luni, 22 aprilie 2024

Din amintirile prințului Mâșkin - carte de inimă bună

     


    (Cartea poate fi achiziționată de aici .)
    Trăim într-o lume în care nepăsarea în fața durerii aproapelui, împietrirea inimii au devenit normă socială. Uităm prea des cuvintele Mântuitorului: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei, 9, 13). Nu este de mirare, deci, că Părintele Serafim Rose le dădea să citească tinerilor convertiți Crimă și pedeapsă, Arhipelagul Gulag, Aventurile lui Oliver Twist pentru... a li se înmuia inima. Nu doar intelectul trebuie cultivat, ci și inima omului. Mai ales dacă ne străduim să fim creștini.

Accentul pus de Părintele Serafim Rose pe străpungerea inimii, umilința (umilenie, în rusă, katanixis, în greacă) are rațiuni duhovnicești. Sfântul Varsanufie cel Mare – ale cărui scrisori părintele Serafim Rose le-a tradus în limba engleză – învăța: „Fără durerea inimii nimeni nu primește darul deosebirii gândurilor (pricinile faptelor și celelalte, completează Părintele Serafim). Prin urmare, durerea inimii este o piatră de temelie pe calea viețuirii în Hristos.

Toate cele 12 extrase din opera lui Dostoievski, cuprinse în volumul Din amintirile prințului Mâșkin și alte povestiri pentru părinți și copii, apărut la Editura Contra Mundum în anul 2023, străpung inima cititorului, deschizând-o spre nesfârșitele suferințe ale aproapelui. Care ar fi absurde, zadarnice, dacă, prin puterea Duhului, ele nu s-ar preschimba în trepte spre cer. Antologia „pentru copii” a fost schițată de Dostoievski însuși, dar acest proiect se va materializa prin strădania soției autorului, Anna Grigorievna Dostoievskaia, după trecerea acestuia la cele veșnice.  Volumul care a văzut lumina tiparului la Editura Contra Mundum a fost îngrjit de Dan Cristian Comănescu. Textele sale introductive se remarcă nu doar prin erudiție, ci și printr-o înțelegere din interior, lăuntrică, în Duh a operei dostoievskiene. Pentru orice novice- fie el tânăr, ori bătrân – ele sunt căi luminoase de pătrundere în opera lui Dostoievski. Ele îl ajută pe cititor să facă saltul (ontic) de la simplul text literar la înțelegerea căii dostoievskiene a reînnoirii ființei umane prin asumarea dragostei jertfelnice. Dan Cristian Comănescu se întreabă în introducere: „Care este, atunci, cheia care deschide sipetul suferinței, transformând-o din iad al morții în Rai al lui Hristos Înviat? Pornind de la observațiile celui dintâi și mai distins exeget de orientare practică a întregii opere a lui Dostoievski, marele arhiereu și duhovnic Antonie Hrapovițki, asupra căruia vom reveni, cheia este, mai întâi, raportarea la suferință cu dragoste smerită și împreună pătimitoare. Adăugând unele accente puse de Dostoievski la maturitate, pe firul aceluiași gând, cheia este, apoi, amintirea: pururea amintirea de cei care s-au raportat la suferință în duhul dragostei smerite și împreună pătimitoare este, în sine, „lucrătoare”. Cheia este, așadar – și mai ales – pururea amintirea de Maica Domnului, dintre muritori cea dintâi și cea mai desăvârșită icoană purtătoare a dragostei împreună pătimitoare, prototipul maicilor înțelepte și chipul tainic al multor smeriți rugători, purtători ai așezării ei celei bune, femei și bărbați, simpli mujici și stareți călăuzitori de suflete. Cheia dostoievskiană este, în fine, pururea amintirea de Hristos, Cel îndeaproape cunoscut și urmat de Maica Domnului și de cei împreună cu dânsa. Toate acestea, ni se pare, leagă ansamblul bucăților scurte cele mai ziditoare (și accesibile) din opera lui Dostoievski, pe care el a dorit să le culeagă, pentru cei mai tineri cititori ajunși la vârsta întrebărilor fundamentale”.

În continuare voi scrie câteva cuvinte despre fiecare text dostoievskian cuprins în acest volum. În La pensionul de elită, Dostoievski suprinde trăirile pline de ambiguitate pe care tânărul Dolgoruki le manifestă față de mama sa. Aceasta îl vizitează în pensionul sadicului Touchard. „Nici nu m-am atins măcar de bunătățile ei; am lăsat portocalele și turta dulce pe masă, iar eu am stat tot timpul cu ochii în pământ, dar cât am putut mai demn. Cine știe, poate că țineam să-i arăt și că vizita ei nu-mi face nicio onoare în ochii colegilor; prin toată atitudinea mea voiam să-i dau a înțelege: „După ce mă faci de rușine, nici nu-ți dai seama de asta.”, mărturisește Arkadi. Pentru ca într-un alt moment, de singurătate amarnică, să sărute batista albastră dăruită de mama sa și să plângă, cuprins de duioșie, amintindu-și de ea, cu dor și părere de rău.

Mujicul Marei este o povestire autobiografică. Marei, țăranul cu mâinile asprite de munca pământului, îi mângâie duios obrazul micului Fedika, care se speriase de un strigăt: „Vine lupul!”. Îi atinge delicat buzele tremurânde, îl închină, îi alungă spaima. Nichifor Crainic, în cursul său Dostoievski și creștinismul rus, consideră că această amintire din copilărie i-a hrănit mai târziu lui Dostoievski imaginea idealizată, iconică zic eu, a mujicului.

Bătrâna de 100 de ani spune povestea Mariei Maksimovna, „o femeie care iubește și care e smerită” (Mitropolitul Antonie Hrapovițki). Cu un efort supraomenesc, străbate interminabilele străzi pentru a-și vizita familia și a le dărui un bănuț strănepoților cu care aceștia să-și cumpere turtă dulce. Sufletul îi părăsește lin trupul. Moare ținând mâna stângă pe umărul strănepotului Mișa. Bătrâna „și-a dat sufletul fără să bolească și fără să se facă de rușine”. Chipul morții oglindește chipul întregii ei vieți curate, trăite după rânduiala lui Dumnezeu.

Mitropolitul Antonie Hrapovițki remarcă: „O femeie care iubește și care e smerită- iată una dintre cele mai mari forțe duhovnicești care se pot manifesta în această lume”.

Povestea negustorului ne descrie istoria lui Skotoboinikov, un mare bogătaș care distrusese multe vieți, dovedindu-se de nenumărate ori crud, lipsit de inimă, dar care, spre sfârșitul vieții, în urma unei întâmplări tragice, se pocăiește, renunță, în cele din urmă, la lumea deșartă și se face pelerin, colindând de la un sfânt lăcaș la altul.

În Povestea micuței Nelli, plăpânda orfană Nelli, a cărei viață era ca o rană deschisă, îl ajută pe Nikolai Sergheici să-și învingă orgoliul de tată rănit și să se împace cu fiica sa, Natașa.

În povestirea Un băiat la bradul lui Hristos, un suflețel de 6 ani, rămas orfan, părăsește de Crăciun lumea ostilă – în care avusese parte doar de foame cumplită, sărăcie lucie, bătăi -, fiind chemat de îngeri luminoși să se bucure împreună la „bradul lui Hristos”. „Hristos – îl înștiințează vestitorii cerești- face întotdeauna astăzi un brad pentru copilașii care n-au un brad al lor...” Pentru copilașii care muriseră înghețați în coșurile în care fuseseră abandonați de părinți, pe la ușile funcționarilor din Petersburg sau prin orfelinate.

Amintirile Varenkăi relatează povestea înduioșătoare a prieteniei care o leagă pe tânăra domnișoară Varvara Alexeevna de studentul Pokrovski - un om bun, mare iubitor al cărților, dar care are parte de un destin tragic.

Emelian Ilici, „hoțul cinstit”, o ființă lipsită de voință, cu viața distrusă de patima beției, dar cu inimă bună și smerit din fire, pentru a face rost de băutură, îi fură celui mai bun prieten, Astafi Ivanîci, o pereche de pantaloni de călărie. Acesta îi oferise pribeagului casă, masă și inima sa caldă de prieten. Înainte de a-și da duhul, Emelian îi mărturisește prietenului său păcatul. Între ei se iscă următorul dialog: „Ce vrei, Emelianușka? – Nădragii ăia... eu i-am luat atunci... Astafi Ivanîci... – Las că te iartă Dumnezeu, Emelianușka, sărmanule, zic. Mori liniștit... Mi se tăiase răsuflarea, domnule, și mi-au dat lacrimile”, ni se confesează Astafi.

Povestea lui Marie este, de fapt, povestea de dragoste creștinească dintre prințul Mâșkin și Marie, al cărei temei nu este erosul, ci mila. Prințul Mâșkin (Don Quijote-le lui Dostoievski) le mărturisește domnișoarelor din familia generalului Epancin,  care îi sorbeau cu nesaț amintirile: „Dacă ați ști ce ființă nenorocită era această fată, cred că vi s-ar rupe inima de milă, ca și mie”. Marie era o ființă plăpândă. Locuia într-o cocioabă dărăpănată cu bătrâna ei mamă – o femeie rea, cu inima de piatră, care își asuprea în fel și chip fiica. Marie avea 20 de ani, era bolnavă de ftizie și era nevoită să robotească din zori până în noapte pentru bucata de pâine necesară traiului. Marie avea „(ochii) blânzi, plini de bunătate și nevinovăție”.

În Aleoșa Karamazov și primele sale amintiri, cititorul asistă alături de micul Aleoșa, care avea 3 ani, la o scenă zguduitoare: în lumina soarelui care apune, mama sa îngenunchează dinaintea icoanei, țipând isteric, și o imploră pe Maica Domnului să aibă grijă de pruncul ei. Tânărul stârnește dragostea celor din jurul său, îndeosebi printr-o trăsătură sufletească: el nu judecă pe nimeni. Nici măcar pe destrăbălatul de taică-său, pe Feodor Pavlovici. Aleoșa își întrerupe studiile pentru a vizita mormântul mamei sale. La scurtă vreme se hotărăște să îmbrace haina monahală, găsind în starețul Zosima tatăl desăvârșit.

Bravul Iliușecika încearcă să spele rușinea, înjosirea tatălui său.

Multe sunt scenele din viața Părintelui ieromonah Zosima (alter-egoul literar al Starețului Ambrozie de la Optina), care îi vor merge la inimă cititorului. Voi reda aici doar un crâmpei din ele. Fratele starețului, Markel, în vârstă de 17 ani, bolnav de ftizie galopantă, în apropierea morții iminente descoperă, paradoxal, bucuria vieții în Hristos. Dacă până mai ieri era un ateu, acum o îndeamnă pe biata sa mamă: „Măicuță, nu plânge, viața e un rai în care toți ne desfătăm, numai că noi nu vrem să ne dăm seama de asta, căci dacă am vrea, chiar mâine ar fi un rai tot pământul. (...)Trebuie să știi, măicuță, că fiecare din noi e vinovat de toate și față de toți, iar eu mai mult decât oricine!” Aceasta este una din cele mai puternice idei creștine, care străbate ca un fir roșu opera dostoievskiană, după cum a remarcat marele apologet, biograf al sfinților din Biserica de Catacombe, Ivan Andreev (a se vedea, în acest sens textul de la sfârșitul volumului despre care vorbim aici, „Plângeți!”- testamentul dostoievskian al Prof. Ivan Andreev de Părintele Serafim Rose). O altă idee centrală este aceea a salvării ființei umane, a înnoirii firii omenești prin „nașterea din nou în duh”, cum remarcă Mitropolitul Antonie Hrapovițki în remarcabilul studiu Rezidirea în Duh după Dostoievski. Studiu pastoral asupra oamenilor și a vieții bazat pe operele lui F.M. Dostoievski – comparabil cu alte texte hermeneutice de referință cum ar fi cele semnate de Sfântul Iustin Popovici- Filosofia și religia lui Dostoievski sau Paulin Lecca- Frumosul divin în opera lui Dostoievski. Într-adevăr, Dmitri Karamazov și Raskolnikov, de pildă, renasc sufletește prin asumarea crucii suferinței (la fel se întâmplă cu Sonia care nu doar îi citește lui Raskolnikov despre învierea lui Lazăr, ci îl însoțește pe alesul inimii pe drumul crucii). Iar aceasta nu este posibilă fără asumarea unei dragoste jertfelnice. Cei ce se pierd în întunericul veșnic (Stavroghin, Ivan Karamazov, spre exemplu) refuză calea credinței în Hristos și a căinței.

În concluzie, dacă ești părinte și dacă tu, dragă cititorule, consideri că actul cultural nu este doar unul de transmitere a unor informații de la profesor la elev, dacă, pentru tine, educație înseamnă, în primul rând, formarea personalității copilului tău, volumul Din amintirile prințului Mâșkin este ideal pentru acest demers. El îi va educa intelectul, dar înainte de toate, inima. I-o va deschide spre suferința semenului său, îl va învăța compătimirea și îi va arăta „Calea, Adevărul și Viața”(Ioan, 14, 6).

                                                          *

O observație de final: creștinismul lui Dostoievski nu transpare doar din ideile directoare, care îi străbat ca un fir roșu opera, ci chiar din idealul său estetic. Un ideal... paradoxal. La toți scriitorii clasici întâlnim o anumită viziune estetică. Toți au o concepție personală despre categoria frumosului. Dar la nici unul dintre ei, cu excepția lui Dostoievski, nu vom întâlni ideea că frumosul este... o persoană. Este... Iisus Hristos. Analizând motivul transformării pietrelor în pâini, din Legenda Marelui Inchizitor, Dostoievski îi scrie lui V. A. Alexeev, pe 7 iunie 1876: „Hristos știa că omul nu poate trăi numai cu pâine. Dacă pe lângă asta nu va exista viața spirituală, idealul Frumosului, omul se va plictisi, va fi chinuit de tristețe și dorință, va înnebuni, va sfârși prin sinucidere sau se va lăsa copleșit de fantezii păgâne. Întrucât Hristos în Sine și în Cuvântul Său a adus idealul Frumosului și a hotărât: mai bine să implanteze în suflete idealul Frumosului; ... cu acest ideal în suflet toți vor deveni frați și atunci, bineînțeles, lucrând unii pentru alții, vor deveni și bogați... Dar dacă i se va oferi și Frumosul și Pâinea? Atunci omul va fi frustrat de muncă, de personalitate, de posibilitatea de a-și jertfi bunul pentru aproapele său – într-un cuvânt, va fi lipsit de viață, de idealul vieții. Iată de ce este mai bine să nu fie proclamat decât un singur ideal, cel spiritual”.

Ciprian Voicilă

 

 

 

 

sâmbătă, 21 octombrie 2023

O nouă apariție editorială: Sfinții ne cheamă, Editura Areopag

https://www.librariasophia.ro/biografii-marturii/sfintii-ne-cheama-15-file-din-sinaxarul-inimii-mele-16486.html 

 Cartea conține portretele, biografiile, cuvintele de învățătură rostite și trăite de sfinții mei dragi. 

Îi veți (re-)găsi aici pe Cuvioșii Paisie Olaru și Dionisie de la Colciu, pe mărturisitorii George Manu, Gheorghe Jimboiu, pe părinții Marcu Dumitrescu, Gherasim Iscu, Ștefan Marcu, pe părintele Nicolae de pe insula Zalitului, pe Sfântul Ambrozie de la Optina, pe părintele Nikon Vorobiov, pe Sfinții Amfilohie de la Poceaev și Iov din vechiul Maramureș, pe Sfântul Nicolae Velimirovici, pe patriarhul Pavle.

duminică, 13 noiembrie 2022

Bunica Ecaterina

Maica Ecaterina era o bunică nu doar sfătoasă. În chilioara ei te întâlneai cu prieteni vechi, cu actori de vârste diferite, atrași de mireasma inefabilă a bisericii. Se întâmpla asta fiindcă fosta actriță avea darul povestitului: își depăna alene ghemul povestirii– și, ca orice bunică respectabilă, avea multe ghemuri narative în coșul ei-; intra, când te așteptai mai puțin, în rolul eroinei, al călăului, al victimei, și te atrăgea ghidușă în povestea ei în așa hal încât, la sfârșitul întrevederii, abia mai nimereai ușa, surprins că ai revenit în realitatea cam cenușie a zilelor noastre. O realitate dezolant de ternă, care nu avea nimic din lumina și căldura izvorâte din cuvintele și crâmpeiele de amintire ale maicii.

Prin darul cuvântului, maica Ecaterina își transforma odăița plină de chipuri sfinte într.o adevărată rampă. Pe ea, actori din  vremuri de mult apuse -cei ce ne bucuraseră copilăria – se întâlneau cu mari duhovnici, pe care maica îi pitise în cămara cu miros de tămâie și scorțișoară a inimii ei: părintele Argatu, eroul mult-încercat în lupta crâncenă cu duhurile, avva Visarion de la Clocociov, cel ce o învățase pe maica să își transforme întreaga viață în rugăciune și, în anii din urmă, părintele Justin Mărturisitorul,  în care ea își găsise adevăratul povățuitor duhovnicesc.

Din când în când, ochii bunicii Ecaterina își pierdeau rotunjimile de mărgea și se ascuțeau ca niște săbii. Glasul i se răcea, până ce căpăta clinchetul metalului. Ce să fie oare? Cu simțul său fin, maica simțea apropierea duhurilor ce clătinau temeliile lumii rânduite de Dumnezeu. Maica își întrerupea firul poveștii, ridica amenințător cârja și se burzuluia la ele. Iar ele se înmulțiseră, nu glumă! Artizanii Noii Ordini voiau să ne cipuiască... Ecumeniștii ne nivelau credința...

Cartea ei, „Talita kumi. Înviind pe drumul Damascului” a scris.o cu multă sensibilitate, cu mult har literar. Cine nu a cunoscut.o, o va cunoaște citindu.i jurnalul întoarcerii sale la Hristos.

Fie ca bunul Dumnezeu să îi gătească un locușor cald, luminos și plin de miresme alese, așa cum îi era sufletul! (Ciprian Voicilă)

sâmbătă, 23 aprilie 2022

Învierea Domnului oglindită în tradiții și obiceiuri românești

 

Sacrul diferă radical de profan. De aceea, întâlnirea ființei umane cu puterea sacră și cu timpul sacru necesită o pregătire îndelungată și laborioasă. În simplitatea sa proverbială, țăranul român intuia, dar și cunoștea din tradiție, acest adevăr. De aceea, în așteptarea învierii Domnului nostru Iisus Hristos, el căuta, prin toate mijloacele de care dispunea, să se pregătească pentru această întâlnire. Mai corect spus, se străduia să se primenească. Trupește și sufletește. Ținea un post lung, de 40 de zile, abținându-se să mănânce „de dulce”. Se spovedea în fața preotului și se împărtășea. În acest timp, căuta să își cumpere, să își comande sau să își coasă haine noi, cu care se îmbrăca în prima zi a Paștelui. Își curăța, își punea în bună rânduială și casa și ograda.

 

De la Joia cea Mare la Joimărița

Joia din Săptămâna Patimilor lui Iisus Hristos mai era numită și Joia Mare sau Joia Neagră. Până în această zi fetele nemăritate și femeile trebuiau să-și termine de tors lâna și cânepa. Țăranii credeau în existența unui personaj mitologic – Joimărița, care colinda satele de-a lungul și de-a latul, pedepsindu-le pe femeile care nu terminaseră de tors, dar și pe acelea care nu-și cususeră cămașă nouă pentru ziua Sfintelor Paști. Joimărița avea un întreg repertoriu de pedepse, mai blânde sau mai aspre: le certa, le batjocorea, le ardea lână sau cânepa rămasă netoarsă, le ardea degetele sau le bătea peste ele. Exista obiceiul ca din Joia Mare până la Ispas (Înălțarea Domnului) țăranii să nu lucreze (nu torceau, nu coseau, nu-și fierbeau cămășile) pentru a-și feri semănăturile proaspete de piatră, de secetă și pentru ca în anul agrar ce începuse nu cu multă vreme înainte să aibă roade din belșug. În schimb, gospodinele obișnuiau să facă borș în Joia Mare. În popor exista credința că acest borș nu se va strica tot anul.

Altă credință înrădăcinată în mentalul colectiv spunea că cine doarme în Joia Mare va fi lenevos până anul următor. Tot în Joia Mare se înroșesc ouăle care vor fi consumate în cele 3 zile ale Paștelui și în Săptămâna Luminată, dar despre ele vom vorbi pe larg puțin mai târziu.

Joia Mare este o zi însemnată în cultul funerar: este și o zi dedicată morților. Potrivit unei credințe străvechi, morții revin pe pământ, la casele lor, și stau aici – de obicei, la streașina casei – până la Sărbătoarea Moșilor (în sâmbăta dinaintea Rusaliilor) sau până în Duminica Mare, când femeile împart pomeni (colaci, ulcele cu apă) pentru ca sufletele celor adormiți să se întoarcă în tărâmul lor.

În vechime, în Joia Mare românii obișnuiau să aprindă, prin ogradă, focuri pentru ca sufletele care au călătorit până aici din lumea de dincolo să se poată încălzi la ele și să se bucure de lumină. În anumite zone etnografice femeile  tămâiau scaunele așezate împrejurul focurilor și turnau apă pe lângă ele, pentru sufletele însetate. Împărțeau colaci, ulcele cu apă sau vin pentru toți cei plecați în lumea de apoi, din neamul lor, cărau apă de la fântână, cu cobilițele, și stropeau iarba proaspăt răsărită, tot în amintirea celor morți, sau pentru ca anul să fie unul bogat în roade. Femeile din fiecare familie merg la cimitir, stropesc cu apă mormintele celor dragi, le aprind la căpătâi o lumânare, împart la mormânt colaci din făină de grâu. Bătrânele făceau o turtă din făină, crestată pe margini, „pâinea uitaților”, în amintirea acelor suflete de care nimeni nu-și mai amintește, în afara Bunului Dumnezeu. Se dau pomeni și vecinilor, fiindcă Joia Mare „se satură morții”: colaci „cu lumină”, năframe, costume de haine, ulcele cu apă și vin. De multe ori, înainte de a fi împărțiți, coliva și colacii sunt sfințite de preot la biserică. O credință străveche, românească, spune că din Joia Mare până la Rusalii cerul, raiul și iadul sunt deschise, de aceea sufletele celor adormiți colindă pe pământ și se pot întoarce acasă.

Un obicei aparte, încă viu în unele zone ale României, este strigarea peste sat. În seara Joii Mari sau în Sâmbăta Paștelui flăcăii și bărbații satului se urcă deasupra unei râpe sau pe două dealuri învecinate, împărțiți în cete, și încep să strige în gura mare care dintre fete sunt harnice și care sunt leneșe, cine s-a măritat și cine a rămas fată bătrână, ce consătean stă mai mult prin cârciumă decât acasă, ce vrăjitoare fură mana laptelui de la oile sau vacile ce pasc prin pășunile învecinate. „Strigarea peste sat” era și este un fel de tribunal al poporului, cu efecte benefice asupra comportamentului comunitar: cel puțin în cele 6 săptămâni din Postul Mare sătenii din zonele etnografice în care s-a păstrat acest obicei caută să-și înfrângă pornirile pătimașe, să se poarte cum se cade.

 

Ce e bine să faci de Vinerea Mare?

Vinerea Mare mai este cunoscută în tradiția poporului român și ca Vinerea Patimilor ( lui Iisus Hristos) sau Vinerea Seacă, fiindcă, țăranii, dar și mulți creștini din zilele noastre, obișnuiesc să țină întreaga zi post negru, fără pic de mâncare sau de apă. Scopul pentru care ajunează diferă de la om la om: unii postesc pentru a fi feriți de boli (în special de dureri de cap), alții pentru a se bucura de ani mulți, alții pentru a atrage protecția divină. Potrivit unei alte credințe ancestrale, cine ajunează în Vinerea Mare își va cunoaște clipa morții, cu 3 zile înainte ca ea să survină. Tot așa, se spune că pentru a fi tare, sănătos tot anul, când te-ai trezit în dimineața zilei de vineri, când te cobori din pat e bine să calci pe o bucată de fier.

Bineînțeles, ca în toate zilele cu semnificație spirituală, în Vinerea Mare ( când, potrivit tradiției, Hristos a fost răstignit pe Golgota) nu se lucrează: gospodinele nu fac borș (fiindcă Necuratul ar veni să se scalde în el), nu se coase (se zice că cine încalcă acest tabuu, orbește), nu se toarce, nu se țese, femeile nu albesc cămăși (dacă ar face-o, ar supăra-o pe Sfânta Vineri). În schimb, fac ouă roșii pentru masa ce va fi servită în prima zi a Paștelui. Bărbații se feresc să semene ceva în pământ acum fiindcă semănăturile s-ar usca. Abținerea de la munca obișnuită are ca finalitate, printre altele, credința că în acest mod vitele din gospodărie vor fi ocrotite și nu vor cădea pradă fiarelor sălbatice. Tot în acest scop, în dimineața zilei de vineri, din Săptămâna Mare, femeile înconjură de 3 ori casa și pomii fructiferi din grădină, afumându-i și tămâindu-i, convinse fiind în sinea lor că aceștia vor rodi, iar insectele, gângăniile nu le vor pricinui vreo pagubă.

În seara Vinetei Mari creștinii merg la biserică. După încheierea slujbei, se întorc la casele lor, fiecare cu o lumânare aprinsă, foarte grijulii ca lumânarea să nu se stingă pe drum. Apoi înconjoară casa de 3 ori, purtând în mâini lumina de la biserică și fac semnul crucii, cu flacăra, pe pereți, în cele 4 părți (puncte cardinale) ale locuinței, în popor existând credința că astfel casa respectivă va fi ferită de foc, de trăsnet, iar casnicii de boli.

 

Alimentele rituale: pasca, ouăle roșii/încondeiate, mielul

Când spui Paște, spui inevitabil pască, ouă încondeiate, miel. Toate sunt alimente rituale, simbolice, toate fac parte din identitatea culinară a sărbătorii.

Pasca este cea mai importantă coptură care se face de Sfintele Paști, din făină curată, cernută prin sită deasă. Ea are formă rotundă fiindcă credința străveche spune că scutecele Pruncului Iisus au fost rotunde și e în 4 colțuri („cornuri”) deoarece mormântul Fiului lui Dumnezeu a avut tot atâtea. E umplută cu ouă, brânză de vacă sau de oaie, stafide. Prin urmare, în Vinerea Mare femeile frământau și coceau pasca. La mijloc îi făceau o cruce din aluat și înainte de a o pune în cuptor însemnau în cruce cu lopata din lemn pereții lui, spunând o rugăciune: „Cruce-n casă/cruce-n piatră,/cruce în tuspatru/cornuri de casă/Dumnezeu cu noi la masă,/Maica Precista la fereastră”. Cojile de la ouăle folosite pentru pască erau aruncate de gospodine pe o apă curgătoare. Credeau că astfel le dau de știre blajinilor că pe pământ a sosit din nou sărbătoarea Paștelui.

Ouăle înroșite sau încondeiate sunt un alt aliment nelipsit de pe masa de Paști. În tradiția poporului român, acestea sunt de două feluri: merișoare, adică de culoare roșie, și împistrite (încondeiate, muncite, chinuite, scrise li se mai spune). Multe legende autohtone oferă o posibilă explicație pentru obiceiul de a vopsi ouă de Paști. În cea mai cunoscută dintre versiuni se spune că Maica Domnului, după un drum lung ajunge pe Golgota și, pentru a-i îmbuna pe soldații romani, le oferă un coș cu ouă. Acestea sunt lăsate la picioarele crucii și, după un timp, sângele lui Hristos le colorează în roșu. Potrivit altei legende, în ziua învierii Domnului toți copiii din lume s-au trezit în mânuțe cu un ou roșu. Desenele, simbolurile zugrăvite pe oul de Paști sunt de o varietate luxuriantă și de o creativitate de invidiat: crucea Paștelui, grebla, hârlețul, roata carului, brăduțul, floarea Paștelui, calea rătăcită, peștele, laba gâștei, coarnele cerbului, fluierul ciobanului, steaua, fierul plugului, pălăria, cercelul doamnei...

Un alt aliment pascal este mielul. El îl simbolizează pe Iisus Hristos care, spun textele citite la biserică, s-a adus pe sine ca jertfă, așa cum e dus un miel la tăiere. În trecut, țăranii care nu aveau miel făceau tot posibilul să aibă pe masa de Paști carne de porc sau de pasăre.

 

Blajinii de pe malul Apei Sâmbetei

Am vorbit de obiceiul de a arunca pe o apă curgătoare cojile de ouă rămase de la pască și de credința că ele le vor vesti blajinilor că pe pământ a sosit Paștele. Dar cine sunt acești „blajini”? Unele legende românești ne spun că blajinii se situează, într-o posibilă ierarhie a ființelor, între urieși și oamenii obișnuiți. Se zice că Dumnezeu i-a creat mai întâi pe urieși. El a observat însă că aceștia metecăiau, poticnindu-se ba de munți, ba de păduri. Atunci Demiurgul a creat un neam de oameni opuși urieșilor: i-a zămislit pe blajini sau rohmani, care erau atât de mici încât era nevoie ca 9 blajini să lucreze împreună la un cuptor. Acești pitici erau oameni de caracter: buni la suflet, drepți, blânzi. Fiind însă prea mici, ei începeau multe treburi, dar nu puteau să termine niciuna. De aceea, Dumnezeu ne-a creat pe noi, oamenii obișnuiți. Pe blajini sau rohmani, „ca să nu mai încurce lumea aici pe pământ” i-a mutat pe tărâmul celălalt. Pe acolo curge Apa Sâmbetei. Apa Sâmbetei, des întâlnită în basmele românești, izvorăște de la rădăcina Pomului Vieții (situat în Paradis; varianta creștină a lui axis mundi- axa lumii). După ce înconjoară de mai multe ori pământul, pătrunde fie în iad, unde se transformă în râu de foc, fie în tărâmul morților, ducând cu ea sufletele păcătoșilor.

Etnologii și etnografii văd în blajini (denumiți și rohmani, rocmani, rugmani) niște „reprezentări mitice ai oamenilor primordiali, sau ai moșilor și strămoșilor, celebrați primăvara, la Paștele Blajinilor, de obicei în ziua de luni după Duminica Tomii”. Blajinii mitici au devenit cunoscuți în popor datorită largii circulații pe care a avut-o în Evul Mediu românesc romanul popular „Alexandria”.

Personaje mitice, blajinii trăiesc într-o zonă liminală, de trecere: fie pe hotarul care desparte lumea de aici de cea de dincolo, fie sub pământ, fie pe malul Apei Sâmbetei, în locul în care aceasta se varsă în Sorbul Pământului. Blajinii sunt urmașii direcți ai lui Adam și ai Evei, au fost martori la facerea lumii și au primit sarcina să sprijine, să susțină Pământul. Priviți din exterior, blajinii sunt foarte mici de înălțime, au corpul acoperit cu păr și umblă goi (haina a apărut mai târziu, e rodul civilizației omului, în starea paradiziacă sau în starea de natură nu era nevoie de ea). Din punct de vedere psiho-moral sunt, cum spuneam, blânzi, buni la suflet, înțelepți, credincioși; se exersează în posturi lungi și alte privațiuni (de pildă, se întâlnesc cu femeile  doar o dată pe an, de Paștele Blajinilor, pentru a li se naște prunci). Deși sunt curați la suflet, sunt deopotrivă cam înguști la minte: nu știu să calculeze când pică sărbătorile. De aceea ei prăznuiesc Paștele cam cu 7, 8 zile după ce el este sărbătorit pe pământ. Ca să-i anunțe, gospodinele de la sat aruncau pe o apă curgătoare cojile de ou roșu, în Vinerea Mare sau în sâmbăta din Săptămâna Patimilor. Strămoșii noștri credeau că toate apele curg și se unesc în Apa Sâmbetei care, în cele din urmă, pătrunde în lumea subpământeană, ducând la blajini cojile de ouă de Paști. Odată ce le văd, blajinii încep să sărbătorească Paștele, în vreme ce noi aici serbăm „Paștele Blajinilor” numit și „Paștele Morților” ( cum spuneam, la 7 sau 8 zile după Înviere, în duminica Tomii sau în lunea de după ea). „În această zi credincioșii depun ofrande pe morminte, bocesc morții, împart pomeni, fac libațiuni, se întind mese festive în cimitir, lângă biserică, sau în câmp, la iarbă verde ( în Moldova, Bucovina, Dobrogea, Maramureș, Bistrița-Năsăud)” potrivit spuselor etnografului Ion Ghinoiu.

 

Masa pascală – prilej de comuniune umană

Cum spuneam la începutul articolului, țăranul român se primenea pentru noaptea Învierii. Înainte de a o porni spre biserică, își spăla chipul cu apă proaspătă - în care pusese câteva fire de busuioc, o monedă din argint și un ou roșu, ca să fie sănătos și bogat întregul an. Se îmbrăca în straie cusute de curând. Tot omul, fie el cât de sărac, căuta să se îmbrace acum cu haine noi. Exista chiar o vorbă: „Paștele falnice/cu cămașă nouă/cu găoci de ouă”. O pornea, în cele din urmă, spre biserică ducând în desagă pasca, cozonacul, ouăle roșii, cârnații, brânza, făina, usturoiul pentru a fi sfințite de preot. Spre dimineață, revenea acasă cu lumânarea aprinsă, pe care o stingea de grindă, în semnul crucii. Mânca mai întâi „paștele” -  o pâine specială sfințită de preot, apoi ciocnea ouă cu toți membrii familiei, înfruptându-se din bucatele gătite cu atâta grijă. Pentru români, masa pascală continuă să rămână un prilej al comuniunii, al reîntregirii familiei.

Fie ca lumina Învierii Domnului să vă încălzească inimile și viața!

Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

vineri, 19 noiembrie 2021

Mihai luptătorul


 A plecat fulgerător la Domnul fratele nostru întru Hristos, Mihai Făgădaru. O veste șocantă pentru toți prietenii și cunoscuții săi. Am sperat că Dumnezeu și sfinții Săi îl vor mai lăsa printre noi. Mai ales acum, în acest timp odios al prigoanei ascuțite, fără precedent, îndreptată împotriva creștinilor.


În pieptul lui Mihai nu a bătut inimă de om, ci inimă de leu. Se identifica spontan cu problemele semenilor săi. Aveai un necaz? Mihai era primul, din lista scurtă de prieteni, la care apelai cu nădejdea că nu te va lăsa baltă.

Prietenia cu Mihai Făgădaru era ca o făgăduință că, în ciuda aparențelor dezolante, în final, vei ajunge la lumină.


A fost un luptător. Pentru Biserică. Pentru libertate. Pentru familie. Pentru neamul românesc. Dincolo de afecțiunea obișnuită ne-a unit acest crez comun în valorile creștine. Și dragostea pentru Sfinții închisorilor.


Mihai nu a fost un om fericit, dacă prin fericire înțelegem realizarea dorințelor noastre, materializarea visurilor noastre. Încă de mic a cunoscut ce înseamnă a fi părăsit într.o lume străină, ostilă. A devenit un om, în adevăratul sens al cuvântului, prin mari sacrificii, totdeauna opunându.se mediilor ostile, dezumanizante prin care i.a fost dat să treacă. Visa să fie doctor total: medic, dar și preot. Sfântul Luca al Crimeei i.a fost, probabil, modelul peren. La fel, părintele Serafim Rose în dragostea sa pentru credința creștină, curată, lipsită de aluviuni.


Și.a iubit cu o dragoste nebună băieții. Cea mai mare bucurie a lui era să petreacă, fie și puțină vreme, împreună cu cei doi fii ai săi.


Încă de timpuriu a înțeles că inima omului este terenul pe care se luptă, pe viață și pe moarte, Dumnezeu și satana. Singura mea mângâiere este că Mihai a plecat din această vale a plângerii, cu scut, nu pe scut. A plecat ca un învingător: unit cu Domnul nostru Iisus Hristos.

Singura fericire, nepieritoare, a lui Mihai era aceea de a fi cu Hristos. (Ciprian Voicilă)

joi, 18 noiembrie 2021

Cum privim natura umană?


 Irving Babbitt: "La urma urmei, o operă ar trebui să fie ceva mai mult decât un triumf al tehnicii. Ar trebui să aibă un scop uman potrivit". ("Eseuri antiromantice", Ed. Contra.Mundum, București, 2021)


Iată o carte care te ajută să înțelegi ce înseamnă, cu adevărat, să fii scriitor și prin ce diferă adevărata literatură de literatura minoră, ba chiar periculoasă, mai ales pentru sufletele tinere, aflate în formare.


Pentru Babbitt, ființa umană se definește în primul rând prin capacitatea de a-și domina pasiunile, patimile. Prin caracter. 

Un fir roșu străbate, de la un capăt la altul marea literatură, de la Homer, Eschil, Sofocle, trecând prin Racine și Goethe și ajungând până la Dostoievski. În această tradiție, lupta se dă în interiorul omului, în inima lui: e vorba de conflictul străvechi dintre bine și rău. A fi om, cu adevărat, înseamnă să te opui impulsurilor rele, să lupți cu tine însuți și să alegi, de fiecare dată, să în-făptuiești binele. Conflictul fundamental nu este, deci, cu orânduirea socială nedreaptă, cu instituțiile corupte - așa cum ne.au învățat modernii, legitimând revolta permanentă. Modernii (gânditorii/scriitorii care au lansat în spațiul public ideile fondatoare pentru "mentalitatea modernă") fiind străbunicii progresiștilor de azi.


Iată o carte care îi va ajuta pe părinții creștini/ conservatori, să le stimuleze copiilor interesul pentru adevărata literatură și pentru cultivarea virtuților (creștine - credința, smerenia, curajul, dar și pentru cele specifice clasicismului - "rațiunea, măsura perfectă, limpezimea desăvârșită, sensibilitatea delicată pusă în echilibru de judecată").


O literatură care îi va preschimba nu doar în oameni culți, ci, mai ales, în ființe morale. În oameni de caracter. (Ciprian Voicilă)


Volumul poate fi achiziționat de aici: https://m.librariasophia.ro/carti-Eseuri-antiromantice-Babbitt-Irving-so-21519.html