[ casa de-a casa ] [ 63 ] [ duminica lui Ciprian ] [ Casa Domnului.09. ] Mirajul Sfântului Munte

Se zice că cine a pus o dată piciorul în „grădina Maicii Domnului” se molipseşte de un dor dulce, neostoit, ce nu-şi găseşte alinarea până ce omul nu revine acolo. Odată instalat pe vaporaşul „Aghia Ana”, întorci spatele modernismelor, cugetelor lumeşti, şi porneşti într-o călătorie care întotdeauna poartă cu ea un sâmbure de surpriză. Înaintezi pe marea azurie acompaniat de stolurile de pescăruşi îndrăzneți, care mai mereu se încumetă să îți culeagă din zbor, din mână bucățile de pâine. Ți se perindă dinaintea ochilor vestitele lăcaşuri cu nume rezonante: Zografu, Hilandar, Sf. Pantelimon şi mai ales Simonos-Petras (la a cărei vedere sufletul se umple de teamă, bucurie şi entuziasm; te întrebi de fiecare dată cum se face că această fastuoasă cetate a lui Dumnezeu stă tot neclintită pe buza hăului?). Privirile pelerinului se întorc magnetic, în răstimpuri, spre luminosul Athon, vârful Sf. Munte, ca spre un pol plus. Drumul nostru are ca țintă micul schit românesc Colciu. În mica familie a monahilor români totul pare neschimbat, de parcă aici timpul muşcător şi-a tocit de tot colții. Îi regăsim cu bucurie pe starețul cel blând Dionisie, pe părintele Paisie - primitorul de străini, oricând dispus să te trateze cu celebra cherasmă (drumețul ostenit se îndulceşte aici cu lukumi şi bea un păhărel revigorant de uzo), dar şi o glumă numai bună să împrăştie falsa cucernicie, pe diaconul Dionisie „cel mic” (iubitorul de folclor românesc), pe Siluan ― impresionant ca un munte ―, pe monahul Mamant (mărunțel, agil, priceput la orice meşteşug). Din când în când te poți reculege la mormintele bătrânilor Dionisie şi Ioan. O vorbă de duh, ca o inscripție nemuritoare, aşezată paradoxal chiar pe mormântul bătrânului Dionisie le reaminteşte pelerinilor însetați de cuvinte edificatoare că cel mai important este să păzească dragostea, fiindcă dragostea este de la Dumnezeu. Această dragoste domneşte în restrânsa familie de la Colciu. Cu acest dar neprețuit revii în lume, hotărât să o transmiți, ca pe un foc binefăcător, şi altora. (Ciprian Voicilă)

Marius Ianuș: Cum mi-a ridicat Dumnezeu două griji

În dorința mea de a pleca la mănăstire, mai aveam două griji lumești (după ce am reușit să trec peste cea provocată de boala tatălui meu, că boli de acuma se vor tot ivi): grupul care a început să se coaguleze în urma taberei pe care am organizat-o la Mănăstirea Paltin și două scenarii de film. M-am gândit să rămân legat de grupul de la Paltin, chiar dacă voi merge la mănăstire. În virtutea acestui gând, le-am propus să mergem împreună, de Paște, la Athos. Brusc, lucrurile s-au complicat – veneau trei băieți, dar ar fi vrut și două fete să viziteze Ormilia, Suroti și Meteorele, cineva ar fi trebuit să renunțe și atunci mi-am dat seama că, poate, ar cam trebui să renunț eu. M-am rugat Lui Dumnezeu să îmi ridice această grijă și atunci s-a întâmplat un lucru minunat. Mihai, unul dintre băieții din grup care vrea să meargă acum la Athos, a nimerit în autocarul unor pelerini de pe Valea Oltului, iar în acel autocar l-a întâlnit pe prietenul Ciprian Voicilă, tocmai cel căruia mă gândeam să-i încredințez grupul și continuarea lucrării începută de mine. Au vorbit ce-au vorbit între ei, până și-au dat seama că au un prieten comun. Am rămas umit după ce m-au sunat amândoi, unul după altul, și mi-au povestit întâmplarea. Dar e destul de limpede că această întâmplare e voia Lui Dumnezeu și că trebuie să-i încredințez lui Ciprian continuarea lucrării mele. A doua grijă pe care mi-a ridicat-o Dumnezeu a fost cea a cinematografiei. Am fost la premiera filmului „7 Cuvinte”, la Teatrul Dramatic din Brașov. Oricât de interesantă e viața Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, și e mai mult decât interesantă, trebuie să mărturisesc că în sala aceea fără lumini, conectat hipnotic la ecranul gigantic, m-am simțit cum nu se poate mai prost. Când, la sfârșit, sala a aplaudat minute în șir, eu m-am trântit în fotoliu, epuizat. – Pentru ce aplaudă oamenii aceștia?, m-am întrebat… Pentru că au stat cu privirea și mintea lipite de imaginile acelea electronice, iar acum sunt epuizați și îi doare capul? Doamne ferește! Am urmărit mii de filme în viața mea și rău am făcut! Pentru că legătura care se creează între mintea omului și ecran nu e curată. Așa mi s-a dus și gândul cinematografiei… (Și voi scăpa curând și de calculator, pe care îl voi mai folosi maxim o zi pe săptămână, zi în care voi culege ce am mai scris. Și în cazul lui, efectul e același…) Și nici măcar ochii plânși ai pictoriței Ioana Tudor, privirea ei plutitoare, îndurerată, emoționată, surprinsă într-o frântură de clipă, în foaier, la sfârșit, nu au reușit să-mi schimbe impresia asta… de îngreunare a ființei. Dar îmi dau seama că e nevoie de astfel de filme, astăzi, pentru mărturisirea mucenicilor noștri și pentru a oferi portițe de scăpare din iad celor tineri. Ceea ce nu înseamnă că aceste mijloace de comunicare nu sunt diavolești…

Marius Ianuș: Pustnic pentru o noapte (o călătorie la Athos)

Anomisimei, pentru prietenia arătată (Această povestire a fost atașată cărții Gânduri de pe Drumul Crucii mele.) Încep istorisirea acestor întâmplări și a interpretărilor aferente lor în orașul Kalamaria, suburbie a Salonicului întinsă de-a lungul golfului, la sudul metropolei. Când am venit aici mai aveam unsprezece Euro, iar acum nu mai am nici șapte. Dar am o pungă cu bere și una cu pâine – hrana mea pe următoarele două zile. Voi petrece câteva zile într-un fel de vagabondaj. Dar să vedeți cum a fost… M-am certat cu părinții mei, în special cu taică-miu, din pricina nesiguranței mele materiale. De parcă ar fi vina mea că trăim în nenorocirea în care trăim, conduși de oamenii de care suntem conduși (în toate domeniile, inclusiv cel al Culturii). Taică-miu ar vrea să lucrez la „Transilvania Express”, la secția Politică a acestui ziar, unde mi s-a oferit un post nu pentru experiența mea sau pentru că aș avea vreun merit, ci pentru că îl cunoaște el pe patron. Dar eu aș mai lucra la o publicație lumească doar din perspectiva unei rubrici sau a unei pagini dedicate Credinței. Duhul lumesc, materialnic al tatălui meu m-a supărat atât de tare, încât m-am decis să plec unde oi vedea cu ochii. I s-au șters cu desăvârșire din minte anii îndelungați în care nu a lucrat și deceniile în care a locuit cu chirie, iar acum, când are bani și casă, îi vine greu să-i dea ceva chiar și copilului său… Firește, ocupația mea, scrisul, i se pare neproductivă. Nici nu ar avea sens să-i explic ce control diabolic a instaurat securitatea asupra cuvântului scris și ce piticanii și-au făcut loc în uniunile de creație, în minister, în consiliile județene și în ICR și cum mănâncă ăștia toți banii destinați Culturii române… Acești bani nu ajung la mine, iar când au fost pe punctul de a ajunge, în cazul revistei „Stare de Urgență”, mi s-a cerut să renunț la părerile mele și, apoi, la conducerea acestei reviste… Dar taică-miu o ține pe a lui: „Trebuie să faci și tu CEVA”. Să fac CEVA? Așa mi-a venit gândul de a merge la Muntele Athos. Iar ideea de a trăi în pustnicie îmi dă târcoale de mai multă vreme, mai ales din pricina vremurilor pe care le trăim. Ce ar putea fi mai CEVA decât să te pustnicești la Muntele Athos? Citiți continuarea aici.