sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Arhimandritul Gherasim Iscu, mucenicul cu surâs blajin




(21 ianuarie 1912, com. Poduri-Bacău – † 26 decembrie 1951, închisoarea Târgu Ocna)

Părintele Gherasim L-a iubit pe Hristos din anii copilăriei. De la doisprezece ani a auzit chemarea Sa şi a intrat frate în Mănăstirea Bogdana. Se trăgea dintr-o familie de ţărani înstăriţi, lucru care nu l-a împiedicat să lase toate şi să aleagă o cale a renunţărilor şi a jertfei.

Înzestrat cu o inteligenţă deosebită, cu râvnă pentru studiu şi mai ales cu mare sete de rugăciune şi viaţă lăuntrică, a fost trimis de către mănăstire să-şi continue studiile, ajungând să absolve ca şef de promoţie nu numai Seminarul de la Neamţ, ci şi Facultatea de Teologie. Dorind o viaţă duhovnicească mai aspră, a ajuns la Tismana, mănăstire care îi „insufla mult respect şi devotament pentru drumul monahal”, aşa cum însuşi o spunea mai târziu. După încheierea studiilor, a primit pentru scurtă vreme ascultarea de stareţ al Mănăstirii Arnota – Vâlcea, iar în anul 1942 a fost trimis de către Mitropolitul Nifon Criveanu ca preot misionar în Transnistria.

Peste tot, Părintele Gherasim s-a sârguit, cu timp şi fără timp, zi şi noapte, să fie înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu un preot adevărat, care să răspundă nevoii semenilor de dragoste, luminare şi rugăciune. Pentru sârguinţele sale pastorale, în 1943, acelaşi mitropolit l-a numit stareţ al Mănăstirii Tismana, ascultare pe care o va împlini cu vrednicie până în ziua arestării sale.

În anul 1948 nu era greu de găsit motive pentru a aresta pe cineva. Iar pentru Părintele Gherasim s-au găsit destule dovezi „incriminatorii”: o predică anticomunistă fulminantă ţinută de hramul mănăstirii, un ajutor dat celor din munţi care organizau rezistenţa şi multe altele… Toate acestea au intrat sub incidenţa Codului Penal ca şi „crime de uneltire împotriva ordinii de stat”. Ajuns în mâinile Securităţii, Părintele Gherasim a răbdat muceniceşte toate chinurile cu putinţă pe care le-au născocit minţile bolnave ale călăilor săi, fără să denunţe pe nimeni ori să recunoască învinuirile aduse. Se zice că, în urma îndelungatei anchete, Căpitanul Oancă ar fi obosit bătându-l şi-ar fi strigat: „Eşti nebun, toţi ceilalţi au recunoscut… şi tot cincisprezece ani vei fi condamnat!”

Calea Golgotei sale va trece apoi prin temniţele de la Aiud, Piteşti, Canal şi Târgu Ocna…

La sfârşit, Părintele Gherasim şi-a găsit odihna veşnică la Târgu Ocna, împreună cu Valeriu Gafencu, într-un cimitir fără mormânt şi fără cruce. A adormit cu rugăciunea lui Iisus pe buze.

Părutu-s-a în ochii celor mulţi plecarea lor de pe pământ pedepsire, dar ei sunt în pace, căci nădejdea lor era preaplin de Nemurire…

Crăciun la Târgu Ocna, 1951


„Era o iarnă liniştită, cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunţiseră. Clopotele de la schit ne vesteau rugăciunile călugărilor, şi ne uneam cu ei şi cu toată suflarea creştină într-o rugăciune mută. Este cu neputinţă ca rugile tăcute, revărsate în văzduh de oamenii aceia încolţiţi între moarte şi tortură, să nu fi fost primite. Ele au fost auzite în Ceruri, ele au adus Cerurile pe pământ – şi cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta şi pentru sufletele acelea mari şi credincioase din Târgu-Ocna…

M-am apropiat uşor de Părintele Gherasim, care şedea cu ochii închişi. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoţi, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal, Părintele Gherasim îşi îmbărbăta prietenii, pe mulţi îi ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie cu serviciile religioase. Practica Rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut puternic peste toate mizeriile.

Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că săvârşeşte spovedanii şi cuminecări – şi, drept urmare, a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne şi oase, duhul nu poate ignora legile vieţii, astfel că ascetul îmbunătăţit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat şi, aproape muribund, a fost adus la Târgu-Ocna, ca să moară „umanitar”.

Prezenţa lui în sanatoriu se făcuse simţită prin măiestria cu care ştia să umble în sufletele oamenilor şi să-i îmbărbăteze. Era căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deţinuţilor care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuşi.

Dădea şi îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci şi din bogata lui experienţă mistică – fiindcă în camera 4 din Târgu-Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noţiune şi ca realitate practică, ci era şi vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent şi te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul şi fiinţa ta ca o mireasmă binefăcătoare… Aşa simţeam în preajma Părintelui Gherasim.

Cu sfială, deci, m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:

- Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc… Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina Bucurie… Am certitudinea vieţii veşnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde numai în mila şi darul Domnului… Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferinţă… Vrăjmaşii cred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi nu cunosc căile Lui …

S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:

- Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea. Fiţi dar binecuvântaţi!… Am cunoscut aici oameni în faţa cărora cugetul meu se smereşte. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine… Rugaţi-vă şi voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta…” (Ioan Ianolide, „Întoarcerea la Hristos”)

Dragostea pentru vrăjmaşi

„Atunci (la Târgu Ocna) am văzut o minune: l-am văzut pe preotul (Gherasim) Iscu, în agonie, cum a chemat alţi doi deţinuţi şi, sprijinindu-se pe umerii lor, încet-încet, a trecut pe lângă patul meu, s-a aşezat pe marginea patului torţionarului său şi a început să-l mângâie pe cap. Niciodată nu am să pot uita gestul acesta al lui: mă uitam la cel chinuit cum mângâia capul chinuitorului său! Aceasta este adevărata iubire: preotul, cu toată neputinţa sa, a găsit o mângâiere pentru ucigaşul său! Îl mângâia şi-i spunea: «Erai tânăr. Nici nu-ţi dădeai seama de ceea ce făceai. Te iubesc din toată inima mea!» Dar el nu rostea numai aceste cuvinte. Poţi spune «dragoste» şi să nu fie decât numai un cuvânt din opt litere. Dar preotul Iscu îl iubea cu adevărat pe torţionarul său… Apoi a continuat: «Dacă eu, care sunt un păcătos, pot să te iubesc atât de mult, închipuieşte-ţi-L pe Iisus, care este Dragostea întrupată, cât de mult te iubeşte. Şi toţi creştinii acum te iartă, te iubesc, iar Hristos te iubeşte cu ei şi prin ei. El vrea ca tu să fii mântuit mai mult decât doreşti tu să fii cu El în cer. El este Iubirea însăşi. Nu trebuie decât să te întorci spre El şi să te pocăieşti».

În acea celulă, unde nici o intimitate nu era cu putinţă, am auzit fără să vreau spovedania pe care criminalul a făcut-o victimei sale. Viaţa este mai plină de fiori decât orice roman. Nici un autor n-a putut scrie asemenea lucruri. Cel torturat şi pe moarte asculta spovedania aceluia care-l torturase. Victima i-a dat iertarea criminalului. S-au rugat împreună, îmbrăţişându-se unul pe altul, după care preotul a fost dus înapoi la patul său de către doi deţinuţi purtători.

Amândoi au murit în aceeaşi noapte. Era seara Crăciunului. Dar nu era un Crăciun în care noi ne aminteam pur şi simplu că acum aproape două mii de ani Iisus S-a născut în Bethleem. Era un Crăciun în care Iisus se născuse în inima unui comunist criminal.

Acestea sunt întâmplări pe care le-am văzut cu proprii mei ochi…” (Richard Wurmbrand)

Plecarea Părintelui Gherasim


de Constantin Aurel Dragodan

Cu faţa de ceară,

Cu trupul firav ca de sfânt bizantin,

Părintele Gherasim a fost adus într-o seară,

Învăluindu-ne cald cu surâsu-i blajin.

Zile de boală din carne i-au rupt

Şi-acum doar o piele-i înfăşură osul,

Dar tainic el spune Rugăciunea inimii neîntrerupt:

„Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pre mine, păcătosul!”

Ardeau ca făcliile ochii fiecărui bolnav,

Ioan şi Valeriu şi-au împreunat mâinile în rugăciune.

Viaţa mai pâlpâia ca o candelă ce se stinge în trupul schilav;

Apoi, printre gratii, s-a văzut căzând o stea de tăciune.

Domnea-n încăpere o linişte grea.

Doar aripe de îngeri în jur fâlfâiau, mătăsos.

Departe, copii cântau un cântec de stea.

Părintele Gherasim a plecat să se-nchine la ieslea lui Hristos.

Material realizat de obştea Mănăstirii Diaconeşti
.

Articol apărut în numărul 23 al revistei “Familia Ortodoxă

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu