joi, 6 octombrie 2011
O nouă apariție la editura Areopag: Aspazia Oțel Petrescu - ”Cu Hristos în celulă”
Cartea se găsește în special la librăria Sophia și la librăria Evanghelismos.
Repere biografice
Se naşte la 9 decembrie (26 noiembrie, pe stil vechi), în comuna Cotul Ostriţei, în casa bunicilor materni; primul copil din cei doi (fratele - Anatolie) al învăţătorilor Ioan şi Maria Oţel.
Urmează cursurile primare la şcoala din comuna Ghizdiţa (Fântânele). Este înscrisă la Liceul din Bălţi, mai apropiat de casă decât Soroca, fiind retrasă după un trimestru, pe caz de boală. Între 1936-1940 urmează cursurile la ” Liceul ortodox de fete” Elena Doamna din Cernăuţi. În frământările anului 1940 pierde din nou un an şcolar. În 1941 reia cursurile la acelaşi liceu, recuperând anul pierdut şi urmând regulat clasa a 5-a şi în particular, concomitent, clasa a 6-a. Îşi ajunge din urmă generaţia în clasa a 7-a.
La 18 martie 1944 se întrerupe şcoala, luând calea refugiului, dramatic şi definitiv. Îşi ia bacalaureatul la Orăştie, în 1944, sub bombardamente.
Între 1944-1948 urmează Facultatea de Litere şi Filosofie de la Universitatea Babeş Bolyai din Cluj; primul an la Sibiu, unde Universitatea era refugiată, şi apoi la Cluj. În timpul facultăţii, conferenţiază în cadrul FORS (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească), cu lucrarea Iisus în poezia română. Este una dintre elevele preferate ale lui Lucian Blaga, care o va încuraja să-şi cultive talentul literar. De altfel, filosoful îi va urmări mereu traseul, întrebând, după închiderea autoarei, dacă aceasta a fost eliberată. Coincidenţa unei rânduieli tainice a făcut ca şi Maestrul Lucian Blaga, căreia autoarea îi va păstra o vie şi caldă amintire, să ia drumul închisorilor comuniste, asemenea întregii sale generaţii de sacrificiu, al cărei destin a oscilat între temniţă şi exilul anticomunist.
Între 1946-1948 a funcţionat ca dactilografă la prestigiosul Centru de Studii Transilvane, condus de remarcabilul profesor academician, istoricul Silviu Dragomir. La 9 iulie 1948 este arestată în plină sesiune de examene, fără să fie absolventă şi fără posibilitatea de a susţine examenul de stat. Este condamnată la 10 ani de temniţă grea, pe care i-a executat în diferite închisori: Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc.
Motivul arestării a fost unul simplu şi devenit deja clasic pentru ideologia comunistă, atee: aderenţa la Cetăţuia – organizaţia de tineret a femeilor din Mişcarea Legionară, similară Frăţiilor de Cruce – organizaţia de tineret a bărbaţilor – din cadrul „Liceul ortodox de fete” Elena Doamna din Cernăuţi.
În 1958, în loc de eliberare i se acordă încă 4 ani, pe care îi execută între 1958-1962, trecând prin închisorile comuniste, Mislea, Jilava, Botoşani, Arad, de unde este eliberată. În 1958 se stabileşte cu mama (pensionară) în oraşul Roman, tatăl fiind decedat (1958).
Cu foarte multă dificultate reuşeşte să funcţioneze pe un post de contabilă la o cooperativă din Roman. În 1964 se căsătoreşte cu Ilie Alexandru Petrescu, căruia îi decedase soţia. Împreună cu acesta îi creşte pe cei doi copii orfani, care ajung calificaţi (fiul - inginer, iar fiica - medic). În 1977 îi moare mama, în 1987 soţul, iar în 1998, fratele.
După decembrie 1989 participă la toate comemorările martirilor şi mucenicilor din temniţele comuniste, fiind co-organizatoarea Sfântului Paraclis de la Mislea (târnosirea are loc la 12 noiembrie 1994), locul de pomenire a tuturor tinerelor legionare, a martirelor şi sfintelor din temniţele comuniste – a se vedea în acest sens ultimul volum al autoarei Adusu-mi-am aminte (2007), mai ales frumoasele cuvântări ale doamnei Aspazia Oţel Petrescu, cu prilejul sfinţirii Hramului (8 septembrie) Sfântului Paraclis de la Mislea. În 2007 primeşte Premiul Fundaţiei Culturale Lucian Blaga pentru creaţie literară – proză scurtă, în cadrul Festivalului internaţional Lucian Blaga, Lancrăm-Sebeş-Deva.
Volume publicate: Strigat-am către Tine, Doamne... (prima ediţie Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Buna Vestire, 2000), cu frumoasa prefaţă a profesorului Ion Coja, carte apărută graţiei sprijinului neobosit şi generos al colegului de suferinţă, scriitorul Gheorghe Stănescu; Crucea de la Miercurea Ciuc şi Paraclisul Naşterea Maicii Domnului (Bucureşti, Editura Scara, 2001); Adusu-mi-am aminte (Roman, Editura Rovimed Publishers).
În pregătire, un volum de articole şi eseuri în două părţi In memoriam şi Spice; un volum de povestiri A fost odată.
Minunea de la Miercurea Ciuc
M-au băgat acolo înăuntru, după uşa misterioasă din fundul celulei 3. M-a împins acolo. Erji săraca se uita cu milă la mine, aşa. După aia a venit la mine şi a spus: „Nu pot să ajut la tine cu nimic. Eu atâta pot, să spun la ceilalţi care este adevărul.” Şi am zis: „Ba puteţi să mă ajutaţi foarte tare. Eu am toată încrederea că sunteţi un om de caracter şi că înţelegeţi exact situaţia în care sunt, că altfel nu v-aş pune în situaţia asta. V-aş ruga să mergeţi la Laslo şi să-i spuneţi să nu recunoască nimic.” „Dar ce să spună?” „Că ea nu ştia nimic, că habar nu avea ce s-a petrecut, ce e cu noi, e o chestiune absolut străină de ea. Să facă tot ce poate, chiar dacă o bate în anchetă, să nu recunoască lucrul ăsta, dacă vrea să rămână liberă şi să îşi crească fetiţa.” Şi a zis Erji: „Eu nu îţi spun ţie nimica, pentru că nu ştiu cât de tare vei fi tu.” Femeia era precaută, ştia că la bătaie eu aş fi putut să spun că am rugat-o pe Erji să îmi facă legătura cu Laslo şi de aia Laslo nu spune nimica, pentru că a fost învăţată aşa. Deci, precaut, a spus: „Eu nu spun la tine nimica, mi-e foarte milă de tine.” Şi a plecat. Eu mi-am zis: „Hai să văd unde m-a adus.” Era o platformă de scândură sus, la nivelul uşii, la nivelul solului. Camera, pivniţa - era o pivniţă, era săpată foarte adânc în interior - deasupra solului era numai atâta bucăţică, cât să lase două lucarne prin care venea lumină, o lumină tulbure, neclară, mai mult penumbră decât lumină. Pe platforma asta cobora o scară jos, pivniţa era goală, pereţii se vedeau negri, probabil erau mucezi de umezeală, ce ştiu eu? Că la lumina aia clar nu prea puteai să vezi ce este. Şi m-am uitat, mi-am zis: „Oare eu unde dorm la noapte, dorm pe platforma asta, cocoţată sus? Pot oricând să mă rostogolesc jos - că n-avea nicio bară de protecţie. Dar, ia să văd jos ce condiţii am.”
Şi uitându-mă jos, am văzut smocuri de paie, smocuri aşa aruncate ici, colo şi mi-am zis: „E meschin până în măduva oaselor. Ce le era să pună un strat de paie ca lumea, ca să stai ca lumea? Pivniţa e probabil foarte umedă. Sau le-au scos, zic, şi-au rămas aşa, resturi.
Când m-am uitat mai bine, smocurile se mişcau. Se mişcau, se plimbau. Şi erau umbre, aşa, fulgerătoare care mergeau ca nişte săgeţi spre pereţi, îndărăt spre centru. Erau şobolanii care mişunau în dreapta, în stânga şi pe care îi vedeam ca pe nişte pete de întuneric mişcătoare. Dar imediat mi-am dat seama că trebuie să fie ceva jivine. Zic: „Să fie şoareci? Să fie şobolani?” Şi, parcă, ca să mi se confirme cine sunt, unul dintre ei a urcat sus. Între timp mi-am adus aminte de poveşti, de poveştile cu necuvântătoarele. Şi ştiam că unul din povestitorii cu animale povestea că şobolanii se organizează în haite, că au un conducător şi atunci când sunt atacaţi ei se pot apăra în haită. Unul a urcat spre mine şi mi-am zis: „Ăsta probabil că este şeful haitei.” Deci a venit, a urcat tacticos de pe treaptă pe treaptă.
- Cam cât de mare era?
- Cât o mâţă mare, mare. Era zdravăn, era hrănit bine, doar mâncau din magaziile închisorii arpacaş cât încăpea în ei, nu? Şi la jumătatea scării, s-a oprit şi m-a privit. Şi mi-am zis: „Ăştia sunt obişnuiţi cu oamenii.” M-am dus imediat cu gândul, aşa. De ce? Pentru că un şobolan fuge instinctiv, fuge de om, fuge, nu stă. Dar ăsta a stat şi m-a privit. Vă mărturisesc că luni de zile am avut coşmaruri cu privirea aia. Nişte ochi mici, rotunzi, fără pleoape - probabil că ei au pleoapele foarte scurte de vreme ce nu se vedeau, goi, cu o privire goală. Mi s-a părut că aşa trebuie să apară viul infernului, ceva gol, ceva golit de orice, de tot binele, de lumină, de orice.
- Fără sens.
- Ceva gol, un pustiu imens, aşa. O privire goală, de bestie fără nicio expresie, fără niciun sentiment - ce sentiment poate să aibă o jivină ca aia? Cu ochii zgâiţi, aşa, la mine. Vă spun că închideam ochii şi vedeam acea pereche de ochi infernali, cum i-am numit în sinea mea, suficient ca să-mi dea pe şira spinării fiori de gheaţă. Dar s-a întors, n-a urcat mai sus, probabil s-a gândit: „Da, bine că eşti aici, la noapte vedem noi ce facem....” Ce-o fi zis? Dacă poate să gândească cu un creier atât de mic. Se spune totuşi că sunt foarte inteligenţi şobolanii.
Colegelor mele le-am povestit povestea asta mult, mult după ’89. Eu, colegelor din celulă nu le-am povestit atunci absolut nimic. Am îndurat singură tot coşmarul acelor ochi, pentru că nu voiam ca ele să ştie că închisoarea colcăie de şobolani şi să se sperie. Erau persoane care se temeau. Eu nu mă temeam de şobolani şi de şoareci până atunci. Acuma mă tem de şobolani... Nu că mă tem, îmi dă un sentiment de repulsie şi de ceva... nu ştiu cum să vă spun, foarte stânjenitor. Dar cele cărora le-am spus mai târziu ziceau: „Îngerul tău păzitor i-a zis: «până aicea, jivină, mai departe nu te duci, că nu te las eu.»” Probabil că aşa s-o fi şi întâmplat, ce ştiu eu ce l-a împiedicat să urce până sus, să urce pe mine?
Dar mi-am dat seama în ce situaţie mă aflu eu. Ziceam: „Pot să mă aşez în unghi şi să fiu din stânga şi din dreapta apărată de pereţi, dar cu faţa ce fac? N-am cum.” Dacă aveam mâinile în faţă dădeam cu mâinile, mă apăram de ei când începeau să se urce pe mine, dar, cu mâinile la spate şi în incapacitatea de a le mişca ca să nu-ţi intre în os şi să îţi secţioneze eventual nervii şi să îţi nenorocească mâinile pentru toată viaţa? Mi-am zis: „Doamne, sunt într-o situaţie limită, ce mă fac?”
M-am prăbuşit într-o disperare neagră. Neagră, neagră, nu pot să vă spun. Nu vedeam nicio ieşire, într-adevăr. Singura ieşire era probabil aia pe care o prevăzuse directorul închisorii, adjunctul, când m-a dus acolo: că voi bate cu disperare în uşă şi voi cere să fiu scoasă la raport, ca să spun tot numai să nu mă ţină acolo - ceea ce eu nu puteam să fac. Nu puteam să fac asta, pentru că tot ce suferisem până atunci ar fi fost zadarnic dacă eu cedam în momentul ăla. Nu puteam să cedez, dar nici n-aveam altă variantă... Eram într-adevăr în ceea ce se numeşte situaţie limită. Atunci mi-am zis: „Mă arunc cu disperare cu capul în jos şi termin cu toată problema.”
Şi pe urmă tot eu mi-am zis, probabil că îngerul păzitor mi-a zis: „Hei, hei, te gândeşti prost.” Că mi-am zis: „Ce tâmpenie la mine, ce îmi garantează mie înălţimea asta?” O fi ea maximum de trei metri, mai înaltă de trei metri nu poate să fie o cameră. De la trei metri n-ai certitudinea că chiar mori când ajungi jos, mai ales dacă jos o fi ciment, n-o fi pământ moale. N-am certitudinea că o să mor, chiar dacă mă arunc cu putere şi în cap. Şi atunci este mai rău, că haitele însetate de sânge vin pe mine atunci şi va fi mai rău.
- Dar nu v-aţi pus problema că e păcat să vă sinucideţi?
- Nu, eram în disperare, eram în păcat. Foarte mulţi preoţi mi-au spus: „În ce stare de har ai fost atunci!” Şi am spus: „Nu-i adevărat!” Toată lumea să ştie că, cu cât eşti mai disperat şi cu cât eşti mai fără ajutor, cu atât mai repede te ajută Dumnezeu. Eu eram într-o stare de disperare care mă dusese la păcat. Prima soluţie... Eu în clipa aia uitasem de rugăciune, uitasem tot ce ştiam. Eram după vreo opt ani de închisoare, deci aveam deja formată ţinuta mea de deţinut rugător, intrasem deja în ceea ce numeam noi atmosfera de mistică a suferinţei. Îmi însuşisem suferinţa, mi-o însuşisem, intrasem în trăirea transcendentală a suferinţei. Deşi aveam toate lucrurile astea, le uitasem, atât de neagră era disperarea. Eu n-am văzut decât şobolanii urcaţi pe mine şi eu eram în imposibilitatea de a mă apăra de ei, asta era singura mea realitate deci.
- La asta vă gândeaţi, nu se suiseră pe dumneavoastră, nu?
- Nu. Asta simţeam, asta trăiam, nici nu ştiu dacă mai judecam eu cu mintea mea obişnuită, care nu era nici grozavă, dar nici medie nu era; eram destul de isteaţă, ca să zic aşa. Şi atunci am strigat. Efectiv am strigat: „Doamne, nu mă lăsa!” N-am găsit altceva mai bun să spun, cum să spun, mai inteligent, mai concludent pentru Părintele Veşnic. Pur şi simplu, disperarea a urlat din mine cu sinceritate: „Doamne, nu mă lăsa! Tu eşti singura mea salvare.”
În disperare am văzut totuşi că nu sunt într-o situaţie limită, că am o uşă - şi că uşa aceea este Părintele Veşnic. Nu pot să nu îmi aduc aminte cu lacrimi clipa aceea ce a venit după strigătul meu. A fost, într-adevăr, clipa de har care a venit din îndurarea Părintelui Veşnic, nu din vrednicia mea, n-am avut nicio vrednicie, decât disperarea din mine, atât. Şi mi-am auzit vocea, de-aia ştiu că am strigat efectiv, că mi-am auzit vocea cu o ureche parcă străină, era o voce străină, era strangulată, răguşită, nu era vocea de care eu eram foarte mândră şi îngâmfată, de altfel, că aveam o voce plăcută aşa de obicei. Şi în momentul în care am zis: „Doamne, nu mă lăsa...”, în clipa aceea toată realitatea din jurul meu s-a transfigurat. Nu mai era nici lucarnă, nici platformă, nici scări care coborau, nici şobolani. Nu mai era nimic. Era o imensitate albă, era o lumină albă, eu eram cuprinsă de această lumină, eu o simţeam concretă, atât de concretă încât eu o credeam materială. Era ca o lumină concretă, materială, o simţeam, mă simţeam cuprinsă în ea. În viaţa de toate zilele n-am mai simţit niciodată asemenea trăire, un asemenea sentiment aşa. Şi nu era o lumină ca de la soare sau ca de la bec. Era o lumină ireală, o lumină... nu ştiu cum să vă spun. Mi-am dat seama că în viaţa mea n-am văzut aşa ceva. Semăna mai degrabă cu... Ştiţi, iarna când ninge câteodată cu fulgi mari, liniştiţi aşa. Şi dup-aia apare un soare, o scânteie şi toată zăpada...
- Sclipeşte.
- Sclipeşte în mii de scânteioare. Aşa era lumina. Era vibratoare. Era o lumină de zăpadă, dar în acelaşi timp etonantă, uimitoare, nu ştiu cum să vă spun, nu găsesc cuvânt echivalent pentru ca să pot să o descriu cum era. Şi eu mă simţeam cuprinsă în ea şi eram atât de fericită cum nu pot să vă spun. Simţeam o bucurie imensă, un sentiment aşa de puternic. Mi-am zis că, probabil, atunci când iubeşti foarte tare pe cineva şi afli că eşti iubit la fel şi ai o împlinire în această dăruire, în această afecţiune simţi într-adevăr o bucurie cu totul specială, zic eu. Adică e bucuria aceea care şi dă şi primeşte în acelaşi timp. O interferare a iubirii, nu ştiu cum să vă spun. Trăiam lucrul ăsta şi îl trăiam atât de intens încât simţeam că, dacă durează mult, eu o să fiu cenuşă. Vibram scânteietor în bucuria asta, în fericirea asta. Şi nu ştiam exact ce e cu mine, nu ştiam că sunt Oţel Aspazia, adusă acolo. Nu ştiam nimic din toate astea. Aveam o percepţie vagă, dar nu ştiu cum să vă spun, ca o precunoaştere. Parcă vag aşa, parcă ştiam că fusesem o problemă şi acum nu mai eram, că eram o dilemă şi acum nu mai eram. Şi eram foarte fericită că ieşisem din ea şi că eram prinsă în această luminozitate care era în acelaşi timp şi iubire şi bucurie şi salvare şi, nu ştiu cum să vă spun, un sentiment plenar pe care n‑am cum să-l definesc.
Puteţi să vi-l imaginaţi dacă puteţi aşa din slabele cuvinte pe care le-am spus. Şi după o lungă bucată de vreme lumina m-a părăsit şi am revenit la normal... Şobolanii ăia erau tolăniţi toţi pe jos, nu mai alergau de colo-colo. Lucarna apărea aşa ca un semiochi de lumină, după cum se întuneca acea semilumină îmi dădeam seama că coboară înserarea.
Şi ziceam: „Doamne, de-acuma ce faci cu mine?” Dar nu mai aveam nicio frică, eram calmă, eram liniştită, aveam certitudinea, într-adevăr, că pronia cerească nu m-a părăsit şi aveam certitudinea că nu voi fi lăsată, că din toată împrejurarea asta o să ies cu obraz curat, ca să spun aşa, pe româneşte, aveam certitudinea asta. Stăteam foarte liniştită. Aveam însă ca o umbră, ca o reminiscenţă a acelui sentiment: era în inima mea o căldură, o bucurie, ceva învăluitor, ceva plăcut, ceva matern aşa, nu ştiu cum să vă spun. O siguranţă pe care cred că o are copilul atunci când doarme la sânul mamei.
Etichete:
aspazia otel petrescu,
cu hristos in celula,
editura areopag
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Doamne ajuta,
RăspundețiȘtergereCartea "A FOST ODATA" a aparut deja inca din iunie 2011, au aparut si ceva recenzii: http://www.monitorulsv.ro/tipareste/Aspazia-Otel-Petrescu-A-fost-odata-101447