[ casa de-a casa ] [ 84 ] [ duminica lui Ciprian ] [ casa Domnului.12.impresii pe marginea unui pelerinaj ]

Pentru omul religios, pelerinajul este o experiență dacă nu decisivă, cel puțin una importantă. Pentru o vreme, părăseşti lumea ambientală, devenită cu totul banală datorită prea marii familiarități cu ea, şi porneşti la drum atras de farmecul irezistibil al sfințeniei, în multitudinea ipostazelor ei: sfântul mormânt din cetatea Ierusalimului, o mănăstire cunoscută pentru viața aparte a celor care s-au nevoit în ea, luptând aprig împotriva patimilor şi concupiscențelor, sau trupul înmiresmat al unei ființe care a depăşit granițele comunului, atingând culmile celeste ale veşniciei. Mi s-a întâmplat să particip în două rânduri la pelerinajul prilejuit de praznicul Sfântului Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureştiului (pe 27 octombrie). Prima dată am nimerit, pur şi simplu, la rând fiindcă am zărit în marea de oameni o veche prietenă: pe Cerasela. M-am alăturat credincioşilor, alternând sporovăiala, cu clipele de adâncire în sine: mă rugam cu rugăciuni scurte, improvizate, sau citeam acatistul sfântului, uimindu-mă de delicatețea sa sufletească: fiindcă omorâse din greşeală o pasăre, păstorul teofor s-a pedepsit să meargă desculț amar de vreme. Orele se scurgeau ca apa printre degete. Între timp, ni s-a alăturat Angela, cea care avea să-mi devină soție. După 8, 9 ceasuri de aşteptare densă, am simţit apropierea vicleană a oboselii care îți înmuia oasele, a sâcâitoarei nerăbdări, iar la mijirea zorilor acestora li s-a adăugat ca aliat frigul muşcător. Ajuns, în cele din urmă, la poalele dealului patriarhiei, m-am simțit ca un atlet care abia de acum încolo urma să ia startul, din spatele liniei trasate ferm cu creta. Nu mai aveam mult până la țintă. Pelerinajul, deci, avea în el ceva inițiatic: trebuia să înduri cu stoicism foamea care îți rodea ca un şoarece flămând măruntaiele, vântul şficuitor, oboseala de granit pentru a accede la o altă stare, superioară, greu de cuprins în cuvinte: aveai doar câteva clipe la dispoziție să săruți mâna înmiresmată a Sfântului Dimitrie şi să îl rogi să mijlocească la Cel de sus pentru binele celor dragi, pe care îi purtai ca pe o dulce povară în inima ta: rude, prieteni, cunoscuți. Coborai dealul, cu sufletul învăluit într-o oboseală plăcută, în timp ce o mică flacără te lumina şi încălzea pe dinăuntru. (Ciprian Voicilă) Text preluat de pe pagina de Facebook Educație Muzeală MȚR.

[ casa de-a casa ] [ 77 ] [ duminica lui Ciprian ] [ casa Domnului.11.la drum, spre Cetățuia ]

[Text preluat de aici.] O dată ajuns student în Bucureşti, prin Mircea Stanciu aveam să cunosc un grup de tineri tare faini: prozatorul în devenire Cosmin, misterioasa Michi, Dorian cel totdeauna egal cu sine, iconarul Neluțu, Gabi marele ironist, Anca literata candidă, Mihai rockerul impetuos, Florian cel mucalit, cele două Irine, Ionuț adolescentul în care încremenise parcă un copil, micuța Nils - toți porneau, din două în două săptămâni, la chemarea lui Dumnezeu, pe un loc înalt, stâncos, pe care voievodul Negru-Vodă pusese temelia unui lăcaş de închinăciune. Ajungeam la picioarele călăuzei noastre spirituale - părintele Modest - bărbos, histrionic, dedicat total sacerdoțiului - după ce călătorisem hurducați cu trenul, apoi din ocazie în ocazie până în satul Cetățeni. Niciun pelerinaj nu semăna cu altul. Într-unul, un polițist local încinsese cu noi o discuție despre "Numele trandafirului". Într-altul, Gabi, dacă nu-mi joacă feste memoria, inițiase o convorbire cu unul din copiii romilor care locuiau la baza muntelui, în sărăcăcioasele cocioabe. Aflase astfel că pe micuț îl chema... Van Damme pe 94. De unde se alesese cu un nume atât de exotic? Tatăl său poseda un calendar de perete cu vestitul actor din filmele de acțiune. Iar pe această hartă a timpului scria chiar aşa: Jean-Claude Van Damme - 1994. Multe erau atracțiile Cetățuii: bisericuța săpată adânc în piatră, cavalerul trac gravat pe un perete exterior ei, peisajul cu totul sălbatic în care ochiul se afunda nesățios, bazinul dacic, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului în fața căreia, văzusem la o liturghie, cum candela care ardea mai mereu înaintea ei începuse să se legene, căpătând un amplu şi inexplicabil balans. Nu în ultimul rând, la Cetățuia ne chema dragostea covârşitoare a părintelui stareț Modest. Nu am mai călcat de ani buni pe drumul spre Cetățuia. Când mă cuprinde dorul năprasnic de ea, mă visez pe acele culmi. Dau să cobor, dar zadarnic: rătăcesc inevitabil cărarea care ar fi trebuit să mă conducă la şoseaua principală. Cărarea mă poartă iar şi iar tot în fața bisericuței săpate în piatră. Ce să fie asta? Un semn? (Ciprian Voicilă) . Foto: Marius Caraman

[ casa de-a casa ] [ 63 ] [ duminica lui Ciprian ] [ Casa Domnului.09. ] Mirajul Sfântului Munte

Se zice că cine a pus o dată piciorul în „grădina Maicii Domnului” se molipseşte de un dor dulce, neostoit, ce nu-şi găseşte alinarea până ce omul nu revine acolo. Odată instalat pe vaporaşul „Aghia Ana”, întorci spatele modernismelor, cugetelor lumeşti, şi porneşti într-o călătorie care întotdeauna poartă cu ea un sâmbure de surpriză. Înaintezi pe marea azurie acompaniat de stolurile de pescăruşi îndrăzneți, care mai mereu se încumetă să îți culeagă din zbor, din mână bucățile de pâine. Ți se perindă dinaintea ochilor vestitele lăcaşuri cu nume rezonante: Zografu, Hilandar, Sf. Pantelimon şi mai ales Simonos-Petras (la a cărei vedere sufletul se umple de teamă, bucurie şi entuziasm; te întrebi de fiecare dată cum se face că această fastuoasă cetate a lui Dumnezeu stă tot neclintită pe buza hăului?). Privirile pelerinului se întorc magnetic, în răstimpuri, spre luminosul Athon, vârful Sf. Munte, ca spre un pol plus. Drumul nostru are ca țintă micul schit românesc Colciu. În mica familie a monahilor români totul pare neschimbat, de parcă aici timpul muşcător şi-a tocit de tot colții. Îi regăsim cu bucurie pe starețul cel blând Dionisie, pe părintele Paisie - primitorul de străini, oricând dispus să te trateze cu celebra cherasmă (drumețul ostenit se îndulceşte aici cu lukumi şi bea un păhărel revigorant de uzo), dar şi o glumă numai bună să împrăştie falsa cucernicie, pe diaconul Dionisie „cel mic” (iubitorul de folclor românesc), pe Siluan ― impresionant ca un munte ―, pe monahul Mamant (mărunțel, agil, priceput la orice meşteşug). Din când în când te poți reculege la mormintele bătrânilor Dionisie şi Ioan. O vorbă de duh, ca o inscripție nemuritoare, aşezată paradoxal chiar pe mormântul bătrânului Dionisie le reaminteşte pelerinilor însetați de cuvinte edificatoare că cel mai important este să păzească dragostea, fiindcă dragostea este de la Dumnezeu. Această dragoste domneşte în restrânsa familie de la Colciu. Cu acest dar neprețuit revii în lume, hotărât să o transmiți, ca pe un foc binefăcător, şi altora. (Ciprian Voicilă)