[Cartea poate fi comandată la Librăria Sophia.]
Oamenii mari își reflectă amplitudinea ființei lor și în gesturile lor mici, aparent banale, aparent insignifiante. În boabele de rouă se răsfrâng nu de puține ori razele soarelui. Multe din faptele și întâmplările care au marcat semnificativ viețile Sfinților Închisorilor cuprind în ele un înțeles pe care noi, trăitorii din secolul XXI, trebuie să-l descoperim și să-l facem viu, eficace în propria noastră existență. Ele păstrează ceva din firescul unei lumi care avea la temelia ei credința în Dumnezeu. O lume ale cărei rămășițe le regăsim în biografiile mărturisitorilor din temnițele carliste, antonesciene și comuniste. Frânturi de viață pe care, dacă le vom pune cap la cap, vom recupera oglinda unei vieți firești. O lume care a fost smulsă din rădăcinile ei milenare, a fost devastată la propriu de ideologia comunistă prin metoda revoluției continue. O revoluție continuă care, în paranteză fie spus, acum poartă numele de tranziție continuă. Iar tranziția continuă capătă, în funcție de context, denumirea de integrare europeană. O integrare, evident, continuă.
Eu cred că recuperând, mai întâi, reperele firescului, vom putea tinde, mai apoi, spre suprafiresc, spre sfințenie. Sfântul Nicolae Velimirovici scrie undeva, în „Gânduri despre bine și rău”, că cine vrea să devină sfânt trebuie ca mai întâi să-și propună să devină cel mai bun om din satul lui. Cât de șocant sună acest sfat într-o ambianță în care toți ne grăbim, în care fiecare vrea să ardă etapele: vrem să devenim sfinți înainte de a fi mai întâi oameni morali, cu suflet bun și cu inima pătimitoare, trează la nevoile și suferința aproapelui nostru.
Din imensa bibliografie despre mărturisitorii din temnițele comuniste și antecomuniste am ales câteva întâmplări care ilustrează gândurile pe care vi le-am împărtășit la începutul textului. Din ele reiese și că Sfinții Închisorilor au fost coerenți cu sine atât în aspectele minore sau așa-zis minore ale vieții lor, cât și în cele majore, care vor rămâne în memoria noastră personală și colectivă, ca fapte de referință, fapte-reper. Ele ilustrează și cuvântul Mântuitorului, al cărui adevăr se certifică și aici, că cine îi rămâne credincios Domnului în cele mici, peste cele puține, va fi pus de Domnul peste cele multe și va intra în bucuria Sa (Matei, 25, 21). Micile fapte ale Sfinților Închisorilor le pun într-o nouă lumină pe cele mari și invers. Se pun în valoare reciproc, se potențează ca două oglinzi așezate față în față.
Aflat în temnița Aiudului, Mircea Vulcănescu a vrut să-i facă, de Crăciun, o bucurie unui deținut cu care era închis acolo – Motaș, un om care avea probleme cu circulația sângelui (mâinile îi erau permanent reci, mai ales iarna). Marele filosof – discipol al lui Nae Ionescu, prietenul lui Noica, Țuțea, Eliade, Cioran și liderul generației „Criterion”; membru marcant al Școlii Sociologice a lui Dimitrie Gusti; fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe în guvernarea antonesciană – și-a despletit ochiurile ciorapilor din lână și i-a croșetat lui Motaș – folosindu-se de două bețe de chibrit – o pereche de mănuși pe care i-a dăruit-o de ziua Nașterii Domnului .
„Nu-ul meu este categoric și onoarea mea nu-i de vânzare”
Prințul Alexandru Ghica, condamnat de comuniști la muncă silnică pe viață, era vestit în rândul deținuților politic pentru că atunci când se împărțea pâinea în celulă, deși trebuia să își ia primul bucata care îi revenea, întotdeauna alegea bucata cea mai mică. Tot prințului Alecu Ghica, în 1951, ministrul Drăghici îi face propunerea de a-i da o declarație falsă din care să reiasă că Lucrețiu Pătrășcanu – de care comuniștii de generație nouă se deziseseră – a fost informator al Siguranței legionare în timpul în care prințul Ghica era șef al Poliției Capitalei (între anii 1940-1941). În schimbul acestei mârșăvii gândite de nomenclatura comunistă, ar fi fost pus imediat în libertate. Sau cel puțin așa promiteau comuniștii – cărora, între noi fie vorba, li se dusese vestea că sunt oameni lipsiți de cuvânt. Răspunsul însă, nu s-a lăsat mult timp așteptat: „Domnule ministru! Pe mine, ca și pe toți camarazii mei din Legiune, Căpitanul Corneliu Codreanu m-a învățat că-n luptă e mai bine să cazi pe câmpul de onoare, decât să învingi printr-o mișelie îndreptată împotriva dușmanului. De aceea, Nu-ul meu este categoric și onoarea mea nu-i de vânzare. Nu pot accepta o libertate în schimbul ticăloșiei pe care mi-o propuneți” .
Doctorul ftiziolog Constantin Banu îl cunoscuse în închisoare pe Dumnezeu, în anii grei de temniță pe care-i îndurase. Când a fost eliberat, primul său drum nu l-a făcut acasă, la Sibiu, ci s-a dus într-un sat din nordul Olteniei, unde trăia retras, la pensie, președintele tribunalului militar care îl condamnase. I-a întins mâna celui care îl trimisese în pușcărie și i-a spus, în timp ce fostul judecător era în mod vădit cuprins de panică: „Domnule colonel, am venit direct din închisoare la dumneavoastră ca să vă mulțumesc. Sunt cel pe care l-ați condamnat cu mulți ani în urmă, iar faptul pentru care vă sunt recunoscător este că în închisoarea în care m-ați trimis L-am găsit pe Dumnezeu! ”.
„În timpul serviciului meu a înviat Hristos”
În 1952, poetul Andrei Ciurunga își ispășea pedeapsa nedreaptă și nemeritată în Colonia Peninsula de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Chiar în noaptea de Paști i-a venit rândul să facă de planton în baraca sa. După miezul nopții, după momentul în care tot sufletul creștin s-a umplut de bucuria Învierii Domnului, în baracă a apărut plutonierul de serviciu să verifice dacă totul este în ordine. Fiind de planton, poetul Andrei Ciurunga ar fi trebuit să dea raportul obișnuit, care ar fi trebuit să sune, în cea mai perfectă limbă de lemn, așa: „ Domnule (gradul) sunt planton schimbul doi în baraca E4. În timpul schimbului meu nu s-a întâmplat nimic. Raportează deținutul Cutare”. Conștiința lui creștină l-a împiedicat să raporteze că în schimbul său nu se întâmplase nimic. Așa că atunci când i-a venit rândul a declarat: „În timpul serviciului meu a înviat Hristos”. Camarazii săi, care stăteau ascunși sub pături, au înlemnit de surpriză, iar plutonierul, când și-a revenit din uluială, l-a băgat la carceră timp de trei zile, cât a durat sărbătoarea Sfintelor Paști .
Părintele Adrian Făgețeanu mărturisește că în închisoare „prețuiai pâinea (două felii, prin care întrezăreai lumina soarelui), alături de mierea unei vorbe bune”. Gardienii îl pedepsiseră pe poetul Vasile Voiculescu, reducându-i din porția de mâncare pentru că acesta nu putea să ridice și să transporte hârdaiele care erau mai mari ca el. Iar Părintele Adrian a ales să îl hrănească din propria porție pe poetul pornit în căutarea locului inimii. Părintelui Adrian, la arestare, anchetatorul i-a smuls crucea de la gât de șapte-opt ori, iar părintele s-a dus de fiecare dată spre lada de gunoi, a ridicat-o de acolo și și-a pus-o din nou la gât, până când torționarul a obosit să îl mai lovească.
Gheorghe Jijie, care a făcut 13 ani de pușcărie politică, în 1960 a nimerit în aceeași celulă cu filosoful Constantin Noica. Discutau aproape tot timpul despre
diverse probleme de geometrie și despre problema raportului, pe care
Noica voia să o extindă la domeniul filosofiei. Pentru că filosoful avea
o structură fizică firavă, accentuată de tratamentul de exterminare la
care a fost supus de torționarii comuniști, domnul Jijie căra de fiecare
dată, în locul său, ciubărul cu dejecții la toaletă. Faptă care avea să
lase urme adânci în sufletul filosofului rostirii românești a ființei
și avea să îl facă mai târziu să îl roage pe Vasile Blănaru Flamură:
„Fă-mi un serviciu, de-i întâlnești pe Filon Lauric, pe inginerul Ghiță
Jijie și pe ceilalți apropiați sufletului meu, salută-i cu drag din
partea mea. Nu de la gândiriști, ci de la ei, de la acești copii
curajoși și tari am învățat filosofia stăpânirii de sine”.În timp ce Părintele Justin Pârvu era închis la Aiud, într-o iarnă a fost introdus în celulă un tânăr ale cărui picioare erau tot o rană. Purta în picioare niște bocanci, dar fără tălpi. Părintele Justin a trimis acasă o scrisoare prin care își ruga familia să-i trimită o pereche de bocanci. Când i-a primit, Părintele Justin i-a dat fără nicio ezitare bocancii tânărului și i-a spus: „Iată, mă, frate, ține această încălțăminte și bucură-te de ea, că mie nu-mi mai trebuie, eu sunt mai vechi aici și mă descurc! ”. Când s-au încheiat cei 12 ani de condamnare, Părintele Justin a fost întrebat dacă mai crede în Dumnezeu. Pentru că răspunsul a fost „DA”, părintele a mai primit patru ani. (Ciprian Voicilă. Articol apărut in Revista ATITUDINI, NR. 39)
