Învierea Domnului oglindită în tradiții și obiceiuri românești

 

Sacrul diferă radical de profan. De aceea, întâlnirea ființei umane cu puterea sacră și cu timpul sacru necesită o pregătire îndelungată și laborioasă. În simplitatea sa proverbială, țăranul român intuia, dar și cunoștea din tradiție, acest adevăr. De aceea, în așteptarea învierii Domnului nostru Iisus Hristos, el căuta, prin toate mijloacele de care dispunea, să se pregătească pentru această întâlnire. Mai corect spus, se străduia să se primenească. Trupește și sufletește. Ținea un post lung, de 40 de zile, abținându-se să mănânce „de dulce”. Se spovedea în fața preotului și se împărtășea. În acest timp, căuta să își cumpere, să își comande sau să își coasă haine noi, cu care se îmbrăca în prima zi a Paștelui. Își curăța, își punea în bună rânduială și casa și ograda.

 

De la Joia cea Mare la Joimărița

Joia din Săptămâna Patimilor lui Iisus Hristos mai era numită și Joia Mare sau Joia Neagră. Până în această zi fetele nemăritate și femeile trebuiau să-și termine de tors lâna și cânepa. Țăranii credeau în existența unui personaj mitologic – Joimărița, care colinda satele de-a lungul și de-a latul, pedepsindu-le pe femeile care nu terminaseră de tors, dar și pe acelea care nu-și cususeră cămașă nouă pentru ziua Sfintelor Paști. Joimărița avea un întreg repertoriu de pedepse, mai blânde sau mai aspre: le certa, le batjocorea, le ardea lână sau cânepa rămasă netoarsă, le ardea degetele sau le bătea peste ele. Exista obiceiul ca din Joia Mare până la Ispas (Înălțarea Domnului) țăranii să nu lucreze (nu torceau, nu coseau, nu-și fierbeau cămășile) pentru a-și feri semănăturile proaspete de piatră, de secetă și pentru ca în anul agrar ce începuse nu cu multă vreme înainte să aibă roade din belșug. În schimb, gospodinele obișnuiau să facă borș în Joia Mare. În popor exista credința că acest borș nu se va strica tot anul.

Altă credință înrădăcinată în mentalul colectiv spunea că cine doarme în Joia Mare va fi lenevos până anul următor. Tot în Joia Mare se înroșesc ouăle care vor fi consumate în cele 3 zile ale Paștelui și în Săptămâna Luminată, dar despre ele vom vorbi pe larg puțin mai târziu.

Joia Mare este o zi însemnată în cultul funerar: este și o zi dedicată morților. Potrivit unei credințe străvechi, morții revin pe pământ, la casele lor, și stau aici – de obicei, la streașina casei – până la Sărbătoarea Moșilor (în sâmbăta dinaintea Rusaliilor) sau până în Duminica Mare, când femeile împart pomeni (colaci, ulcele cu apă) pentru ca sufletele celor adormiți să se întoarcă în tărâmul lor.

În vechime, în Joia Mare românii obișnuiau să aprindă, prin ogradă, focuri pentru ca sufletele care au călătorit până aici din lumea de dincolo să se poată încălzi la ele și să se bucure de lumină. În anumite zone etnografice femeile  tămâiau scaunele așezate împrejurul focurilor și turnau apă pe lângă ele, pentru sufletele însetate. Împărțeau colaci, ulcele cu apă sau vin pentru toți cei plecați în lumea de apoi, din neamul lor, cărau apă de la fântână, cu cobilițele, și stropeau iarba proaspăt răsărită, tot în amintirea celor morți, sau pentru ca anul să fie unul bogat în roade. Femeile din fiecare familie merg la cimitir, stropesc cu apă mormintele celor dragi, le aprind la căpătâi o lumânare, împart la mormânt colaci din făină de grâu. Bătrânele făceau o turtă din făină, crestată pe margini, „pâinea uitaților”, în amintirea acelor suflete de care nimeni nu-și mai amintește, în afara Bunului Dumnezeu. Se dau pomeni și vecinilor, fiindcă Joia Mare „se satură morții”: colaci „cu lumină”, năframe, costume de haine, ulcele cu apă și vin. De multe ori, înainte de a fi împărțiți, coliva și colacii sunt sfințite de preot la biserică. O credință străveche, românească, spune că din Joia Mare până la Rusalii cerul, raiul și iadul sunt deschise, de aceea sufletele celor adormiți colindă pe pământ și se pot întoarce acasă.

Un obicei aparte, încă viu în unele zone ale României, este strigarea peste sat. În seara Joii Mari sau în Sâmbăta Paștelui flăcăii și bărbații satului se urcă deasupra unei râpe sau pe două dealuri învecinate, împărțiți în cete, și încep să strige în gura mare care dintre fete sunt harnice și care sunt leneșe, cine s-a măritat și cine a rămas fată bătrână, ce consătean stă mai mult prin cârciumă decât acasă, ce vrăjitoare fură mana laptelui de la oile sau vacile ce pasc prin pășunile învecinate. „Strigarea peste sat” era și este un fel de tribunal al poporului, cu efecte benefice asupra comportamentului comunitar: cel puțin în cele 6 săptămâni din Postul Mare sătenii din zonele etnografice în care s-a păstrat acest obicei caută să-și înfrângă pornirile pătimașe, să se poarte cum se cade.

 

Ce e bine să faci de Vinerea Mare?

Vinerea Mare mai este cunoscută în tradiția poporului român și ca Vinerea Patimilor ( lui Iisus Hristos) sau Vinerea Seacă, fiindcă, țăranii, dar și mulți creștini din zilele noastre, obișnuiesc să țină întreaga zi post negru, fără pic de mâncare sau de apă. Scopul pentru care ajunează diferă de la om la om: unii postesc pentru a fi feriți de boli (în special de dureri de cap), alții pentru a se bucura de ani mulți, alții pentru a atrage protecția divină. Potrivit unei alte credințe ancestrale, cine ajunează în Vinerea Mare își va cunoaște clipa morții, cu 3 zile înainte ca ea să survină. Tot așa, se spune că pentru a fi tare, sănătos tot anul, când te-ai trezit în dimineața zilei de vineri, când te cobori din pat e bine să calci pe o bucată de fier.

Bineînțeles, ca în toate zilele cu semnificație spirituală, în Vinerea Mare ( când, potrivit tradiției, Hristos a fost răstignit pe Golgota) nu se lucrează: gospodinele nu fac borș (fiindcă Necuratul ar veni să se scalde în el), nu se coase (se zice că cine încalcă acest tabuu, orbește), nu se toarce, nu se țese, femeile nu albesc cămăși (dacă ar face-o, ar supăra-o pe Sfânta Vineri). În schimb, fac ouă roșii pentru masa ce va fi servită în prima zi a Paștelui. Bărbații se feresc să semene ceva în pământ acum fiindcă semănăturile s-ar usca. Abținerea de la munca obișnuită are ca finalitate, printre altele, credința că în acest mod vitele din gospodărie vor fi ocrotite și nu vor cădea pradă fiarelor sălbatice. Tot în acest scop, în dimineața zilei de vineri, din Săptămâna Mare, femeile înconjură de 3 ori casa și pomii fructiferi din grădină, afumându-i și tămâindu-i, convinse fiind în sinea lor că aceștia vor rodi, iar insectele, gângăniile nu le vor pricinui vreo pagubă.

În seara Vinetei Mari creștinii merg la biserică. După încheierea slujbei, se întorc la casele lor, fiecare cu o lumânare aprinsă, foarte grijulii ca lumânarea să nu se stingă pe drum. Apoi înconjoară casa de 3 ori, purtând în mâini lumina de la biserică și fac semnul crucii, cu flacăra, pe pereți, în cele 4 părți (puncte cardinale) ale locuinței, în popor existând credința că astfel casa respectivă va fi ferită de foc, de trăsnet, iar casnicii de boli.

 

Alimentele rituale: pasca, ouăle roșii/încondeiate, mielul

Când spui Paște, spui inevitabil pască, ouă încondeiate, miel. Toate sunt alimente rituale, simbolice, toate fac parte din identitatea culinară a sărbătorii.

Pasca este cea mai importantă coptură care se face de Sfintele Paști, din făină curată, cernută prin sită deasă. Ea are formă rotundă fiindcă credința străveche spune că scutecele Pruncului Iisus au fost rotunde și e în 4 colțuri („cornuri”) deoarece mormântul Fiului lui Dumnezeu a avut tot atâtea. E umplută cu ouă, brânză de vacă sau de oaie, stafide. Prin urmare, în Vinerea Mare femeile frământau și coceau pasca. La mijloc îi făceau o cruce din aluat și înainte de a o pune în cuptor însemnau în cruce cu lopata din lemn pereții lui, spunând o rugăciune: „Cruce-n casă/cruce-n piatră,/cruce în tuspatru/cornuri de casă/Dumnezeu cu noi la masă,/Maica Precista la fereastră”. Cojile de la ouăle folosite pentru pască erau aruncate de gospodine pe o apă curgătoare. Credeau că astfel le dau de știre blajinilor că pe pământ a sosit din nou sărbătoarea Paștelui.

Ouăle înroșite sau încondeiate sunt un alt aliment nelipsit de pe masa de Paști. În tradiția poporului român, acestea sunt de două feluri: merișoare, adică de culoare roșie, și împistrite (încondeiate, muncite, chinuite, scrise li se mai spune). Multe legende autohtone oferă o posibilă explicație pentru obiceiul de a vopsi ouă de Paști. În cea mai cunoscută dintre versiuni se spune că Maica Domnului, după un drum lung ajunge pe Golgota și, pentru a-i îmbuna pe soldații romani, le oferă un coș cu ouă. Acestea sunt lăsate la picioarele crucii și, după un timp, sângele lui Hristos le colorează în roșu. Potrivit altei legende, în ziua învierii Domnului toți copiii din lume s-au trezit în mânuțe cu un ou roșu. Desenele, simbolurile zugrăvite pe oul de Paști sunt de o varietate luxuriantă și de o creativitate de invidiat: crucea Paștelui, grebla, hârlețul, roata carului, brăduțul, floarea Paștelui, calea rătăcită, peștele, laba gâștei, coarnele cerbului, fluierul ciobanului, steaua, fierul plugului, pălăria, cercelul doamnei...

Un alt aliment pascal este mielul. El îl simbolizează pe Iisus Hristos care, spun textele citite la biserică, s-a adus pe sine ca jertfă, așa cum e dus un miel la tăiere. În trecut, țăranii care nu aveau miel făceau tot posibilul să aibă pe masa de Paști carne de porc sau de pasăre.

 

Blajinii de pe malul Apei Sâmbetei

Am vorbit de obiceiul de a arunca pe o apă curgătoare cojile de ouă rămase de la pască și de credința că ele le vor vesti blajinilor că pe pământ a sosit Paștele. Dar cine sunt acești „blajini”? Unele legende românești ne spun că blajinii se situează, într-o posibilă ierarhie a ființelor, între urieși și oamenii obișnuiți. Se zice că Dumnezeu i-a creat mai întâi pe urieși. El a observat însă că aceștia metecăiau, poticnindu-se ba de munți, ba de păduri. Atunci Demiurgul a creat un neam de oameni opuși urieșilor: i-a zămislit pe blajini sau rohmani, care erau atât de mici încât era nevoie ca 9 blajini să lucreze împreună la un cuptor. Acești pitici erau oameni de caracter: buni la suflet, drepți, blânzi. Fiind însă prea mici, ei începeau multe treburi, dar nu puteau să termine niciuna. De aceea, Dumnezeu ne-a creat pe noi, oamenii obișnuiți. Pe blajini sau rohmani, „ca să nu mai încurce lumea aici pe pământ” i-a mutat pe tărâmul celălalt. Pe acolo curge Apa Sâmbetei. Apa Sâmbetei, des întâlnită în basmele românești, izvorăște de la rădăcina Pomului Vieții (situat în Paradis; varianta creștină a lui axis mundi- axa lumii). După ce înconjoară de mai multe ori pământul, pătrunde fie în iad, unde se transformă în râu de foc, fie în tărâmul morților, ducând cu ea sufletele păcătoșilor.

Etnologii și etnografii văd în blajini (denumiți și rohmani, rocmani, rugmani) niște „reprezentări mitice ai oamenilor primordiali, sau ai moșilor și strămoșilor, celebrați primăvara, la Paștele Blajinilor, de obicei în ziua de luni după Duminica Tomii”. Blajinii mitici au devenit cunoscuți în popor datorită largii circulații pe care a avut-o în Evul Mediu românesc romanul popular „Alexandria”.

Personaje mitice, blajinii trăiesc într-o zonă liminală, de trecere: fie pe hotarul care desparte lumea de aici de cea de dincolo, fie sub pământ, fie pe malul Apei Sâmbetei, în locul în care aceasta se varsă în Sorbul Pământului. Blajinii sunt urmașii direcți ai lui Adam și ai Evei, au fost martori la facerea lumii și au primit sarcina să sprijine, să susțină Pământul. Priviți din exterior, blajinii sunt foarte mici de înălțime, au corpul acoperit cu păr și umblă goi (haina a apărut mai târziu, e rodul civilizației omului, în starea paradiziacă sau în starea de natură nu era nevoie de ea). Din punct de vedere psiho-moral sunt, cum spuneam, blânzi, buni la suflet, înțelepți, credincioși; se exersează în posturi lungi și alte privațiuni (de pildă, se întâlnesc cu femeile  doar o dată pe an, de Paștele Blajinilor, pentru a li se naște prunci). Deși sunt curați la suflet, sunt deopotrivă cam înguști la minte: nu știu să calculeze când pică sărbătorile. De aceea ei prăznuiesc Paștele cam cu 7, 8 zile după ce el este sărbătorit pe pământ. Ca să-i anunțe, gospodinele de la sat aruncau pe o apă curgătoare cojile de ou roșu, în Vinerea Mare sau în sâmbăta din Săptămâna Patimilor. Strămoșii noștri credeau că toate apele curg și se unesc în Apa Sâmbetei care, în cele din urmă, pătrunde în lumea subpământeană, ducând la blajini cojile de ouă de Paști. Odată ce le văd, blajinii încep să sărbătorească Paștele, în vreme ce noi aici serbăm „Paștele Blajinilor” numit și „Paștele Morților” ( cum spuneam, la 7 sau 8 zile după Înviere, în duminica Tomii sau în lunea de după ea). „În această zi credincioșii depun ofrande pe morminte, bocesc morții, împart pomeni, fac libațiuni, se întind mese festive în cimitir, lângă biserică, sau în câmp, la iarbă verde ( în Moldova, Bucovina, Dobrogea, Maramureș, Bistrița-Năsăud)” potrivit spuselor etnografului Ion Ghinoiu.

 

Masa pascală – prilej de comuniune umană

Cum spuneam la începutul articolului, țăranul român se primenea pentru noaptea Învierii. Înainte de a o porni spre biserică, își spăla chipul cu apă proaspătă - în care pusese câteva fire de busuioc, o monedă din argint și un ou roșu, ca să fie sănătos și bogat întregul an. Se îmbrăca în straie cusute de curând. Tot omul, fie el cât de sărac, căuta să se îmbrace acum cu haine noi. Exista chiar o vorbă: „Paștele falnice/cu cămașă nouă/cu găoci de ouă”. O pornea, în cele din urmă, spre biserică ducând în desagă pasca, cozonacul, ouăle roșii, cârnații, brânza, făina, usturoiul pentru a fi sfințite de preot. Spre dimineață, revenea acasă cu lumânarea aprinsă, pe care o stingea de grindă, în semnul crucii. Mânca mai întâi „paștele” -  o pâine specială sfințită de preot, apoi ciocnea ouă cu toți membrii familiei, înfruptându-se din bucatele gătite cu atâta grijă. Pentru români, masa pascală continuă să rămână un prilej al comuniunii, al reîntregirii familiei.

Fie ca lumina Învierii Domnului să vă încălzească inimile și viața!

Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Poeme pascale de Călin Torsan

Ca scriitor de proză, poeziile mele mi s-au așezat la călcâie. Precum reumatismul. Așa că Ahile și-a ascuns beteșugul în sneakeri. Necredincios ca Toma, poemul pe care-l dăruiesc acum l-am pitulat mai abitir. Totuși, an după an, simțeam nevoia să-l scot la lumina din lumina acestor zile. Versurile au fost țesute pe un ștergar de borangic, cu migala singurătății, de prietena Aneli Munteanu. Așa că bucură pestriț ochiul. I-am închipuit și două coperte imaginare: un pastel primit de la o altă prietenă din țară, Cristina Smadea; și icoana neterminată a fiicei mele, Petra Torsan-Buonarotti, descoperită întâmplător în casa țărănească din Călărași, bărăganul izolării mele. Vă doresc să aveți împreună sărbători cu foloase! Călin

Praznicul Învierii Domnului, în credințe, legende, obiceiuri (1). Oul pascal. Pasca

[Articol publicat pe pagina Tezaur Românesc ]
Sărbătoarea este un timp de o calitate diferită de durata cotidiană. Când spui „timp cotidian”, gândul te poartă la nesfârșita serie de acte pe care le săvârșești încă de la răsăritul soarelui. În fiecare zi, conștiința se desprinde din mrejele nopții, ale somnului și uitării. În lumina acestui soare lăuntric a cărui putere crește, de la o clipă la alta, ajungi să repeți, iar și iar, lucrurile pe care le-ai mai făcut și ieri, și alaltăieri... Mersul spre job, orele tracasante sau monotone de la serviciu, discuțiile anoste sau impersonale cu semenii tăi, sarabanda cumpărăturilor, revenirea istovitoare acasă, orele petrecute în fața televizorului, din dorința de a te destinde, deconecta... Timpul cotidian este fundalul obișnuit al vieții noastre – un tablou pe care mâna destinului pare să-l zugrăvească predominant în culori terne și să-l puncteze cu fel de fel de sarcini, datorii, imperative.
 
Sărbătoarea – timp sacru, înnoitor
Țăranul român era înzestrat cu un adevărat simț al sărbătorii. Pentru el, sărbătoarea era o irumpere a sacrului în profan, a veșniciei în timp. Sărbătoarea, opusă timpului cotidian, avea putere revigorantă, restauratoare, și era încărcată de semnificații. De aceea, trăirea sărbătorii presupunea o pregătire prealabilă. O primenire plenară, trupească și sufletească. Omul trebuia să se primenească, dar și mediul său ambiental – gospodăria, casa... Codul acestei înnoiri de proporții cosmice era înscris în tradiția a cărei întruchipare exemplară era însuși țăranul român.
Învierea Domnului fiind sărbătoarea sărbătorilor pentru tot sufletul creștin, în Săptămâna Mare țăranul căuta să se apropie cât mai mult de patimile Domnului, plin de credința că dacă va respecta rânduiala moștenită din moși-strămoși – dacă se va spovedi, dacă se va împărtăși cu sfintele și preacuratele lui Hristos Taine, dacă va ajuna în Vinerea Mare – va avea parte și de Învierea Sa.
Parcurgând calendarul țărănesc, înțelegem cât de puternică era, în mentalul colectiv arhaic, asocierea între sărbătoare și tabuul abținerii de la muncă. Așa cum duminica nu trebuia să lucrezi – altfel te expuneai unor primejdii greu de cuprins în cuvinte –, fiecare praznic fiind o mică duminică, timpul sacru al sărbătorilor pretindea să îți manifești evlavia față de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinții Săi impunându-ți să renunți la corvoada robotelii la câmp, prin casă sau gospodărie. În subtext, putem citi, evident, porunca a 4-a din Decalog: „Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești. Lucrează 6 zile și-ți fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a 7-a este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi niciun lucru...” Dar și cuvintele Mântuitorului: „De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiți? Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Și vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor? Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei”. (Matei, 6, 25-34)

Oul pascal în legendele românești. Tipologie
De aceea, activitățile îngăduite în Săptămâna Mare erau restrânse. În Joia Mare, gospodarul și gospodina se abțineau să lucreze ceva. Excepție făcea obiceiul străvechi al vopsitului ouălor. Lenevia era puternic sancționată în această zi. Se credea că cine va dormi în Joia Mare, va fi lenevos tot anul. Femeile care nu terminaseră lâna și cânepa de tors, de țesut pânza, de curățat casa înaintea sfintei sărbători a Învierii, de spălat hainele se găseau în mare primejdie: înveșmântată în negru, o făptură hidoasă pe nume Joimărița, mergea din sat în sat, din casă-n casă, și le pedepsea pe cele leneșe, arzându-le degetele într-o găleată cu jăratec, nu înainte de a le întreba: „Câții, câții, tors-ai câlții? Câlții dacă n-ai torcat, mâinile ți le-am tocat!”
Dar în această zi se vopseau sau se încondeiau, cum am spus, ouăle. Ouăle căpătau fie înfățișarea „merișoarelor” (cele roșii), fie pe aceea a împistritelor (denumite felurit, în funcție de zona etnografică: scrise, muncite, chinuite sau încondeiate).
Cea mai cunoscută legendă pascală, din folclorul românesc, ne spune că ajungând, în cele din urmă, pe Golgota, Maica Domnului sau Maria Magdalena așază la poalele crucii un coș cu ouă, care, cu vremea, sunt înroșite de sângele Mântuitorului. Cele două Marii ar fi vrut să înmoaie inima împietrită a soldaților romani care Îl păzeau, dăruindu-le lor. Altă legendă românească ne descrie o altă situație: prigonitorii lui Iisus au urmărit-o și pe Maica Sa, cu gândul să îi facă rău. Au pus mâna pe pietre și au început să arunce spre Ea, dar, prin minune, pietrele s-au preschimbat toate, în zbor, în ouă roșii.
Există o varietate luxuriantă a ouălor pascale. În trecut se vopseau în roșu, galben, albastru, verde, dar și în negru. Ouăle negre se împărțeau sau se ciocneau pentru sufletele celor plecați la Domnul. Se credea că dacă cei de aici vor ciocni ouă în numele lor, vor simți și ei acolo, în lumea de dincolo că pe pământ a sosit, din nou, Sfintele Paști și se vor bucura. Negrul simboliza patimile Mântuitorului.
Desenele sau motivele – cum mai sunt ele numite – zugrăvite pe ouă sunt pe cât de frumoase și de creative, pe atât de diverse: crucea românească, crucea Paștelui, grebla, suveica, hârlețul, roata carului, vârtelnița, brăduțul, calea rătăcită, floarea Paștelui, ghiocelul, fluturul, ciuboțica-cucului, păianjenul, laba broaștei, urechile iepurelui, creasta-cocoșului, cornul berbecelui, fluierul ciobanului, cercelul doamnei, steaua, cârja... Etnografii împart aceste simboluri pe care le regăsim pe oul pascal în mai multe categorii: fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe...
În ziua Învierii Domnului, după revenirea familiei de la biserică, la masa bogată și frumos rânduită ouăle se ciocneau, dar nu care cum, alandala. În vechime exista un întreg ritual: se ciocnea „capul” cu „capul” și „dosul” cu „dosul”. Cel care era mai mic de vârstă sau care ocupa o poziție socială inferioară, pe scara ierarhică, ținea oul, iar celălalt „dădea cioc”, rostind cuvintele „Hristos a înviat!”. Primul îi răspundea: „Adevărat a înviat!” Ouăle se ciocneau „pe luate”.
O legendă autohtonă ne spune că diavolul, țintuit, după prăbușirea sa din înaltul cerului, în adâncul pământului, tot mai întreabă dacă româncele mai scriu (încondeiază) ouă de Paști și dacă românii mai colindă de Crăciun. Se zice că atunci când vor pieri colindatul și obiceiul încondeierii ouălor, Ucigă-l Crucea va dobândi puteri noi și va ieși din adâncul pământului. Deocamdată, stăm liniștiți. Românii nu și-au uitat obiceiurile strămoșești.
Dacă am vorbit despre ouăle înroșite sau scrise, trebuie să nu uităm un alt aliment ritual: pasca. Țărăncile o plămădeau și o coceau în Vinerea Mare sau seacă (fiindcă majoritatea românilor și astăzi țin post negru, în vechime crezându-se că acest obicei întărește sănătatea omului, tămăduindu-i mai ales pe cei care sufereau de dureri de cap). În rest, gospodinele nu aveau voie să spele, să toarcă, să țeasă sau să meargă la muncile câmpului. Îi dădeau pascăi o formă rotundă fiindcă o credință veche spune că scutecele Mântuitorului au fost rotunde. Pasca putea fi făcută și în patru colțuri – simbolizând, în acest caz, piatra mormântului în care a fost așezat trupul Domnului. Copturii i se făcea la mijloc o cruce. Țărăncile înainte de a o pune la copt, făceau cu lopata din lemn semnul crucii pe pereții cuptorului, rostind în acest timp rugăciunea: „Cruce-n casă,/ Cruce-n piatră./ Cruce în tuspatru/ Cornuri de casă/ Dumnezeu cu noi la masă/ Maica Precista la fereastră”. Niciun ingredient din cele folosite pentru pască nu se arunca la gunoi: dacă rămânea aluat, el intra în compoziția cozonacilor, iar cojile de la ouă erau date pe o apă curgătoare.
Dar despre bucatele care îmbogățesc masa, în ziua Învierii Domnului, vom vorbi într-un articol viitor. Astăzi este prima zi din Săptămâna Mare. Să ne încheiem, cum se cuvine, calea ce ne va duce negreșit spre bucuria Învierii, nevoindu-ne până la capăt.
Ciprian Voicilă
Sociolog la Muzeul Țăranului Român

Mărturisitorul Andrei Ciurunga: "În timpul schimbului meu a înviat Hristos!"

Andrei Ciurunga, poetul, era planton într-o noapte. Mijlocul acesteia avu loc pe când se plimba el de ici-colo. Singur alesese să stea treaz de la 11 noaptea la 1 dinspre zi: râvnea cu mare arşiţă sufletească să audă clopotele Învierii sunând şi răsunând zglobiu dinspre mica biserică din Valea Neagră. Când aceasta se împlini, se socoti vrednică slugă a Domnului său Hristos, fecioară înţeleaptă care-l primise pe mire după cuviinţă. Îl rugaseră câţiva dintre prieteni să-i trezească pentru a ciocni câte un ou nevopsit, primit în pachet de acasă şi a-şi face urările cuvenite şi îmbucurătoare. Mai trecu ce mai trecu şi se pomeniră că intră caraliul în dormitorul coloniei unde-şi ispăşeau condamnările. Proaspeţii deşteptaţi se adânciră sub pături şi se puseră pe un sforăit vârtos. Datoria celui de planton era să cuvânteze: "Domnule (gradul), sunt plantonul schimbul doi în baraca E4. În timpul schimbului meu nu s-a întâmplat nimic. Raportează deţinutul Cutare". Însă Andrei Ciurunga era prea cutremurat de evenimentul cosmic ce tocmai avusese loc. Aşa încât nu se putu păzi de a mărturisi: "Domnule (gradul), sunt plantonul schimbul doi în baraca E4. În timpul schimbului meu a înviat Hristos!" Pe loc a fost dus şi închis în carcera îngustă din curte. A rămas acolo, cum povesteşte "trei zile încheiate, cât au durat sărbătorile Paştilor". Trebuie ştiut că hrana i se compunea, în condiţiile noi, dintr-un sfert de pâine pe zi şi-o cană de apă. Atât. Iar de dormit, n-o putea face decât sprijinindu-şi spinarea pe unul dintre pereţii carcerii sau ghemuindu-se ca un câine pe glodul de pe jos, fiindcă noua locuinţă era prea nespaţioasă. Preluat de aici.

Sfintele Paști în catacombele minei Baia Sprie, anul 1954 - mărturisirea Părintelui Justin Pârvu

Cititi si marturia Parintelui Nicolae Grebenea si rememorarea lui Dumitru Bordeianu despre Saptamana Patimilor petrecuta la Pitesti in 1951. În 1954, noi am sărbătorit învierea lui Hristos la 800 metri sub pământ într-o mină de plumb. Personal am fost unul din cei care făceau curse cu acele vagoane joase pe care le foloseau în mină să care minereu; aşa că slujba mea era în principal să merg mult. Mulţi dintre noi munceam împreună. Cum puteam să sărbătorim Paştele? Din freze am făcut clopote. Am luat toate bucăţile metalice de la frezele pentru rocă şi le-am pus pe o sfoară. Lovite toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii făceau un zgomot minunat. Acela a fost momentul când anunţam începerea slujbei. Atunci am intrat în ascensor şi am coborât în locul unde se aranjase un altar şi cruci din bârne. A fost momentul vieţii noastre când am simţit o adâncă, religioasă tăiere a respiraţiei. Noi, preoţii am cântat tot ceea ce ştiam tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră, nimeni nu se temea de pericol – era atunci sau niciodată; cu toţii eram într-un gând. Când am intrat în ascensor, am intrat cântând „Hristos a înviat!“. Apoi am auzit pe cei care coborau de la suprafaţă în mină în locul nostru, am putut auzi cântecul lor în adâncime, în mină. Cântecul a început jos sub pământ, a continuat în ascensor şi la suprafaţă. Am intrat la duşuri cântând. După spălare ni se dădea ceai, dar atunci autorităţile ne-au încuiat în dormitoare două zile. După cele 2 zile, ne-au adunat pe toţi în faţa comandantului lagărului. „Ştiţi de ce aţi fost încuiaţi, nu-i aşa? Când vă va intra în minte că sunteţi aici pentru reeducare? Când o să vă vină mintea la cap? Priviţi aici, băieţi! (şi au îndreptat ameninţător puştile lor spre noi). Toate vieţile voastre sunt în mâinile noastre: suntem cei care decidem ce se va întâmpla cu voi. Şi am decis că voi nu sunteţi buni de nimic. Vă vom împuşca pe toţi. Acum, toţi preoţii în dreapta mea!” Acolo am fost 20 de preoţi atât ortodocşi cât şi greco-catolici. Eu personal n-am ieşit, am stat împreună cu laicii. Apoi, comandantul a început din nou: „Acum, uitaţi-vă bine la ei! Vedeţi! Aceştia sunt cei care vă învaţă ideile lor politice. Aceştia sunt criminalii care vă bagă în cap ideea de Dumnezeu. Eu nu ştiu de unde au luat preoţii ideea de Dumnezeu. Hei, voi! îndrăzniţi să spuneţi că voi credeţi în Dumnezeu?! Oricine spune că mai crede în Dumnezeu să facă un pas în faţa mea, chiar acum!“ Ce puteam să fac? Nu am făcut pasul prima dată, dar acum trebuia să-l fac. Nu am avut curajul în primul moment, dar de data asta mi-am spus mie că trebuia să recunosc ceea ce aşa şi era: credeam în Dumnezeu. Am păşit în faţă. Comandantul mă cunoştea foarte bine. „Hai, spune, de unde eşti?” I-am spus de unde sunt şi m-a întrebat: – „Crezi cu adevărat că există Dumnezeu, nu-i aşa?” – „Da!” – „Nu sunt mai mulţi decât tine? Hai să-i chemam pe toţi aici”. Şi au adunat toţi preoţii. Curtea lagărului era plină de gropi adânci şi pline cu apă. Superiorii ne-au alergat prin acele gropi timp de 2 ore. După aceea nici una din acele gropi nu mai era plină de apă, curtea a devenit ca o mlaştină murdară. (Pr. Justin Pârvu - “Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos – vol I”) Textul a fost preluat de aici.