omului; este o doctrină filosofică păgână a mântuirii şi, pentru realizarea ei, este absolut necesară conducerea externă. În opinia mea, aceasta este aceeaşi eroare de care, chiar din 1912, l-am acuzat pe Mitropolitul Serghie... Eu însumi am crescut printre oameni simpli, fiu al unui citeţ de biserică, şi mi-am petrecut întreaga viaţă printre oameni simpli, în mănăstiri. Aşa cum cred oamenii, aşa cred şi eu, anume: noi credem că suntem mântuiţi în Hristos Iisus prin harul lui Dumnezeu – acest har al lui Dumnezeu este prezent doar în Biserica Ortodoxă şi ne este dat nouă prin Sfintele Taine – şi Biserica însăşi este casa mântuirii prin har din această viaţă de pierzare, iar nu vreun fel de organizare politică. Ca o unitate prin har a credincioşilor, Biserica există fără – şi chiar nu trebuie să aibă – nicio organizare politică printre membrii ei; Biserica romano- catolică învaţă altfel. Membrii Bisericii, ca cetăţeni, au o organizaţie politică civilă comună pentru toţi, în care sunt în dependenţă de autoritatea civilă. 3. Sinodul a apărut fără binecuvântarea Mitropolitului Petru, care este conducătorul temporar al Bisericii Ortodoxe Ruse. Mitropolitul Serghie, convocând această întâlnire, şi-a depăşit autoritatea; el a fost însărcinat doar cu o păzire temporară a Bisericii, cu o satisfacere a nevoilor duhovniceşti stringente ale credincioşilor; dar el a început o întreagă revizuire generală a Bisericii. El nu este stăpânul Casei lui Dumnezeu, ci doar un păzitor al acesteia; prin urmare, relaţia mea cu Sinodul şi cu întreaga platformă este negativă. 4. Chestiunea membrilor Sinodului nu are o mare importanţă, având în vedere starea sa de neacceptat. Însăşi platforma lui este inacceptabilă, deoarece vede în Biserică o organizaţie politică externă, pe care o uneşte cu organizaţia civilă a regimului URSS şi, în conformitate cu aceasta, vede o activitate politică pentru Biserica Ortodoxă – în felul acesta împingând Biserica pe o cale plină de şocuri şi întâmplări neaşteptate; pe lângă asta, perverteşte însăşi firea Bisericii. Prin firea ei lăuntrică, Biserica nu ar trebui să fie din această lume, şi în mod deosebit în virtutea intereselor duhovniceşti pe care ea le împlineşte pentru membrii ei credincioşi. Ea este o unitate dătătoare de har pentru mântuirea prin har a cetăţenilor credincioşi. 5. Eu îmi propun să mă menţin departe de Sinod până când Mitropolitul Petru sau Mitropolitul Chiril, de a căror ortodoxie nu am niciun motiv să mă îndoiesc, vor lua parte la viaţa Bisericii. 6. „Despre dezvoltarea ulterioară a luptei contra noii tendinţe”. Eu personal, atât până în momentul de faţă cât şi pe viitor, nu am nicio intenţie de a purta vreun război, ci doar mă apăr pe mine şi turma mea, ca să nu fim părtaşi la păcatele altora, respectiv ale „Sinodului”. Celor apropiaţi care apelează la mine pentru a se lămuri cu privire la noua tendinţă de viaţă bisericească le explic după cum eu însumi înţeleg. Mai mult decât atât, problema nu a dispărut şi, cred eu, nu va dispărea, cu toate că eu sunt o persoană prea insignifiantă în comparaţie cu Mitropolitul Serghie şi cu Sinodul. Şi, de altfel, eu nu mă consider capabil de niciun fel de activitate administrativă şi organizatorică, de vreme ce nu am avut nicio experienţă de acest gen. 7. „Asupra scopurilor...” Doar mântuirea sufletului, de vreme ce eu cred că ei, „sinodalii”, distrug ortodoxia, făcând-o lumească, făcând-o pământească şi pervertind cu totul natura Bisericii Ortodoxe. 8. „Despre metodele şi modurile de luptă etc.” Nu am avut niciun fel de metode sau moduri de luptă. Eu împreună cu mai mulţi preoţi şi laici (dar nu cu toţi) i-am declarat Mitropolitului Serghie că respingem povăţuirea lui duhovnicească, până ce nu îşi recunoaşte greşeala de a fi tras Biserica spre sarcini lumeşti nepotrivite pentru ea şi până nu renunţă astfel la Declaraţia sa din 29 iulie. 9. „Cum a fost purtată lupta?...” Până în prezent nu a avut loc nicio luptă în sensul exact al cuvântului. Doar ne-am separat de cei care ne declară: „Noi suntem superiorii voştri şi, prin urmare, vă punem sub interdicţie pentru neascultare”, şi altele asemenea. Cu toate acestea, în ceea ce îi priveşte pe păstorii şi pe laicii supuşi mie, şi cu atât mai mult pe oricine altcineva, nu am aplicat niciun fel de interdicţii, ameninţări, blesteme, privaţiuni, nici nu am fost maliţios în vreun fel, şi nu voi proceda niciodată astfel, deoarece chestiunea de credinţă, de mântuire este una de libertate a conştiinţei, de alegere, şi nu de constrângere. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12. Eu sunt un slujitor al mântuirii, iar cei care îşi caută mântuirea duhovnicească veşnică pot întotdeauna să găsească în mine ajutor pentru lămurirea adevărului. Dar, aşa cum mi se pare mie, oamenii simpli care se tem să nu cadă din ortodoxie sunt mai interesaţi de aceasta, în timp ce păstorii, din nefericire, rămân mai indiferenţi şi dezinteresaţi, chiar dacă sunt educaţi teologic. 13. „Despre parolele conspirative etc.” Biserica Ortodoxă este unica Biserică dătătoare de har, în care prin harul lui Dumnezeu se împlineşte mântuirea noastră din această viaţă de pierzare. Căderea din ortodoxie a „renovaţioniştilor”, precum şi pervertirea naturii Bisericii Ortodoxe de către „sinodali”, îl lipsesc pe om de harul mântuirii. 14. „Despre unitatea Bisericii şi relaţia ei cu guvernul.” Unitatea Bisericii poate fi doar în har, nu din sfera civilă; pentru noi, după cuvântul Domnului, locul, naţionalitatea etc. nu au nicio importanţă. Un ortodox japonez îmi este la fel de drag ca un ortodox rus. O organizaţie pur politică a credincioşilor este posibilă doar ca unealtă auxiliară a autorităţii civile, aşa cum s-a întâmplat după revoluţie. Numai guvernul ştie întreaga viaţă exterioară a unui om, în timp ce Biserica ştie exclusiv nevoile duhovniceşti ale credinciosului, precum şi tot ceea ce ţine de rugăciune. Noi nu protestăm împotriva decretului de separare a Bisericii de Stat, dar, din nefericire, guvernul nu crede sinceritatea declaraţiilor noastre despre aceasta. O SCRISOARE CĂTRE PĂSTORI (FRAGMENTE). Document din 28 februarie 1928. Cei ce voiţi să vă îndreptaţi prin Lege v-aţi îndepărtat de Hristos, aţi căzut din har. (Gal. 5: 4) Şi această cădere a lor nu este nici mică şi nici ascunsă, ci foarte mare şi evidentă pentru toţi cei care au înţelepciune (a lui Hristos) (cf. I Cor. 2: 16); şi a fost demonstrată prin binecunoscuta Declaraţie din 16/29 iulie şi în distrugerea fără ruşine a Bisericii Ortodoxe care a urmat după aceasta. Declaraţia celor care au căzut în înşelare este un troc abominabil cu ceea ce este de nepreţuit, adică libertatea noastră duhovnicească în Hristos (cf. Ioan 8: 36); este încercarea lor, în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu, de a uni ceea ce nu se poate uni: soarta păcătosului cu lucrarea lui Hristos, Dumnezeu şi Mamona (cf. Matei 6: 24) şi lumina cu întunericul (cf. II Cor. 6: 14-18). Apostaţii au schimbat Biserica lui Dumnezeu dintr-o unitate de mântuire a omului prin har, din păcat şi pierzare veşnică, într-o organizaţie politică, pe care au alăturat-o organizaţiei autorităţii civile în slujba acestei lumi care stă sub stăpânirea răului (cf. I Ioan 5: 19). Altceva este credincioşia credincioşilor cu privire la autoritatea civilă. În situaţia din urmă, Biserica îşi menţine libertatea duhovnicească în Hristos şi credincioşii devin mărturisitori când credinţa este prigonită; dar în prima situaţie Biserica este doar o unealtă obedientă pentru realizarea ideilor politice de către autoritatea civilă, iar mărturisitorii pentru credinţă sunt astfel prezentaţi ca nişte criminali de stat. Toate acestea le vedem în activitatea Mitropolitului Serghie, care, în virtutea noii sale relaţii cu autoritatea civilă, este silit să uite canoanele Bisericii Ortodoxe; şi sfidându-le pe acestea, i-a înlăturat pe toţi episcopii- mărturisitori din scaunele lor, considerându-i criminali de stat, iar în locul lor a numit în mod arbitrar alţi episcopi care nu sunt recunoscuţi şi nu pot fi recunoscuţi de către oamenii credincioşi. În cazul Mitropolitului Serghie nu mai poate fi vorba de fenomenul mărturisirii pentru Biserică şi, prin urmare, el declară în legătură cu Declaraţia că orice membru al clerului care va îndrăzni să spună ceva în apărarea Adevărului lui Dumnezeu împotriva autorităţii civile este un duşman al Bisericii Ortodoxe. Ce este aceasta, dacă nu nebunia care l-a cuprins pe cel care a căzut în înşelare? Pentru că, dacă gândim astfel, va trebui să considerăm duşman al lui Dumnezeu, de exemplu, pe Sfântul Filip, care l-a acuzat cândva pe Ivan cel Groaznic şi pentru aceasta a fost strangulat; şi, chiar mai mult decât atât, trebuie să numărăm printre duşmanii lui Dumnezeu pe marele Înaintemergător, care l-a acuzat pe Irod şi pentru aceasta a fost decapitat. ... Pentru aceasta, Sfântul Maxim Mărturisitorul, când s-a făcut o încercare de a-l convinge şi de a-l forţa prin torturi groaznice să intre în comuniune de rugăciune cu patriarhul aflat în înşelare, a exclamat: „Chiar dacă întregul univers ar intra în comuniune cu patriarhul, eu singur nu voi face aceasta”. De ce? Deoarece se temea să nu-şi piardă sufletul prin comuniunea cu un patriarh care fusese atras în rătăcire, chiar dacă pe atunci nu fusese condamnat de un sinod, ci dimpotrivă, fusese apărat de o majoritate de episcopi. Deoarece autoritatea administrativă a Bisericii, chiar şi în sinoadele timpurii, nu a apărat întotdeauna adevărul, fapt despre care există mărturii clare – la Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ioan Hrisostom, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Teodor Studitul şi alţii. Cum aş putea să rămân cu totul indiferent de acum înainte? Aceasta nu poate să se întâmple. Şi de aceea ne-am îndreptat pe singura cale posibilă pentru a ieşi din situaţia prezentă: calea mărturisirii Adevărului mântuirii. Această cale este dificilă, este o cale de luptă; dar noi nu nădăjduim în puterile noastre, ci mai degrabă ne uităm la Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei (Evr. 12: 2), şi lucrarea noastră nu este o separare de Biserică, ci o apărare a Adevărului şi o justificare a Poruncilor dumnezeieşti, sau, şi mai bine, păzirea întregii iconomii a mântuirii noastre. De aceea, mulţime de arhipăstori au ieşit în faţă acuzându-l pe Mitropolitul Serghie: Mitropoliţi (Iosif, Agatanghel, Arsenie), arhiepiscopi, episcopi şi o mulţime de păstori individuali, care îi declară Mitropolitului Serghie că nu îl mai pot recunoaşte ca povăţuitor al Bisericii Ortodoxe, ci, pentru moment, se vor conduce în mod independent. Deci, luaţi aminte, prieteni şi fraţi păstori, ca să nu fiţi atraşi de fiare duhovniceşti. Căderea de dinainte, nu cu mult timp în urmă, este suficientă; acum trebuie să mergem cu prudenţă. Fie ca pacea lui Dumnezeu care covârşeşte orice minte (Fil. 4: 7) să vă umple inimile şi minţile şi să vă îndrepte calea în Iisus Hristos, Domnul nostru. Amin. Episcopul Victor (sigiliu cu iniţiale)

Episcopul Ierotei ŞI PRIETENUL SĂU, IEROSCHIMONAHUL SERAFIM. Pomeniţi la 31 mai (†1928)

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982). Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. (Ioan 10: 11) Primul mucenic al Bisericii din catacombe, care a murit pentru curăţia Bisericii lui Hristos chiar la începutul izbucnirii necuviosului serghianism, a fost un tânăr şi zelos ierarh, bine cunoscut Patriarhului Tihon, episcopul Ierotei Athonik de Nikolsk, din eparhia Ustiug cel Mare, un vicariat al Vologdăi. Şi pământul muceniciei sale, câmpiile din nordul Rusiei, cândva bogat în sfinţi călugări glorioşi ai „Tebaidei nordice”, a devenit acum şi mai plin de sfinţi, de mucenicii şi mărturisitorii Bisericii lui Hristos. Episcopul Ierotei era mult iubit şi foarte popular printre membrii turmei sale. Sinceritatea lui şi refuzul său de a se supune Mitropolitului Serghie şi noii sale politici bisericeşti sau de a se ruga, în timpul slujbelor bisericeşti, pentru statul sovietic urâtor de Dumnezeu, l‑a condus la cununa mucenicească. În mai 1928, când autorităţile sovietice au venit să îl aresteze, oamenii s‑au adunat în număr mare şi nu au permis ca el să fie arestat. Fără a mai pierde timpul, autorităţile l‑au împuşcat în cap şi l‑au omorât. Astfel, căzând mort în braţele turmei sale iubite, mucenicul a împlinit literal cuvintele lui Hristos, pe care tocmai le citase în epistola sa către turmă (a se vedea mai jos): Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Şi, ca o jertfă aleasă, el a mers direct la tronul lui Dumnezeu ca primul mijlocitor ceresc al Bisericii din catacombe, ai cărei membri, începând din acel moment, aveau să treacă prin cele mai groaznice suferinţe şi chinuri, cu toate acestea crescând şi devenind purtătorii curăţiei adevăratei Biserici Ortodoxe în Rusia. Episcopul Ierotei avea un tânăr prieten, părintele Serafim. Următoarea povestire din viaţa lui este descrisă de o rudă a sa, E. Konţevici. „Părintele Serafim s‑a născut în 1897 şi i s‑a pus numele Serghie. Şi‑a petrecut copilăria la Petersburg, unde tatăl său, Constantin Voenski, era paznicul şef al arhivelor Ministerului de Educaţie Publică şi istoric. Ciudat de spus, era ceva asemănător între familia Voenski şi Karamazovii romanului lui Dostoievski. Tatăl familiei, ducând din copilărie o viaţă imorală, avea o minte uşuratică şi soţia lui, Olga, fiind exasperată de comportamentul lui, era în permanenţă în război cu el, fapt care crea scene neplăcute, aşa încât atmosfera căminului era dificilă. Acest lucru s‑a reflectat în mod negativ asupra băiatului, care era fragil şi sensibil. El a realizat curând că tatăl său trăia pentru patimile lui. Serghie nu voia să fie astfel. Prin urmare, el a început să‑şi dezvolte cu putere voinţa. El a citit cărţi cu acest subiect, dormea pe podeaua goală şi chiar a fost pe punctul de a se apuca de yoga. Apoi, într‑o zi a mers la Valaam. Grandoarea marii mănăstiri a lăsat o impresie adâncă asupra lui; acolo, sufletul său şi‑a găsit casa. El a început să meargă des în pelerinaj la Valaam; chiar l‑a convins şi pe tatăl lui să meargă acolo. În acel loc, tatăl lui a renunţat printr‑o minune la fumat, lucru pe care nu a fost capabil să‑l facă până atunci. În 1917, Serghie a terminat Academia Militară. Vârtejul revoluţiei a împrăştiat membrii familiei: tatăl său a murit în Malta, iar Serghie şi mama lui s‑au dus în oraşul Nikolski, unde s‑au aşezat în casa unui preot şi au trăit în mare sărăcie. Aici a avut loc cea mai semnificativă întâlnire a lui Serghie cu tânărul episcop Ierotei. Episcopul l‑a hirotonit preot şi a slujit într‑o parohie. Între timp, Revoluţia se întindea şi clerul era exterminat. Episcopul Ierotei l‑a prezentat pe părintele Serghie Patriarhului Tihon în calitate de candidat pentru episcop. Patriarhul l‑a chemat la Moscova. El a mers, s‑a întâlnit cu patriarhul şi la întoarcerea sa la Nikolsk a fost arestat. În închisoare a trecut prin torturile obişnuite care se aplicau membrilor clerului de către regimul ateist. A făcut tuberculoză. A fost în cele din urmă eliberat din închisoare ca „să moară acasă”, fapt care s‑a întâmplat de altfel foarte curând, în anul 1923, când avea doar 26 de ani. Pe patul de moarte, prietenul său, episcopul Ierotei, l‑a tuns în schima mare cu numele de Serafim şi l‑a înmormântat după obiceiul Bisericii. În 1915 l‑am întâlnit pe părintele Serafim pentru prima dată. Era pe atunci studentul Serghie, un prieten apropiat al fratelui meu, care urma şcoala în Petersburg. Era un tânăr scund şi slab, cu părul negru şi cu un chip extraordinar de drăguţ şi de atrăgător. El avea ochi frumoşi, de un albastru închis. Era în el ceva de dincolo de lumea aceasta. Când a venit vestea morţii părintelui Serafim, i‑am scris tatălui său: „Dragă unchiule Kostea, cât de fericit sunteţi. Sunteţi tatăl unui sfânt! În ziua morţii va veni la dumneavoastră şi vă va duce în acel pământ unde se află el acum, unde nu vor mai fi lacrimi şi tristeţe, ci bucurie veşnică”. O, Doamne, odihneşte cu drepţii sufletele robilor tăi, episcopul Ierotei şi ieroschimonahul Serafim, şi, pentru rugăciunile lor, dă‑ne şi nouă tăria de a mărturisi adevărata ortodoxie până la ultima noastră suflare. Amin. Separarea lui Ierotei, episcop de Nikolsk/ Document din 12 ianuarie 1928/ Către toţi împreună‑lucrătorii cu mine în numele Domnului în pământul duhovnicesc, către clerul şi către laicii din eparhia Ustiug: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Şi ne învredniceşte pe noi cu o singură gură şi cu o singură inimă să slăvim Numele Tău preaslăvit. Dragi păstori şi credincioşi fii ai Bisericii Ortodoxe, voi ştiţi că fără unitate nu există mântuire. Organismul Bisericii este unul: Hristos este capul Bisericii; gura, ochii, mâinile şi picioarele sunt păstorii şi învăţătorii, organele Bisericii; iar trupul Bisericii sunt toţi cei ce cred în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Întregul trup se mişcă cu un singur suflet şi este animat de o singură inimă. Partea trupului care nu este hrănită de sângele inimii se desprinde şi piere. Astfel, în faţa ochilor noştri, au căzut din Biserică renovaţioniştii; ei nu voiau să fie în comuniune cu întâi‑stătătorul Bisericii, cu Preafericitul Patriarh, şi acum putrezesc treptat, ca o mână sau un picior nefolositor, care a fost tăiat şi aruncat pe pământ. După renovaţioniştii „Bisericii Vii”, au fost „autocefaliştii” – cei care l-au urmat pe arhiepiscopul Grigorie de Ekaterinburg (gregorienii), care nu îl recunoşteau ca locţiitor patriarhal pe Mitropolitul Petru. Iar acum, unitatea Bisericii a fost ruptă de Mitropolitul Serghie, înlocuitorul Mitropolitului Petru. Atâta timp cât a fost un păzitor credincios al scaunului patriarhal care i‑a fost încredinţat, întreaga Biserică l‑a considerat călăuzitorul ei; dar când a desfăşurat acţiuni arbitrare care n‑au fost aprobate nici de oamenii Bisericii, nici de Sinodul Episcopilor, şi fără binecuvântarea Mitropolitului Petru, atunci nimeni nu este obligat să urmeze calea erorilor lui. În perioada renovaţionismului Bisericii Vii, toţi fiii adevăraţi ai Bisericii s‑au separat de Sinodul renovaţionist din 1923 şi de Sinodul Bisericii Vii, şi, treptat, s‑au adunat în jurul Preafericitului Părinte Patriarh şi în jurul episcopilor care se aflau în comuniune bisericească cu el. Tot astfel şi acum, Mitropoliţii Petru şi Chiril, Mitropoliţii Iosif al Leningradului, Arsenie al Novgorodului şi Agatanghel al Yaroslavlului, episcopul Arsenie – vicar al Moscovei (fost al Serpuhovului, acum retras), arhiepiscopul Serafim de Uglich, arhiepiscopul Atanasie al Kievului, episcopii Dimitrie al Gdovului, Victor de Votkinsk, Serafim, fost al Dimitrievului (Zvezdinski, retras), Irinarh al Marelui Ustiug, episcopii din exil şi mulţi alţii, şi, de asemenea, un grup al clerului din capitală şi delegaţii autorizate de comunităţi de credincioşi – toţi, în forme diferite, au declarat Mitropolitului Serghie dezacordul şi separarea lor de el.

Unii dintre ei declară că Serghie şi‑a întins mâinile spre tronul patriarhal, luptându‑se să îl răstoarne, întrucât în Sinodul său sunt persoane în care Biserica nu are încredere. Alţii spun că Serghie a introdus o tendinţă politică în viaţa Bisericii (a se vedea Declaraţia lui din Izvestia, 19 august 1927). Totuşi, alţii indică faptul că Mitropolitul Serghie a ales o cale infamă de duplicitate diplomatică, de înţelegeri şi compromisuri – ca pentru salvarea Bisericii – şi a lăsat deoparte calea dreaptă, dar plină de necazuri, a Crucii, adică a răbdării şi a fermităţii. În sfârşit, el a făcut uz de înşelăciune, numindu‑şi Sinodul „ortodox şi patriarhal”, în timp ce în realitate organizarea lui este o călcare în picioare a canoanelor Bisericii: Mitropolitul Petru, locţiitorul patriarhului, nu şi‑a dat acordul pentru un astfel de lucru, el nereuşind să obţină nici binecuvântarea Preafericitului Patriarh în 1924. Ceea ce renovaţioniştii şi gregorienii nu au reuşit să facă, a făcut cu viclenie Mitropolitul Serghie: a legat Biserica de autoritatea civilă, exprimând supunere duhovnicească faţă de ea. Decretul asupra separării Bisericii de Guvern nu există pentru Serghie şi pentru cei care‑l urmează. Prin urmare, pentru realizarea planurilor sale, Mitropolitul Serghie, încălcând Canonul 9 al Sinodului de la Calcedon, face uz chiar şi de puterea non‑bisericească. În ceea ce mă priveşte, recunoscându‑mi responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu şi a turmei încredinţate mie, am declarat, la 10/23 ianuarie anul acesta, episcopului Sofronie, care a fost numit pe scaunul Marelui Ustiug de către Sinod (cel al lui Serghie), că turma mea şi clerul din Nikolsk – cu excepţia clerului de catedrală, care a fost respins de către oameni – nu putem să îl acceptăm pe el, deoarece ne‑am separat de Serghie şi de Sinodul lui. Şi, pe de altă parte, eu l‑am informat pe Mitropolitul Iosif (al Leningradului) că unesc canonic cu el clerul şi laicii eparhiei Marelui Ustiug, în acord cu binecuvântarea Vlădicăi Irinarh, al cărui înlocuitor legitim sunt în momentul de faţă pentru întreaga eparhie a Marelui Ustiug. A trebuit să sufăr mult tot felul de calomnii şi jigniri pentru lucrările mele arhipastorale pentru binele Bisericii. Dacă sunt canoane apostolice conform cărora clerul nu trebuie să facă nimic fără voia episcopului lor, atunci voia mea exprimată în epistola de faţă este prin urmare cu atât mai mult vrednică de a fi acceptată. Cu toate acestea, dorind să aud de la voi, dragi copii, că sunteţi într‑un singur suflet şi într‑un singur cuget cu mine şi, de asemenea, respectând libertatea voastră de auto‑determinare, propun ca epistola mea să fie citită şi să se mediteze asupra ei la adunările credincioşilor, astfel încât toţi să ştie cum stau lucrurile şi să intre în comuniune cu mine în mod liber, rămânând credincioşi locţiitorului tronului patriarhal, Mitropolitului Petru, şi întregii Biserici Ortodoxe Ruse, pentru care lucru vă cer să‑mi trimiteţi o declaraţie scrisă. Numai clerul de la catedrala Întâmpinării Domnului din Nikolsk, preotul de la renovaţionişti Serghie Aranovici (din Kudrilo) şi protopopul Ioan Golubev (din Şango) s‑au manifestat în mod deschis împotriva mea, împrăştiind tot felul de ştiri rele, de bârfe şi absurdităţi. Ei au scris plângeri nefondate împotriva mea către Sinod şi protopopul Mihail Krasov (din Vokhma) a dus personal aceste plângeri la Moscova; fapt pentru care au fost opriţi de la slujirea celor sfinte şi sunt în stare de excomunicare din partea mea până când nu vor arăta părere de rău sinceră în forma stabilită pentru renovaţionişti, sau până când un sinod complet al episcopilor nu va judeca situaţia Mitropolitului Serghie şi a celor care sunt cu el (Canonul 10 al Sfinţilor Apostoli). Îi pun înaintea voastră pe aceşti mercenari, care văd lupul apropiindu‑se şi fug; să nu‑i urmaţi, fraţii şi copiii mei, ci să avem înaintea noastră un alt exemplu: pe păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Amin. Pe 12/25 ianuarie 1928, am primit răspunsul Mitropolitului Iosif: „Conduceţi‑vă independent. Justificarea noastră: credinţă faţă de Mitropolitul Petru. Iosif.”Ierotei, episcop de Nikolsk

A apărut în limba română cartea „Sfinții Catacombelor Rusiei” de Ivan Andreev, ediția îngrijită de Părintele Serafim Rose. O puteți descărca de aici

O puteți descărca de aici. Vă rog să o trimiteți tuturor celor interesați de mucenicii pentru Hristos, anticomuniști, care au pătimit în secolul XX. „Cartea a apărut în America, în California, în anul 1982. A fost tipărită de Părintele Serafim Rose și de Părintele Gherman Podmoșenschi, care nu doar au editat textul lui Ivan Andreev, ci au făcut completări și anexe care ușurează receptarea materialului. Cu jumătate de secol în urmă, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul scria: „Clericii și mirenii care nu ascultă de Biserica lui Alexie se adună în locuri ascunse sub pământ (în catacombe) și fac slujbe. Aceștia fac parte din Biserica liberă a „Catacombelor” și au astăzi 10 arhierei și mulțime de preoți, care se poartă mirenește la arătare. Prin rugăciunile lor ne miluiește Dumnezeu și pe noi nevrednicii, care nu avem nicio silă și totuși ne poticnim spre cele deșarte și nu purtăm grijă de mântuire” ” (din volumul Din Ierihon către Sion- capitolul „Curajul credinței”)