Praznicul Învierii Domnului, în credințe, legende, obiceiuri (1). Oul pascal. Pasca

[Articol publicat pe pagina Tezaur Românesc ]
Sărbătoarea este un timp de o calitate diferită de durata cotidiană. Când spui „timp cotidian”, gândul te poartă la nesfârșita serie de acte pe care le săvârșești încă de la răsăritul soarelui. În fiecare zi, conștiința se desprinde din mrejele nopții, ale somnului și uitării. În lumina acestui soare lăuntric a cărui putere crește, de la o clipă la alta, ajungi să repeți, iar și iar, lucrurile pe care le-ai mai făcut și ieri, și alaltăieri... Mersul spre job, orele tracasante sau monotone de la serviciu, discuțiile anoste sau impersonale cu semenii tăi, sarabanda cumpărăturilor, revenirea istovitoare acasă, orele petrecute în fața televizorului, din dorința de a te destinde, deconecta... Timpul cotidian este fundalul obișnuit al vieții noastre – un tablou pe care mâna destinului pare să-l zugrăvească predominant în culori terne și să-l puncteze cu fel de fel de sarcini, datorii, imperative.
 
Sărbătoarea – timp sacru, înnoitor
Țăranul român era înzestrat cu un adevărat simț al sărbătorii. Pentru el, sărbătoarea era o irumpere a sacrului în profan, a veșniciei în timp. Sărbătoarea, opusă timpului cotidian, avea putere revigorantă, restauratoare, și era încărcată de semnificații. De aceea, trăirea sărbătorii presupunea o pregătire prealabilă. O primenire plenară, trupească și sufletească. Omul trebuia să se primenească, dar și mediul său ambiental – gospodăria, casa... Codul acestei înnoiri de proporții cosmice era înscris în tradiția a cărei întruchipare exemplară era însuși țăranul român.
Învierea Domnului fiind sărbătoarea sărbătorilor pentru tot sufletul creștin, în Săptămâna Mare țăranul căuta să se apropie cât mai mult de patimile Domnului, plin de credința că dacă va respecta rânduiala moștenită din moși-strămoși – dacă se va spovedi, dacă se va împărtăși cu sfintele și preacuratele lui Hristos Taine, dacă va ajuna în Vinerea Mare – va avea parte și de Învierea Sa.
Parcurgând calendarul țărănesc, înțelegem cât de puternică era, în mentalul colectiv arhaic, asocierea între sărbătoare și tabuul abținerii de la muncă. Așa cum duminica nu trebuia să lucrezi – altfel te expuneai unor primejdii greu de cuprins în cuvinte –, fiecare praznic fiind o mică duminică, timpul sacru al sărbătorilor pretindea să îți manifești evlavia față de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinții Săi impunându-ți să renunți la corvoada robotelii la câmp, prin casă sau gospodărie. În subtext, putem citi, evident, porunca a 4-a din Decalog: „Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești. Lucrează 6 zile și-ți fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a 7-a este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi niciun lucru...” Dar și cuvintele Mântuitorului: „De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiți? Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Și vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor? Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei”. (Matei, 6, 25-34)

Oul pascal în legendele românești. Tipologie
De aceea, activitățile îngăduite în Săptămâna Mare erau restrânse. În Joia Mare, gospodarul și gospodina se abțineau să lucreze ceva. Excepție făcea obiceiul străvechi al vopsitului ouălor. Lenevia era puternic sancționată în această zi. Se credea că cine va dormi în Joia Mare, va fi lenevos tot anul. Femeile care nu terminaseră lâna și cânepa de tors, de țesut pânza, de curățat casa înaintea sfintei sărbători a Învierii, de spălat hainele se găseau în mare primejdie: înveșmântată în negru, o făptură hidoasă pe nume Joimărița, mergea din sat în sat, din casă-n casă, și le pedepsea pe cele leneșe, arzându-le degetele într-o găleată cu jăratec, nu înainte de a le întreba: „Câții, câții, tors-ai câlții? Câlții dacă n-ai torcat, mâinile ți le-am tocat!”
Dar în această zi se vopseau sau se încondeiau, cum am spus, ouăle. Ouăle căpătau fie înfățișarea „merișoarelor” (cele roșii), fie pe aceea a împistritelor (denumite felurit, în funcție de zona etnografică: scrise, muncite, chinuite sau încondeiate).
Cea mai cunoscută legendă pascală, din folclorul românesc, ne spune că ajungând, în cele din urmă, pe Golgota, Maica Domnului sau Maria Magdalena așază la poalele crucii un coș cu ouă, care, cu vremea, sunt înroșite de sângele Mântuitorului. Cele două Marii ar fi vrut să înmoaie inima împietrită a soldaților romani care Îl păzeau, dăruindu-le lor. Altă legendă românească ne descrie o altă situație: prigonitorii lui Iisus au urmărit-o și pe Maica Sa, cu gândul să îi facă rău. Au pus mâna pe pietre și au început să arunce spre Ea, dar, prin minune, pietrele s-au preschimbat toate, în zbor, în ouă roșii.
Există o varietate luxuriantă a ouălor pascale. În trecut se vopseau în roșu, galben, albastru, verde, dar și în negru. Ouăle negre se împărțeau sau se ciocneau pentru sufletele celor plecați la Domnul. Se credea că dacă cei de aici vor ciocni ouă în numele lor, vor simți și ei acolo, în lumea de dincolo că pe pământ a sosit, din nou, Sfintele Paști și se vor bucura. Negrul simboliza patimile Mântuitorului.
Desenele sau motivele – cum mai sunt ele numite – zugrăvite pe ouă sunt pe cât de frumoase și de creative, pe atât de diverse: crucea românească, crucea Paștelui, grebla, suveica, hârlețul, roata carului, vârtelnița, brăduțul, calea rătăcită, floarea Paștelui, ghiocelul, fluturul, ciuboțica-cucului, păianjenul, laba broaștei, urechile iepurelui, creasta-cocoșului, cornul berbecelui, fluierul ciobanului, cercelul doamnei, steaua, cârja... Etnografii împart aceste simboluri pe care le regăsim pe oul pascal în mai multe categorii: fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe...
În ziua Învierii Domnului, după revenirea familiei de la biserică, la masa bogată și frumos rânduită ouăle se ciocneau, dar nu care cum, alandala. În vechime exista un întreg ritual: se ciocnea „capul” cu „capul” și „dosul” cu „dosul”. Cel care era mai mic de vârstă sau care ocupa o poziție socială inferioară, pe scara ierarhică, ținea oul, iar celălalt „dădea cioc”, rostind cuvintele „Hristos a înviat!”. Primul îi răspundea: „Adevărat a înviat!” Ouăle se ciocneau „pe luate”.
O legendă autohtonă ne spune că diavolul, țintuit, după prăbușirea sa din înaltul cerului, în adâncul pământului, tot mai întreabă dacă româncele mai scriu (încondeiază) ouă de Paști și dacă românii mai colindă de Crăciun. Se zice că atunci când vor pieri colindatul și obiceiul încondeierii ouălor, Ucigă-l Crucea va dobândi puteri noi și va ieși din adâncul pământului. Deocamdată, stăm liniștiți. Românii nu și-au uitat obiceiurile strămoșești.
Dacă am vorbit despre ouăle înroșite sau scrise, trebuie să nu uităm un alt aliment ritual: pasca. Țărăncile o plămădeau și o coceau în Vinerea Mare sau seacă (fiindcă majoritatea românilor și astăzi țin post negru, în vechime crezându-se că acest obicei întărește sănătatea omului, tămăduindu-i mai ales pe cei care sufereau de dureri de cap). În rest, gospodinele nu aveau voie să spele, să toarcă, să țeasă sau să meargă la muncile câmpului. Îi dădeau pascăi o formă rotundă fiindcă o credință veche spune că scutecele Mântuitorului au fost rotunde. Pasca putea fi făcută și în patru colțuri – simbolizând, în acest caz, piatra mormântului în care a fost așezat trupul Domnului. Copturii i se făcea la mijloc o cruce. Țărăncile înainte de a o pune la copt, făceau cu lopata din lemn semnul crucii pe pereții cuptorului, rostind în acest timp rugăciunea: „Cruce-n casă,/ Cruce-n piatră./ Cruce în tuspatru/ Cornuri de casă/ Dumnezeu cu noi la masă/ Maica Precista la fereastră”. Niciun ingredient din cele folosite pentru pască nu se arunca la gunoi: dacă rămânea aluat, el intra în compoziția cozonacilor, iar cojile de la ouă erau date pe o apă curgătoare.
Dar despre bucatele care îmbogățesc masa, în ziua Învierii Domnului, vom vorbi într-un articol viitor. Astăzi este prima zi din Săptămâna Mare. Să ne încheiem, cum se cuvine, calea ce ne va duce negreșit spre bucuria Învierii, nevoindu-ne până la capăt.
Ciprian Voicilă
Sociolog la Muzeul Țăranului Român

„Paştele falnice, cu cămaşă nouă, cu găoci de ouă“

„Suitu-Te-ai pe cruce Cel ce Te-ai pogorât din cer, venit-ai la moarte, Viaţa cea fără de moarte; către cei din întuneric Lumina cea adevărată; către cei căzuţi ridicarea tuturor.“ „În mormânt fiind închis cu Trupul Tău cel mărginit ai înviat, Hristoase, Cel ce eşti nemărginit; şi uşile fiind încuiate, ai venit înaintea ucenicilor Tăi, atotputernice.“ Pentru români, Săptămâna Mare este un timp dedicat cu precădere lui Dumnezeu. Cine nu s-a spovedit şi împărtăşit până la sărbătoarea Floriilor caută să o facă acum. De la Florii până în Vinerea Mare, creştinii participă seară de seară la Denii şi la Prohodul Domnului. În Joia Mare este scoasă în faţa Altarului crucea Domnului, iar „aerul“ sau „mormântul Domnului“ este aşezat pe o masă în mijlocul bisericii. Mii de credincioşi trec de trei ori pe sub ea şi sărută cu evlavie crucea, noul Pom al Vieţii veşnice. Ţăranul român ţinea sărbătorile în primul rând prin nelucrare, respectând porunca a patra din Decalog: „Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte“. În Joia Mare nu se lucra şi nu se dormea. Despre cel care dormea se credea că va fi leneş tot anul. În mitologia noastră românească, o figură memorabilă o are Joimăriţa sau Joia Neagră, o personificare a Joii Mari, care, zice-se, mergea prin sate şi le pedepsea pe gospodinele care nu terminaseră de tors cânepa, lovindu-le peste degete şi arzându-le degetele. Femeile împărţeau în Joia Mare: oale noi cu apă tămâiată, mâncare, colaci, flori şi lumânări. Legende despre ouăle de Paşti/ Tot în Joia Mare se vopsesc ouăle. Acestea sunt de două feluri: merişoare (ouăle roşii) şi împistrite (numite şi încondeiate, muncite, chinuite, scrise). Obiceiul vopsitului ouălor se reflectă într-o serie de legende autohtone. Potrivit celei mai cunoscute dintre ele, Maica Domnului sau Maria Magdalena aşază la baza crucii pe care stătea răstignit Mântuitorul un coş plin cu ouă, cu gândul de a înmuia prin acest gest inima împietrită a soldaţilor romani. Ouăle se fac roşii de la sângele care s-a scurs din rănile Mântuitorului. Potrivit unei alte legende, prigonitorii Domnului nostru Iisus Hristos, vrând să îi facă rău Maicii Sale, aruncă după ea cu pietre, pietre care se prefac în zbor în ouă roşii. Pentru că primul ou pe care îl vopsea sau îl încondeia gospodina era „de încercare“ se chema cearcă. Ouăle de Paşti erau vopsite în vechime în roşu, galben, verde, albastru, negru şi aveau desenate pe ele câteva motive, dintre care cele mai cunoscute sunt: crucea românească (având forma unei cruci simple), crucea rusească, crucea Paştelui, vârtelniţa, suveica, grebla, furca, roata carului, hârleţul, floarea Paştelui, brăduţul, grâul câmpului, calea rătăcită, mâneca sucită, peştele, fluturul, frunza nucului, frunza bradului, ciuboţica-cucului, ghiocelul, măgheranul, trandafiraşul, păianjenul, laba-gâştei, berbecele, urechile iepurelui, creasta-cocoşului, laba cârtiţei, laba broaştei, porumbaşul, albina, berbecele, cornul berbecelui, coarnele cerbului, inelul ciobanului, fluierul ciobanului, fierul plugului, steaua, cârja, cercelul doamnei, pălăria. În trecut, ouăle erau vopsite în negru în special în amintirea celor morţi. Cine vizitează Muzeul Ţăranului poate vedea câteva mostre în expoziţia permanentă, în faţa Pomului cu Cruci. Negrul exprima, în mentalitatea noastră tradiţională, pătimirea Domnului. Tot în vechime ciocnitul ouălor - acest ritual ludic autohton - se făcea după câteva reguli nescrise, dar adânc înrădăcinate în tradiţia noastră populară. Se ciocneau „capul“ cu „capul“ şi „dosul“ cu „dosul“. În prima zi a Sfintelor Paşti se ciocnea doar „cap“ cu „cap“. Persoana mai puţin importantă din punct de vedere social sau de o vârstă mai mică ţinea oul, iar cealaltă „dădea cioc“, spunând: „Hristos a înviat!“. Prima îi răspundea: „Adevărat a înviat!“ Ca şi astăzi, în trecut exista obiceiul de a ciocni ouă „pe luate“. Străbunii noştri credeau că pe diavol îl deranjează atât scrisul (încondeiatul) ouălor, cât şi obiceiul colindatului în sat. De aceea întreabă tot timpul dacă românii mai respectă aceste tradiţii. Ouăle roşii aduc bucurie în sufletele curate ale copiilor. O legendă românească spune că în momentul Învierii Domnului, toţi copiii din lume s-au trezit cu un ou roşu în mânuţă. Vinerea Mare şi pasca/ În Vinerea Mare, ţăranul român ţinea post negru, crezând, printre altele, că postul negru vindecă durerile de cap, dar şi alte beteşuguri. În această zi nu se lucra: nu se ţesea, nu se torcea, nu se spăla, nu se muncea la câmp. Singurul lucru pe care îl puteau face gospodinele era să frământe şi să coacă pasca. Ţărăncile făceau pasca rotundă având convingerea că scutecele în care a fost înfăşat Domnul nostru Iisus Hristos au avut formă rotundă. Sau o făceau în patru colţuri, având ca model piatra Sa de mormânt. La mijlocul copturii se făcea o cruce. Înainte de a băga pasca în cuptor, gospodinele făceau semnul crucii cu lopata pe cei patru pereţi ai cuptorului şi rosteau următoarea rugăciune: „Cruce-n casă,/ Cruce-n piatră,/ Cruce în tuspatru/ Cornuri de casă/ Dumnezeu cu noi la masă,/ Maica Precista la fereastră“. Cojile de la ouăle folosite la pască erau aruncate pe o apă curgătoare. Din aluatul rămas de la pască erau făcuţi cozonacii. Noaptea Învierii şi prima zi de Paşti/ În noaptea de sâmbătă spre duminică, după miezul nopţii, toţi creştinii merg la biserică aşteptând marea bucurie a Învierii Domnului. Ţăranul român se pregătea pentru acest moment unic primenindu-se: se spăla pe faţă cu apă în care punea busuioc, o monedă de argint şi un ou roşu. Apoi se îmbrăca în straie noi. Se şi spunea în popor: „Paştele falnice/ Cu cămaşă nouă/ Cu găoci de ouă“. Acest obicei a creat şi zicala populară consemnată pentru prima dată de Anton Pann: „Paştele săracului este când îmbracă cămaşă nouă şi când are pe masă ouă“, de unde reiese că oricât de sărman ar fi fost ţăranul, în ziua Învierii Domnului sărbătorea în haină nouă, curată şi cu ouă roşii pe masă pentru că aşa moştenise el obiceiul din bătrâni. În noaptea Învierii, lua pasca, dar şi alte alimente - dacă avea - pe care le îndesa într-o desagă spre a fi sfinţite la biserică: brânză, ouă, unt, sare, cârnaţi, piper, usturoi, făină. După încheierea Sfintei Liturghii, dimineaţa se întorcea acasă cu lumânarea aprinsă şi o stingea de grindă, făcând cu fumul scos de flacăra ei o cruce acolo. După ce mânca sfânta anafură, pasca, ouăle şi celelalte bucate sfinţite la biserică, împreună cu toţi casnicii săi, aşeza masa înfruptându-se din toate cele pregătite din timp şi prelungind, astfel, bucuria de care se împărtăşise la sfânta biserică. Pe masa sărbătorii Sfintelor Paşti un loc aparte îl ocupă mielul, care este considerat de etnologi aliment ritual, dar şi un simbol hristic. Urmează Săptămâna Luminată, un timp al bucuriei pentru creştini, când fiecare suflet meditează asupra înţelesurilor adânci cuprinse în imnografia bisericii. (Ciprian Voicilă, sociolog, Muzeul Ţăranului Român)

Vă recomand un text superb al scriitoarei Alexandra Svet: Luminândă

Ti-am luat liliac. L-am asezat in fata icoanei pe care mi-a daruit-o proprietarul. Icoana in care, pe sticla putin crapata jos, esti zugravit cazut, coplesit de greutatea crucii. Pe un fond verde- e atat de mult verde- se disting mantia cea rosie a suferintei, chipul deznadajduit al Maicii Sfinte, lacrimile a trei femei miloase, Simon ajutandu-Te cu crucea, soldatii biciundu-Te fara de mila, vreo doi trei trecatori curiosi. Candela palpaie in fata icoanei luminandu-ti patimirea. Miroase a tamaie, a liliac si a ploaia de afara. Cand am iesit in noapte parea ca toti copacii se misca in jurul meu, vii , tanguindu-se ca acum 2000 de ani... Parea ca aceeasi tensiune ca atunci cuprinde intreaga fire si ca luna plange cu aceleasi lacrimi de sange ca in noaptea aceea, cand Te privea neputincioasa, de acolo de sus, si parca ar fi vrut sa moara ea in locul Tau, dar nu putea... Tin in mana comoara mea cea mai de pret. Bucata din maslinul langa care ai plans. Cea pe care mi-a daruit-o paznicul gradinii Tale. Cand am intrat prima oara in ea, am izbucnit in plans... parca Te vedeam, descult si imbracat in alb, mergand spre cei veniti sa Te ucida. lasandu-Te sarutat de cel pe care l-ai numit "prietene", desi stiai prea bine ca Te-a tradat. Acest "prietene" rostit atunci in noaptea aceea, mi se pare cel mai complex si mai frumos si mai inalt si mai nobil cuvant rostit vreodata pe pamant. Culmea nobletei. De Fiul Omului, dupa ce plansese cu lacrimi de sange, inainte sa moara pentru noi, catre ucenicul care L-a tradat, pentru 30 de arginti si Il vindea acum, cu un sarut - (culmea vicleniei!) Retraiam parca fiecare dintre gesturile petrecute atunci acum 2000 de ani si nimeni nu imi putea potoli plansul. Si imi venea sa sarut pamantul cel sfintit de Lacrimile tale de sange... Si plangea inima in mine ca Te-a durut atat de tare. Ca Te-ai simtit atat de singur. Paznicul Tau m-a vazut ca plang. Isi tot facea drum pe langa mine. Tot incerca sa intre in vorba cu mine. L-am ignorat, cufundata in durerea mea. La plecare am stat insa putin de vorba cu el. Nu statusem mult acolo, cu Tine, insa deja ma simteam acum, la plecarea din gradina, mult mai buna decat eram atunci cand intrasem. L-am intrebat, asa, intr-o doara, nu stiu ce mi-a venit, daca noaptea se intampla ceva in gradina. Mi-a spus, pe tonul cel mai firesc din lume, ca uneori vii noaptea si Te rogi. L-am intrebat unde. Mi-a aratat maslinul cel mare si batran in fata caruia ma oprisem mai devreme, incercand sa il ating. Mi-a spus ca vii, imbracat in alb, intri in el si plangi. Ore in sir. Il ascultam fara sa ma indoiesc macar o clipa ca totul se intampla exact asa cum spune el. "Inauntrul maslinului e o mica grota" mi-a spus " Daca vii maine in pauza de pranz, cand nu e nimeni aici, te voi lasa sa intri sa te rogi acolo". L-am privit muta de uimire si de recunostinta si n-am mai apucat sa rostesc nici un cuvant ca a plecat brusc de langa mine. S-a intors radiind de bucurie si de bunatate, intanzandu-mi fericit o bucata din coaja maslinului... Am luat-o si l-am imbratisat intr-o efuziune necontrolata de fericire si de multumire care l-a facut sa roseasca, sa se fastaceasca si sa radieze si mai tare, de parea sa isi iasa din trupul micut si atat de firav... Si-n timp ce eu priveam muta, coplesita, topita, comoara sfanta din mana mea, el imi povestea zambind cu toata fiinta lui ca bunicul si strabunicul lui au fost la randul lor paznicii gradinii, iar el venea aici de mic copil. Imi spuse din nou, privind absent, cu lacrimi in ochi spre maslinul cel batran... "Vine aici uneori noaptea ...plange si se roaga... Sta ore in sir" Am plecat buimaca, tinand strans in mana comoara ce avea sa imi aminteasca in fiecare noapte de atunci incolo ceea ce conteaza. In fiecare seara de atunci, inainte de a adormi o tineam strans si veneam sa iti fiu alaturi in rugaciune, macar pentru cateva clipe. In fiecare seara de atunci incolo aveam sa imi amintesc- tinand strans la piept bucata de lemn de maslin ce parea ca traieste, ca vorbeste, ca vibreaza- ca dincolo de Realitate, exista Adevarul. Cel ce vine si se roaga plangand pentru noi, descult si imbracat in alb... Au trecut doi ani de atunci... Bucata mea de coaja de maslin are acum forma unei inimi, si are desenat pe ea - mi-a aratat Maica Pantilimona, ca eu nu m-am invrednicit sa vad-o lacrima ce se prelinge dintr-un ochi ce se contureaza subtil pe lemnul viu... O tin strans la piept. In seara asta parca plange... Imi amintesc ca a doua zi la pranz am fost acolo. Gradina era goala, soarele ardea mai luminos ca oricand, o multime de pasari ciripeau de parca incercau sa ne spuna ceva, dar noi nu intelegeam nimic...iar eu si Elena am intrat in grota din maslinul cel batran... Paznicul, stresat, incordat, speriat sa nu il prinda cineva, ne-a lasat sa stam o jumatate de ora acolo... Asa ne-a zis... Dar cine mai avea insa vreo notiune de timp? Au trecut doi ani de atunci... Am vazut cam toate locurile pe unde pasii si lacrimile Tale au sfintit pamantul. Inima mea a ramas totusi acolo, in Gradina Ghetsimani... O parte din ea e mereu acolo, plangand langa Tine. Incercand - si reusind prea rar - sa ramana treaza, sa iti fie alaturi in priveghere. Azi e Joia cea Mare. Ascult din nou denia de Joi, tin strans in mana comoara sfanta din coaja de maslin, in casa miroase a tamaie si a liliacul proaspat pe care Ti l-am adus... Scriu si simt cum ma invaluie somnul... Macar asta seara daca nu ai ramane singur... Dar in noaptea asta vei fi luat si vei fi dus la moarte. De doua mii de ani nu s-a schimbat nimic. Ne lepadam, Te vindem, Te tradam, chiar dupa ce iti sarutam cu evlavie chipul din icoana, Te rastignim... sau suntem, pur si simplu, indiferenti. Nu, de doua mii de ani nu s-a schimbat nimic. Strang tare la piept bucata de lemn din maslinul tau batran. Parca imi vorbeste. Astaseara se aude din el o ruga mai fierbinte decat in alte seri si pe pamantul mortii cad astazi lacrimi mari, de sange, sa-l invie. Imbracat in alb, descult, ai venit din nou...Asa cum vii in fiecare noapte. De doua mii de ani Ma vad din nou acolo in gradina Ta, rugandu-ma, atat de mica, la maslin. Revad apoi fiecare pas de cand am plecat. Imi amintesc cum in mintea mea rasuna obsesiv durerea unei singure fraza. O singura fraza ce avea sa ma urmareasca - ea si toata iubirea aceea din ea- mereu de-acum incolo.... Iar "Ea, crezand ca este gradinarul, I-a zis: Doamne, daca Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus si eu Il voi ridica...." Plec din gradina unde ai plans. Si in inima mea rasuna obsesiv un singur indemn. Ce m-a calauzit, de atunci, si ma va calauzi mereu de acum incolo. "Ce căutați pe cel viu cu cei morți? S-a sculat, precum a zis mai înainte. Nu vă mai aduceți aminte de cuvintele Lui?" Cărora crezând ele, au propovăduit cele ce au văzut....." Plec din gradina unde ai plans, tinand strans comoara mea cea mai de pret. In mana, bucata mea de coaja sfanta de maslin. Si in inima o Luminândă. Svetilna. Cantare a luminii. Cantarea luminii lumii. (Alexandra Svet)