„Fratele nostru este viața noastră!”

 

Postul cel Mare este un timp al regăsirii de sine. Angajamentele noastre față de lume, grijile, ­cohorta obligațiilor de zi cu zi cad în plan secund. Ne amintim că, mai presus de toate, suntem ființe plămădite după chipul și asemănarea Chipului - Iisus Hristos. Ne amintim că scopul vieții creștine ­este comuniunea cu El, „Calea, Adevărul și Viața”. Părăsind cele ale lumii, exterioritatea absorbantă, mintea noastră se întoarce „acasă”, din vagabondajul ei: ne cufundăm în noi înșine, atenți la miș­cările fine ale sufletului.

Ca un străjer încercat, mintea veghează la gândurile și dispo­zițiile rele, care ame­nință să ne arunce, pentru a câta oară?, în mrejele vechilor păcate și patimi. Redescoperim valoarea revigorantă a postului, prin care sufletul nostru devine stăpân peste trup. Când postim, gândurile toxice, pornirile pă­timașe ale inimii slăbesc în inten­sitate, izbindu-se ca de un scut nevăzut. Gândul la Dumnezeu devine un filtru al mișcărilor psihicului nostru: în lumina lui deslușim toate umbrele din lăuntrul nostru.

Tot acest efort de interiorizare întru Hristos, pentru Hristos este benefic ființei noastre, în integralitatea ei. Nu trebuie totuși să ignorăm o dimensiune importantă a existenței noastre spirituale: relația cu semenii noștri.

Suntem ființe deschise spre ceilalți. Trebuie să părăsim „zidurile” citadelei în care tronează iubirea pătimașă de sine, atenți la durerile și poverile care apasă asupra semenilor noștri, ame­nințând să-i strivească.

Textele liturgice, rugăciunile care ne mângâie auzul în biserică, în această perioadă, ne înmoaie inima, topind sloiurile de gheață cu care am „pavat-o”. Spre exemplu, înveșmân­tându-ne sufletul în cuvintele rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, îl implorăm pe Dumnezeu să ne izbăvească de duhul demonic al stăpânirii semenilor (atât de cotropitor în vremurile noastre) și să ne dăruiască gând smerit și dragoste.

Dacă vrei să te asculte Dumnezeu, nu-l mâhni pe aproapele tău

Viețile cuvioșilor, mărturisitorilor, sfinților ne vorbesc, la rândul lor, despre importanța pe care o are aproapele în vindecarea noastră de patimile care se fac zid între noi și Dumnezeu. Cu ani în urmă, am ajuns în căsuța părintelui Proclu, din satul Metocul Bălan, răsărită la hotarul care despărțea plaiurile, pădurea, munții neatinși de mână omenească de lumea civilizată, dar pe alocuri atât de artificială și de robotizată a omului contemporan. Privit dintr-o altă dimensiune, monahul Proclu - împuținat la trup, care ne vorbea cu ochii inundați de lacrimi despre dragostea Maicii Domnului - era un munte de smerenie. Dar și un izvor nesecat de grijă și compasiune pentru durerile credincioșilor care îi treceau pragul chiliei. Cu greu ne-am despărțit de el, după câteva ore de binecuvântată sfătuire, și de cămăruța sa de primire, ­populată de icoane fel de fel, ­umplută de un har aproape palpabil. Dar nu am plecat pe drumul întoarcerii spre casă cu mâna goală: ne-a spus că dacă vrem ca Bunul Dumnezeu să ne asculte rugăciunile, trebuie să avem grijă să nu-l mâhnim pe semenul nostru. Altfel, Duhul Sfânt ne lasă în părăsire, iar la ceasul rugăciunii nu o să ne mai putem ruga. Tot atunci bătrânelul purtător de Dumnezeu ne-a sfătuit ca, atunci când vom fi ispitiți să îi reproșăm ceva aproapelui nostru, să ne spunem „nu o să-i zic azi, ci mâine”. Și până mâine ispita - de a răspunde la reproș cu reproș, la osândire cu osândire - va dispărea. Mi-am amintit atunci de rugăciunea Sfântului Siluan Athonitul pentru „întregul Adam” și de învățătura sa: „Fratele nostru ­este viața noastră”.

Gustave Flaubert cunoștea bine Patericul

Patericul egiptean ne vor­bește, la rândul său, de impor­tanța virtuților care îl vizează pe semenul nostru, fără de care mântuirea sufletului ne este primejduită. Sfântul Antonie cel Mare sfătuia: „De la aproapele nostru vin și viața și moartea. Dacă-l vom câștiga pe frate, îl câștigăm pe Dumnezeu. Dacă-l smintim pe frate, păcătuim împotriva lui Hristos”. Regretul ­Avvei Agathon l-a inspirat pe Gustave Flaubert, părintele realismului literar, care a scris mai apoi memorabila Legendă a Sfântului Iulian Ospitalierul: „Dacă aș putea găsi un lepros, să-i dau lui trupul meu și eu să-l iau pe al lui, aș fi tare fericit. Aceasta este iubirea cea desă­vârșită”. ­Într-adevăr, cine poate pretinde că a atins asemenea culmi de ­iubire a semenilor?!

Conștienți fiind de moliciunea, ba chiar de nevolnicia noastră, putem, în schimb, să cultivăm acele virtuți mai la îndemâna noastră: nejudecarea aproapelui nostru, blândețea, milostenia, negrăirea de rău, iertarea, neținerea de minte a răului pe care ni l-a pricinuit cineva.

Tot despre Avva Agathon citim că de fiecare dată când vedea ceva condamnabil, reușea să nu judece, spunându-și: „Să nu faci asta, Agathon!”, „iar mintea sa se liniștea pe dată”. Avva Visarion aflându-se odată într-o biserică, în care s-a întâmplat ca un frate care păcătuise să fie gonit afară, s-a ridicat și a ieșit și el din ­biserică, spunând: „Și eu sunt păcătos”.

Cerându-i odată Avva Pafnutie Cuviosului Macarie Egipteanul cuvânt de folos, acesta l-a sfătuit: „Să nu faci rău nimănui și să nu judeci pe nimeni. Păzește aceste porunci și te vei mântui”.

Milostenia și credința ne curăță de păcate

Avva Moise, cel care mai îna­inte fusese tâlhar, învăța că duhul pocăinței, al prihănirii de sine se risipește dacă atenția noastră nu mai este orientată spre propriile păcate, ci spre acelea ale semenilor: „Dacă suntem atenți la păcatele noastre, nu mai vedem ­păcatele aproapelui. E o nebunie ca un om cu un mort în casă să-și lase mortul său și să se ducă să plângă mortul aproapelui. A muri față de aproapele tău înseamnă a-ți duce păcatele proprii și a nu avea grija altuia, dacă-i bun sau rău. Să nu faci rău nimănui și să nu ai nici un gând rău pentru cineva în inima ta. Nu-l disprețui pe cel care face rău, nu fi de partea celui care face rău semenului său și nu te bucura împreună cu el. Nu bârfi pe nimeni, ci spune: Dumnezeu îi cunoaște pe toți. Nu fi alături de cel care bârfește, nu te bucura de bârfa lui, dar nici nu-l urî. Iată ce înseamnă să nu judeci pe nimeni. Nu dușmăni pe nimeni și nu ține dușmănia în inima ta. Nu-l urî pe cel care-și dușmănește aproapele. Aceasta este pacea. În toate mângâie-te cu gândul că truda durează puțin, iar odihna totdeauna, prin harul lui Dumnezeu Cuvântul. Amin”.

Virtutea blândeței domolește și stinge mânia - „vinul dracilor”, cum o numea Evagrie Ponticul. Ea este semnul smereniei și al faptului că în sufletul respectiv și-a făcut sălaș Duhul Sfânt. La rândul său, milostenia este mântuitoare. Avva Pimen învăța: „Lucrează cât poți cu mâinile, ca să faci milostenie din câștig. Căci este scris: milostenia și credința curăță de păcate (Pr 16, 6). Credința, spunea el, „înseamnă a trăi în smerenie și a face milostenie”. Uneori ne surprindem pe noi înșine că suntem milostivi cu semenii noștri, urmărind însă un scop egoist. Și ne vine gândul: „Mai are sens să fac milostenie?”. Amma Sara ne răspunde: „E bine să facem milostenie. Chiar dacă este pentru plăcerea oamenilor, până la urmă este și pentru ­plăcerea lui Dumnezeu”.

În final, propun spre medi­tație un ultim cuvânt cules din Pateric: Avva Ioan cel Scund spunea deseori - „Nu se poate zidi o casă de sus în jos, ci de la temelie către acoperiș. (…) Temelia este aproapele, pe care trebuie să-l câștig și să-i fiu de folos mai întâi. De el atârnă toate poruncile lui Hristos”. Ciprian Voicilă

Patima sau „câinele” desfrânării

[Articol publicat în Ziarul Lumina]

Omul prins în mrejele duhului desfrânării suferă cădere după cădere. Își întinează trupul care, potrivit învățăturii Sfântului Apostol Pavel, este „templu al Duhului Sfânt” (Corinteni I, 6, 19). Își maculează acea trăsătură spirituală care îl face diferit de întreaga creație văzută și nevăzută: întinează chipul dumnezeiesc din adâncul ființei sale și, rupând comuniunea cu Dumnezeu, își zădărnicește șansele de a I se asemăna Lui.
Patima desfrânării ne perturbă grav relația cu Dumnezeu, dar și raporturile noastre cu semenii. Nici pe aceștia nu îi mai putem vedea așa cum sunt ei în realitate. Ajungem să îi privim ca pe simple mijloace de satisfacere a poftelor noastre sexuale.
Mintea desfrânatului și-a pierdut cu totul libertatea. Robită de imaginație, urzește continuu scenarii prin care pune în mișcare fantasme menite să domolească nesățioasa dorință sexuală. Pătimașul nu mai are în centrul vieții sale pe Hristos: prin patimile sale, care vor să fie cât mai repede satisfăcute, acesta capătă impresia eronată că el însuși este, de fapt, centrul lumii și că întregul cosmos gravitează în jurul poftelor sale.

„Patima este un nod de contraziceri”
Patimile, arată părintele Dumitru Stăniloae în lucrarea sa Ascetica și mistica, sunt paradoxale: pe măsură ce omul se lasă în voia lor, simte dorința și mai arzătoare, mai imperativă de a și le satisface. Este ca și cum am porni la un drum anevoios, pe o arșiță teribilă, și am descoperi, în sfârșit, o fântână, ne-am grăbi să scoatem din adâncul ei mult-dorita apă, dar acea apă, în loc să ne izbăvească de setea arzătoare, ne-ar înteți-o. Părintele Stăniloae scrie: „Patima este un nod de contraziceri. (…) Pe de o parte, patima este un produs al voinței de suveranitate egocentric; pe de alta, este o forță care-l coboară pe om la starea unui obiect purtat încoace și încolo, fără voia lui. Pe de o parte, ea caută infinitul; pe de alta, se alege cu
nimicul”.
Desfrânarea este, în primul rând, o afecțiune a părții apetente, poftitoare, a sufletului. Lupta împotriva curviei este înverșunată. Ea poate ține întreaga viață. Despre acest adevăr poate mărturisi orice creștin care se confruntă permanent cu sine pentru dobândirea virtuților. Spre exemplu, Sfântul Antonie cel Mare, întemeietorul monahismului, reliefa într-o convorbire înrădăcinarea patimii desfrânării în natura căzută a omului: „Cine stă în pustiu și practică isihia scapă de trei războaie: al auzului, al vorbitului și al văzului. Are doar unul singur de purtat: împotriva curviei”.
Sfântul Ioan Sinaitul descrie fizionomia patimii desfrânării, modul în care se ivește și mijloacele terapeutice de tămăduire a ei, în cuvântul XV din cunoscuta sa Scară. În funcție de stadiul vieții duhovnicești în care ne aflăm, această patimă este provocată fie de lăcomie sau de desfătarea gustului, fie de mândrie, fie de judecarea și osândirea semenilor noștri. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „În cei începători căderile se ivesc totdeauna din desfătare (cu mâncări). În cei de mijloc, și din mândrie, deși aceasta se întâmplă și celor începători. Iar în cei ce se apropie de desăvârșire, numai din osândirea aproapelui”.
Sfântul Ioan Casian afirmă că, în mod obișnuit, sursa desfrânării rezidă într-o patimă anterioară: în faptul că, mânat de lăcomie, omul mănâncă mai mult decât trebuie. Autorul Convorbirilor duhovnicești ne amintește: „Doctorii duhovnicești, punând în discuție prima pricină a acestei boli, și-au dat seama că de obicei stă într-o hrană prea îndestulătoare”.

Remedii duhovnicești
Păcatul și patima desfrânării fiind atât de puternice, ava Agathon le recomanda creștinilor care îl cercetau pentru cuvinte călăuzitoare, pe calea mântuirii sufletului: „Pune în fața lui Dumnezeu neputința ta și vei găsi odihnă”. Dacă toate mijloacele de anihilare a desfrânării s-au dovedit ineficiente, ultima soluție care ne rămâne este să ne mărturisim această neputință înaintea Domnului. Această cale a smeririi de sine, însoțită de nădăjduirea doar în milostivirea divină, ne-a fost arătată chiar de Mântuitorul: „Fără de Mine nu puteți face nimic!” (Ioan 15, 5).
Vorbind despre virtuoasa stare de neprihănire, în care creștinul nevoitor nu mai simte nici o mișcare a patimii desfrânării, Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Nimeni dintre cei ce au agonisit neprihănirea prin nevoință să nu creadă că și-a agonisit-o singur. Căci este cu neputință ca cineva să-și biruiască firea sa. Unde s-a biruit firea, acolo se cunoaște că se află de față Cel mai presus de fire”. Virtutea opusă curviei este curăția sufletului, pe care Sfântul Ioan Sinaitul o numește „casă prea iubită a lui Hristos”, „cer pe pământ al inimii”.
Pe lângă mărturisirea neputinței proprii, în confruntarea cu înclinațiile spre desfrânare, încercații asceți pentru Hristos recomandau apelul la autoritatea paternă a duhovnicului, nădăjduirea în mijlocirea părintelui duhovnicesc. Ava Ammun îl îndemna pe un frate muncit de curvie să se roage astfel, la vremea ispitei: „Dumnezeule atotputernic, prin rugăciunile părintelui meu, scapă-mă!”
Cuviosul Pimen cel Mare ne îndeamnă să întreținem înlăuntrul nostru o stare de trezvie, de vigilență permanentă împotriva ispitelor: „După cum spătarul unui împărat stă tot timpul pregătit lângă acesta, tot așa și sufletul trebuie să fie pregătit împotriva demonului curviei”.
Sfântul Ioan Sinaitul le recomandă crești­nilor care aspiră spre neprihănirea sufletului să se folosească de rugăciune, să se înfrâneze, adică să își păzească cele cinci simțuri, să postească, abținându-se să consume prea multă apă, și să cultive înlăuntrul lor blândețea și smerirea de sine. El scrie: „Cel ce a alungat câinele acesta (curvia) cu rugăciunea se aseamănă celui ce se luptă cu un leu. (...) Cel ce se războiește prin înfrânare și priveghere se aseamănă celui ce l-a încătușat pe acela (pe vrăjmașul) cu lanț. În sfârșit, cel ce se războ­ieș­te prin smerita cugetare și nemâniere, și sete, se aseamănă celui ce a omorât pe vrăjmaș și l-a ascuns în nisip. Prin nisip să înțelegi smerenia. Căci aceasta nu îngrașă pășunea patimilor, ci e țărână și cenușă”.
Prin toate aceste mijloace duhovnicești ne păstrăm mintea trează, duhul desfrânării neputând să ne atragă în mrejele sale, dacă mai întâi nu a capitulat mintea. Sfântul Ioan Scărarul ne învață: „Toți dracii se luptă să întunece mintea noastră, apoi îi insuflă cele plăcute lor. Căci dacă mintea nu va fi adormită, comoara nu se va jefui. Dar cel al curviei mai mult decât toți. Acesta, întunecând adeseori mintea conducătoare, îi face pe oameni să săvârșească acele lucruri pe care numai cei ieșiți din minte le săvârșesc. De aceea, trezindu-se mintea după o vreme, ne rușinăm nu numai de cei ce ne văd, ci și de noi înșine pentru faptele, pentru vorbele și pentru înfățișările noastre necuviincioase și ne uimim de orbirea noastră de mai înainte”.
Să luptăm cu dârzenie împotriva patimii desfrânării, nădăjduind, însă, în primul rând în izbăvirea care nu poate veni decât de la Dumnezeu! (Ciprian Voicilă)