De revazut: Cine ne controlează – Interviu cu Aaron Russo

Acest film documentar este în fapt un interviu luat de Alex Jones regretatului regizor și producător de documentare Aaron Russo, care intră adânc în detaliile conversațiilor pe care le-a avut cu moștenitorul familiei de miliardari, Nick Rockefeller. Russo povestește cum Nick Rockefeller i-a mărturisit că țelul suprem al elitei este să creeze o populație implantată cu microcipuri și că războiul împotriva terorii este o farsă. Rockefeller a prevestit, cu 11 luni înainte de atacurile de la World Trade Center, producerea unui “eveniment” care urma să declanșeze invaziile din Irak și Afganistan. Rockefeller i-a mai spus lui Russo că fundația familiei sale a creat și finanțat mișcarea de emancipare a femeii, pentru a distruge familia și că reducerea populației este un scop fundamental al elitei globale.

IPS Pimen despre pacatul sodomiei

Andrei Dîrlău: Nu, copiii nu sunt bine-mersi [1]

Ce legătură ar putea fi între un film sovietic alb-negru realizat în 1938, despre Lenin şi Revoluţia bolşevică din 1917, şi un film hollywoodian din 2010 despre viaţa de zi cu zi şi problemele emoţionale ale unei familii americane moderne? Aparent nici una. Omul cu arma (Chelovek s ruzhyom), al regizorului Serghei Iutkevici, este „un poem epico-eroic despre triumful revoluţiei asupra vechii orânduiri ţariste şi rolul marelui conducător şi vizionar V.I. Lenin în călăuzirea proletariatului rus spre victoria asupra duşmanului de clasă şi instaurarea noului regim sovietic”. Vizibil fascinat de mitologia ideologică a „realismului socialist”, criticul de film şi slavistul Giovanni Buttafava scria în 1973 în Filmlexicon, pe un ton exaltat: „Omul cu arma îmbină figura lui Lenin şi energiile populare descătuşate de revoluţie într-o povestire cu tonalităţi de cor bărbătesc, de o savoare ce atinge pragul legendei.” Desigur, stând comod pe ţărmul Mediteranei italiene, cu un gin în faţă, e uşor să idealizezi marxismul, departe de zecile de milioane de morţi în gulagul sovietic. La prima vedere pelicula sovietică nu poate avea nimic în comun cu The Kids are Allright (Copiii sunt bine-mersi), filmul Lisei Cholodenko, după scenariul realizat de regizoare împreună cu Stuart Blumberg, premiat cu Globul de Aur pentru cel mai bun film – comedie sau muzical. Este – cum scrie Peter Bradshaw, nu mai puţin exaltat decât Buttafava, în The Guardian – „un studiu plin de căldură şi umor al familiei postmoderne: o comedie inteligentă despre un cuplu lesbian, copiii lor şi donatorul de spermă care le este tată”. Şi totuşi, la nivel simbolic, ambele îndeplinesc aceeaşi funcţie: propaganda ideologică. Desigur, ideologia s-a schimbat din anii ’30. În locul comunismului avem acum postmodernismul. Corectitudinea politică marxist-leninistă, în lectură sovietică, a fost înlocuită cu corectitudinea politică a drepturilor minorităţilor, în lectură californiană; Kremlinul cu Casa Albă, Mosfilm cu Hollywood, „exploatarea” cu „discriminarea”, „subjugarea economică” cu „intoleranţa religioasă”. „Buldozerele [demolatoare de biserici], vorba maestrului Sorin Dumitrescu, cu gay-ii”.[2] Dacă s-ar face o paralelă riguroasă între cele două ideologii, izomorfismul s-ar susţine la toate nivelurile. Lupta nu se mai duce contra principiilor capitaliste ale profitului, azi legitime, ci contra principiilor morale tradiţionale, creştine. Nu mai trebuie înlăturată „dominaţia nemiloasă a unei oligarhii capitaliste lipsite de scrupule asupra unui proletariat exploatat la sânge”, ci „dominaţia nemiloasă a unei majorităţi intolerante şi bigote asupra unor minorităţi rasiale sau sexuale lipsite de apărare şi drepturi”. În numele acestor drepturi „călcate în picioare” se cere, ca şi atunci, o revoluţie. Nu una violentă ca cea din 1917, ci una discretă, subtilă, la nivelul mentalităţilor: revoluţia sexuală. În acest scop, însă, vechile metode propagandistice rămân adecvate, cu condiţia rafinării lor prin noile tehnici de manipulare în masă. Întotdeauna, cel mai eficace mod de a minţi este să amesteci minciuna cu adevărul. O minciuna 100% e uşor depistabilă şi nu convinge pe nimeni. O minciună 50% e infinit mai credibilă, ascunsă inteligent în spatele celorlalte 50 de procente de adevăr. Exploatarea maselor proletare era o realitate demonstrabilă economic. Discriminarea rasială a existat şi uneori mai există. Însuşi conceptul de drepturi ale omului derivă din principii creştine şi este legitim. Problema este deturnarea lor în sensul legitimării unor extreme aberante, cum ar fi „familia” homosexuală. Există un adevăr în filmul despre Lenin? Desigur, eroismul inconştient al unor simpli ostaşi din Armata Roşie. Minciuna constă în camuflarea scopului totalitar al Revoluţiei din 1917, manifestat abia prin genocidele de mai târziu, şi în ipocrita mitologizare a lui Lenin, despre cruzimea şi imoralitatea căruia s-au scris cărţi bine documentate (inclusiv despre relaţia lui homosexuală cu Zinoviev). Aparent, Omul cu arma este un emoţionant epos eroic modern; în esenţă, însă, este o excelent construită ficţiune. Un mit. The Kids Are Allright e, la rândul lui, emoţionant şi credibil. Psihologia personajelor e atent construită, reacţiile afective sunt nuanţate şi convingătoare. Şi totuşi, şi el e o ficţiune asamblată cu talent (şi cu un buget de 4 milioane dolari). Un mit, în egală măsură. Chiar un personaj secundar din film afirmă, auzind că relaţia cu donatorul de spermă – „tatăl biologic” al copiilor – merge bine: „Mă mir, de obicei auzi tot felul de poveşti înfiorătoare despre asemenea lucruri”. Cum spune alt critic: „Cu subtilitate şi stil, [scenariştii] Cholodenko şi Blumberg au făcut ceva mult mai subversiv (far more subversive): au creat un tată-donator aproape bizar de perfect (almost eerily perfect) pentru familia lui Nic şi Jules” (cele două lesbiene „căsătorite”). Pe cât de unanimă este critica în a lăuda filmul, pe atât este în a recunoaşte că este unul „extrem de neobişnuit” (highly unusual). „E greu să ne gândim la multe alte exemple de familie homosexuală fericită, obişnuită, esenţialmente bine adaptată (a happy, ordinary, essentially well-adjusted gay family) zugrăvită pe ecran – poveştile homosexuale pe care le vedem tind adesea să fie pline de tristeţe, dacă nu de tragedie.” Ha, ha! Bineînţeles că e neobişnuit. Fiindcă filmul este doar un artefact reuşit, atent confecţionat, un construct mental inteligent asamblat, menit să ilustreze nu un adevăr, ci o teză, o premisă ideologică, o axiomă corectă politic: că se poate. Un postulat totalitar, nedemonstrat, dar pe care e interzis să îl conteşti, că o familie homosexuală ar putea exista şi că ar fi ceva normal. Ba chiar că ar putea avea şi copii şi că nu ar exista nici un pericol: copiii ar fi bine-mersi. Teza filmului este, desigur, chiar titlul. La sfârşit există un subînţeles QED (quod erat demonstrandum): „Vedeţi că e OK? Sigur, există probleme – dar oare în familiile heterosexuale nu există? Copiii, ca şi adulţii, au nişte probleme emoţionale – dar în celelalte familii, normale, oare nu au? Şi în final vedeţi că problemele se rezolvă şi toată lumea zâmbeşte. Da, zâmbetul celor două femei lesbiene e un pic amar, respectiv forţat, iar al băiatului un pic sarcastic; dar ele rămân totuşi împreună. Chiar băiatul e pus să le spună că n-ar trebui să se despartă. E o performanţă, în condiţiile în care atâtea familii tradiţionale divorţează (rata divorţului în SUA este de 50%). Nu trăim într-o lume perfectă, ne spun ideologii corecţi politic, dar soluţia familiei gay – vor ei să ne convingă – e la fel de bună ca şi cealaltă, sau poate, în anumite cazuri, chiar mai bună. Şi până la urmă le priveşte, nu-i aşa? În fond par a fi nişte femei de treabă, care par să nu facă nici un rău nimănui, şi mai ales nici un rău copiilor. Nici unul nu dă semne că ar deveni homosexual la rândul lui, dimpotrivă, îşi exprimă limpede preferinţele hetero. Şi dacă trec prin nişte crize emoţionale, ele nu sunt mai grave decât ale altor copii de 15-18 ani, iar în final le depăşesc şi viaţa merge înainte. Vedeţi: nu se droghează, nu se sinucid, sunt nişte copii normali, fata are chiar excelente rezultate şcolare, reuşeşte la un college prestigios, şi dragostea celor două mame (în film sintagma „mamele”, care o înlocuieşte pe cea de „părinţi”, e făcută să pară nefiresc de firească) îi ajută să treacă peste crize. În fond toată lumea are probleme în adolescenţă, în cazul lor problemele iau această formă, poate diferită de a altora. Dar nu sunt probleme pe care o relaţie sinceră şi o afecţiune inteligentă din partea celor două adulte lesbiene să nu-i poată ajuta să le depăşească. Da, sună perfect. Chiar prea perfect ca să fie adevărat. Chiar criticii spun că filmul face eroi din cine nu trebuie şi personaje negative din cine nu merită (the movie is making heroes out of the wrong characters and villains out of others that don't deserve it). Din păcate însă, subversiunea funcţionează. Oamenii cred ceea ce văd pe ecran şi spun: „Da, de ce nu, uite că poate fi OK şi aşa.” Faptul că personajele sunt fictive, create tocmai ca să-i convingă de asta, nu li se pare relevant. Asociem de obicei cuvântul „ideologie” cu un set de propoziţii teoretice, nu cu situaţii de viaţă concrete, cu impact emoţional, chiar simpatice. Discursul ideologic e asociat cu texte aride, false şi manipulatoare, scrise sau rostite de politicieni, lideri de partid sau filosofi incomprehensibili, nu cu nişte personaje drăguţe, cu care poţi empatiza, şi cu peripeţiile lor hazlii şi foarte omeneşti. Şi totuşi, The Kids Are Allright este, de la un cap la altul, un discurs pur ideologic. Construit special pentru a convinge de „adevărul” unor dogme ideologice, filmul este esenţialmente un manifest politic. Un instrument de propagandă.[3] E un lucru evident pentru oricine vrea să vadă, cu bună-credinţă, chipul hidos al noului totalitarism al „corectitudinii politice”, dincolo de înduioşătoarele drame sufleteşti ale unor personaje inventate cu migală. Care este miza? Ca homosexualitatea, pornografia, pedofilia, incestul, să fie legiferate ca norme sociale. Iar cei ce vor refuza Sodoma vor fi socotiţi – şi pedepsiţi ca – infractori. Copiii sunt binemersi este Omul cu arma al zilelor noastre. Şi nu, să nu credeţi tot ce vedeţi pe diversele feluri de ecrane. Copiii (mai rar născuţi, mai adesea adoptaţi) în „familii” homosexuale nu sunt bine-mersi. Şi nici cei care vor să ne spele pe creier, făcându-ne să credem asta. Andrei Dîrlău. http://filme-online-gratis.com/blog/2011/03/06/kids-copiii-sunt-binemersi-2010/ Note:[1] Filmul Copiii sunt bine-mersi (The Kids Are Allright) s-a difuzat pe 21 februarie 2013 la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, în cadrul campaniei Luna istoriei LGBT, declanşând o acţiune de protest a unor organizaţii ortodoxe care, pe moment, a reuşit să împiedice proiecţia filmului. Filmul a fost, din păcate, reprogramat la solicitarea expresă a Ambasadei SUA la Bucureşti. Nu a fost oferită nici o explicaţie a intruziunii reprezentanţei diplomatice a Statelor Unite într-o chestiune culturală internă a României, susţinând o acţiune considerată de mulţi cetăţeni români ca fiind ofensatoare la adresa propriilor tradiţii. Oare cum ar reacţiona Statele Unite dacă Ambasada României ar susţine o acţiune de profanare a drapelului naţional american la Washington? [2] Acad. Sorin Dumitrescu: Cine ne vrea etrusci? www.culturavietii.ro/2013/02/22/etrusci-sorin-dumitrescu-muzeul-taranului-virgil-nitulescu-luna-istoriei-lgbt/#.UbUMotgZ5Tg [3] Tocmai pentru acest motiv a fost dat la Muzeul Ţăranului Român. Proiecţia a avut însă ca scop principal testarea reacţiei societăţii româneşti la o asemenea ideologie. Îndrăznesc să afirm că evenimentul The Kids Are Allright la M.Ţ.R. a fost un experiment de laborator pentru a testa, la scară mică, paşii următori făcuţi la scară naţională: introducerea în Constituţia României a amendamentului pro-gay; legalizarea „familiei homosexuale” în Codul Civil, a adopţiei de copii de către asemenea „familii”, a educaţiei pro-homosexuale în şcoli, apoi a familiei multiple (din 3 sau mai mulţi membri „căsătoriţi legal”), apoi a pedofiliei şi incestului – într-un cuvânt, Sodoma şi Gomora, urâciunea pustiirii, consfinţite prin lege. Credeţi că este o exagerare? Priviţi doar cum, sub ochii dv., se va vota noua Constituţie pro-gay. Şi să nu credeţi că e nevoie de multe pagini; două cuvinte sunt suficiente: adăugarea „orientării sexuale” la criteriile de non-discriminare.

Mitropolitul Antim al Tesalonicului: „20.000 de cetăţeni nu sunt de acord cu parada şi nu garantează ce se va întâmpla”

Mitropolitul Antim al Tesalonicului: „20.000 de cetăţeni nu sunt de acord cu parada şi nu garantează ce se va întâmpla” Miercuri, 5 iunie 2013 „Am un dosar cu 20.000 de semnături ale cetăţenilor care cer să se evite această manifestare, iar dacă nu va fi evitată, nu garantează ce se va întâmpla” a spus la o emisiune TV matinală de pe SKAI Mitropolitul Tesalonicului, kyr Antim, comentând parada homosexualilor (Gay Pride), care este planificată a se desfăşura la Tesalonic. „Nu putem să facem public un act care este păcat şi să-l promovăm turistic. Nu vrem astfel de oameni”, a spus kyr Antim. La întrebarea jurnalistului dacă are dreptul cineva să-şi exprime părerea, chiar dacă este diferită de propria lui convingere, Înaltpreasfinţitul a răspuns că acest protest a venit din partea tuturor oamenilor fără deosebire, fără nici un fel de incitare din partea Bisericii. Jurnalistul s-a întrebat dacă ceea ce face cineva în propria casă este „spurcăciune” şi subiect de investigaţie de către Biserică. „Dacă desfiinţăm statul şi Biserica, atunci vom deveni o turmă de animale. Noi învăţăm poporul şi dacă poporul vrea să pună în practică învăţăturile, o face”, a subliniat Mitropolitul Tesalonicului. Kyr Antim a mai spus că din toată ţara au ales Tesalonicul şi cer de la tesaloniceni „să rămână inactivi şi să se uite la ei”. „Ei, bine, nu! Nu vrem!”, a spus. „Nuditatea este un delict!”, a spus Mitropolitul de Tesalonic. „Aduceţi-vă copiii să vadă parada. De ce nu-i aduceţi? Vă plătim noi biletele…”, a spus jurnaliştilor. Şi a adăugat: „Noi nu vrem violenţă, aşa cum am spus şi în pastorala mea. Pur şi simplu recomandăm oamenilor să stea departe, să nu-şi ia copiii cu ei la paradă”. „Să meargă la casele lor şi să facă ce doresc. Este o manifestare publică în grup a păcatului cu intenţia de a fi considerată un caz firesc şi de a ne conduce la monstruozitatea care a avut loc în Franţa prin căsătorirea a doi bărbaţi”, a încheiat kyr Antim. Traducere: http://acvila30.ro/ ; sursa: romfea.gr

Avertismentul primit de la Părintele Ilarion Argatu: Când România va oficializa casătoriile contra firii, atunci ţara noastră va fi cucerită de vecinii săi

A început Gay Fest 2013. Citiți și: Legea antidiscriminare în Moldova:13 EFECTE deja REALE. 19 mai 2013: momentul adevărului. Franța: Familia tradițională, amenințare la adresa ordinii publice. Ce se ascunde sub agenda casatoriilor homosexuale: TIRANIA BIOPOLITICA,DISTRUGEREA FAMILIEI si CONTROLUL REPRODUCERII. RADACINILE FASCISTE ale organizatiilor PRO GAY și ANTI-CREȘTINE.

CLER ŞI POPOR AU ÎMPIEDICAT PARADA GAY ÎN TBILISI – GEORGIA (VIDEO)

Preluat de la acvila30.ro. Zeci de clerici ai Bisericii Ortodoxe din Georgia şi o mulţime de oameni au spart cordonul Poliţiei şi au boicotat defilarea homosexualilor în Tbilisi. Ţinând plancarde şi bannere cu lozinca ,,Opriţi propaganda homosexuală în Georgia!”, i-au obligat pe activiştii gay s-o ia la fugă şi să nu poată să defileze. Joi, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe din Georgia, Patriarhul Ilie al II-lea, a îndemnat autorităţile să nu permită manifestaţia pentru ,,drepturile homosexualilor”, spunând că aceasta constituie ,,o violare a dreptului majorităţii” şi ,,un atac ofensator” la adresa tradiţiilor georgiene. Anterior a caracterizat homosexualitatea drept ,,o anomalie şi o boală”.

Societatea civila isi explica gestul moralizator de la Muzeul Taranului Roman

Mai multe amănunte găsiți aici.

Expoziția Măști la Veneția sau cum căpușează LGBT-ul acțiunile culturale ale Muzeului Țăranului Român

Pe 18 februarie 2013, la Muzeul Țăranului Român, în Sala Foaier, s-a deschis expoziţia colectivă de fotografie având ca titlu MĂŞTI LA VENEŢIA. Tot în contextul acestei expuneri, Institutul Italian de Cultură a organizat astăzi, 21 februarie, o petrecere carnaval care avea ca sop să oglindească "atmosfera de veselie trăită în această perioadă în multe pieţe din Italia". Aparent, toate bune și frumoase. Numai că publicul vizitator a constatat cu stupoare că la intrarea în Sala Foaier un grup reprezentant al LGBT ((lesbiene, gay, bisexuali si transgender, cum se definesc după propria descriere) demonstra bine-mersi cu pancarte gen: Muzeul Fascist al Țăranului Român sau Homofobia nu e o soluție pentru România. Dar de ce ar fi homofilia? De fapt, comportamentul lor era vădit duplicitar: nu știau ce să facă mai întâi- să protesteze sau să îi fotografieze pe cei care se întâmpla să se apropie de ei și să nu împărtășească aceeași opinie? Cineva cerea vehement demisia directorului adjunct, persoana în cauză neștiind care este, mai exact, omul la care se referă. Muzeul Țăranului are mai mulți directori adjuncți. Ca impresie generală mi s-a părut ceva jalnic, în primul rând din punct de vedere estetic. Pancarde scrise cu pixul pe carton sau cu cariocă roșie. Era limpede pentru orice spectator neangajat că sunt un grup care căpușează evenimentul inițiat de Institutul Italian de Cultură, venit acolo să execute un ordin. Îmi permit o simplă întrebare: ce părere are despre această asociere poluantă din punct de vedere simbolic (din punctul meu de vedere) Institutul Cultural Italian? La final, accesul în sala cu măști venețiene s-a dovedit de-a dreptul utopic. Vizitatorii expoziției au format o maree de oameni care ieșeau ca la mitingurile electorale cu farfurii de plastic, pe care fiecare primise de-ale gurii. Cu alte cuvinte, dragi vizitatori ai Muzeului Țăranului Român, judecata trece prin stomac. Așa a zis inițial Feuerbach, după care formula a fost preluată de materialiștii dialectici și iată că se perpetuează până astăzi în politica instituțională a marxiștilor culturali. Având în vedere faptul că protestul minoritarilor LGBT era neautorizat, am sunat la 112. Spre surprinderea mea, echipajul de poliție m-a anunțat ritos că ei nu pot interveni în niciun fel întrucât directorul general al Muzeului Țăranului Român și-a dat acordul pentru desfășurarea protestului comunității homosexualilor. Cu alte cuvinte, directorul general și-a dat acordul ca cineva să protesteze împotriva propriului muzeu. Argumentul e de clasa a 9-a. Dacă Muzeul Țăranului este fascist, așa cum pretindeau unii protestatari, domnul director general al Muzeului Țăranului Român este fascist. E ca și cum ai vrea să îți tai propria cracă de sub picioare. E ca și cum ai fi pe undeva masochist. Voi reveni în curând cu filmări și fotografii. Îi rog pe toți prietenii mei reali sau virtuali, interesați de miza care este pusă în joc în această luptă, să popularizeze informațiile pe care o să vi le furnizez pe viitor. LGBT-ul anunță acțiuni de protest în cadrul Muzeului Țăranului și în zilele care vor veni. Prima ar urma să se întâmple mâine seară. Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român