Noi conferinţe ale maicii Ecaterina Fermo

Părintele Iulian de la Prodromu despre mireasma Sfinţilor Închisorilor

Pr Iulian (Prodromu) despre Sfintii Inchisorilor (1din2) from marcel popescu on Vimeo.

Părintele Iulian de la Prodromu despre mireasma Sfinţilor Închisorilor (2)

Pr. Iulian despre Sfintii Inchisorilor (2din2) from marcel popescu on Vimeo.

Trei mărturii despre minunile Sfântului Ilie Lăcătuşu

Florentina Iordache: Doresc să vă transmit o minune pe care am trăit-o la părintele Ilie Lăcătuşu acum mai bine de 8 ani.
Am mers cu un grup de creştini de la biserică, într-o duminică după-amiază la mormântul părintelui. Ştiam că în acea zi venea fiica părintelui şi deschidea cavoul. După ce am stat la rând vreo 20 de minute, am intrat şi m-am apropiat de sicriul părintelui. M-am uitat la faţa lui şi avea ochii deschişi. Uimită, am observat că părintele mă urmărea cu privirea. Fiica părintelui mi-a spus "ia uite, te priveşte!". M-am apropiat şi i-am sărutat mâna şi am pus mâna mea pe cea a părintelui. Altă uimire - părintele avea mâna mai caldă ca a mea.. Am ieşit emoţionată şi i-am spus unei prietene care aştepta şi ea să intre: "K., părintele mişcă ochii!", ea mi-a răspuns "ei, poate la tine...". Când a intrat, ea s-a uitat special la ochii părintelui şi a văzut că avea ochii închişi, după ce i-a sărutat mâna s-a uitat iar şi acum părintele avea ochii larg deschişi.
Am mers la multe moaşte de sfinţi, dar aşa ceva eu nu am mai întâlnit! Dar nu e de mirare căci sfinţii sunt vii, mai vii ca noi!!

Daniel Ilie: Suna vag cele ce va voi povesti, insa eu o consider o minune a parintelui.
Data intamplarii nu o mai stiu exact.
Prin anul 2002-2003 auzisem de la cineva ca s-au descoperit niste moaste in Cimitirul Giulesti. Am fost si eu odata, mai mult din curiozitate.
Apoi am mai mers deoarece vedeam ca trupul parintelui era uscat, se slujisera de catre un arhiereu cele 40 Liurghii de dezlegare, insa trupul nu putrezea, ba din contra, ramaneau uscate, galben-maronii, raspandeau buna mireasma si unii oameni spuneau ca s-au vindecat minunat.
Intr-una din zile, o duminica, am prins deschis la capela, fiica parintelui Ilie Lacatusu, doamna Sabina, fiind de fatza. Era o zi senina de vara, caniculara chiar. Dintr-o data, doamna Sabina ne anunta ca sa ne pregatim sa plecam deoarece parintele Ilie Lacatusu a anuntat-o ca va veni o ploaie torentiala rece cam intr-o jumatate de ora. Ne-am uitat pe cer, niciun nor. Ne idoiam de cele auzite, insa, ne-am pregatit sa plecam pentru ca doamna Sabina inchidea capela oricum si pleca. Am plecat impreuna. Am prins un tramvai pana la podul Grant. Nu am apucat sa cobor din tramvai bine ca a si inceput o ploaie torentiala rece, si abia m-am putut adaposti sub pod. A plouat torential cam 20-30 minute, timp in care apa incepuse sa curga in suvoaie pe strada si m-am udat la picioare si am zis ca ar trebui sa alerg in statia tramvaiului 41 pentru ca oricum ma udase ploaia. Am alergat pana la 41, rugandu-l pe parintele Ilie Lacatusu sa ma fereasca de ploaia aceea rece; aveam doar un tricou pe mine si se putea lasa cu o raceala la plamani.
In sfarsit, am ajuns acasa si in timp ce urcam scarile vedeam cu surprindere ca hainele si incaltamintea imi erau uscate, desi intrasem cu picioarele in apa pana aproape de genunchi, sub podul Grant.
Poate suna cam ciudat, dar eu o consider o minune. Daca considerati ca poate fi scrisa intr-un fel, nu pare ciudata, si va este de folos, eu v-o trimit cu drag. Doamne, ajuta!

Mihai Adrian: Doamne, ajută!
Am citit apelul dumneavoastră şi vreau să vă relatez o minune săvârşită de Sfântul Ilie Lăcătuşu.
În anul 2008, mai exact în luna septembrie, am mers cu soţia pentru a face un set de analize(ea este bolnavă de hepatită cronică, cu virus B şi D). Rezultatele au fost devastatoare: GPT avea valoare 540, iar limitele normale se situează între 20 şi 70. Menţionez că analizele le-am făcut în trei locuri şi toate arătau aceeaşi valoare. Deci am exclus posibilitatea unei greşeli. Acest GPT arăta starea ficatului. După câteva zile am mers în Bucureşti să vizităm naşii. Atunci ne-am hotărât să mergem la Sfântul Ilie Lăcătuşu. Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns şi a fost o mare binecuvântare. La o zi distanţă de pelerinajul la moaştele Sfântului Ilie Lăcătuşu, soţia mea şi-a repetat analizele. Am rămas muţi de uimire. GPT-ul avea acum valoarea de 110, iar după câteva zile a ajuns în limite normale. Am uitat să menţionez că soţia mea se simţea foarte rău înainte de a ajunge la Sfântul Ilie Lăcătuşu. De a doua zi se simţea foarte bine. Noi credem că aceasta a fost o minune a Sfântului Ilie Lăcătuşu. Dumnezeu a lucrat minunat prin sfântul Său.

Dacă aţi trăit o minune mijlocită de Părintele Ilie Lăcătuşu, contactaţi-mă, vă rog

Dacă aţi trăit o minune mijlocită de Părintele Ilie Lăcătuşu sau cunoaşteţi vreo persoană dispusă să îmi trimită mărturia unei astfel de minuni, vă rog să mă contactaţi.

E-mail-uri: ciprianvoicila@yahoo.com
ciprianvoicila@gmail.com

Telefon: 0723.021886

Noi mărturii din cartea "Sfântul Nectarie - Minuni în România"

„Minunat este Dumnezeu
întru sfinţii Lui”
Sfinţii sunt prietenii lui Dumnezeu şi mijlocitorii mântuirii noastre înaintea Preasfintei Treimi. Orice rugăciune a noastră şi orice lacrimă ieşită dintr-un suflet deznădăjduit sunt ascultate de Dumnezeu şi de sfinţii Lui. De multe ori nu primim răspunsul rugăciunilor noastre imediat, dar dacă stăruim şi avem credinţă, Dumnezeu ne împlineşte cererile cu iubire de oameni, dacă ne sunt de folos şi spre mântuirea sufletului nostru.
Am cunoscut puterea rugăciunilor Sfântului Nectarie. Am văzut vindecări miraculoase prin ajutorul sfântului; am văzut tămăduiri sufleteşti ale oamenilor deznădăjduiţi, care au cerut ajutorul lui, dar totodată eu însumi am fost subiectul unei asemenea minuni.
Aveam de mai multă vreme o problemă dermatologică la piciorul stâng care, cu timpul, se acutiza şi se întindea pe întreg piciorul. Am încercat diferite medicamente, dar fără niciun rezultat pozitiv. În timp, durerea creştea şi se formase o crustă dureroasă pe talpa piciorului, încât aproape nu mai puteam merge. Într-o zi, mergând la Sfânta Liturghie în biserica mănăstirii, am luat o sticluţă cu mine şi după terminarea slujbei am umplut-o cu ulei din candela care străjuieşte moaştele Sfântului. Am mers la chilie si m-am uns pe locul dureros, după care am făcut Acatistul Sfântului Nectarie, pe care l-am rugat să mă ajute.
A doua zi, când m-am trezit şi am călcat pe pământ, mi-am dat seama că durerea dispăruse şi am cercetat locul care acum era curat, fără urmă de rană sau vreun semn că fusese o problemă de ordin medical.
Atunci am conştientizat că Sfântul Nectarie, marele făcător de minuni, făcuse şi cu mine o minune. Impresionat, şi în acelaşi timp recunoscător, am mers în biserică, mulţumindu-i sfântului pentru ajutorul acordat şi rugându-l să mă ocrotească în continuare.

(Protosinghel Ipolit Lazăr, Mănăstirea Radu Vodă)


Sfântul Nectarie ne-a salvat,
pe mine şi pe copilul meu!
Mă numesc Mija Constantin şi sunt preot în comuna Crucea, judeţul Constanţa. Ceea ce urmează să citiţi este povestea naşterii fiului nostru Nectarie-Emanuel care are acum 8 luni. Am promis Sfântului Nectarie că vom spune această poveste tuturor celor care sunt deznădăjduiţi şi care nu mai au puterea să creadă în ajutorul lui Dumnezeu şi al sfinţilor. Soţia mea, presbitera Mihaela, este cea care a scris povestea.
„Trebuia să-mi vină sorocul să nasc în perioada 3-6 iunie 2008, dar am hotărât împreună cu doamna doctor Belcin Anca de la Spitalul Municipal Medgidia, judeţul Constanţa, să nasc (să-mi facă operaţia de cezariană - a treia) pe 22 mai. Cu toate acestea, băieţelul meu s-a hotărât să vină pe lume mai devreme cu 9 zile.
În seara zilei de 11 mai, după o duminică liniştită, deodată a început să-mi crească tensiunea (cu toate că nu am avut niciodată probleme cu tensiunea). Eram în săptămâna a 37-a de sarcină. Norocul meu a fost că în casă aveam un tensiometru, iar când soţul meu mi-a luat tensiunea, o aveam 15 cu 10, şi aşa am hotărât să mergem la spital. Ajunşi acolo la 4.30 dimineaţa, tensiunea mea era 16.
Mi-au fost administrate medicamente, pentru a-mi scădea tensiunea (tensiunea când îmi scădea la 13 cu 8, când îmi creştea la 17-18), însă medicul văzând că organismul meu nu răspunde medicamentelor respective, a hotărât ca marţi, 13 mai - tensiunea era 20, să-mi facă operaţia de cezariană. Totul a fost o minune. Sfântul Nectarie ne-a salvat, pe mine şi pe copilul meu! Toată sarcina eu şi soţul meu am citit acatistul Sfântului Nectarie şi ne-am rugat la Maica Domnului.
De ce Sfântul Nectarie a făcut o minune? Pentru că primii doi copii mi-au murit la naştere fără să aibă nimic. Primul a avut 4 kg, iar al doilea 3,5 kg. Amândoi erau băieţi, iar doctorul mi-a spus că îl depăşeşte situaţia. Este cel mai bun doctor din Constanţa. Cel puţin la al doilea m-a trimis acasă cu tensiunea 15, să stau liniştită că a doua zi nasc. A doua zi mi-a murit copilul. Cel mai tare m-a durut că nu au fost botezaţi. Dar Dumnezeu m-a întărit şi am încercat şi a treia oară, şi am reuşit. Am reuşit să nasc un băieţel de 3,3 kg. O minune de băieţel, pe care îl cheamă Nectarie, ca pe sfântul lui ocrotitor. Sfântul Nectarie m-a ajutat pentru că era să mor, deoarece prin uterul meu se vedea părul bebeluşului. Vă scriu toate acestea, pentru că aşa i-am promis sfântului, ca toate mamele care suferă că nu au copii să nu deznădăjduiască.
Să se roage la Sfântul Nectarie şi sigur le va ajuta.”

(Părintele Constantin şi Presbitera Mihaela Mija - judeţul Constanţa)


„El e protectorul tău...”

Doamne, ajută! Auzisem de Sfântul Nectarie de la o prietenă de-a mea, învăţătoare, dar fără să fiu curioasă să citesc viaţa si minunile sale. Nu mă gândeam că într-o zi voi putea eu însămi să-l mărturisesc.
Aş vrea să menţionez două întâmplări premergătoare minunii săvârşite de Dumnezeu şi sfinţii lui. Anul acesta soţul meu avea de făcut o inspecţie de grad şi, în zona respectivă, era localizată Mănăstirea Berinţa. Am insistat să ne ducă şi, împreună cu fetele mele – Elisa şi Anastasia – şi o doamnă de la bisericuţa la care mergem, am urcat dealul spre mănăstire. Era frig, zăpadă, aşa că ne-am dus în biserică. Văzându-ne, o maică a insistat să mergem la casa monahală, gândindu-se probabil la fete. Noi am rămas şi am citit acatiste, am cântat cântări bisericeşti, iar apoi am răspuns invitaţiei. La un moment dat, Elisa a venit la mine cu o icoană. Mirată, am întrebat-o de unde o are. Mi-a zis, arătând spre un bărbat, că i-a dăruit-o. Era un frate ce ajuta pe la sfânta mănăstire. Discuţia a decurs astfel, din ce-şi mai aminteşte fata:
– Când te-ai născut?
– Pe 9 noiembrie.
– De Sfântul Nectarie. El e protectorul tău, să-ţi aduc o icoană să-l vezi. Ţi-o dăruiesc.
Fetiţa a venit la mine încântată. M-am bucurat şi eu şi m-am simţit ruşinată că n-am fost curioasă să aflu ce sfinţi s-au născut pe 9 noiembrie. Aş face o paranteză. La naşterea fetiţei, care a fost foarte grea, doctorul m-a abandonat spunându-mi că mor alături de pruncul ce-l voi naşte. În acel moment m-am rugat şi Maicii Domnului, gândindu-mă că mor. Doctorul a plecat, am rămas cu moaşele şi, dintr-odată, am văzut o femeie cu un acoperământ mov-albastru care era deasupra mea, învăluindu-mă. După un timp, parcă m-am trezit auzind: Este fetiţă. Atunci am realizat că a fost o minune. L-am întrebat pe doctor ce s-a întâmplat cu mine, mi-am pierdut cunoştinţa... Am văzut că nu reacţionează şi mi-am zis că este o minune. M-a ajutat Maica Domnului, văzând în ce situaţie eram.
Am mai povestit şi altora minunea, dar cred că... ei considerau că fabulez. Revenind, sigur Maica Domnului a vrut ca Elisa să-şi cunoască şi sfântul protector, pe Sfântul Nectarie, la Mănăstirea Berinţa. A doua întâmplare a făcut să ajungem chiar la moaştele sale. Auzisem de la un monah că merge la Mănăstirea Ruoaia, Lăpuşu Românesc, şi mă gândeam că eu n-am fost pe acolo. Aşa că i-am spus soţului că aş vrea să facem un pelerinaj. Într-o duminică, soţul şi-a manifestat disponibilitatea de a mă duce la această mănăstire, dar era cam ora nouă şi am zis că după Liturghie, căci e de mers cam două ore din Baia Mare şi nu e bine să circulăm în timpul Sfintei Liturghii. După terminarea slujbei la biserică am spus şi credincioasei care m-a însoţit la Mănăstirea Berinţa şi, după puţină vreme, am plecat. Pe drum, soţul meu a zărit maşina episcopului şi s-a gândit că vine de la Mănăstirea Rohia. Ajunşi pe drumul spre mănăstire, doamna a simţit ceva deosebit. Eu i-am zis că normal... e o mănăstire. Doamna îmi mărturisea că totuşi e ceva mai mult, e o sărbătoare. După ce am ajuns, am vorbit cu o maică, care ne-a spus că a fost acolo Preasfinţitul, fiind hramul mănăstirii. Am mers la închinat şi... la moaştele Sfântului Nectarie. Eram bucuroasă că fetiţa mea poate să se închine la protectorul ei.
Ei, şi acum vine minunea cea mai mare, vindecarea mea. Prin luna iunie-iulie (nu mai ştiu exact, fiindcă nu credeam că o să am ocazia să mărturisesc acest lucru), am simţit o sensibilitate sub braţ. La o palpare mai atentă am simţit chiar o durere, părerea mea era că e un nodul, fapt confirmat ulterior de medicul de familie. Acesta mi-a făcut un bilet de trimitere către un medic, fără însă să-mi spună specializarea acestuia. Aveam să aflu, după o zi, spre disperarea mea, vorbind cu o doamnă bolnavă de cancer, că doctorul la care mă trimisese era oncolog. Am mers la bisericuţa Sfântul Iosif Mărturisitorul, la Taina Sfântului Maslu şi pe drumul spre casă mi-am spus: Dumnezeu m-a creat, El poate să mă vindece. M-am hotărât să merg la mănăstiri înainte şi în special la moaştele Sfântului Nectarie, la Mănăstirea Ruoaia, şi apoi pe la medici.
Ziua următoare, într-o sâmbătă am plecat împreună cu familia mea. M-am închinat, am zis rugăciuni cu cuvintele mele simple, atât la moaştele sfântului cât şi la ceilalţi sfinţi ale căror moaşte se mai aflau aici. Apoi am plecat spre Mănăstirea Rohiiţa, unde am participat la miezonoptică şi la rugăciuni de dezlegare. Un părinte mi-a dat o sticluţă cu ulei de la mai multe sfinte masluri, cu care să mă ung în zona nodulului. Am dormit acolo, palpându-mă tot timpul, tristă mai ales că pe Anastasia o mai alăptam şi mă gândeam ce ar însemna pentru ea să nu mai aibă mamă. Cancerul era deasupra mea... nu puteam scăpa de acest gând. A doua zi, în timpul Liturghiei, cum invocam eu ajutorul Sfintei Treimi la icoana căreia m-am dus la începutul Liturghiei, împinsă parcă de cineva de la spate, am simţit o tăietură puternică, dezechilibrându-mă puţin. Mă temusem să nu fie de la inimă, din cauza supărării. După câteva secunde iarăşi mă atinsesem de acel loc şi... nodulul dispăruse. A fost o operaţie pe viu. Îmi venea să strig în gura mare. La predică, Părintele făcea pomenire de vindecarea slugii sutaşului şi mă gândisem, ce coincidenţă... Dumnezeu a făcut o mare minune cu mine.
Nu aş vrea să neglijez şi ajutorul celorlalţi sfinţi, al căror aport a fost semnificativ şi ale căror icoane le am în colţişorul de rugăciune; de asemenea, ajutorul monahilor adormiţi sau în viaţă, al căror nume l-am invocat. De atunci, aceşti sfinţi, monahi, sunt prietenii mei de nădejde. În semn de mulţumire am mers din nou la vreo două săptămâni pe acelaşi itinerar. În pelerinajul făcut acum, la început de august, prin Moldova am simţit, de asemenea, ajutorul sfinţilor în întâmplări deosebite, ceea ce m-a făcut să nu mă îndoiesc de grabnica apropiere de sufletul nostru. Nu m-am mai dus la medici, am fost scutită de investigaţii costisitoare, de stresul aferent şi de deznădejde. Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale!

(Florina Bretan, Baia Mare)

„Sfântul mi s-a prezentat discret,
ca o invitaţie,
în momentul cel mai crunt al vieţii mele”
A vorbi despre Sfântul Nectarie este mai mult decât un privilegiu, este o binecuvântare. Poate cineva să spună bucuria gândului şi liniştea sufletului la purtarea sa de grijă, la buna sa povaţă şi la izvorul de tămăduiri pe care îl revarsă asupra sufletelor noastre?
El m-a scăpat de la moarte, atunci când eu nici măcar nu auzisem de el şi uitasem total de Biserica lui Hristos. Trăiam în adâncul păcatului, cunoscând, timp de zece ani, toate păcatele grele ale desfrânării şi preadesfrânării şi acceptând nebunia de a sta necununată cu un bărbat de altă naţionalitate şi religie.
Sfântul mi s-a prezentat discret, ca o invitaţie, în momentul cel mai crunt al vieţii mele, la puţin timp după ce aflasem verdictul doctorilor: că am în mine un virus provocator de cancer, iar genotipul său este unul dintre cele mai agresive (hpv 18), neexistând niciun tratament pentru a-l înlătura. Eram deja într-o fază precanceroasă, celulele fiind displazice. Virusul ăsta începuse deja să lucreze şi infecţia era într-o stare foarte gravă, fiind foarte posibil să degenereze în cancer. Atunci am cunoscut-o pe Oana, un medic român stabilit de foarte mulţi ani în Chicago. Venise să-şi viziteze nişte rude în România, şi, printr-o cunoştinţă comună, am întâlnit-o. M-a îndemnat să mă duc la Radu-Vodă, la moaştele Sfântului Nectarie, însă eu nu ştiam cine e şi nici că exista o asemenea mănăstire aşa aproape de mine.
Aşa a început drumul regăsirii mele, al speranţei şi al vieţii. Am păşit cu teamă în biserică şi m-am rugat la el cu nepricepere, dar din toată inima. Nu i-am cerut să mă vindece neapărat, ci să mă ajute cum crede el de cuviinţă. Am citit cu mare interes aproape toate cărţile despre viaţa şi minunile sale şi am rămas profund impresionată. ESTE, ÎNTR-ADEVĂR, UN MARE IUBITOR DE OAMENI ŞI UN GRABNIC AJUTĂTOR! Mă gândeam cum s-a milostivit el de mine să mă ajute fără ca eu să i-o cer, dându-mi de veste prin femeia aceea. Cât de bun, blând şi milostiv este Domnul! După mai bine de zece ani de rătăcire, iată, mă primea ca pe fiul cel risipitor, cu toată dragostea Sa!
La scurt timp după diagnosticare, am primit cadou din SUA, de la aceeaşi femeie care mi-l vestise pe sfânt, tratamentul care nu se găsea în Romania şi care pentru mine era foarte costisitor; tot sfântul m-a ajutat şi am găsit un duhovnic bun, iar în vara lui 2006, la nicio jumătate de an, am plecat în Grecia, de dragul de a-i vedea patria din Eghina şi de a-i săruta moaştele, fără niciun însoţitor, doar cu o prietenă. Tot drumul am simţit paza sa, iubirea şi bucuria cu care m-a înconjurat. Să nu credeţi că a fost o minune imediată şi spectaculoasă, acestea sunt dăunătoare uneori sufletelor celor care le cer, deşi pentru mine rămâne la fel de spectaculoasă ca şi învierea lui Lazăr.
De când am aflat diagnosticul, experimentele doctoriţei, căci, aşa cum am spus nu există tratament, nu au încetat (inclusiv intervenţii chirurgicale) timp de trei ani. Traumatizante psihic, nu atât fizic, cât umilitoare. Sfântul Nectarie a fost cel care m-a ajutat să le îndur, căci el mi-a deschis ochii către Hristos, dar a lucrat, simplu şi firesc, prin oameni. Evident că viaţa mea nu a mai fost aceeaşi.
Iniţial, simţeam în mine revolta, căci omul pe care eu îl iubeam mai mult decât demnitatea şi decât viaţa mea şi despre care niciodată nu-mi pusesem problema că poate să-mi facă vreun rău, a fost cel care mi-a dat virusul, la modul concret (căci boala a fost însuşi păcatul). Ulterior, am înţeles că şi el e bolnav la fel ca mine şi că nu avea habar că are această boală, aşa că am încercat să-l conving, pe cât mi-a stat mie în puteri să caute să se trateze şi să-şi schimbe viaţa.
Am trăit cu spaima morţii şi simţeam că iadul e sub picioarele mele oriunde mă aflam, pe stradă sau acasă. Mi-am privat toate speranţele de viitor, iubirea firească faţă de un alt bărbat cu care aş fi putut întemeia o familie, iar asta trebuie să recunosc că a fost o luptă îngrozitoare pe care doar Domnul m-a ajutat s-o duc.
Absolvisem o facultate şi aveam o meserie care presupunea o siguranţă şi o linişte relativă până la adânci bătrâneţi. Nu-mi mai găseam însă nicio satisfacţie spirituală în ea, aşa că am dorit din tot sufletul să-mi schimb profesia. M-am rugat şi am plâns la Maica Domnului şi la Sfântul Nectarie şi am fost sigură că mă vor ajuta, dar trebuia să am răbdare şi să fiu perseverentă în rugăciune. De-abia după un an, dorinţa mea s-a împlinit, acum lucrez chiar într-o instituţie a Bisericii. Între timp, am devenit studentă la teologie, din dorinţa de a cunoaşte şi înţelege binecuvântarea acestei credinţe care este ORTODOXIA şi Adevărul revelat de Hristos, cel puţin din studiul învăţăturii date prin Tradiţie şi Scriptură. A o cunoaşte însă cu adevărat presupune cu mult mai mult, a trăi în comuniunea Bisericii şi a consolida o viaţă liturgică autentică.
Vestea care m-a surprins, aducându-mi o imensă bucurie şi putere de viaţă, a fost rezultatul analizelor la fix trei ani de la primul diagnostic: VIRUSUL ESTE NEDETECTABIL!!! Doctoriţa nu a ştiut ce explicaţii să-mi dea: mi-a spus că fie e într-o cantitate foarte mică, fie s-a neutralizat, fie a fost eliminat, însă eu ştiu cine m-a ajutat: MAICA DOMNULUI şi SFÂNTUL NECTARIE! Lor m-am rugat mereu şi în paralel cu aplicaţiile-şoc presupuse de tratament, m-am uns cu mir din candela sfântului, ceea ce fac şi în prezent.
După un an de la acest minunat rezultat, am mai avut o intervenţie chirurgicală, deoarece îmi rămăsese de dinainte un mic polip endocervical, care mi-a fost acum extirpat. Anul acesta, în 2010, când am fost la ultimele analize, mi s-a spus că rana e vindecată, că nu au mai crescut niciun fel de formaţiuni, ba chiar până şi cicatricele au dispărut, cu excepţia uneia mici...
Ceea ce vreau să vă mărturisesc din toată inima este speranţa în mila Domnului faţă de cei mai mari păcătoşi. Nu cereţi neapărat vindecări miraculoase, căci trebuie să ne vindecăm mai întâi sufletul, iar boala este o terapie în acest sens, prin care se arată dreptatea (adică iubirea) lui Dumnezeu. Nu vedeţi că de cele mai multe ori în boală, în suferinţă, în grele încercări, ne ridicăm ochii spre Hristos? Suntem ingraţi, dar atunci inima noastră devine sensibilă în a primi iubirea dumnezeiască pe lângă care am trecut nepăsători.
Vindecarea presupune să te confrunţi însă cu multe şi grele ispite, căci după ce ai stat atât departe de Domnul, dând putere vrăjmaşului, sufletul e plin de răni şi slăbit.
Deci, aşteptaţi-vă la cele mai grele încercări, dar fiţi perseverenţi în rugăciune şi nu vă îndoiţi în credinţă. De multe ori nu putem pătrunde sensul încercării şi ne întrebăm: „De ce, Doamne?” sau cârtim. Dar răspunsul îl vom afla mai târziu, fie în viaţa aceasta, fie în Împărăţia Sa. Important e să nu ne îndoim de cuvântul Domnului care zice: După credinţa voastră, fie vouă! (Matei 9: 29). Să înţelegem viaţa optimist şi să o acceptăm aşa cum vine, mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru fiecare clipă şi încercând să ne facem împreună-lucrători cu El în lume prin iertare şi milă.

(Elisa-Roxana I.)

Marţi, 9 noiembrie, lansăm la librăria Sophia cartea "Sfântul Nectarie - Minuni în România". Până atunci, citiţi câteva mărturii din volum.

Salvarea lui Nectarie
de către Sfântul Nectarie
Era o imagine de coşmar. Băieţelul meu de cinci ani, slăbuţ, firav, străveziu şi, în plus, şi cu sindrom Down nu mai respira. Nemernica de mine, mama lui, îi dădusem o măslină, ce e drept, destul de mare, cu convingerea că nu se va îneca cu sâmburele ei, bazându-mă, de altfel, pe faptul că ani de zile mâncase măsline şi nu se întâmplase nimic. Dar acum totul avea să ia proporţii de nebănuit. Putea să moară din cauza propriei sale mame? Simţeam că îmi pierd minţile. Nu-mi venea să cred. Devenea tot mai palid şi respira din ce în ce mai greu. Până în momentul când…
Dar să reiau firul evenimentelor…
Mă căsătorisem acum unsprezece ani, la o vârstă nu tocmai tânără şi nemaiavând răbdare cu viaţa mea, cu sufletul meu şi nici cu trupul meu, şi eu şi soţul ne rugam la Dumnezeu să ne dăruiască şi nouă un copilaş. Spre uimirea noastră, Dumnezeu avea să ne îndeplinească dorinţa mai repede decât ne aşteptam. La treizeci şi cinci de ani aveam să rămân gravidă şi această minune avea să se întâmple nu o dată, ci de cinci ori şi astfel aveam să nasc cinci copii în şase ani şi jumătate, situaţie care avea să uimească lumea medicală şi nu numai.
Nu născusem nici gemeni, nici tânără şi nici uşor, fiecare naştere, de altfel, situându-mă undeva, la graniţa dintre viaţă şi moarte.
Cele cinci minuni aveau să poarte şi câte un nume: Maria, Antonie, Nectarie, Macrina şi Iustina. Copii superbi, sănătoşi şi inocenţi. Ne simţeam copleşiţi de atâta fericire, fericire care avea să fie umbrită de naşterea lui Nectarie. Ni s-a spus la naştere că avea un orificiu în inimă, de şase milimetri (D.S.A.) şi sindrom Down.
Începusem şi eu şi soţul meu să intrăm pe un tărâm al suferinţei, nebănuit până atunci, suferinţă pe care privind-o acum, oarecum cu detaşare, ni se părea copleşitoare.
Cert este că şi eu şi soţul meu sufeream şi plângeam ca nişte proşti, fără să ne dăm seama atunci ce bucurie avea să ne aducă acest copilaş, ce experienţă a iubirii lui Dumnezeu avea să ne ofere şi, mai ales, ce lecţie de viaţă avea să ne dea.
Atunci aveam să-l cunoaştem cu toţii pe sfântul care avea să ne influenţeze toată viaţa. Este vorba de Sfântul Nectarie, pe care avea să-l aducă în viaţa noastră naşa lui Nectarie, Elena, o ucenică a Părintelui X de la Biserica Rusă. O fată tânără, frumoasă, cu trei copilaşi superbi şi mai ales cu o mare tărie duhovnicească în viaţa de zi cu zi. Ni l-a dat în dar pe Sfântul Nectarie.
După botez, Nectarie nu avea să adoarmă decât dacă îi cântam: „Bucură-te, Părinte Nectarie, mare făcătorule de minuni!”. Iar când îi rosteam numele sfântului, băieţelul meu zâmbea cu toată faţa; se lumina deodată. La patru luni a făcut o pneumonie atât de gravă încât doctorii nu-i mai dădeau şanse de scăpare şi eu şi soţul meu invocam tot timpul faptul că eram obosiţi, că nu aveam timp suficient să-i citim Acatistul. Dar, în schimb, zilnic ziceam de câteva zeci de ori: „Bucură-te, Părinte Nectarie, şi ai milă de băieţelul meu”.
Minunea n-a întârziat să apară. Gaura din inimă s-a închis şi Nectarie a fost salvat de către Sfânt. Naşa lui, Elena, se ruga tot timpul, cei doi copilaşi, Maria şi Antonie, Părintele duhovnic Arsenie – cu ale cărui rugăciuni practic am fost toţi salvaţi şi, nu în ultimul rând, însuşi Nectarie, care zâmbea tot când îi rosteam numele sfântului.
O altă minune a sfântului e că am născut două fetiţe superbe după Nectarie, ceea ce era puţin probabil după spusele doctorilor. După cinci ani eram o familie fericită fiindcă acum aveam deja patru copii la rugăciune şi Sfântul Nectarie era chemat tot mai des şi tot cu mai multă dragoste. Ce vreau să menţionez e faptul că legătura noastră cu Sfântul Nectarie s-a consolidat în timp şi că noi nu i-am dăruit nimic. Sfântul ne-a dat ceva de nepreţuit: dragostea lui.
Acum un an de zile, în timp ce o alăptam pe cea mică, Iustina, au început sporadic, nişte dureri în sân. După investigaţii îndelungi, diagnosticul a picat brusc, copleşitor: cancer de sân, stadiul III B. Au urmat nouă luni de citostatice, extirparea sânului, radioterapie. Nici să mă rog nu mai puteam. Dar toţi cei cinci copilaşi îl strigau cu disperare pe Sfântul Nectarie. În fiecare seară băieţelul cu sindrom Down, neputând să vorbească bine, îl striga: „Neta, Neta ajută!”
Şanse prea mari de viaţă nu prea mi s-au dat. Dar la un an şi jumătate de la operaţie faptul că trăiesc o consider o mare minune în viaţa mea şi n-am să încetez niciodată să mulţumesc Mântuitorului, Măicuţei Domnului şi, nu în ultimul rând, Sfântului Nectarie, care de atâtea ori s-a milostivit de toţi cei cinci copilaşi ai mei şi a mai lăsat-o pe mămica lângă ei.
Dar să revin la episodul cu măslina. Acum două luni eram cu toţi copiii într-un supermarket din Târgovişte. O vânzătoare de la brânzeturi ne-a dăruit nişte măsline pe care să le guste copilaşii mei. Toţi am luat câte una şi atunci s-a produs inevitabilul. Lui Nectarie i-a rămas sâmburele undeva în gât sau pe trahee şi s-a învineţit dintr-odată. Nu mai respira şi începuse să facă ochii mari la mine, arătându-mi cu mânuţa în zona gâtului.
În acel moment am ieşit cu toţi copiii afară din magazin, alergând toţi spre maşină, lăsându-mi în magazin coşul cu alimente, inclusiv geanta cu bani. Nu mai îmi păsa de nimic. Soţul meu a trecut la toate semafoarele pe roşu, disperat fiind, iar când am ajuns la spitalul din Târgovişte, practic medicii de gardă se uitau neputincioşi la el, neputând să facă nimic. Eu, copleşită fiind de un mare şi real sentiment de vinovăţie, m-am aşezat jos lângă maşină, în genunchi, şi nu puteam decât să plâng în hohote şi să îmi cer iertare de la băieţelul meu. Soţul era cu el în camera de gardă, iar eu cu cei patru copii eram afară la maşină. Încercam să mă rog, dar nu reuşeam decât să fiu foarte agitată şi să plâng în hohote.
Atunci fetiţa mea, Maria, de şapte ani şi jumătate şi-a luat frăţiorii de mână şi au îngenuncheat cu toţii în faţa uşii spitalului şi într-un glas au început să ţipe practic la Sfântul Nectarie: „Sfinte, Sfinte Nectarie, dă-ne înapoi frăţiorul, te rugăm din suflet!” Plângeau în hohote, dar se şi rugau cu toată puterea sufleţelului lor. Eu doar îi ascultam prinsă fiind într-o neputinţă totală, singurul lucru de care îmi aduc aminte e că se strânseseră multe asistente în jur şi se uitau nedumerite cum patru copilaşi stau în genunchi în faţa spitalului.
După examinarea medicului de gardă şi a medicului ORL-ist sâmburele din trahee dispăruse ca prin minune (între timp, copilaşul putea să moară de o sută de ori). Medicii se tot întrebau unde e sâmburele şi, la insistenţa soţului, copilului i s-a făcut o radiografie, unde nu s-a depistat niciun corp străin. Sfântul Nectarie topise sâmburele cu iubirea lui.
După umila mea părere, a fost cea mai mare minune pe care Sfântul Nectarie a făcut-o cu noi, cu copilaşul meu şi, implicit, cu noi toţi. Niciodată nu-i voi mulţumi îndeajuns. Ni l-a salvat pe Nectarie la patru luni şi acum, la cinci ani, am născut doi copii sănătoşi, după ce l-am născut pe Nectarie, am trăit încă un an şi jumătate după ce m-au operat de cancer la sân. Nu ştiu dacă voi mai apuca încă un an de viaţă lângă copilaşii mei, dar indiferent dacă trăiesc sau mor, dacă mai apuc un an de viaţă sau nu, cert este că Îi mulţumesc din suflet lui Dumnezeu că a rânduit în aşa fel încât să am această posibilitate să îi mulţumesc din suflet Sfântului Nectarie pentru toate minunile pe care ni le-a dăruit.
Anul trecut i-am cerut să îmi mai dea un an de viaţă, să fiu lângă cei mici pentru a-i îngriji şi iubi aşa cum numai o mamă o poate face. Acum a trecut un an şi practic îmi e ruşine să mai cer încă unul. Dar sper din suflet ca Sfântul Nectarie să îmi înţeleagă neputinţa şi laşitatea şi să se mai milostivească încă o dată, pentru copilaşii mei.
Te iubim Sfinte Nectarie, iar cuvintele noastre nu exprimă îndeajuns preţuirea şi recunoştinţa noastră. Ai milă în continuare de noi!

(Mioara Grigore, comuna Tărtăşeşti)




„Şi de cancer poţi muri sau nu,
totul depinde de tine…”

Mă numesc Elena Vascan, am vârsta de 51de ani. Scriu aceste rânduri pentru a-I mulţumi bunului Dumnezeu că exist şi câtorva persoane care au fost alături de mine atunci când am trecut prin cea mai grea perioadă din viaţa mea.
Aceşti oameni, cărora le mulţumesc tot restul vieţii mele, sunt:
- cei din familia mea,
- câteva rude care m-au susţinut material şi moral,
- prof. dr. Irinel Popescu, Dr. Teoharie Marinescu,
- ieromonahul Sava de la mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti.
Pe scurt, pot spune că, în vara anului 2006, am fost nevoită să mă internez datorită faptului că pierdeam în greutate, astfel, a trebuit să caut cauza.
După câteva investigaţii am fost sfătuită să fiu operată la stomac, lucru care s-a şi întâmplat pe 6 septembrie 2006. Operaţia a fost făcută la Bucureşti, la spitalul Fundeni. După operaţie, familia a fost anunţată de către profesor că am neoplasm (cancer) gradul 3, fază destul de avansată a bolii, fără ca eu să ştiu, aflând apoi pe parcursul tratamentului.
Pot spune că eu, până atunci, nu am rostit cuvântul cancer. Am refuzat să cred că am aşa ceva. Tot timpul mi-am zis: „Dintr-o simplă răceală poţi muri sau nu, aşa şi de cancer poţi muri sau nu, totul depinde de tine”. Am convingerea că trebuie să ai, mai ales în astfel de momente, o gândire optimistă, să ai răbdare. În sine, răbdarea este o virtute pentru că ea are ca rod nădejdea în Dumnezeu.
Acum e momentul să spun că am primit o educaţie spirituală de la fiica mea, Nicoleta. La îndemnul ei am ajuns la părintele S., căruia îi mulţumesc tot timpul.
Pot spune că am ascultat în totalitate îndrumările medicului. Am făcut chimioterapie (citostatice), radioterapie – tratament foarte greu de suportat, dar tot timpul mi-am zis: „Trebuie să fie bine”.
Aproape de fiecare dată când începeam tratamentul, timp de 10 luni, treceam pe la părintele S. pentru spovedanie. Foarte uimită eram când primeam telefon de la părintele S. Mă întreba ce fac şi dacă mă ţin de rugăciune, căci dumnealui se roagă în continuare pentru mine. Ce spuneţi?! Mai rar aşa preot, să se intereseze de sănătatea oamenilor, lucru pe care medicii îl fac foarte rar, cu mici excepţii.
La 6 luni după operaţie, supărare mare!!! La examenul tomografic au apărut la stomac câţiva ganglioni. Am venit plângând la părintele S. Şi ce credeţi că mi-a zis??? „Aşa cum au apărut ganglionii, pot să şi dispară”, lucru care s-a şi întâmplat.
În luna mai 2007, la îndemnul fiicei mele, Nicoleta, am mers în Grecia, pe insula Eghina. Acolo se află moaştele Sfântului Nectarie. Pot spune că a fost destul de greu să ajungem acolo (atât fizic, cât şi material), dar am reuşit. Când am ajuns, surpriză mare!!! „Raiul pe pământ”. Vă doresc să ajungeţi acolo. Aşa cum poate bine ştiţi, Sfântul Nectarie Taumaturgul este unul dintre cei mai iubiţi şi mai căutaţi sfinţi de către toţi credincioşii. Foarte mulţi oameni care au venit de-a lungul vremii să se închine la sfintele moaşte aflate la Mănăstirea Sfânta Treime din insula Eghina au plecat vindecaţi sufleteşte şi trupeşte. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu mine.
Ajungând în ţară, la Bucureşti, am mers direct la clinică pentru a-mi continua tratamentul. Surpriză însă, doctorul care mă supraveghea din punct de vedere medical a spus să oprim tratamentul deoarece sunt „clinic sănătoasă”.
Aşadar, Îi mulţumesc încă o dată bunului Dumnezeu că exist, îi mulţumesc fiicei mele Nicoleta că m-a îndrumat să merg la mănăstirea Radu Vodă, unde, datorită părintelui S. am învăţat că trebuie să accept situaţia aşa cum este, căci prin rugăciune totul poate reveni la normal, lucru care s-a întâmplat şi în cazul meu.

(Elena Vascan)

Sfântul Nectarie îl vindecă
pe monahul Mihail de mai multe boli

Mă numesc Mihail şi sunt monah, vieţuitor în Mănăstirea Sfântul Filip din localitatea Adamclisi, judeţul Constanţa, şi sunt în vârstă de douăzeci şi patru de ani. Cu smerenie şi cu drag am să vă scriu câteva rânduri despre minunea care s-a petrecut cu mine la Sfântul Nectarie, la Mănăstirea Radu Vodă, din Bucureşti.
M-am îmbolnăvit de o boală cam grea. De fapt, de mai multe: hepatită activă de însoţire, colecist alungit, gastrită cronică, ulcer duodenal, stomacul era întors pe dos, aveam reflux gastroesofagian, fierea era plină de mâl şi piatră, sufeream de colon iritabil, aveam o infecţie puternică în gât de doi ani. Toate aceste boli m-au răpus şi nu mai puteam să mănânc, nici să muncesc, îmi afectaseră chiar şi pravila de rugăciune pe care o am, că nu mai puteam să stau pe picioare. Asta era suferinţa mea de doi ani.
N-am putut să mă lupt cu boala, însă într-o zi de vineri, când am ieşit cu vacile la păscut, la şapte dimineaţa, n-am mai rezistat de dureri şi am plecat la cameră să mă întind în pat, ca aşa să îmi treacă durerile, dar nu au mai trecut. M-am chinuit aşa până duminică dimineaţa. La ora douăsprezece, la amiază, am hotărât să plec la spital, când am văzut că mi se umflase tot corpul şi nu mai puteam vorbi de durere. Am mers la biserică, la Părintele Stareţ Dorotei, şi i-am spus ce se întâmplă şi el mi-a dat binecuvântarea să plec la spital la Constanţa. Mi s-au făcut analize şi mi s-a pus diagnosticul de hepatită. Am fost transferat la boli infecţioase pe 22 iulie 2010. Am stat până pe 3 august la boli infecţioase, unde mi s-au făcut continuu analize, că nu ştiau ce boală am. După analize au rezultat şase diagnostice diferite, şi, când am auzit, m-am rugat la Sfântul Nectarie şi la Maica Domnului ca să scap. După rugăciune m-am întins în pat. Deodată am văzut deasupra mea pe Sfântul Nectarie, cum stătea în icoană. Am rămas surprins. Nu am luat în seamă, crezând că este vrăjmaşul care vrea să mă păcălească, şi mi-am văzut de treabă.
Pe 7 august m-am mutat la spitalul CFR Constanţa, doctorii spunându-mi că nu au ce face cu mine. Acolo mi-au zis că nu sunt de competenţa lor şi m-au trimis la Bucureşti, la Fundeni. Am ajuns pe 11 august, într-o miercuri dimineaţa. Îmi era foarte rău. Am aşteptat împreună cu stareţul şi o creştină, care era din Bucureşti. A venit doctoriţa şi m-a preluat pentru analize. Au ieşit aceleaşi rezultate, foarte rele, acelaşi diagnostic. M-au programat pentru operaţie de fiere şi stomac pentru joi dimineaţa, la ora nouă.
Pe 11 august m-am dus să mă internez. La internare mi-a zis să intru în salonul numărul 220 ca să mă pregătească pentru joi. M-am dus, dar nu mai erau locuri. Atunci doctoriţa mi-a zis să merg acasă şi să vin joi dimineaţa din nou. Şi am plecat. Pe drum mi-am adus aminte de Sfântul Nectarie, care mă vizitase miercuri, prin icoană. I-am spus creştinei care se ocupa de mine să mă ducă la Sfântul Nectarie, la Mănăstirea Radu Vodă, să mă rog la moaştele sfântului. Când am ajuns, m-am rugat şi lângă mine am simţit prezenţa Sfântului Nectarie. Îmi spunea prin gând că m-am făcut bine şi că nu o să mă opereze şi o să plec acasă.
I-am spus creştinei care se ocupa de mine ce mi s-a întâmplat şi am plecat acasă, simţindu-mă foarte rău. Când am ajuns acasă, am adormit, urmând ca de dimineaţă să plec la doctor pentru operaţie. M-a sunat creştina să mă trezesc. M-am trezit de dimineaţă şi pe drum, cum mergeam, am realizat că minunea se întâmplase. Nu mă mai durea nimic şi puteam să merg şi mi-a dispărut şi ameţeala şi puroiul din gât, pe care îl scoteam în fiecare dimineaţă, şi i-am spus femeii care se ocupa de mine că mă simt foarte bine şi că nu mai am nimic.
Am ajuns la spital la Fundeni. M-a văzut doctoriţa şi mi-a zis să mă duc la analize, să mă pregătească de operaţie. La ora 10:30 era programată operaţia. Când mi-a recoltat sânge mi-au ieşit deodată analizele bune. Nu mai aveam nicio boală, eram sănătos deplin. Doctoriţa o ţinea pe-a ei, că este o eroare de calculator şi mi-a repetat iar analizele. La fel, au ieşit bine. Şi m-a întrebat foarte mirată, şi totodată speriată, ce am făcut de mi-au ieşit analizele bine. Eu i-am spus că m-am rugat la Sfântul Nectarie şi că el m-a făcut bine. Ea m-a întrebat cine este Sfântul Nectarie. I-am spus că e Sfântul Nectarie de la Mănăstirea Radu Vodă, din Bucureşti, mare făcător de minuni. Mi-a zis că nu mai este nevoie de intervenţia chirurgicală, că m-am făcut bine şi că o să plec acasă. Ne-am bucurat enorm şi eu şi persoana care mă însoţea la drum.
Am mers amândoi şi am dat slavă Sfântului Nectarie că m-a vindecat şi că pot să mă rog din nou, să muncesc şi să am grijă să îmi fac ascultarea la mănăstire. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Amin.

(Monahul Mihail, Mănăstirea Sfântul Filip, Adamclisi)


Minunile de la Ghimiceşti - Vrancea

În anul 2008, Toma C. din Ghimiceşti, Vrancea, în vârstă de 77 de ani, suferind de diabet, a căpătat o rană la un picior. În scurt timp, rana s-a extins, tratamentul administrat acasă neavând niciun efect benefic, şi piciorul a început să se tumefieze. Aurica, soţia sa, a venit la duhovnic şi, la racla cu sfinte moaşte, a primit îndrumări să se roage împreună cu soţul ei Sfântului Nectarie, făcătorul de minuni.
Citind cartea cu viaţa sfântului şi săvârşind acatistul cât mai des şi cât mai târziu în noapte, au mers la fiul lor la Botoşani pentru o intervenţie chirurgicală din partea unor medici foarte buni. Dar analizele au dus la concluzia că partea de jos a piciorului trebuie amputată. Vestea a fost de nesuportat pentru bietul om, preferând ca mai bine să moară decât să rămână infirm. Un gând din afara lui l-a făcut să ceară să fie dus acasă sau, dacă tot insistă familia, la spitalul din Focşani. Acolo, acelaşi diagnostic, aceeaşi soluţie...
Între timp, soţia şi copiii l-au convins că merită să jertfească o parte din trupul său pentru a se mai putea bucura unii de alţii atât cât va mai îngădui Dumnezeu. Rugăciunile către Sfântul Nectarie, atât acasă, cât şi la racla cu Sfintele Moaşte din biserica de la Ghimiceşti, erau vii şi cu nădejdea că făcătorul de minuni îl va ajuta să treacă cu bine de operaţie.
Sosise ziua intervenţiei chirurgicale, toată lumea implicată în acest sens era pregătită, mai puţin medicul chirurg. Acela nu a putut să vină în ziua aceea şi a fost înlocuit de altcineva. Pacientul a fost adus în sala de operaţie şi preluat de medicul anestezist. Nefiind cunoscut de noul chirurg, acesta examinează sumar piciorul bolnavului şi constată că, în mod ciudat, zona afectată începe să se încălzească, fapt care a determinat echipa medicală ca, în ultimul moment, să renunţe la operaţie şi să apeleze la tratamentul medicamentos.
În scurt timp, rana s-a vindecat şi nimeni nu s-a îndoit de faptul că noul doctor fără de arginţi, Sfântul Nectarie, săvârşise o mare minune.

***

La biserica din Ghimiceşti, Vrancea, care adăposteşte sfinte moaşte de la douăzeci de sfinţi, este o părticică şi din moaştele Sfântului Nectarie. Aici, vecerniile şi acatistele sunt săvârşite împreună cu copiii de la Corul „Sfântul Nectarie”. Deseori, unele persoane cu o stare duhovnicească aleasă simt revărsări de mireasmă dumnezeiască.
Anul trecut (2009), încercaţi de unele greutăţi, atât noi, cei mari, cât şi copiii de la cor – persecutaţi la şcoală pentru apartenenţa la acest cor – am cerut ajutorul Sfântului Nectarie. Într-o vineri seara, la un acatist, pe când copiii stăteau în genunchi în jurul preotului, cu faţa la Sfântul Altar, o doamnă de mare încredere a simţit nespusă bucurie văzând pentru câteva clipe pe Sfântul Nectarie stând în picioare, în stânga icoanei Maicii Domnului, între iconostase, cu faţa către copii, căutând, parcă, să transmită bunătate şi nădejde. Problemele s-au rezolvat, corul de copii nu s-a destrămat, ci a căpătat mai mulţi membri, din satele vecine.

***
O tânără, Gabriela, din Moviliţa, localitate învecinată cu Ghimiceşti, a fost diagnosticată cu leucemie. Era studentă, râvnitoare în toate cele bune şi boala de care aflase putea să o distrugă nu numai fizic, ci şi psihic... E o taină cum Dumnezeu le dă aleşilor Săi puteri de nebănuit. Pentru că numai harul Domnului şi mijlocirea Maicii Sale şi a sfinţilor pot să-l facă pe om să iasă întreg din focul suferinţei.
Această tânără a mers la medicul de familie, doamna M.T., care, împărtăşindu-i din experienţa sa duhovnicească, a îndrumat-o să ceară ajutorul Sfântului Nectarie. I-a dat acatistul sfântului, i-a vorbit despre minunile cunoscute din cărţi, i-a împărtăşit din bucuria de pelerin la moaştele sfântului, în Eghina, dar şi la părticica din racla de la Ghimiceşti, şi a trecut-o şi în pomelnicul personal, pomenit la fiecare slujbă a acatistului în Biserica de la Ghimiceşti. Iată, medici care se şi roagă pentru pacienţi!
Gabriela a trecut astfel prin inerentele chinuri ale citostaticelor, i-a căzut părul, nu s-a putut hrăni cum trebuie, dar pe toate le-a depăşit cu nădejde în ajutorul Sfântului Nectarie. Acum, după 2 ani, a terminat facultatea, are serviciu în Iaşi, a fost în Italia pentru analize şi veştile sunt minunate, boala fiind în remisie.

***

Toţi ştim cât de mult iubeşte Sfântul Nectarie copiii. Îi iubeşte şi pe cei nenăscuţi şi le ajută pe mamele purtătoare de prunci.
Într-o familie din Moviliţa, urma să se nască un copil peste şase luni. Faptul că mai aveau copii, lipsa unui serviciu, sărăcia şi credinţa nu îndeajuns de lucrătoare i-au determinat pe viitorii părinţi ai pruncului nenăscut să se gândească la avort. Au împrumutat bani, au încercat să ajungă la o clinică, dar n-au reuşit şi au cheltuit banii. S-au mai împrumutat o dată, dar pentru că sarcina era prea înaintată, au fost sfătuiţi să renunţe sau să caute alt doctor, capabil să-şi asume riscul... Au cheltuit şi banii aceştia, în casă, pentru copiii pe care îi creşteau. S-au mai împrumutat o dată, a treia oară, şi au mers la medicul de familie, doamna Mariana T., rugând-o să-i dea gravidei un bilet de trimitere pentru a scăpa de copil. Medicul, cu o viaţă duhovnicească exemplară, i-a spus că pentru aşa ceva nu dă trimitere, nu vrea să aibă părtăşie la un păcat aşa de mare.
Atunci, femeia, plecând, a zis că va căuta ea o soluţie sau alt medic... Îndată, doctoriţa s-a ridicat cu gândul la Sfântul Nectarie: „Sfinte Nectarie, ajut-o!” Apoi, cu voce tare, a strigat după gravidă: „Uite, dacă naşti copilul, ţi-l cresc eu!” Nu se mai gândise la aşa ceva. Este văduvă şi are deja doi copii mari acasă... Dar, parcă altcineva o împinsese să dea grai cuvintelor de mai înainte. Cea însărcinată se opreşte, se întoarce şi zice: „Vorbiţi serios? Îl creşteţi?” „Da” - răspunse doctoriţa şi, în clipa aceea, copilul nenăscut avea în mintea dânsei şi un nume: Nectarie sau Nectaria. Sfântul Nectarie „arbitrase” lupta dintre viaţă şi moarte. Câştigase Viaţa...
Tânăra gravidă s-a dus acasă şi a discutat cu soţul ei. Acesta a căutat de mai multe ori să se convingă de seriozitatea înţelegerii cu viitoarea „mamă adoptivă”, obţinând de fiecare dată răspunsuri certe din partea acesteia.
Doamna doctor, frământată de gândul unei vieţi care începea să se complice foarte mult (văduvie, serviciu solicitant, doi copii mari, cu cheltuieli pe măsură, şi, acum, un copil mic...), dar conştientă că trebuie să salveze un prunc nenăscut, a mers în ziua aceea acasă, dându-le copiilor o veste care nicicând nu-i trecuse cuiva din familie prin minte. Însă, dumnezeiescul har a făcut ca inimile lor să primească totul ca de la Domnul.
Prin luna a şaptea a sarcinii, lucrurile iau o întorsătură neaşteptată. Se vede că Sfântul Nectarie nu a vrut ca părinţii să regrete vreodată slăbiciunea lor şi a trezit în ei dorinţa, de altfel firească, de a păstra copilul. Au venit la doamna doctor şi au spus că ei nu mai pot renunţa la copil când se va naşte. Vestea a demobilizat puţin familia doamnei, pregătită serios pentru slujirea maternă, dar îndată s-a stabilit relaţia de năşie, încât copilul urma să fie botezat de dânsa.
La vremea potrivită, s-a născut şi copilul mult „râvnit”, un băieţel sănătos şi frumos, care avea să primească numele de Nectarie-Gabriel. Botezul trebuia să aibă loc în biserica parohială, alta decât cea cu moaştele Sfântului Nectarie, de care este legată familia doamnei doctor. Dar, cu trei zile înainte de botez, preotul de la biserica satului în care locuiesc părinţii copilului îi anunţă că nu va fi în parohie în ziua aceea şi că pot merge la o biserică vecină. Se înţelege că Sfântul Nectarie dorea ca acest copil să fie botezat în lăcaşul cu sfintele sale moaşte, la Ghimiceşti. Şi aşa s-a şi întâmplat. În ziua naşterii sale celei de-a doua (botezul), pruncul Nectarie-Gabriel B. s-a atins şi de sfintele moaşte ale minunatului său ocrotitor - Sfântul Nectarie.
Credem că e uşor de priceput ce a făcut Sfântul Nectarie, cum, printr-o singură conjunctură, a salvat sau a ajutat mai multe suflete:
- copilul nu a mai fost sortit lepădării, ci, născându-se normal, a primit şi haina luminoasă a Sfântului Botez;
- cei doi părinţi au fost feriţi de a purta stigmatul pruncuciderii şi, prin naşterea şi creşterea copilului, au mai multe şanse de mântuire;
- doamna doctor, care, asumându-şi toată greutatea şi responsabilitatea unei mame adoptive, va avea în ceruri răsplata celei ce deja a crescut copilul alteia;
- copiii doamnei (R. şi A.), care, plasându-se departe de invidie, se hotărâseră să împartă tot ce au, inclusiv dragostea maternă, cu un frate neînrudit cu ei - şi pentru aceasta vor primi cerească răsplată.

(Pr. Vasile Dabija, Ghimiceşti, Vrancea)

Naştere după dezlipirea parţială
a sacului gestaţional de uter
Sunt una dintre persoanele care mărturisesc cu bucurie despre lucrarea minunată a Sfântului Nectarie în viaţa lor. Vreau să dau mărturie despre neaşteptata bucurie legată de venirea pe lume a unui copilaş, care azi poartă numele acestui sfânt foarte prezent în vieţile noastre secătuite de preocupările secularizate, cotidiene, pe care noi înşine le adăpăm. Sunt o preoteasă care acum nouă ani şi jumătate a avut binecuvântarea de a avea un copil la vârsta de douăzeci şi patru de ani, un băieţel pe nume Ioan, binecuvântare pe care nu am mai avut-o în viaţa noastră de familie până în vara anului 2010 .
După un an de zile petrecut împreună cu soţul şi cu primul copil în Italia, unde soţul meu este preot paroh, odată cu vacanţa de vară eu m-am întors cu Ioan în România, pentru o lună, după care în august mi-am programat o nouă plecare în Italia, la soţul meu care rămăsese la datorie ca preot în parohie. Înainte de a pleca, având zborul programat de la Bucureşti am poposit două zile la una dintre prietenele mele din Bucureşti, o persoană care dincolo de preocupările profesionale îşi găseşte împlinirea şi liniştea în credinţa ortodoxă.
În timpul scurtei şederi în capitală, ea s-a oferit să mă ducă la moaştele unor sfinţi găzduite de câteva biserici din capitală. Am fost întâi la Sfântul Dimitrie Basarabov la catedrală, am fost la Sfânta Ecaterina şi am trecut şi pe la Mănăstirea Radu Vodă, care adăposteşte moaştele Sfântului Nectarie din Eghina. M-am dus cu sufletul încărcat şi apăsat la gândul că trebuie să mă întorc din nou în Occident (cred că numai cei care au avut o şedere mai lungă în Occident înţeleg despre ce apăsare sufletească vorbesc), şi odată ajunsă la moaştele Sfântului Nectarie mi-am descărcat sufletul de amărăciune. Când am ieşit din biserică am simţit o bucurie care nu poate fi transpusă în grai omenesc, bucurie care şi azi, împreună cu Nectarie al meu, nu a încetat .
La distanţă de două săptămâni, în Italia am descoperit însă, în mod neaşteptat, că sunt însărcinată, descoperire care m-a lăsat fără cuvinte, pentru că de ani de zile nu mai rămâneam însărcinată şi mă resemnasem deja cu ideea de a nu mai avea un copil. În sfârşit. Problema apare în momentul în care, odată întoarsă în România pentru a lua pe primul băieţel în Italia, la şcoală, la primul control ginecologic de sarcină aflu, că de fapt sunt pe punctul de a pierde sarcina din cauza unei dezlipiri parţiale de uter a sacului gestaţional. Vestea a venit ca un trăsnet nu numai pentru mine ci şi pentru soţul meu căruia i-am comunicat că nu mai pot veni în Italia, având interdicţie din partea medicului care m-a avertizat că risc odată cu călătoria să pierd copilul. Bineînţeles, au urmat săptămâni de repaus la pat şi tratament, fiind cu ameninţarea de a avea un avort spontan.
Am avut însă norocul de a întâlni o prietenă de a mea a cărei soră a avut fericirea de a naşte o fetiţă sănătoasă, tot cu ajutorul Sfântului Nectarie, şi care m-a sfătuit să citesc zilnic acatistul sfântului, dând mărturie despre felul în care şi ea, la rândul ei, a cunoscut minunea de a naşte o fetiţă, Nectaria, cu ajutorul sfântului. Mi-a dat o broşurică cu acatistul sfântului şi, încrezătoare, am început să citesc zilnic acatistul. Ştiam despre vindecările minunate de cancer, citisem mărturii din Grecia contemporană apărute într-o carte încă din anii facultăţii.
După trei luni, doctoriţa mi-a zis că am trecut de pericolul iminenţei, însă eu aveam o altă contraindicaţie pe sarcină: în ultimul trimestru de sarcină, având probleme cu coloana, de la prima naştere, a trebuit să fac repaus la pat. Tot cu ajutorul sfântului şi al Maicii Domnului am trecut şi de această perioadă. Urma episodul naşterii. Trecând de primele dificultăţi din timpul sarcinii, cu ajutorul Sfântului Nectarie, am promis că dacă nasc cu bine un copil sănătos, îi dau numele Nectarie, punându-i-l protector pe sfânt. Fiindcă la prima naştere am avut un travaliu dificil, în urma căruia am rămas cu ceva probleme serioase la coloană şi fiind rămasă cu un gust amar în ceea ce priveşte asistenţa medicală din maternitatea de stat din oraşul meu, am decis împreună cu soţul meu să nasc într-o clinică privată dintr-un oraş apropiat; singura problemă era faptul că mai sus amintita clinică era o clinică protestantă, dar unde auzisem că se oferă o asistenţă medicală de calitate.
Am fost programată pentru cezariană la clinică , dar se vede că sfântului nu i-a plăcut decizia noastră pentru că aproximativ cu o lună înainte de programare, într-o seară mi s-a rupt apa şi a trebuit să mă duc de urgenţă la maternitatea pe care o ştiam din trecut. Nu am avut de ales (cei de la clinica privată mi-au refuzat asistenţa medicală pe motiv că nu au secţie de prematuri); problema era următoarea: trebuia să fac, conform recomandărilor doctorilor, o naştere prin cezariană, care în sine presupune şi ea riscurile ei post-operatorii, dar care cu greu se face în maternităţile de stat, dacă nu ai actele doveditoare (aceeaşi problemă a birocraţiei din România); fiind nevoită să stau mai mult în pat şi neieşind decât foarte puţin din casă, nu am putut să merg la Iaşi să fac rost de un anume act cerut pentru cezariană. În clinica privată nu erau probleme de acest gen, numai că eu intram de nevoie în maternitatea de stat.
Purtarea de grijă a Sfântului Nectarie însă s-a dovedit mai presus de orice calcul şi prevedere omenească. În acea noapte era de gardă aceeaşi doctoriţă cu care a născut persoana care mi-a recomandat să citesc Acatistul Sfântului Nectarie, mama fetiţei Nectaria. Mai târziu aveam să aflu că este şi o doctoriţă credincioasă, la cabinetul căreia nu se fac întreruperi de sarcină. Ea a fost de acord să-mi facă cezariana, problema se punea dacă va fi de acord şi celălalt medic de gardă, pentru că operau în doi.
Am intrat în maternitate pe la miezul nopţii şi travaliul a început odată cu ruperea membranelor. Timp de şase ore, până dimineaţa, am avut dureri pe care în mod minunat le-am suportat foarte uşor pentru că am citit întruna Acatistul Sfântului Nectarie şi primeam o putere foarte mare de a suporta durerea. După şase ore de travaliu, dilataţia era abia 2 şi eu pierdusem toată noaptea apa, trăind cu spaima de a nu se întâmpla ceva cu copilul. În sfârşit, la ora 6, 30 dimineaţa am intrat în sala de operaţii. Mai târziu am aflat de la doctoriţa care m-a operat că celălalt doctor a fost de acord cu cezariana, fără probleme. Operaţia în sine nu este dureroasă pentru că eşti anesteziat; partea cea mai urâtă este după operaţie, când pot apărea complicaţii; refacerea mea după operaţie a fost foarte rapidă, fără nicio complicaţie, cu revenirea rapidă la normal şi fără dureri. Mulţumită sfântului naşterea, chiar prin operaţie, nu am simţit-o ca pe o traumă aşa cum a fost prima naştere naturală. Am avut parte de naştere uşoară, aşa cum m-am rugat Sfântului, şi de un copil sănătos pe care bineînţeles, aşa cum am şi făgăduit, l-am numit Nectarie. La externare doctoriţa însăşi mi-a mărturisit că a mai asistat mame la naştere care şi-au pus nădejdea în ajutorul Sfântului Nectarie şi au născut necrezut de uşor. Mie mi-a mărturisit, la cinci zile după naştere, că mă prezint ca şi un om care nu a făcut o operaţie.
Mărturisesc că nu minunile trebuie să le căutăm neapărat de la Sfântul Nectarie; ne ajunge protecţia şi ajutorul lui; pentru că el răspunde firesc rugăciunilor noastre, după credinţa pe care o avem în el. Bunul Dumnezeu ne-a dăruit prin Sfântul Nectarie un ocrotitor dulce şi grabnic ajutător împreună cu Maica Domnului; astfel, fiind încredinţaţi putem mulţumi din inimă lui Dumnezeu strigând cu bucurie: Mare şi minunat eşti Doamne întru sfinţii Tăi! Amin.

(Preoteasa Cristina)

Sfântul Nectarie schimbă
un diagnostic tragic

În 2004 am suferit un şoc emoţional extrem de puternic. Din cauza durerii sufleteşti mă durea tot corpul şi intuiţia îmi spunea că mă voi îmbolnăvi. (De altfel, atunci când am primit vestea care mi-a produs şocul, mi-a ţâşnit sângele din nas. După trei zile slăbisem trei kilograme şi o perioadă am mâncat numai cât să nu mor, pâine goală.) În aceste cazuri cedează partea cea mai sensibilă a organismului. La mine boala s-a localizat în aparatul genital. Trist, mai ales că-mi doream foarte tare copii. Dar Dumnezeu a îngăduit pentru păcatele mele – multe şi grele, credeţi-mă.
În următorii doi ani am început să am dureri tot mai mari, pe care niciun doctor nu le putea explica. Ba chiar mi-au spus că s-ar putea să fiu însărcinată. Nu eram. Testele ieşeau negative. Până la un moment dat făceam crize de durere în reprize de treizeci de minute, iar mai târziu durerea devenise continuă. Mi-amintesc perfect că într-o zi m-a durut atât de tare, încât am zis că asta-i tot ce pot suporta; peste asta este doar moartea. Familia a tratat destul de indiferent problema, mai ales că eu eram cea care-i duceam pe ei la doctor, niciodată invers. Nu fusese cazul şi, în mintea lor, eram probabil invulnerabilă din moment ce, până atunci, eu fusesem sprijinul tuturor. Am ajuns la camera de gardă a spitalului Sfântul Pantelimon, unde o doctoriţă tânără a declarat în urma ecografiei că nu am nimic, probabil doar o ovulaţie dureroasă...
Peste câteva zile, cumnata mea mi-a recomandat să merg la doctorul ei, cel cu care a adus pe lume doi copii. M-a consultat şi m-a întrebat de când nu am fost la ginecolog, cum am putut sta să ajung în situaţia asta?... Vă imaginaţi ce şoc pe o femeie tânără (aveam treizeci de ani atunci), care doreşte să fie mamă şi al cărei medic consulta chiar în acel moment, cu un etaj mai jos, în acelaşi spital... M-a internat imediat şi au început să mă investigheze, fără să-mi dea niciun detaliu, decât acela că mă vor opera. În tot acest timp, doctorul mă privea cu foarte mare compătimire...
M-a chemat de la salon să mă vadă şi profesorul Ancăr, care a zis faţă de mine „tumoră” şi a vrut să mai zică ceva, dar au văzut că am început să plâng şi m-au trimis la salon. La salon – mă rugam la Sfântul Pantelimon şi citeam Paraclisul Maicii Domnului şi plângeam de spaimă neîncetat. A urmat analiza decisivă – markerul tumoral. Valorile au ieşit de patru ori peste limita maximă admisă! Deci doctorul mi-a explicat că acum nu se mai pune problema, decât să mi salveze viaţa. Eu plângeam însă şi îl rugam să nu-mi extirpe ovarele pentru că vreau să fac copii. Mi-a spus că nu-mi promite nimic, va vedea „când mă desface”. Atunci mi-am dat seama că vrea să-mi facă operaţie clasică şi asta m-a speriat şi mai mult.
Printr-o minune, exact atunci doctorul trebuia să plece în concediu, aşa că m-a trimis acasă şi m-a rechemat peste o lună, fără a-mi da niciun tratament pentru durere. M am externat pe 6 septembrie 2006, într-o stare de spaimă îngrozitoare, slăbită, singură, susţinută doar moral (deşi aş fi avut nevoie şi de sprijin fizic), la telefon, de o prietenă, unul dintre copiii lui Dumnezeu.
Peste două zile această prietenă m-a dus la Mănăstirea Radu Vodă, la racla Sfântului Nectarie, explicându-mi cu zâmbetul pe buze şi multă credinţă că Sfântul schimbă diagnosticul! Plânsul meu neîncetat a atras imediat atenţia călugărilor de la mănăstire, care au înţeles că e vorba de ceva grav şi mi-au recomandat să-mi cumpăr Acatistul Sfântului Nectarie şi să-l citesc zilnic. (Am dat în acea zi şi un acatist de patruzeci de zile – o să vedeţi mai târziu de ce e important de reţinut acest aspect).
Din acel moment, am venit zilnic la sfântul şi citeam acatistul stând lipită de masa cu racla, plângând, recunoscând că sunt speriată de moarte, că aş vrea să trăiesc alături de soţul meu, pe care-l iubeam mult, dar despre care ştiam, simţeam la un nivel încă inconştient cred, că nu m-ar mai iubi dacă nu aş putea să fac copii. Mă rugam la sfântul să îndur orice suferinţă, dar să nu-mi pierd organele, „să am măcar o şansă”...
Am continuat aşa zilnic, fără să mă gândesc la nimic altceva. Familia nu înţelegea ce-i cu criza asta mistică la mine, dar nici nu s-a străduit să afle. Eu nu puteam vorbi, puteam doar plânge. Şi ei sufereau pentru mine, dar nu ştiau amploarea reală a evenimentului şi nu voiam să-i încarc cu durerea mea. Nu voiam mila lor. Îmi trebuia doar mila lui Dumnezeu. În plus, tot văzându-mă la raclă, părintele Sava m-a adoptat sufleteşte, m-a întrebat cum mă cheamă şi a început să se roage pentru mine.
Pe la sfârşitul lunii septembrie, o colegă mai în vârstă, o doamnă minunată, m-a sunat să vadă ce mai fac şi m-a sfătuit să mai văd şi alţi doctori – „aşa se face în cazurile astea”. Iniţial am refuzat ideea, explicându-i că m-au văzut doi doctori foarte importanţi, adevărate somităţi şi că nu mai are rost. M-a rugat foarte tare şi am cedat, mai mult ca să-i fac plăcere. Aşa am ajuns la doctoriţa Sgarbură, de la Spitalul Filantropia, care mi-a spus că nu vede nicio tumoră... Nu mi-a venit să cred. Am mers, printr-o cunoştinţă, şi la Spitalul Militar şi diagnosticul era acelaşi – nu era nicio tumoră, doar un chist hematic, destul de mare şi întreg aparatul genital foarte umflat.
M-am întors la doctoriţa Sgarbură care mi-a administrat imediat antibiotice foarte puternice şi mi-a recomandat să-mi fac din nou markerul tumoral (sau CA 125). Rezultatul a fost impresionant – nici când am luat la facultate nu m-am uitat atât pe hârtia cu rezultatul – 35.1, adică cu numai un punct peste normal, iar pe 4 septembrie, eram în limite normale (9.54 unităţi). Doamna doctor mi-a explicat însă că boala nu este încă eliminată. Pe 17 octombrie m-a operat – laparoscopie diagnostică şi operatorie – şi a descoperit exact ceea ce bănuia – endometrioză, din păcate foarte avansată. De aceea avusesem dureri atât de mari. Endometrioza doare îngrozitor.
Au urmat ani de tratament, de recuperare sufletească prin intermediul Sfântului Maslu, dar ce e important este ajutorul pe care Dumnezeu mi l-a dat atunci prin intermediul Sfântului Nectarie. E important faptul că l-am descoperit pe sfântul ca un grabnic ajutător care, în plus, i-a ajutat şi pe toţi pe care i-am dus şi eu, la rândul meu, la Radu Vodă. Foarte curând după operaţie, într-o zi în care m-am uitat cu atenţie în calen¬dar, am descoperit că din momentul în care am fost pentru prima oară la raclă şi până în ziua operaţiei au trecut exact... patruzeci de zile!
Minunat este Dumnezeu, minunat lucrează prin sfinţii lui, minunat lucrează prin oamenii care-L iubesc! Până la urmă toţi cei pomeniţi mai sus nu au fost decât personaje într-un scenariu îngăduit de Dumnezeu, după care se poate turna... filmul convertirii mele.

(Mihaela B., Bucureşti, 2010)



Aici puteţi citi alte minuni extraordinare.

A aparut cartea "Sfantul Nectarie - Minuni in Romania"

Cartea poate fi comandata la editura Egumenita.
Va putea fi gasita si la pangarul Manastirii Radu Voda, precum si la libraria Sophia incepand cu a doua jumatate a acestei saptamani.

Format: 13 x 20 cm; pag.344


Cartea de faţă reuneşte mărturii despre minunile săvârşite de Sfântul Nectarie în România, minuni din zilele noastre. Mare parte dintre ele au avut loc la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, această „Eghina românească”, cum inspirat a numit-o un cunoscut teolog.

Astăzi, din pricina lipsei de credinţă, unii spun că minunile scrise în Vieţile Sfinţilor sunt poveşti de adormit copiii. Dar cei care semnează aceste mărturii sunt oameni care trăiesc, şi sunt dovezi vii că cele scrise de ei sunt reale. Multe cazuri i-au uimit până şi pe medicii care au fost nevoiţi să îşi recunoască neputinţa şi nepriceperea, fiind covârşiţi de ajutorul dumnezeiesc primit de bolnavi.

Cititorii vor înţelege că, în aceste vremuri de criză, de tulburare, de dezbinare, pot afla în Sfântul Nectarie un ajutor, un grabnic ajutător.

Aproape fiecare tip de problemă cu care se confruntă omul zilelor noastre este descris în această carte. Şi, de fiecare dată, se vede şi modul în care sfântul reuşeşte să răstoarne situaţia, chiar dacă nu se mai vedea nicio scăpare.

Aşa cum nu există oameni fără necazuri, tot aşa nu există oameni care să ceară ajutorul Sfântului Nectarie – sau altor mari sfinţi făcători de minuni – şi rugăciunile lor să rămână fără răspuns.

Cartea de faţă vrea să fie un fel de ghid pentru cei care, aflându-se in momente grele sau chiar în situaţii disperate, nu se lasă biruiţi de deznădejde, ci aleargă la ajutorul lui Dumnezeu şi al sfinţilor Săi. Între care Sfântul Nectarie străluceşte ca un luceafăr…
14 lei

Michael Whelton- Papi si patriarhi- o perspectivă ortodoxă asupra pretenţiilor romano-catolice

Cartea poate fi comandata aici.
Whelton ne atrage atenţia asupra faptului că dialogul cu romano-catolicii, pentru a fi creştin, trebuie centrat nu pe unirea noastră cu „ei”, sau a lor cu “noi”, ci pe lepădarea de satana şi unirea cu Hristos. Dialogul ecumenic trebuie să fie despre Adevăr în istorie, nu despre civilizaţie, politică, economie sau cultură în istorie. Pentru că fără adevăr toate nu sunt decât minciună, barbarie şi, în cele din urmă, moarte. Din păcate, avem mulţi fraţi ortodocşi care nu înţeleg acest lucru. Şi tot din păcate avem şi mulţi fraţi catolici care se bucură că anumiţi fraţi ortodocşi nu înţeleg acest lucru, şi îi încurajează în iluziile lor.

Problema unificării bisericilor e problema unificării bisericilor în Adevăr. Întru Hristos. Or, nu poţi să te uneşti cu cineva întru Hristos vorbindu-i de orice altceva în afară de Hristos. Nici nu poţi să convingi pe cineva că se va mântui aglutinându-se cu „locţiitorul lui Hristos” din raţiuni de progres economic şi social. Ortodocşii vor pâine, şi sunt îmbiaţi cu pişcoturi de cocktail. Ortodocşii vor sfinţi, şi tot ce li se oferă sunt politicieni. Dar politicienii sunt oameni care instrumentalizează adevărul, istoria, oamenii, trupul şi sufletul. Se prefac, dar nu se preschimbă. Aşa cum s-a preschimbat, aşa cum s-a înnoit, Michael Whelton.

Mircea Platon

Capitolul III
Biserica Ortodoxă

Recunoaşterea plină de bucurie a pierderii îndelungate
PRIMA DATĂ CÂND EU ŞI SOŢIA MEA AM INTRAT într-o biserică Ortodoxă a fost în sudul Greciei. Era un orăşel pitoresc cu case de un alb orbitor, cu jardiniere pline de muşcate roşii şi o mare de un albastru intens care se zărea în depărtare. Am intrat în mica biserică cu arhitectură de bazilică şi am fost întâmpinaţi de un miros pătrunzător de tămâie, în vreme ce o mulţime de icoane colorate şi picturi murale ale sfinţilor din vechime ne priveau de pe zidurile întunecoase. Iconostasul frumos, împreună cu mobilierul auriu din altar şi nenumăratele candelabre cu lumânări care ardeau liniştit, creau o scenă de o incredibilă încântare vizuală. Nu puteam să nu ne amintim, în contrast cu ceea ce vedeam aici, de bisericile de acasă din sticlă şi lemn de stejar proiectate de Frank Lloyd Wright, cu severitatea lor calvină, de pereţii goi şi plantele în ghiveci.
Aici aveam de-a face cu un creştinism mai vechi, care se adresa simţurilor, mistic, care nu întâmpina nicio piedică în a împărtăşi lumii sacrul prin intermediul frumuseţii vizuale şi a minunatului miros de tămâie. Pe când stăteam în biserică, am avut un sentiment vag, inefabil, a ceva autentic, o recunoaştere intuitivă a adevărului. Mi-au venit imediat în minte cuvintele lui John Keats: „Nu pot fi niciodată sigur de niciun adevăr decât dintr-o simţire clară a frumuseţii lui.”28
Aici, în liniştea acestei bisericuţe ortodoxe, s-a produs ceea ce Robert Frost numeşte „surpriza de a-ţi aminti ceva ce nu ştiai că ştii” şi „recunoaşterea plină de bucurie a pierderii îndelungate.”29 Spre deosebire de bisericile noastre sterpe de după Vatican II, cu acele afişe ca de „grădiniţă” care atârnau în jurul altarelor, aici lumea duhovnicească ni se înfăţişa într-o manifestare generoasă şi smerită de frumuseţe care oglindea slava creaţiei lui Dumnezeu. Am luat acasă cu noi amintirea acestei bisericuţe ortodoxe şi am pus-o bine, aşa cum cineva ar păstra un suvenir preferat într-un sertar – ca să-l mai scoată din când în când de acolo şi să-l privească. Pe măsură ce anii treceau, îl scoteam afară tot mai des.
În 1992, eu şi soţia mea ne-am înscris la un curs de iconografie organizat de un iconograf rus. Acolo am întâlnit o serie de creştini ortodocşi cu care am avut numeroase discuţii despre diferenţele dintre bisericile noastre. În ciuda tuturor dificultăţilor cu care ne confruntam, încă simţeam că Biserica Romano-Catolică este Biserica lui Iisus Hristos şi că Biserica Ortodoxă ar trebui să revină în sânul Bisericii celei adevărate. Pe lângă asta, ne întrebam cum reuşesc să se ocupe de problemele lor şi să-şi păstreze unitatea fără o figură autoritară de tipul papei. Dar apoi a trebuit să recunoaştem, fără tragere de inimă, că în ciuda acestui neajuns, ortodocşii s-au descurcat mai bine în a mărturisi cu credincioşie tradiţia liturgică creştină.
Prin intermediul cursului de iconografie am intrat în contact cu câţiva preoţi ortodocşi care ne-au împrumutat câteva cărţi scrise de istorici ortodocşi. Era prima dată când am citit istorie din perspectivă Ortodoxă, perspectivă la fel de veche precum cea a Romei. La urma urmelor, în primul mileniu al erei creştine a existat o singură Biserică. Aceşti istorici ortodocşi contraziceau toate credinţele şi premisele referitoare la papalitate şi la conducerea Bisericii pe care le îmbrăţişam noi, ca şi catolici. Am petrecut doi ani făcând cercetări temeinice, verificând cu atenţie opiniile şi concluziile lor pe baza surselor primare şi a scrierilor unor reputaţi istorici seculari de la universităţi de prestigiu, pe care i-am găsit de acord cu ortodocşii în punctele esenţiale. Toate acestea şi propriile mele descoperiri vor fi discutate pe larg în capitolele următoare.

Am devenit ortodocşi
ÎN CEI DOI ANI PE CARE I-AM PETRECUT CERCETÂND Biserica Ortodoxă, luam parte ocazional la liturghie, la o biserică rusă, dar doar până la jumătate din pricina sentimentului nostru de înstrăinare. Da, liturghia era frumoasă, dar era greu să pricepem ceva din slavona veche în care se slujea în biserica rusă. Mai mult, puternica ambianţă etnică ne făcea să ne simţim ciudat şi nelalocul nostru.
Ne mai luptam şi cu dorinţa emoţională de a rămâne cu ceea ce ne era familiar, cu rudele noastre, prietenii şi cunoştinţele de care eram legaţi în viaţa bisericească catolică. Nu o dată ne-am rugat să găsim un motiv bun de a rămâne acolo unde eram. De fapt, la un moment dat, ne-am simţit atât de secătuiţi din punct de vedere emoţional încât am hotărât să abandonăm de tot „proiectul ortodox”. Cu toate acestea, uşurarea care a urmat a fost de scurtă durată, pentru că Biserica Ortodoxă era ceva prea puternic pentru a fi ignorat – nu ne puteam găsi liniştea alegând să ignorăm problema.
Eu şi soţia mea am întâlnit oameni care au ales Biserica Ortodoxă convertindu-se de la alte religii, dar care nu s-au confruntat cu atâtea probleme. Au vizitat de câteva ori biserica noastră şi au devenit catehumeni pentru că le-a plăcut tot sau o parte din următoarele lucruri: atmosfera, preotul, predicile, tămâia, corul, credincioşii din parohie şi aşa mai departe. Îi invidiez atunci când mă gândesc la frământările prin care a trebuit să trec eu şi soţia mea.
În ciuda luptei noastre, ce anume ne tot aducea înapoi către Ortodoxie? Răspunsul e oarecum ironic. În vreme ce Biserica Ortodoxă a aşezat întotdeauna misticul deasupra raţiunii, ceea ce a învins dorinţa noastră emoţională de a rămâne catolici au fost tocmai argumentele raţionale ortodoxe, în faţa cărora Biserica Romano-Catolică nu are niciun răspuns satisfăcător. Poate că raţiunile (argumentele) Ortodoxiei sunt de nezdruncinat tocmai din cauză că raţiunea nu a fost niciodată pusă pe primul loc în teologia Bisericii Ortodoxe. Apologetica raţională a Ortodoxiei nu se bazează pe toanele trecătoare ale raţiunii omeneşti, ci pe viaţa mistică neschimbată a femeilor şi bărbaţilor sfinţi care de două mii de ani dovedesc, nu în teorie ci în practică, „credinţa dată o dată pentru totdeauna” Bisericii este singura cale adevărată spre mântuire.
Prin urmare, vizitele noastre la biserica rusă au devenit din ce în ce mai dese. După ce i-am cunoscut pe preotul paroh şi pe credincioşi, am început să participăm la sfintele slujbe cu regularitate. Am început să rămânem şi la pauza de cafea de după Liturghie şi am întâlnit câţiva convertiţi vorbitori de limba engleză. Câţiva dintre ruşii din primele generaţii cu care ne-am împrietenit fugiseră de Revoluţie împreună cu familiile şi copiii lor şi erau membri ai bisericii de peste şaptezeci de ani. În mod uimitor, încă mai păstrau comportamentul plin de curtoazie şi manierele rafinate ale vechii Europe. Un domn în vârstă, în timp ce se plimba cu tatăl său, îi văzuse pe ţarul Nicolae şi pe fiul său ţareviciul Alexei în Ekaterinburg, chiar înainte de a fi executaţi. Chiar dacă acum au părăsit această lume, ei rămân nişte oameni pe care suntem foarte recunoscători că i-am cunoscut - inimile ni se înduioşează întotdeauna când ne amintim de ei.
O parte dintre prietenii noştri romano-catolici au socotit că ne-am convertit uşor la Ortodoxie. Se plângeau că: „Nu v-a plăcut misa cea nouă, aşa că aţi abandonat corabia”. Nimic mai neadevărat. Tolerasem misa nouă vreme de peste treizeci de ani şi eram pregătiţi să o suportăm pentru încă treizeci. În ciuda suferinţei noastre pentru starea în care se afla Biserica Romano-Catolică, faptul că am părăsit-o a fost un lucru greu şi dureros.
După multe căutări şi multă rugăciune, am fost primiţi în Biserica Ortodoxă prin mirungere, în Sâmbăta lui Lazăr a anului 1995. La întrebarea pe care probabil şi-o pun mulţi oameni „Cum vă simţiţi de atunci? Sunteţi fericiţi că aţi făcut acest pas?” , răspunsul este un simplu da. Acum avem foarte multă linişte duhovnicească în familia noastră.

Jean - Claude Larchet vine la libraria Sophia