„Fratele nostru este viața noastră!”

 

Postul cel Mare este un timp al regăsirii de sine. Angajamentele noastre față de lume, grijile, ­cohorta obligațiilor de zi cu zi cad în plan secund. Ne amintim că, mai presus de toate, suntem ființe plămădite după chipul și asemănarea Chipului - Iisus Hristos. Ne amintim că scopul vieții creștine ­este comuniunea cu El, „Calea, Adevărul și Viața”. Părăsind cele ale lumii, exterioritatea absorbantă, mintea noastră se întoarce „acasă”, din vagabondajul ei: ne cufundăm în noi înșine, atenți la miș­cările fine ale sufletului.

Ca un străjer încercat, mintea veghează la gândurile și dispo­zițiile rele, care ame­nință să ne arunce, pentru a câta oară?, în mrejele vechilor păcate și patimi. Redescoperim valoarea revigorantă a postului, prin care sufletul nostru devine stăpân peste trup. Când postim, gândurile toxice, pornirile pă­timașe ale inimii slăbesc în inten­sitate, izbindu-se ca de un scut nevăzut. Gândul la Dumnezeu devine un filtru al mișcărilor psihicului nostru: în lumina lui deslușim toate umbrele din lăuntrul nostru.

Tot acest efort de interiorizare întru Hristos, pentru Hristos este benefic ființei noastre, în integralitatea ei. Nu trebuie totuși să ignorăm o dimensiune importantă a existenței noastre spirituale: relația cu semenii noștri.

Suntem ființe deschise spre ceilalți. Trebuie să părăsim „zidurile” citadelei în care tronează iubirea pătimașă de sine, atenți la durerile și poverile care apasă asupra semenilor noștri, ame­nințând să-i strivească.

Textele liturgice, rugăciunile care ne mângâie auzul în biserică, în această perioadă, ne înmoaie inima, topind sloiurile de gheață cu care am „pavat-o”. Spre exemplu, înveșmân­tându-ne sufletul în cuvintele rugăciunii Sfântului Efrem Sirul, îl implorăm pe Dumnezeu să ne izbăvească de duhul demonic al stăpânirii semenilor (atât de cotropitor în vremurile noastre) și să ne dăruiască gând smerit și dragoste.

Dacă vrei să te asculte Dumnezeu, nu-l mâhni pe aproapele tău

Viețile cuvioșilor, mărturisitorilor, sfinților ne vorbesc, la rândul lor, despre importanța pe care o are aproapele în vindecarea noastră de patimile care se fac zid între noi și Dumnezeu. Cu ani în urmă, am ajuns în căsuța părintelui Proclu, din satul Metocul Bălan, răsărită la hotarul care despărțea plaiurile, pădurea, munții neatinși de mână omenească de lumea civilizată, dar pe alocuri atât de artificială și de robotizată a omului contemporan. Privit dintr-o altă dimensiune, monahul Proclu - împuținat la trup, care ne vorbea cu ochii inundați de lacrimi despre dragostea Maicii Domnului - era un munte de smerenie. Dar și un izvor nesecat de grijă și compasiune pentru durerile credincioșilor care îi treceau pragul chiliei. Cu greu ne-am despărțit de el, după câteva ore de binecuvântată sfătuire, și de cămăruța sa de primire, ­populată de icoane fel de fel, ­umplută de un har aproape palpabil. Dar nu am plecat pe drumul întoarcerii spre casă cu mâna goală: ne-a spus că dacă vrem ca Bunul Dumnezeu să ne asculte rugăciunile, trebuie să avem grijă să nu-l mâhnim pe semenul nostru. Altfel, Duhul Sfânt ne lasă în părăsire, iar la ceasul rugăciunii nu o să ne mai putem ruga. Tot atunci bătrânelul purtător de Dumnezeu ne-a sfătuit ca, atunci când vom fi ispitiți să îi reproșăm ceva aproapelui nostru, să ne spunem „nu o să-i zic azi, ci mâine”. Și până mâine ispita - de a răspunde la reproș cu reproș, la osândire cu osândire - va dispărea. Mi-am amintit atunci de rugăciunea Sfântului Siluan Athonitul pentru „întregul Adam” și de învățătura sa: „Fratele nostru ­este viața noastră”.

Gustave Flaubert cunoștea bine Patericul

Patericul egiptean ne vor­bește, la rândul său, de impor­tanța virtuților care îl vizează pe semenul nostru, fără de care mântuirea sufletului ne este primejduită. Sfântul Antonie cel Mare sfătuia: „De la aproapele nostru vin și viața și moartea. Dacă-l vom câștiga pe frate, îl câștigăm pe Dumnezeu. Dacă-l smintim pe frate, păcătuim împotriva lui Hristos”. Regretul ­Avvei Agathon l-a inspirat pe Gustave Flaubert, părintele realismului literar, care a scris mai apoi memorabila Legendă a Sfântului Iulian Ospitalierul: „Dacă aș putea găsi un lepros, să-i dau lui trupul meu și eu să-l iau pe al lui, aș fi tare fericit. Aceasta este iubirea cea desă­vârșită”. ­Într-adevăr, cine poate pretinde că a atins asemenea culmi de ­iubire a semenilor?!

Conștienți fiind de moliciunea, ba chiar de nevolnicia noastră, putem, în schimb, să cultivăm acele virtuți mai la îndemâna noastră: nejudecarea aproapelui nostru, blândețea, milostenia, negrăirea de rău, iertarea, neținerea de minte a răului pe care ni l-a pricinuit cineva.

Tot despre Avva Agathon citim că de fiecare dată când vedea ceva condamnabil, reușea să nu judece, spunându-și: „Să nu faci asta, Agathon!”, „iar mintea sa se liniștea pe dată”. Avva Visarion aflându-se odată într-o biserică, în care s-a întâmplat ca un frate care păcătuise să fie gonit afară, s-a ridicat și a ieșit și el din ­biserică, spunând: „Și eu sunt păcătos”.

Cerându-i odată Avva Pafnutie Cuviosului Macarie Egipteanul cuvânt de folos, acesta l-a sfătuit: „Să nu faci rău nimănui și să nu judeci pe nimeni. Păzește aceste porunci și te vei mântui”.

Milostenia și credința ne curăță de păcate

Avva Moise, cel care mai îna­inte fusese tâlhar, învăța că duhul pocăinței, al prihănirii de sine se risipește dacă atenția noastră nu mai este orientată spre propriile păcate, ci spre acelea ale semenilor: „Dacă suntem atenți la păcatele noastre, nu mai vedem ­păcatele aproapelui. E o nebunie ca un om cu un mort în casă să-și lase mortul său și să se ducă să plângă mortul aproapelui. A muri față de aproapele tău înseamnă a-ți duce păcatele proprii și a nu avea grija altuia, dacă-i bun sau rău. Să nu faci rău nimănui și să nu ai nici un gând rău pentru cineva în inima ta. Nu-l disprețui pe cel care face rău, nu fi de partea celui care face rău semenului său și nu te bucura împreună cu el. Nu bârfi pe nimeni, ci spune: Dumnezeu îi cunoaște pe toți. Nu fi alături de cel care bârfește, nu te bucura de bârfa lui, dar nici nu-l urî. Iată ce înseamnă să nu judeci pe nimeni. Nu dușmăni pe nimeni și nu ține dușmănia în inima ta. Nu-l urî pe cel care-și dușmănește aproapele. Aceasta este pacea. În toate mângâie-te cu gândul că truda durează puțin, iar odihna totdeauna, prin harul lui Dumnezeu Cuvântul. Amin”.

Virtutea blândeței domolește și stinge mânia - „vinul dracilor”, cum o numea Evagrie Ponticul. Ea este semnul smereniei și al faptului că în sufletul respectiv și-a făcut sălaș Duhul Sfânt. La rândul său, milostenia este mântuitoare. Avva Pimen învăța: „Lucrează cât poți cu mâinile, ca să faci milostenie din câștig. Căci este scris: milostenia și credința curăță de păcate (Pr 16, 6). Credința, spunea el, „înseamnă a trăi în smerenie și a face milostenie”. Uneori ne surprindem pe noi înșine că suntem milostivi cu semenii noștri, urmărind însă un scop egoist. Și ne vine gândul: „Mai are sens să fac milostenie?”. Amma Sara ne răspunde: „E bine să facem milostenie. Chiar dacă este pentru plăcerea oamenilor, până la urmă este și pentru ­plăcerea lui Dumnezeu”.

În final, propun spre medi­tație un ultim cuvânt cules din Pateric: Avva Ioan cel Scund spunea deseori - „Nu se poate zidi o casă de sus în jos, ci de la temelie către acoperiș. (…) Temelia este aproapele, pe care trebuie să-l câștig și să-i fiu de folos mai întâi. De el atârnă toate poruncile lui Hristos”. Ciprian Voicilă

Sfântul Ioan Gură de Aur: Cuvânt la Duminica Lăsatului sec de brânză- din „Omilii la Postul Mare”. Vă urez un post binecuvântat, cu multe roade duhovnicești!

(Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilii la Postul Mare, Editura Anastasia, 1997, de descărcat) Omilia despre profetul Iona si despre post/: Fost-a cuvantul Domnului catre Iona: „Scoala-te si mergi la Ninive, cetatea cea mare” (Iona l, 1-2). Dar ce trebuia el sa vesteasca acolo? El trebuia sa strige: „inca trei zile si Ninive se va prapadi” (Iona 3,4). Dar pentru ce, o Dumnezeule, poruncesti sa se vesteasca mai inainte nenorocirea pe care voiesti sa o trimiti? Raspunsul lui Dumnezeu este: „Tocmai ca sa nu fac ceea ce am poruncit sa se vesteasca”. Pentru aceea Dumnezeu ne-a amenintat si cu iadul, pentru ca sa nu ne arunce in iad. El zice catre noi cam asa: „Teme-te de cuvintele Mele, si nu vei tremura de faptele Mele”. Insa pentru ce oare hotaraste El un termen asa de scurt de iertare? Pentru ca tu sa cunosti fapta cea buna a ninivitenilor, care in asa de putine zile s-au pocait de asa de multe pacate si le-au starpit. Totodata, trebuie sa te minunezi de indurarea lui Dumnezeu, careia i-a fost de ajuns o pocainta atat de scurta pentru atat de multe pacate; de aceea tu nu trebuie sa cazi in deznadejduire, macar de ai fi savarsit mii de pacate. Precum un om lenes si delasator, care, desi are timp de pocainta, totusi nu savarseste nimic insemnat, ci din usuratatea mintii, intarzie de a se impaca cu Dumnezeu; pe cand dimpotriva, cel ravnitor si dispus la pocainta, in timp scurt poate face indestulare pentru pacatele multor ani. Nu s-a lepadat oare Petru de Domnul de trei ori? Si a treia oara n-a facut el oare aceasta cu juramant? Nu s-a temut el oare de vorbele unei slujnice nebagate in seama? Si ce? Avut-a el oare trebuinta de multi ani spre a se pocai? Nicidecum, ci intr-o noapte a cazut si iarasi s-a ridicat, intr-o noapte s-a imbolnavit si iarasi s-a insanatosit. Dar cum s-a facut aceasta? El a plans si s-a vaitat, si nu in chip obisnuit, ci plin de ravna si de seriozitate. De aceea, Evanghelistul nu zice numai: „a plans”, ci: „a plans cu amar” (Mt. 26,75). Insa cat de mare a fost puterea acestor lacrimi, cuvintele nu o pot spune; dar urmarea lucrului arata aceasta. Adica, dupa acea cadere grea – si ce cadere in pacat putea fi mai cumplita decat lepadarea de Domnul? - Hristos iarasi a asezat pe Petru in vrednicia sa cea de mai inainte si iarasi i-a dat dregatoria intaietatii in Biserica, si, ceea ce este mai mult, el ne spune ca dragostea lui Petru este mai mare decat a tuturor celorlalti Apostoli, cand il intreaba: „Petre, Ma iubesti tu mai mult decat acestia?” (In. 21,15). Poate tu vei zice ca pe niniveteni de aceea i-a iertat Dumnezeu asa de usor, caci ei nu erau invatati in religia cea adevarata, dupa cum zice Sfanta Scriptura: „Sluga care nu a stiut voia Domnului sau, si a facut cele vrednice de batai, se va bate putin” (Lc. 12, 48). Pentru ca tu sa nu pui aceasta impotriva, ti-am adus caderea Sfantului Petru, care, desigur, cunostea cu desavarsire voia Domnului, insa iata ca el, macar ca a pacatuit, ba inca a savarsit cel mai mare pacat, totusi a dobandit din nou cea mai mare incredere. De aceea, nu deznadajdui nici tu pentru pacatele tale. Mai rau decat insusi pacatul este impietrirea in pacat; si inca si mai rau este, la cadere, cand cineva nu se scoala iarasi. Aceasta o deplange Pavel mai mult si o socoteste mai vrednica de tanguit, cand scrie Corintenilor: „Ma tem ca nu cumva, venind iarasi, sa ma smereasca Dumnezeul meu la voi si sa plang pe multi care au pacatuit mai inainte si nu s-au pocait de necuratia, de desfranarea si de necumpatarea pe care le-au facut” (II Cor. 12, 21). Dar care timp ar putea fi mai potrivit pentru pocainta decat tocmai timpul postului? Dar sa ne intoarcem la istoria profetului Iona. Dupa ce a auzit el aceste cuvinte ale Domnului, s-a sculat si s-a dus la Iopi, „spre a fugi de la fata Domnului la Tharsis” (Iona l,3). O, omule, unde voiesti sa fugi? Nu stii tu oare, ce zice Psalmistul: „Unde ma voi duce de la duhul Tau, si de la fata Ta unde voi fugi?” (Ps. 138,7). Poate undeva pe pamant? Insa „al Domnului este pamantul si plinirea lui” (Ps. 23, 1). Sau in lumea cea de desubt? Dar ”de ma voi pogori si acolo – zice Psalmistul - Tu de fata esti” (Ps. 138, 8). Sau in cer? Insa „de ma voi sui in cer, Tu acolo esti” (loc. cit.). Sau poate cumva in mare? „Dar si acolo mana ta ma va apuca”, zice Sfanta Scriptura (ibidem, 10), precum tocmai s-a intamplat lui Iona. Cu toate acestea, pacatul are acea insusire ca umple sufletul nostru de multa nebunie. Adica, precum cei ametiti si beti nebuneste si fara prevedere sovaiesc in toate partile, chiar si cand in apropierea lor ar fi o bezna sau o prapastie adanca, sau altceva asemanator, in care ar putea sa se rostogoleasca, tot asa li se intampla si pacatosilor, imbatati, ca de vin, de pofta de a savarsi pacatul, ei sovaiesc in toate partile, nu stiu ce fac si nu vad nici primejdia cea de fata, nici pe cea viitoare. Pentru ce, spune-mi, Iona, pentru ce vrei tu sa fugi de Domnul? Rabda putin si cu fapta te vei incredinta ca nu poti sa fugi la mare, care si ea este o sluga a lui Dumnezeu. Deci, abia s-a suit Iona in corabie, ca marea a inaltat valurile sale si a aruncat undele sale pana la cer. Marea a facut ca robul cel credincios, care intalnind pe un alt rob care a pradat pe stapanul sau, nu-1 pierde din vedere si impiedica pe oricine ar voi sa-1 ia, pana ce robul cel necredincios nu s-a intors indarat, indata ce ea a intampinat si a cunoscut un alt rob necredincios, pricinuieste mii de greutati corabierilor care 1-au primit, mugeste si, macar ca nu face chiar judecata, totusi ameninta a inghiti corabia impreuna cu oamenii, daca nu se va preda robul cel necredincios. Deci, ce au facut corabierii in acea furtuna? Au aruncat proviziile din corabie (Iona l, 5). Corabia insa nu s-a usurat, caci povara cea mai grea ramasese in ea, adica profetul cel pacatos; atat de greu nu prin trupul sau, ci prin pacat. Caci nimica nu este asa de greu si apasator ca pacatul; de aceea, profetul Zaharia l-a infatisat sub icoana unui bulgare de plumb (Zah. 5,7); iara David descrie firea pacatului prin cuvintele: „Pacatele mele au covarsit capul meu, ca o sarcina grea s-au ingreuiat peste mine” (Ps.37, 5) Si Hristos a strigat catre cei ce au trait cu multe pacate: „Veniti catre Mine toti cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni” (Mt. 11, 28). Asadar, pacatul lui Iona a ingreunat corabia si o ameninta cu pieirea. Intre acestea, Iona zacea dedesubt in corabie si dormea. Somnul, desi era greu, nu era placut, ci trist; era un somn in care el cazuse nu din nepasarea de primejdie, ci din melancolie. Adica, robii care nu s-au inrautatit, pricep indata ca au gresit. Asa a fost si cu Iona. Dupa ce a savarsit pacatul, el indata a cunoscut marimea greselii sale. Asa este firea pacatului. Odata pacatul nascut, el pricinuieste sufletului, ce l-a nascut, nenumarate dureri. Se intampla cu totul altfel decat la nasterea cea fireasca. Odata ce femeia a nascut, vaietele ei inceteaza. Dimpotriva, pacatul tocmai dupa nasterea sa chinuieste mai mult sufletul din care s-a nascut. Deci, ce face carmaciul corabiei ? „A venit la Iona si i-a zis: „Scoala-te si roaga pe Dumnezeul tau” (Iona 1,6). Asadar, el stia din experienta ca aceea nu era o furtuna obisnuita, ci era trimisa de Dumnezeu, impotriva careia nu ajunge mestesugul oamenilor si mana carmaciului nimica nu ispraveste. El a vazut ca in cazul de fata avea trebuinta de un alt carmaci mai puternic, adica de acela care carmuieste toata lumea, de ajutorul cel ceresc. De aceea, corabierii au parasit carma si odgoanele si toate celelalte, si au ridicat mainile lor la cer, spre a chema pe Dumnezeu in ajutor. Si cand aceasta n-a folosit la nimic, atunci ei, zice Sfanta Scriptura au aruncat sorti, iar sortii au descoperit pe cel vinovat (Iona l, 7). Insa ei nu 1-au aruncat indata in mare, ci 1-au tinut in mijlocul furtunii si al freamatului, ca si cum ar fi fost liniste, au format judecata in corabie, ca el sa vorbeasca pentru sine si sa se apere, si totul s-a cercetat cu asa amanuntime ca si cum ei ar fi trebuit sa dea cuiva socoteala despre hotararea lor de judecata. Asculta numai cum totul seamana a fi cercetat judecatoreste: „Spune noua ce este lucrul tau si de unde vii si incotro mergi, si din ce tara si din ce popor esti tu ?” (Iona l,8)! Marea cea mugitoare 1-a parat, soarta 1-a aflat si a marturisit contra lui, ei totusi nu au rostit indata hotararea de osanda asupra lui, ci au urmat ca la o curte de judecata, unde, cu toate ca sunt de fata paratii, martorii si dovezile, totusi osanda mortii nu se rosteste, pana ce paratul insusi nu marturiseste nelegiuirea sa. Asa au facut si corabierii aceia. Macar ca erau oameni neinvatati si nestiutori, ei totusi au urmat obiceiul judecatoriei, si inca intr-o astfel de mugire si invaluire a marii, incat ei abia puteau rasufla. De unde oare, iubitilor, venea aceasta putere atat de prevazatoare impotriva profetului? Ea venea de la pronia si de la intelepciunea lui Dumnezeu. Adica Dumnezeu a ingaduit acestea, ca sa aduca aminte profetului ca el trebuie sa fie bland si iubitor de oameni. Aceasta era ca si cum ar fi strigat catre dansul si i-ar fi zis: „Urmeaza acestor corabieri, acestor oameni altminteri neinvatati. Ei nu socotesc lucru mic o singura viata, se poarta nu fara crutare chiar si cu o singura persoana; tu, dimpotriva, ai expus la primejdia pieirii o cetate intreaga, cu atat de multe mii de locuitori. Ei, macar ca au descoperit pe pricinuitorul rautatii izbucnite asupra lor, totusi, nu s-au napustit asupra lui cu judecata osandirii; tu insa, macar ca nu ai parat pe nimeni dintre niniviteni, totusi ii arunci in nenorocire si in pierdere. Eu ti-am poruncit sa te duci la dansii si, prin predicarea ta sa-i chemi la mantuire; tu insa n-ai ascultat; dimpotriva, acesti corabieri, fara a le cere cineva, fac totul ca sa te scape; de pedeapsa pe tine, cel vinovat. Adica, cu toate ca marea s-a infatisat ca paras al profetului si sortii au marturisit contra lui, si el insusi a recunoscut si a marturisit fuga sa, cu toate acestea ei nu s-au grabit a-1 pierde, ci s-au oprit, au cercat si au facut totul ca, la o asemenea vadita vinovatie, de va fi cu putinta, sa nu-1 predea marii, insa marea, sau mai bine Dumnezeu, n-a ingaduit aceasta, voind, atat prin corabieri, cat si printr-un monstru din mare, sa aduca pe profet la o cale mai buna. Deci, cand ei au auzit pe Iona zicand: „Luati-ma si ma aruncati in mare, si se va alina marea asupra voastra” (Iona l, 12), ei n-au voit sa faca aceasta, ci au carmit spre tarm; valurile insa i-au impiedicat. Tu pana acum ai judecat pe profet pentru fuga lui; asculta-l acum cum graieste in pantecele chitului de mare si cum marturiseste nedreptatea sa. Acolo, adica in fuga, el a gresit ca un om de rand, iar aici s-a aratat ca un profet. Asadar, marea 1-a luat si 1-a inchis in pantecele unui monstru, ca intr-o temnita. El nu s-a nimicit nici de valurile cele infricosate, nici de monstrul cel inca si mai infricosat care 1-a inghitit; ba mai mult, acesta din urma 1-a mantuit si 1-a dus la Ninive; iara el s-a dus apoi acolo si a vestit hotararea Domnului pentru pierderea cetatii. Ninivitenii au auzit aceasta, au crezut cuvintele lui, nu le-au nesocotit, ci s-au grabit indata la post, barbati si femei, si robi si stapani, capetenii si supusi, copii si batrani; ba chiar nici animalele cele fara de minte n-au fost scutite de pazirea acestei datorii. Pretutindeni se vedeau haine de pocainta, pretutindeni cenusa, pretutindeni lacrimi si suspine, insusi imparatul s-a pogorat de pe tron, a depus coroana sa si s-a imbracat in vestmant de pocainta; si cu chipul acesta ei au mantuit cetatea de pieire. Aici s-a putut vedea ceva rar, adica porfira stand indarat, in dosul hainei celei de pocainta. Ceea ce n-a putut porfira, a ispravit vestmantul cel de pocainta, iar ce n-a putut coroana, a putut cenusa. Asadar, vezi cat de adevarat este ceea ce zic eu, ca cineva nu trebuie sa se teama de post, ci sa se teama de viata cea desfatata, de lacomie si de imbuibare, indoparea si imbuibarea au zguduit cetatea Ninivei si au dus-o aproape de pieire. Postul insa iarasi a intarit cetatea. Cu postul a intrat Daniil in groapa leilor, umbland printre fiarele acelea grozave ca printre niste oi. Cu postul au intrat cei trei tineri in cuptorul cel infocat din Babilon, mult timp petrecand in flacara. Iata rodurile cele marite ale postului! Dar vei zice, poate: postul slabeste trupul. Dar asculta ce invata Sfanta Scriptura: „Chiar daca omul nostru cel din afara se trece, cel dinlauntru insa se innoieste din zi in zi” (II Cor. 4, 16). Afara de aceasta, daca vei cumpani lucrul mai cu de-amanuntul, vei afla ca postul este chiar folositor sanatatii, intreaba pe doctori, si ei cumpatarea si infranarea o vor numi mama a sanatatii, pe cand din imbuibare si din viata cea desfatata provin mii de boli. Acestea sunt niste lucruri otravite, care ies dintr-un izvor otravit, si vatama atat sanatatea trupului, cat si a sufletului. Asadar, sa nu ne infricosam de post, care ne libereaza de nenumarate rautati. Eu zic aceasta nu fara temei, ci pentru ca stiu ca unii se tem de post, ca de un tiran cumplit, astfel ca ei insisi se vatama pe sine, prin imbuibare si necumpatare. Eu, deci, va indemn sa nu pierdeti prin desfatare si betie folosul adus de post. Cand cineva, pentru stricarea de stomac, trebuie sa ia doctorie, dar mai intai isi incarca stomacul cu mancari nesanatoase, atunci el, desi simte amaraciunea doctoriei, nu are de la ea nici un folos. Tocmai asa se intampla cu tine, cand inainte de a incepe postul, mai intai te umpli cu mancare si cu bautura, ca apoi a doua zi sa primesti doctoria postului. Tu simti atunci numai neplacerea, dar n-ai nici un folos de la dansa, fiind luata toata puterea doctoriei, prin necumpatarea cea savarsita de tine. Cand tu insa vei lua doctoria postului cu cumpatare trupeasca si cu trezvie sufleteasca, ea va putea curati multe din pacatele tale cele vechi. Asadar, sa nu intram in post beti si ametiti, nici sa nu trecem de la post iarasi la betie, ca sa nu se intample cu noi ceea ce se intampla cu un trup slab, care, impins fiind mai tare, cade. Acelasi lucru se intampla sufletului nostru, daca el la inceputul si la sfarsitul postului se inveleste de norul necumpatarii si al betiei. Aceia care se lupta cu fiarele cele salbatice pazesc si invelesc in tot chipul cu putinta membrele cele de capetenie. Asemenea fac acum multi oameni in fata postului. Ei privesc postul ca pe o fiara salbatica, cu care trebuie sa se lupte, si deci se inarmeaza cu imbuibarea, se invelesc cu lacomia si cu imbuibarea si asa asteapta venirea postului, care totusi nu este salbatic si infricosat, ci infatisarea lui este blanda si lina. Daca intreb pe vreunul: „De ce te imbeti tu astazi?”, el zice: „Pentru ca maine am sa incep postul”, insa spuneti, nu este aceasta oare o nebunie infricosata, de a voi sa inceapa cu suflet necurat aceasta marita indeletnicire cu fapta cea buna? Am mai avea multe de zis, dar pentru cei intelegatori este destul aceasta, de vor voi sa faca indreptare vietii lor. Fie ca noi, prin postul nostru, sa ne facem vrednici de imparatia cerului, pe care sa ne-o dea harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant se cuvine marirea, acum si-n vecii vecilor! Amin. Sfântul Ioan Gură de Aur- Omilii la Postul Mare, Editura Anastasia, 1997)