luni, 23 iulie 2018

Părintele PAISIE OLARU: „Dumnezeu să vă dăruiască un colțișor de rai!”

[Articol apărut în numărul recent al Revistei „Lumea Monahilor” . Fotografie de Marius Caraman.]

Personalitatea harismatică a Cuviosului Paisie Olaru a înrâurit mii de suflete care l-au cunoscut în timpul îndelungatei sale vieţi şi a iradiat semnificativ în spaţiul public, printr-o galerie de personalităţi: pictorul Horia Bernea, poetul Ioan Alexandru, părintele Constantin Coman, teologul Costion Nicolescu, eseistul Horia-Roman Patapievici, profesorul Sorin Apan. Într-un text evocator, părintele Constantin Coman îşi exprima regretul că Horia Bernea, „care l-a preţuit mult pe părintele Paisie”, nu mai este printre noi pentru a ne putea destăinui ce a însemnat pentru el întâlnirea cu bătrânul îndumnezeit. Părintele preciza, însă, în acel articol: „A rămas de la Horia Bernea chilia părintelui Paisie, refăcută în inima Muzeului Ţăranului Român, ca semn al locului central pe care-l ocupă în spiritualitatea noastră creştină duhovnicul călugăr.” E adevărat: chilia reprodusă de domnul Bernea este despărţită printr-un perete de săliţa „Timp”, plămădită de Irina Nicolau. Noi, angajaţii Muzeului Ţăranului Român, ştim că fotografia care trona în această sală – cu rama învelită în catifea – a fost făcută chiar de pictorul Bernea. Când o priveşti – la fel ca în cazul unor fotografii cu Sfântul Siluan –, remarci un lucru: privirea concentrată a monahului exprimă vigilenţa, starea sa de trezvie. Monahul, de fapt, nu priveşte spre obiectivul fotografic, ci se cufundă adânc în sine, atent la mişcările propriului suflet. Poate că Horia Bernea a văzut în personalitatea Cuviosului Paisie de la Sihla un ipostas al civilizaţiei româneşti tradiţionale, îndelung ignorat de specialiştii etnologi şi etnografi: ţăranul român care a ales să-şi închine întreaga viaţă slujirii lui Hristos.
„Draga mea, mămuca mea!”
Cel ce avea să devină cunoscutul părinte Paisie s-a născut pe data de 20 iunie 1897, în satul Stroești (comuna Lunca), din județul Botoșani. Slujba Sfântului Botez a fost săvârșită de părintele Gheorghe Bercea, care, la dorința părinților săi – tatăl, Ioan, pădurar de meserie; mama, Ecaterina –, i-a dat numele de Petru. Acest amănunt biografic dovedește credința temeinică de care erau însuflețiți părinții săi. Ajuns la senectute, părintele Paisie va zugrăvi în tonuri calde, duioase, chipul nemuritor al mamei: „Parcă o văd cu ochii minții cum în brațe mă ținea și mă învăța ale credinței. Draga mea, mămuca mea! Că nici un nume nu-i mai scump pe acest pământ decât numele de mamă! Ea pe mine m-a născut și m-a crescut până să-mi dau seamă. Ar trebui să o iubesc mai mult și să o pomenesc mereu și pentru sufletul ei scump să mă rog lui Dumnezeu.” Petru era mezinul familiei: avea trei frați mai mari și o soră. Părinții săi îi oferă primele noțiuni de credință creștină, având în tatăl și în mama sa exemple vii de trăire autentică creștină. Peste mulți ani, părintele Paisie își va aminti: „Tata știa Paraclisul Maicii Domnului pe de rost, precum și alte rugăciuni și se ruga cu glas tare, să auzim și noi. Zicea ca preotul: «Domnului să ne rugăm!» și se bătea cu pumnul în piept. Mama era prietenoasă cu toată lumea și ne spunea de multe ori: «Măi băieți, să fiți cuminți, ca să nu dăm cinstea pe rușine!»”
Petru a urmat doar trei ani de școală primară. Așa se făcea pe atunci. Le-a terminat pe toate ca premiant, iar la sfârșitul anului școlar colegii i-au cântat: „Ai ascultat, ai învățat, coroană ai luat!” Premianții primeau cărțulii cu viețile sfinților. (Ce vremuri binecuvântate, în care Statul încă nu se înstrăinase cu totul de Biserică, iar copiilor li se preda în familie, la școală și în biserică aceeași viziune despre lume și viață!) Citindu-le, inima micului Petru a fost învăluită de dorul arzător și de râvna pentru Dumnezeu: s-a „îndrăgostit” de viața de mânăstire și și-a pus în gând să calce pe urmele cuvioșilor din vechime. Dintre cărțile care cuprindeau între copertele lor viețile sfinților, cel mai mult i-a plăcut cea în care era zugrăvită viața Sfântului Sava cel Sfințit. Deși era profund credincioasă, mama sa grijulie i-a înfățișat greutățile vieții călugărești pe care ar fi trebuit să le înfrunte, stăvilindu-i pentru moment propensiunea spre calea monahală: „Dragul mămucăi, să nu te duci la călugărie, că acolo este canon mare de rugăciune, post și metanii; că am văzut cum a fost făcut un călugăr și era tare slab și se ruga așa: «Doamne, dacă mai am zile de trăit și îmi sunt spre mântuire, lasă-mă să mai trăiesc; iar dacă nu, ia-mă la Tine!»”
„Părinte Paisie, sfinția ta îmi ești și tată, și mamă!”
La sfatul mamei sale, Petru pleacă în armată. În timpul Primului Război Mondial ajunge pe frontul din Ungaria. În momentele de cumpănă, înalță rugăciuni spre cer și Îi cere Domnului să îl scape de la moarte pentru a putea să își împlinească gândul de a se face monah. Pentru participarea sa la război, primește din partea statului cinci hectare de pământ. Le împarte fraților și surorii sale și, în anul 1921, pleacă să se călugărească într-un schit pe care îl cunoștea încă din copilărie – Schitul Cozancea, păstorit pe vremea aceea de ieromonahul Vladimir Bodescu.
În luna iunie a anului 1922, când Petru împlinise deja 25 de ani, acesta îl tunde în monahism: Petru devine Paisie. Primește mai multe ascultări: să lucreze în ograda mânăstirii, să pregătească bucatele la bucătărie, să se îngrijească – în calitate de paracliser – de obiectele din biserică. În amurgul vieții sale, rememora cu duioșie chipul îndrumătorului său duhovnicesc de la Cozancea, dar și ispitele pe care a trebuit să le îndure în anii de început ai vieții monahale: „Smerit era bunul meu părinte [Calinic Șușu], parcă îl văd cum slujea Sfânta Liturghie, cu evlavie și umilință. (…) Venea el și mă scula, dar venea cu un ceas și mai mult mai devreme. (…) Câteodată zicea: «Hai să o luăm mai devreme, că secerișul este mult și lucrătorii puțini.» Eu, fiind somnoros, mă mai supăram și mai zăboveam, și când mergeam la biserică îl găseam stând pe pragul bisericii, iar altădată umblând primprejurul bisericii, dar nu se supăra deloc.” (Părintele Paisie de la Sihla, volum coordonat de Costion Nicolescu, Ed. Bizantină, București, 1999, pp. 39-40)
Petrecând în anul 1925 mai multe zile în Schitul Sihla, inima începe să îi tânjească și mai mult după viața pustnicească. Obișnuia să se retragă adesea pentru rugăciune într-o poieniță situată în apropierea Mânăstirii Cozancea. Aici a trăit o întâmplare minunată: la vremea rugăciunii, părintele Paisie a auzit îngerii înălțând laude și cântări. A văzut în această întâmplare un semn dumnezeiesc, așa că a însemnat locul cu o cruce de stejar. În 1930, noul stareț al Mânăstirii Cozancea i-a dat binecuvântare să clădească în acest loc tihnit o căsuță și trei chilii. A petrecut aici multe nopți în rugăciune. Mai târziu, în jurul căsuței și a chiliilor, părintele s-a îngrijit să sădească pomi și viță-de-vie. A dus această viață de isihie vreme de 18 ani, până la începutul anului 1948.
Una din nevoințele sale duhovnicești consta în slujirea bătrânilor și a bolnavilor. De multe ori îi ajuta să treacă cu bine „hotarul de taină”: chema preotul să îi împărtășească, îi conducea la groapă, le tămâia mormântul vreme de 40 de zile. Odată, monahul Ilarion Bolovan i-a mărturisit: „Părinte Paisie, sfinția ta îmi ești și tată, și mamă!”
La vârsta de 36 de ani, în 1933, părintele Paisie primește schima mare. În 1935 îl cunoaște pe părintele Ilie Cleopa. Întorcându-se din armată, fratele Constantin, în drum spre Mânăstirea Sihăstria, unde dorea să se închine la mormintele fraților săi, poposește la Schitul Cozancea pentru a lua binecuvântare. Între ei se petrece o scenă emoționantă, cu o mare încărcătură duhovnicească: cei doi râvnitori pentru Hristos bat câte trei metanii, îngenunchează, iar părintele Paisie I se roagă Domnului, pecetluind pe vecie prietenia lor: „Doamne, binecuvintează făgăduința noastră ca să fim amândoi împreună, și în veacul acesta, și în cel ce va să fie. De voi muri eu întâi, să fie el la capul meu, iar de va muri el întâi, să fiu eu la capul lui. Amin.” Bunul Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea: la vremea pășirii părintelui
Paisie în veșnicie, părintele Cleopa i-a vegheat la căpătâi.
Dintr-o altă întâmplare aparent banală înțelegem mărinimia, noblețea duhovnicească extraordinară pe care o dobândise părintele Paisie și dragostea pe care o nutrea pentru întreaga zidire a lui Dumnezeu: „Eu, odată, stăteam pe cerdacul chiliei mele de la Cozancea. În fața noastră se ridica un deal peste care trecea un drum de câmp. Într-o zi, treceau pe drum mai multe care încărcate, între care era și un om sărac, al cărui car încărcat era tras de doi boișori. La un dâmb nu mai puteau boișorii să ridice, iar omul îi bătea și-i îndemna. Săracii boișori au căzut în genunchi, iar eu, fiind pe cerdac, m-am așezat în genunchi și cât puteam împingeam de cerdac și ziceam: «Hai, măi boișori, sculați-vă! Hai, cu Doamne-ajută!» Așa strigând, numai ce văd că juncanii se scoală și pleacă, iar eu bucuros am zis: «Slavă Ție, Doamne!»” În același cuget, Sfântul Siluan Athonitul scrie: „Cine a cunoscut iubirea lui Dumnezeu, acela iubește lumea întreagă.” (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, ed. a IV-a, Ed. Deisis, Sibiu, p. 69)
„Nimeni nu știa cât și cum se roagă, cât și cum postește, ce lucrează și ce taină are”
În 1943, Episcopul Valerie Moglan îl hirotonește diacon, iar în anul 1947 preot și egumen al Schitului Cozancea. A îndeplinit ascultarea de egumen vreme de șase luni. Potrivit mărturiei părintelui Ioanichie Bălan, în 1947, Cuviosul Paisie intră în obștea Mânăstirii Sihăstria. Aici, părintele Cleopa i-a dat ascultare să îi spovedească pe monahii din obște, dar și pe mirenii care poposeau la Sihăstria. Astfel „a devenit duhovnicul întregii obști, până la sfârșitul vieții sale.” Despre rolul de tămăduitor al sufletelor greu încercate și despre jertfelnicia părintelui Paisie, teologul Costion Nicolescu scrie: „În vremea când era în putere spovedea 30-50 de oameni pe zi, iar în posturi și în preajma sărbătorilor peste 100, ceea ce-i lua între patru și 15 ore pe zi. Cel mai adesea mânca doar o dată în zi, spre după amiază, și dormea totdeauna numai câteva ore după miezul nopții, în scăunel sau întins pe un pat tare. În timpul ce-i mai rămânea, îi plăcea mult să lucreze la grădină, deoarece acest tip de lucru îi lăsa mintea liberă pentru rugăciune. Cei ce l-au cunoscut mărturisesc că tot timpul se afla într-o lucrare oarecare, fie ea fizică sau spirituală.”
Când în luna august a anului 1949 părintele Cleopa primește misiunea de a pleca la Mânăstirea Slatina pentru a revigora acolo viața duhovnicească, părintele Paisie îl urmează. La Slatina va avea aceeași ascultare, de duhovnic al mânăstirii. Părintele Cleopa va descrie mai târziu modul de viețuire al Cuviosului Paisie la Mânăstirea Slatina: „Nu avea timp nici să mănânce. (…) Nimeni nu știa cât și cum se roagă, cât și cum postește, ce lucrează și ce taină are.” Petrece vreme de un an la Schitul Rarău, care aparținea Mânăstirii Slatina. Aici trăiește un episod biografic plin de umor, dar care, dintr-un alt unghi de lectură, exprimă deplin o anumită trăsătură a personalității părintelui Paisie: delicatețea sa sufletească, îmbinată cu grija de a nu-și supăra cu ceva semenul. Starețul din acea vreme al Schitului Rarău l-a închis într-o chilie care avea geamuril astupate și i-a cerut să rostească Rugăciunea lui Iisus până ce o va deprinde. În 1984, părintele Paisie rememora astfel această întâmplare: „Am stat închis o săptămână. Apoi m-a examinat dacă am deprins rugăciunea. I-am spus că nu am putut-o deprinde. Când a auzit el, s-a supărat și mi-a zis: «Ești un vas mic și gol! Mai stai în chilie încă o săptămână, să înveți rugăciunea minții.» Am mai stat o săptămână, și sâmbătă, când m-a examinat, ca să nu-l supăr din nou, i-am spus că am deprins-o. Iar el, bucuros, mi-a poruncit să o dau și la alții. Eu însă nici acum n-am deprins cum trebuie rugăciunea minții, că nu am viață duhovnicească și nu-L iubesc pe Domnul cât ar trebui.”
În anul 1954, părintele Paisie revine împreună cu părintele Cleopa la Sihăstria. Între 1972 și 1985 viețuiește retras la Schitul Sihla. În anul 1985 se mută la Mânăstirea Sihăstria, pentru a putea fi îngrijit de frații din obște. Pe lângă mulțimea neputințelor aduse de bătrânețe – părintele suferea de o dublă cataractă care îl orbise aproape cu totul, mai pățise un necaz: își fracturase piciorul drept. Părintele Ioanichie Bălan ne-a lăsat o mărturie despre această perioadă dificilă din viața bătrânului: „Vorbește din ce în ce mai puțin cu oamenii și mereu cu Dumnezeu. Se roagă în taină ziua și noaptea pe obișnuitul lui scaun, care-i este și pat, și masă, și loc de nevoință, și scaun de cercetare a celor care i se mărturisesc, și unde el însuși se judecă pe sine înaintea tronului dumnezeiesc. Se hrănea duhovnicește din cărțile pe care le cercetase întreaga-i viață: Sfânta Scriptură, Psaltirea, Viețile Sfinților, Patericul. Mânca doar seara, câteva linguri de mâncare de legume. Își făcea «canonul duhovnicesc»: rostea de 100 de ori «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!», «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!», «Sfinte Preacuvioase Părinte Paisie, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul!», «Sfinte Ierarhe Spiridoane, roagă-te pentru mine, păcătosul!», «Sfântă Mironosiță Veronica, roagă-te Mântuitorului Hristos pentru mine, păcătosul!»” (Părintele Paisie de la Sihla, ed. cit., p. 34) Când le sfârșea, le rostea pe toate de la capăt. Spovedea în continuare și le dăruia sfaturi duhovnicești, însoțite de binecuvântarea sa, tuturor creștinilor care îi treceau pragul chiliei – monahi din obștea de la Sihla sau din alte schituri și mânăstiri, preoți sau mireni. La despărțire, le ura vizitatorilor: „Să ne întâlnim la ușa raiului!” Pe cei nedumeriți că părintele le dădea întâlnire la ușa raiului, nu în rai, îi lămurea: „Să ne vedem noi izbăviți de viclenii diavoli, că dacă ajungem până aici nu ne lasă Dumnezeu. De la ușa raiului strigăm la Maica Domnului, cerem ajutor sfinților, plângem la ușa milostivirii Mântuitorului și nu ne lasă El afară! Până aici este greu!”
Harismele Cuviosului Paisie Olaru
Ucenicul său de chilie, părintele Gherman, cunoștea cât de sporit era părintele Paisie în lucrarea Rugăciunii lui Iisus. Cu toate acestea, celor care îl chestionau despre acest subiect părintele le răspundea smerit: „Eu am făcut cândva o experiență cu rugăciunea inimii, la Schitul Rarău, dar acum nici eu nu o am.” Chinul suferințelor îndurate în anii din urmă ai vieții îl făceau uneori să nu își mai poată stăvili lacrimile. Monahul Gherasim, cel care l-a slujit în ultima perioadă a vieții, îl întreba uneori de ce este mâhnit, iar părintele îi răspundea: „Am supărat pe Domnul și nu am pace sufletească. Pentru că îmi pierd răbdarea în suferință și de aceea plâng… Unde să mă duc? Încotro să apuc?” Peste câteva clipe de tăcere, părintele își răspundea: „Nu mă duc, Iisuse bun; ci Te aștept aici, în drum!” Altă dată i-a mărturisit chilielnicului său: „Dragul meu, la mine este tot noapte și tare greu mai trece timpul! Când vedeam, mă luam cu cititul. Dar de când sunt numai la întuneric, nu vă dați seama câtă răbdare trebuie să ai să stai în pat, să nu poți merge și să aștepți să te poarte alții! Însă cel mai mult mă mângâi cu rugăciunea minții și a inimii. Prin ea vorbesc cu Mântuitorul.”
Un om care s-a împărtășit din prezența harismatică a Cuviosului Paisie Olaru, părintele Ioanichie Bălan, a consemnat în scris virtuțile duhovnicești pe care le dobândise bătrânul de-a lungul întregii sale vieți de nevoință pentru Hristos: „Cel mai important lucru la acest mare duhovnic era puterea harismatică cu care pătrundea sufletul și conștiința credincioșilor. Apoi mila și iubirea profundă cu care îi primea pe toți și smerenia unită cu blândețea prin care cucerea și întorcea la pocăință, transformându-i radical pe cei care veneau la el cu credință.”
Părintele Paisie dobândise de la Dumnezeu și darul înainte-vederii. Într-o bună zi, a venit să se spovedească la sfinția sa o creștină din Humulești, însoțită de fetița ei de patru anișori. Părintele i-a binecuvântat fiica și i-a grăit: „Fii binecuvântată de Dumnezeu și de Maica Domnului, căci ai să te faci călugăriță!” Cuvintele cuviosului s-au adeverit peste 12 ani, când fata a îmbrăcat haina monahală.
„Pe unde vei merge, o urmă de bine să lași în fiecare zi!”
Despre misiunea duhovnicului socotea că „nimic nu-i mai greu pe lume decât să conduci suflete pe calea mântuirii”.
Părintele a avut mii de fii și fiice duhovnicești. Mărturisea cu bucurie: „Am copii de toată mâna!” Îi sfătuia: „Pe unde vei merge, o urmă de bine să lași în fiecare zi!” Îi îndemna să cultive virtutea dreptei măsuri: „Să păstrăm și să iubim calea de mijloc, cea împărătească.” Și să aibă ca reper al vieții dragostea: „Tot ce faceți să faceți cu dragoste, ca să aveți plată pentru toate, că dragostea este coroana tuturor faptelor bune!”
Cuviosul Paisie prețuia mult timpul. Le povestea adesea ucenicilor ceea ce îi mărturisise părintele Nicandru Iordache, când îl spovedise ultima dată, în anul 1986: „Părinte Paisie, știu că în curând mă duc la Domnul să dau socoteală de tot ce am făcut pe pământ. Dar vă mărturisesc că de nimic nu-mi pare mai rău în viață decât de timpul pe care l-am pierdut în zadar, fără nici un folos, în loc să mă rog, să-L slăvesc pe Dumnezeu sau să fac altă faptă bună!”
Monahilor care îl cercetau pentru un cuvânt de folos le spunea: „Prima grijă, să aveți mintea trează întotdeauna la cele ce ați făgăduit în fața lui Dumnezeu la călugărie. Apoi să nu vă tulburați mintea cu băuturi și cu mâncăruri alese. Apoi feriți-vă de vorbirea multă, mai ales de vorbirea și prietenia cu femei, și umblatul pe drumuri fără rost, că ieșirea deasă din mânăstire duce la răceală sufletească.” Îi îndemna să cultive pacea între dânșii: „Tare mă bucur când aud de bine, de pace și de dragoste în mânăstire și tare mă supăr când aud de rău! Dacă nu suntem în pace unul cu altul și nu iertăm, nu-i primit nimic la Domnul. Degeaba purtăm haine lungi și stăm în mânăstire, că Domnul caută la inimă, nu la față!”
Merită să reamintim aici cuvintele Cuviosului Paisie Olaru pe care le-a rostit la scurtă vreme după evenimentele din decembrie 1989. Ele explică mai profund decât orice analiză socio-politică criza severă și interminabilă care a acaparat societatea românească: „Acesta este un semn mare că s-a luat pacea de pe pământ. Căci s-a zdrobit capul șarpelui, dar veninul lui a rămas și s-a răspândit în toată lumea prin coada lui.”
„Cu iertarea, cu răbdarea și cu blândețea lui a câștigat multe mii de suflete, jertfindu-se pe sine pentru alții”
În dimineața zilei de 18 octombrie 1990, părintele Paisie, la vârsta de aproape 94 de ani, a plecat cu pace la Domnul. O mulțime impresionantă de monahi, preoți, monahii, mireni veniți din toate colțurile țării au participat la slujba înmormântării (condusă de Înaltpreasfințitul Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei), care – potrivit mărturiei părintelui Ioanichie Bălan – „avea și atmosfera sacră a unei zile de praznic și de mare speranță.”
Într-un text publicat mai târziu, ucenicul și prietenul său nedespărțit, părintele Ilie Cleopa, surprinde din câteva trăsături de condei chipul interior al Cuviosului Paisie Olaru, desăvârșit printr-o viață de necurmată nevoință: „Așa era părintele Paisie: smerit, tăcut, blând, înțelept la cuvânt, foarte milostiv și iubitor de aproapele. Întotdeauna căuta pacea cu toți și iubea liniștea. Nu-i plăcea să trăiască între mulți și își ascundea viața și nevoința. Nimeni nu știa cum se roagă în chilie, ce lucrare are mintea și inima lui, cât stă la masă și cât se odihnește. Pe lângă liniște, îi iubea mult și pe fiii săi duhovnicești, pe care îi primea la spovedanie la orice oră din zi și din noapte și purta mare grijă de mântuirea lor. El nu era aspru la canoane, că ținea cont de așezarea sufletească a fiecăruia, și era blând cu toți, precum spune Sfântul Efrem Sirul: «Chipul aducerii la pocăință este numai al blândeții.» Cu iertarea, cu răbdarea și cu blândețea lui a câștigat multe mii de suflete, jertfindu-se pe sine pentru alții. Uneori bătrânul dădea și acest sfat, cum ne învață Însuși Domnul nostru Iisus Hristos: Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui. Or, părintele Paisie a răbdat toate ispitele și necazurile vieții pământești până la sfârșit, mai ales ultimii cinci ani de orbire, de surzire și suferință la pat, până când și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos.” (Arhimandritul Cleopa Ilie despre ieroschimonahul Paisie Olaru, în vol. Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Ed. Doxologia, 2014, p. 91) (Ciprian Voicilă)