Preafericitul Pavle iradia sfinţenie. Spiritul de jertfă, dăruirea sa extraordinară pentru toţi oamenii – indiferent de etnie, condiţie socială sau apartenenţă religioasă – a născut în inima poporului sârb, credincios, o evlavie sinceră şi credinţa fermă că Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Sârbe a fost un bineplăcut al lui Dumnezeu. O „icoană călătoare”, gata oricând să pornească degrabă acolo unde era mai multă nevoie să aline suferinţa. Cuviosul Pavle a fost un ierarh al Bisericii care şi-a păstrat simplitatea structurală, deşi a urmat studii înalte de teologie şi a avut prilejul să îi cunoască pe mai-marii politici ai lumii şi să stea o vreme în vecinătatea lor. A făcut din votul călugăresc al sărăciei un adevărat şi exemplar stil de viaţă.
Primii pași în viață… și primele încercări
Micul Goiko Stoicevici a apărut pe
lume în ziua praznicului Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, pe
11 septembrie 1914. Pentru un creștin, evenimentele ce par rodul
întâmplării ascund rațiuni dumnezeiești. Din ele cel care le recunoaște
poate extrage înțelesuri esențiale pentru viața sa duhovnicească. De
pildă, starețul Varsanufie de la Optina îi atrăgea atenția ucenicului
său, Nicon Beliaev, că nu întâmplător acesta a fost tuns rasofor în ziua
prăznuirii Sfintelor Agapia, Irina și Hionia. Ele întrupau virtuțile pe
care trebuie să le agonisească de-a lungul vieții monahul: dragostea
(Agapia), pacea (Irina) și curăția aidoma zăpezii (Hionia). Cuviosul
Varsanufie îl povățuia pe Nicon – ultimul duhovnic al Optinei din
tradiția vestiților stareți –, arătându-i înlănțuirea cauzală dintre
cele trei virtuți: „Dacă vei avea dragoste în inimă, atunci nu-ți va
lipsi nici pacea și într-o asemenea stare a inimii vei putea să te ocupi
de rugăciune. Rugăciunea îți va curăța inima, încât vei putea atinge
scopul suprem al tuturor nevoințelor – curăția inimii.” În cazul lui
Goiko, nașterea sa în ziua în care creștinii prăznuiesc Tăierea Capului
Înaintemergătorului Domnului anticipa viața sa plină de încercări, dar
și virtuțile și harismele de care s-a învrednicit de-a lungul
îndelungatei sale existențe.
Din fragedă copilărie Goiko a avut de
înfruntat greutățile vieții: sărăcia, singurătatea, neajunsurile
traiului printre străini. Ștefan, tatăl său, după o perioadă petrecută
la lucru în America, îmbolnăvindu-se de tuberculoză, revine acasă, unde
avea să își dea obștescul sfârșit. Mama lui Goiko, Ana Stoicevici, s-a
văzut astfel văduvă, purtând grija a doi orfani: Goiko și Dușan. Goiko
avea trei ani, iar Dușan abia se născuse. După câțiva ani, Ana se va
recăsători și va mai aduce pe lume două fete. La cea de-a treia naștere,
Ana părăsește lumea cea stricăcioasă, pășind în Împărăția cea veșnică.
De obicei, pentru un om cele mai
frumoase amintiri sunt cele din copilărie. De multe ori, dezamăgiți de
viața de zi cu zi, ne refugiem în ambientul cald și protector al
amintirilor care ne-au populat primii ani ai vieții: lipsiți de grijile
prezentului, viața pe atunci ne apărea ca o nesfârșită, generoasă paletă
de promisiuni și bucurii. Pentru micul Goiko lucrurile au stat pe dos:
într-una din puținele amintiri despre tatăl lui se făcea că acesta zăcea
neputincios în pat, iar o mătușă, Cristina, jelea amarnic la căpătâiul
său.
Părinții lor trecând la Domnul, Goiko și
fratele său, Dușan, au fost crescuți de bunica Draghina și de mătușa
lor, Senka. La maturitate, Patriarhul Pavle va reînvia cu multă duioșie,
din negura vremii, chipul mătușii sale: „Ea mi-a fost cu adevărat ca o
mamă… așa că mi-aș dori ca atunci când voi muri s-o văd mai întâi pe
mătușa mea și abia apoi pe ceilalți.” (Iovan Ianici, Să fim Oameni! Viața și cuvântul Patriarhului Pavel al Serbiei,
Ed. Predania, 2011, p. 13, trad. din lb. sârbă de Ionuț și Sladjana
Gurgu) Mătușa Senka s-a îngrijit să sădească în sufletele lui Goiko și
Dușan dragostea și evlavia pentru Dumnezeu. Preafericitul Pavle își
amintea peste timp: „Duminica mergeam la biserică, iar la școală ni se
preda religia, așa că de mic am avut o simțire și-o practică creștină.
Încă de atunci eram învățați rugăciunea «Tatăl nostru», dar cu totul
altfel pricepe un orfan înțelesul de «Tată ceresc», îl trăiește mult mai
puternic… Mătușa ne îngrijea cu dragoste, dară când făceam vreo prostie
ne mai pedepsea și cu nuiaua.”
Goiko a fost un copil bolnăvicios. Odată
a fost la un pas de moarte, așa încât rudele sale i-au aprins o
lumânare, gândind că zilele îi sunt pe sfârșite.
Anii de ucenicie
Terminând clasele primare la școala din
satul natal, bunica și mătușa au hotărât să îl trimită să studieze la
liceul din Tuzla, unde locuia un unchi de-al său. Pe de o parte, Goiko
era prea plăpând pentru muncile agricole, iar pe de alta manifestase de
timpuriu înclinația spre studiu. Mai înainte de a pleca spre Tuzla,
bunica Draghina și mătușa Senka l-au trimis pe timpul verii să cunoască
viața de mânăstire. Patriarhul Pavle își va aminti, mulți ani mai
târziu: „Am petrecut acolo o lună de zile și, cu toate că nu puteam
înțelege totul din slujbele bisericești, simțeam foarte aproape
veacurile trecute și rugăciunile înaintașilor. Pentru mine, rugăciunile
lor erau prezente, le simțeam până și suflarea, și bucuriile… Toate
acestea mi s-au înfipt adânc în minte, deși pe atunci nici cu gândul nu
gândeam că viitorul meu va fi legat de Biserică.”
Este admis, în anul 1925, la liceul din
Tuzla. Aici va fi coleg și bun prieten cu „Meșa” (Mehmed) Selimovici,
romancier iugoslav devenit celebru mai ales după apariția, în 1966, a
romanului Dervișul și moartea. Rememorând anii de formare a
personalității sale duhovnicești, Preafericitul Pavle spunea: „Locuiam
la periferia Tuzlei și ne duceam traiul mulțumită unei vaci, pe care
toți eram datori s-o ducem la păscut cu rândul, chiar cu prețul de-a
lipsi de la școală sau de-a lăsa temele deoparte. Unchiul meu era aspru,
dar drept. I-a școlit pe toți copiii săi, asemenea și pe mine, și
fiecare am terminat câte o facultate, iar unii și-au dat și doctoratul.”
(idem, p. 14)
Deși era pasionat de fizică, la
încheierea studiilor liceale, în 1930, Goiko decide să se înscrie la
Seminarul din Saraievo: „Dorința familiei era să intru la Seminar, deși
eu eram atras de fizică, pe care aveam s-o studiez în continuare, în
special în timpul liber.”
În anul 1936, Goiko este admis la
Facultatea de Teologie din Belgrad, urmând totodată Liceul de băieți nr.
6 din Belgrad. Își va lua licența în Teologie în 1942. Vremurile
istorice erau extrem de tulburi pentru poporul sârb. După intrarea
Iugoslaviei în Al Doilea Război Mondial, croații devin autonomi, prin
crearea Statului Independent Croat, și declanșează o prigoană fără
precedent împotriva sârbilor. Goiko este nevoit să se refugieze în
Belgrad și, pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele, se angajează
muncitor în construcții: „Când am fugit la Belgrad în ’41, am lucrat pe
mai multe șantiere și s-a întâmplat să-mi cadă o grindă pe picior și
să-mi strivească degetul mare, în timp ce descărcam un camion. Apoi n-am
mai putut lucra… După asta, în primăvara lui ’42, colegul meu de
școală, ieromonahul Elisei Popovici, m-a dus la Mânăstirea Sfânta Treime
din Ovcear. Mânăstirea avea o bună așezare materială, așa încât își
putea permite să mă hrănească și pe mine. Mi-au rânduit ascultări mai
ușoare…”
În toamna anului 1941, de praznicul
Nașterii Maicii Domnului, nemții bombardează Mânăstirea Sfânta Treime.
În 1943, bulgarii – care primiseră, prin intermediul nemților, porțiuni
extinse din Iugoslavia, inclusiv clisura Ovcear-Kablar, „Sfântul munte
sârbesc”, unde era așezată Mânăstirea Sfânta Treime – invadează
mânăstirea și fac prăpăd în rândul monahilor. În urma bătăilor suferite,
unii călugări mor, alții își pierd mințile. Fratele Goiko scapă cu
ajutorul ieromonahului Pahomie Krali, care, auzind că „vin bulgarii”, îl
ia cu sine și se refugiază împreună într-o peșteră din apropierea
vârfului Muntelui Ovcear.
Chemarea pentru viața monahală. Goiko devine Pavle
În 1942, în timpul luptelor din
Slavonia, sfârșește Dușan, fratele lui Goiko. Nu peste multă vreme
acesta devine învățător și profesor de religie în Bania Koviliacea. Le
preda unor copii refugiați din Bosnia. El va trăi aici o minune care va
decide, odată pentru totdeauna, cursul vieții sale. Reamintindu-și
întâmplările de odinioară, Preafericitul Pavle povestea: „Într-o zi
călduroasă de vară, prin 1944, noi, învățătorii, i-am scos pe copii la
scăldat în Drina. Le-am arătat până unde au voie să intre în apă, dar
știți cum sunt copiii… Când mă uit, văd un băiat că înaintează în larg
și nu mai are putere să se țină la suprafață. Am sărit imediat după el
și l-am scos. L-am pus pe genunchi și i-am tras o mamă de bătaie… I-am
spus: «Fiule, ai scăpat din Bosnia, tatăl și mama ți s-au prăpădit
și-acum vrei să te îneci sub ochii noștri? Unde ți-e capul?» Îndată după
asta m-am îmbolnăvit. Am făcut febră, am mers la control… Medicii îmi
spun: tuberculoză!” I-au mai dat doar trei luni de viață.
Monahii l-au primit cu multă dragoste la
Mânăstirea Vuian, însă i-au impus câteva restricții menite să ferească
obștea de contaminarea cu înfricoșătoarea tuberculoză. Goiko se ruga, cu
lacrimile șiroindu-i pe chip, în sfânta biserică doar după încheierea
slujbelor și nu mânca alături de ceilalți frați la trapeză. Rugăciunea
îi era singurul, neprețuit, ajutor. Stând în singurătatea chiliei sale,
Goiko a realizat că planurile sale de viitor, visul său de a-și întemeia
o familie și de a deveni preot într-o parohie se năruise. Bunul
Dumnezeu i-a ascultat rugăciunile și l-a izbăvit pe robul său credincios
de cumplita boală. În inima lui Goiko a încolțit dorința fierbinte de a
se afierosi pe sine Domnului, îmbrăcând haina monahală.
Ca semn al dragostei față de frații săi
întru Hristos, care își căutau mântuirea în Mânăstirea Vuian, Goiko
sculptează în lemn o cruce pe care era înfățișată Răstignirea Domnului
și scrie pe spatele ei, în limba slavonă, cu litere încrustate:
„Mânăstirii Vuian, pentru vindecare, a dăruit robul lui Dumnezeu,
Goiko.”
În anul 1945, starețul Mânăstirii Vuian,
egumenul Iulian Knejevici, este mutat la Mânăstirea Blagoveștenie. Îl
vor însoți acolo trei frați, printre ei – Goiko Stoicevici. Ne putem
face o imagine fidelă despre perioada petrecută de Goiko în acest sfânt
așezământ citind însemnările fratelui Milisav, viitorul arhimandrit
Iovan Radosavlevici, viețuitor în acea vreme la Mânăstirea
Blagoveștenie: „A sculptat în lemn cruci minunate, mai știa să repare
și-o mulțime de lucruri, ceea ce prindea foarte bine în vremurile de
sărăcie care au urmat războiului. Până și ceasurile se pricepea să le
desfacă și să le pună la punct. Pe atunci nu prea se găsea încălțăminte,
dar el nu se îngrijora din pricina asta, pentru că, dacă dădea peste-o
pereche de pantofi vechi, fără tălpi, dar cu fețe cât de cât întregi,
își făcea din ei o pereche de încălțări numai bune, folosind pentru
tălpi cauciuc de la anvelope. Dacă nu găsea cauciuc, își potcovea
încălțările cu lemn. Așa căpăta pantofi călduroși cu care trecea iarna.
Ca să nu se îmbolnăvească de plămâni, boală pentru care nu era leac pe
atunci, a fost nevoit să stea liniștit în pat, zăcând din pricina febrei
ridicate care l-a chinuit vreme de 20 de ani. Iar ca să petreacă cu
folos timpul ăsta, și-a făcut un analog pe care îl sprijinea de pat și
putea citi astfel stând culcat. Citea mult și repede. Avea o mulțime de
reviste eparhiale luate de la biblioteca mânăstirii, precum și multe
alte cărți de folos.” (idem, p. 23) Goiko le împărtășea din cele citite fraților săi de mânăstire mai puțin școliți.
O întâmplare elocventă, survenită în
1946, ne ajută să ne facem o opinie adecvată despre cultura profundă pe
care deja și-o agonisise tânărul Goiko. Un milițian cu convingeri
comuniste a sosit în Mânăstirea Blagoveștenie și a început să îl
îndoctrineze pe Goiko, vorbindu-i plin de patos despre Marx și Engels și
zugrăvindu-i comunismul ca pe o veritabilă și „nouă soluție de
orânduire socială”. Goiko l-a ascultat politicos, apoi a început să-i
expună milițianului viziunea marxist-leninistă, relevându-i aspecte
ascunse, care țineau de micile detalii. Dându-și seama că interlocutorul
său cunoaște în profunzime doctrina marxistă, milițianul a răbufnit
plin de mânie: „Pe tine ar trebui să te împușcăm! Văd că știi foarte
bine toate astea, dar nu vrei să le pui în practică…”
În 1948, Goiko se învrednicește de
„îngerescul chip” și primește un nou nume: Pavel. Sfântul Apostol
convertit pe drumul Damascului îi va fi pentru tot restul vieții model
de trăire și de propovăduire a învățăturii Domnului nostru Iisus
Hristos.
În 1949, obștea monahului Pavle s-a
mutat la Mânăstirea Racea. Încă din 1946 începuse pătimirea Bisericii
Sârbe: în acest an puterea comunistă promulgă Legea Reformei agrare și a
colonizării, prin care Bisericii îi sunt luate aproximativ 70.000 de
hectare de pământ arabil și de pădure.
În aceste vremuri de cernere, monahul
Pavle se frământa să găsească răspunsul la întrebarea de ce Dumnezeu
îngăduise instaurarea orânduirii comunist-atee. Va mărturisi mulți ani
mai târziu: „Parcă se lucra în chip silnic ceva nefiresc, ce ducea la o
sfâșiere nu numai între noi, ci și înlăuntrul sufletelor noastre. Îmi
era greu să înțeleg această nouă lovitură ca fiind voia lui Dumnezeu,
sau poate nu reușeam să mă împac cu ea. Mi se părea că trăim mari ispite
care trebuie întâmpinate cu mare tărie duhovnicească. Nimic altceva nu
se putea împotrivi acestei orânduiri care supraveghea toată viața
publică, ba chiar și viața personală a oamenilor.”
În acest context, viitorul Patriarh
surprinde consecința nocivă a procesului industrializării forțate
întreprinse de regimul comunist: descreștinarea Serbiei și schimbarea
etosului tradițional sârbesc (observații care, mutatis mutandis,
sunt valabile și pentru societatea românească de ieri și de astăzi):
„De la poalele Tarei și până pe malurile Drinei, în primii ani după
război, poporul rămăsese credincios Bisericii, iar la mânăstiri nu
veneau doar de praznice și doar bătrânii, ci și mulți tineri. Așa au
mers lucrurile până când au început să se ridice fabrici, iar tinerii au
fost atrași să părăsească satele și să se mute la oraș. Cred că acesta a
fost începutul marilor schimbări în viața și obiceiurile – chiar și
cele duhovnicești – ale poporului nostru de la țară.” (idem, p. 27)
În timpul liber, între ascultările
monahale, ierodiaconul Pavle le ținea fraților săi întru Hristos
prelegeri din Vechiul și Noul Testament, din Liturgică și Istoria
bisericească și națională. Pavle se remarca în obștea mânăstirii prin
smerenia sa aleasă și prin grija veghetoare față de semenii aflați în
lipsuri și încercări. Astfel, într-o iarnă, văzând cu uimire că micul
Dimitrie Blagoievici mergea prin brumă spre școala din satul Racea în
picioarele goale, i-a confecționat o pereche de încălțări din
materialele pe care le-a avut la îndemână: din niște scândurele de lemn a
încropit tălpile și din cauciuc de la anvelope fețele. În anul școlar
1950-1951, Patriarhia din Belgrad îl numește pe Pavle suplinitor la
Seminarul de la Prizren. În 1954, Sfântul Sinod îl trimite la Atena
pentru a-și aprofunda studiile de Vechiul și Noul Testament și de
Liturgică. Tot în 1954 este hirotonit ieromonah și nu peste multă vreme
este făcut protosinghel. Conștiinciozitatea și evlavia sa deosebită îi
impresionează pe colegii și profesorii săi greci. Când, în 1956,
Arhiepiscopul elen Dorothei vizitează Patriarhia din Belgrad le
mărturisește înalților ierarhi sârbi: „Nu aveți a vă îngriji de viitorii
Episcopi, atâta vreme cât aveți călugări precum părintele Pavle!”
„Pe acest Episcop, teolog cu înalte școli, îl vedeam cățărat pe scară, reparând acoperișuri de biserici sau chilii monahale…”
Cuvintele Arhiepiscopului grec aveau să
se adeverească în anul 1957, când ieromonahul Pavle a primit cinul de
arhimandrit, iar pe 29 mai Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Sârbe
l-a numit Episcop al Eparhiei de Ras-Prizren. Preasfințitul Pavle va
păstori aici vreme de 33 de ani. În aceste ținuturi – Kosovo și Metohia –
va avea multe de îndurat, în special din partea populației albaneze:
jigniri, lovituri, șicane felurite.
Într-o scrisoare pe care o trimite în
ianuarie 1981 Sfântului Sinod, Preasfințitul Pavle scrie: „În Prizren,
când preoții prohodesc morții, trec pe lângă școli, mai ales pe lângă
Școala Pedagogică, elevii strigă lucruri necuviincioase și înjurături,
iar câteodată aruncă cu pietre.” Patriarhul Pavle va rememora mai târziu
acei ani de necontenite încercări: „Am fost prevenit să am grijă cu
declarațiile pe care le trimiteam regulat către Sfântul Sinod, pentru că
ele ajungeau și în mâna reprezentanților statului… Dar nouă ne era din
ce în ce mai limpede că undeva anume se hotărâse ca provincia Kosovo și
Metohia să nu mai fie ale sârbilor.”
Dispoziția sa lăuntrică, de permanentă
jertfelnicie pentru aproapele său, și stilul său simplu de viețuire
lăsau o pecete indelebilă în inimile cunoscuților Preasfințitului Pavle.
Istoricul de artă Jivorad Stoikovici își amintește: „Prin cea mai
întinsă eparhie sârbească, el călătorea singur, așa cum nici un țăran
gospodar nu merge azi pe acest pământ… De la Prizren la Belgrad nu o
dată călătoarea în vagoane fără geamuri, cu zăpadă pe scaune… Pe acest
Episcop, teolog cu înalte școli, îl vedeam cățărat pe scară, reparând
acoperișuri de biserici sau chilii monahale, iar reședința sa episcopală
nu era vreun conac, ci o chilie fără telefon și fără secretar personal,
cu o mașină de scris pe birou la care scria singur înștiințări, acte,
scrisori…”
Episcopul avea o grijă părintească față
de toți elevii Seminarului din Prizren: își împărțea salariul elevilor
săraci, le repara încălțările sau le peticea hainele. Când grijile
cotidiene nu îi îngăduiau să discute multă vreme cu seminariștii, găsea
prilejul să-l întrebe pe fiecare în parte: „Cum îți este, măi copile?”
Celor intrigați de faptul că
Preasfințitul Pavle se ostenea atât de mult, stăpânind meserii atât de
diverse, le răspundea: „Unii spun că Episcopul n-ar trebui să repare
țiglele de pe acoperiș, că n-ar trebui să muncească… De parcă munca ar
fi rușinoasă! Nu munca umilește pe om, ci viața păcătoasă și plină de
răutate… Așa că dacă Mântuitorul a putut lucra ca tâmplar cu mâinile
Sale, de ce n-aș putea și eu? Dacă pe El nu L-a umilit munca, nu mă va
umili nici pe mine.” (idem, p. 36)
„Programul nostru este Evanghelia”
În 1990, la vârsta de 76 de ani,
Episcopul Pavle devine Patriarh al Serbiei. Această alegere l-a luat
prin surprindere. Peste ani, va mărturisi: „Mi-am venit în fire abia
după ce am înțeles că primirea celui mai înalt cin nu înseamnă a fi
stăpânul cuiva, ci a fi întâiul în slujirea și îngrijirea celorlalți.”
În „Cuvântul său la întronizare”,
Sfinția sa Pavle le-a spus celor prezenți: „Așezându-ne în tronul
Sfântului Sava ca cel de-al 44-lea Patriarh al Serbiei, nu avem nici un
program anume de făptuiri arhierești. Programul nostru este Evanghelia,
Buna Vestire a lui Hristos în mijlocul nostru și a Împărăției lui
Dumnezeu în noi – în măsura în care o primim cu credință și cu
dragoste.”
În discursurile Patriarhului Pavle
întâlnim o idee recurentă: „Datori suntem să ne purtăm ca Oameni și în
cele mai grele împrejurări. Nu este pricină, nici națională, nici
personală, care ar putea să ne îndreptățească a fi neoameni.” Atât de
mult circula această deviză în rândul credincioșilor sârbi încât
o cunoșteau și copiii, care l-au denumit plini de dragoste „Patriarhul
Pavle-să-fim-oameni”.
El însuși întrupa virtutea omeniei:
odată, în timpul războiului care izbucnise în 1991, stând în reședința
Patriarhiei, a văzut mai mulți refugiați care îndurau ploaia nemiloasă. A
ieșit la ei și i-a rugat să poftească înăuntru. Cineva din anturajul
său i-a atras atenția că în grupul refugiaților ar fi putut să se
strecoare vreun individ care i-ar fi putut vrea răul. Patriarhul i-a
răspuns: „Dar cum oare aș fi dormit eu sus la căldură, iar acei copii să
stea afară în ploaie?”
În interviurile și predicile sale,
Preafericitul Pavle s-a declarat de multe ori împotriva lăcomiei
consumeriste, a opulenței care a acaparat lumea întreagă. Mărturisea:
„Dacă aș avea vreme, și Dumnezeul cel Înviat mi-e martor, m-aș duce în
fața bisericilor, spitalelor, chiar și a restaurantelor luxoase și aș
cerși pentru frații, surorile și copiii noștri aflați în încercări.
Fiecare din noi ar trebui, într-un mod activ, să rușineze toată acea
lăcomie disprețuitoare ce domnește în atâtea locuri publice, nu doar să
ne plângem și să deznădăjduim pentru că obrăznicia amară stăpânește
peste tot în jurul nostru.”
S-ar putea spune că votul călugăresc al
sărăciei de bunăvoie devenise pentru Patriarhul Pavle un adevărat stil
de viață: se întreținea doar dintr-o pensie modestă primită de la
Episcopia de Ras-Prizren (banii care îi prisoseau îi împărțea
refugiaților și celor nevoiași), își cosea singur hainele și își repara
pantofii.
Poporul sârb îl iubea, socotindu-l încă
din timpul vieții un sfânt, un bineplăcut slujitor al Domnului. Când
preoții îi pomeneau la Sfânta Liturghie numele, credincioșii își făceau
semnul crucii cu adâncă evlavie, iar când își făcea apariția – potrivit
mărturiei biografului său, Iovan Ianici – „în popor se simțea o
înflăcărare aparte, o mare bucurie duhovnicească, în urma căreia mulți
începeau să plângă.”
În toate cele se așeza pe sine mai
prejos de semenii săi. Când primea pânză nouă pentru rasă, o păstra și
i-o dăruia unui preot sau monah sărac. Într-o bună zi, l-a vizitat la
Patriarhie verișoara sa, Aghița, care, văzându-l îmbrăcat în aceeași
rasă, l-a întrebat: „Ce fel de Patriarh ești tu dacă ai numai o rasă?”
Acesta i-a răspuns: „La ce-mi trebuie mai multe? Doar nu pot să îmbrac
două deodată!”
Într-o altă zi, întorcându-se cu
tramvaiul la Patriarhie, un călător l-a recunoscut și a început să
strige: „Iată-l pe Patriarh!” Apoi s-a îndreptat grăbit spre el, să
primească binecuvântare. Călătorul a fost imediat urmat de mulți alții,
iar în tramvai s-a produs o îmbulzeală de nedescris: toți doreau să fie
binecuvântați de Patriarhul Pavle. Ca să reinstaureze ordinea, vatmanul a
oprit tramvaiul, le-a cerut călătorilor să coboare, rămânând în vehicul
doar Patriarhul. A deschis o singură ușă și i-a invitat pe călători:
„Acum intrați pe rând, unul câte unul…” Stând cuviincios la rând, au
primit toți binecuvântarea mult dorită.
Umorul constituia o trăsătură aparte a
personalității Patriarhului Pavle. Odată, întrunindu-se Sfântul Sinod al
Bisericii Sârbe, a văzut adunate la un loc o mulțime de automobile
negre, luxoase. L-a întrebat nedumerit pe preotul care îl conducea: „Ale
cui sunt mașinile astea luxoase?” Preotul i-a răspuns: „Ale Episcopilor
noștri, Sfinția voastră; au venit cu ele la Sinod.” Plin de uimire,
Preafericitul Pavle a continuat: „O, Doamne, cine știe ce-ar mai fi
condus dacă n-ar fi depus votul sărăciei!”
Altădată, un celebru fotoreporter, Vițan
Vițanovici, a sosit la Patriarhie pentru a-i face o serie de
fotografii. Vițan, fiind ateu, nu cunoștea formulele de protocol, așa că
i s-a adresat Preafericitului astfel: „Lumina voastră…” Patriarhul
Pavle i-a răspuns îndată: „Dacă tot sunt lumină, la ce-ți mai trebuie
blițul?”
blițul?”
Pătimind împreună cu poporul sârb
După alegerea sa ca Patriarh, unul
dintre contracandidații săi, Episcopul Ștefan al Jicei, avea să declare:
„Pentru întâia dată în istoria Bisericii Ortodoxe Sârbe am întrebuințat
tradiția apostolică în alegerea Patriarhului și, după cum vedeți, a
fost foarte folositoare. Am plâns de bucurie, căci cel mai sfânt, cel
mai bun, cel mai rugător dintre noi a ajuns în scaunul Sfântului Sava.
Venirea sa în fruntea Bisericii Ortodoxe Sârbe, în aceste vremuri când
rugăciunea s-a rărit, dar nevoia de rugăciune a crescut, este vădirea
voirii Sfântului Duh ca Biserica Sfântului Sava să se întărească mai
mult duhovnicește.”
Pavle, Întâistătătorul Bisericii Sârbe, a
condus-o într-o vreme de cumpănă: țara era pustiită de războiul civil,
din trupul ei fuseseră desprinse Kosovo și Metohia, albanezii îi
prigoneau în fel și chip pe sârbii creștini. Pavle a participat trup și
suflet la pătimirile poporului său. În 1993, Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Sârbe, sub conducerea sa, a semnat și înaintat un „Apel la
omenie” către Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite „pentru a
ridica fără întârziere sancțiunile economice, embargoul și izolarea
poporului sârb din Republica Federală Iugoslavia (Serbia și Muntenegru),
izolare care nu are precedent în istorie, căci sancțiunile și
embargoul, așa cum sunt aplicate, chiar dacă ne referim numai la materia
primă necesară producției medicamentelor, au transformat o țară
întreagă într-un imens lagăr de concentrare sau ghetou și un întreg
popor într-o masă de condamnați, de la copilul din pântecele mamei până
la bătrânul aflat în pragul morții.” (idem, p. 100)
Preasfințitul Pavle slujise vreme de 44
de ani în Kosovo și Metohia, ca Episcop de Ras-Prizren. De aceea, din
luna iunie a anului 1999 – când armata și poliția sârbă s-au retras din
Kosovo și Metohia, fiind înlocuite cu trupe internaționale, moment care
marchează începutul unor pătimiri teribile îndurate de creștinii sârbi
–, Patriarhul Pavle a început să se roage zilnic pentru aceștia,
compunând rugăciuni speciale pe care toți slujitorii Domnului din
Biserica Ortodoxă Sârbă le citeau în timpul Sfintei Liturghii. Astfel,
la Ectenia mare se rugau: „Pentru ca Domnul Dumnezeul nostru să trimită
mila și ocrotirea Sa poporului nostru ortodox păcătos și pătimitor,
pentru cei muceniciți, prigoniți, chinuiți: bărbați, femei și copii,
pentru păzirea bisericilor și a mânăstirilor ortodoxe, a familiilor și
caselor din Kosovo și Metohia, Domnului să ne rugăm. Doamne miluiește!”
La Liturghiile slujite de Preafericitul Pavle participau foarte mulți oameni
Ca Patriarh, și-a urmat programul
călugăresc de viețuire: dormea într-un pat simplu, din scânduri, fără
pernă, se trezea în fiecare dimineață la ora patru, își citea
rugăciunile din pravila monahală, iar la ora șase se îndrepta spre
Paraclisul Sfântul Simeon Izvorâtorul de mir, care se găsea în Palatul
Patriarhiei, și începea să săvârșească Sfânta Liturghie. La Liturghiile
slujite de Preafericitul Pavle participau foarte mulți oameni. Acestea
durau mult fiindcă Patriarhul îi pomenea pe toți care îi solicitau
mijlocirea la Dumnezeu, pe toți oamenii oropsiți de care avea știință.
Patriarhul Pavle a contribuit
semnificativ la refacerea comuniunii canonice dintre Patriarhia Moscovei
și Biserica Ortodoxă Rusă din afara granițelor. Deși împlinise 91 de
ani, a întreprins mai multe călătorii misionare în Australia și a luptat
să refacă unitatea între membrii dezbinați ai diasporei sârbe. În
călătoriile sale îl însoțeau negreșit Sfânta Scriptură și cartea de
rugăciuni.
Duminică, 15 noiembrie 2009, la ora
10,45, Patriarhul Pavle a trecut cu pace la Domnul. Ieromonahul Metodie
i-a fost alături în ultima perioadă a vieții. El își va aminti mai
târziu: „În ultima vreme, Patriarhul ținea tot timpul ochii închiși, dar
auzea totul. Când i-am citit rugăciunile pentru împărtășanie, a deschis
ochii și s-a uitat drept în ochii mei. M-a auzit și când l-am întrebat:
«Sfinția voastră, vreți să vă împărtășiți?» A răspuns în șoaptă:
«Vreau… Domnul să ajute… Domnul să binecuvânteze!» S-a împărtășit ca
niciodată în acel an și jumătate, cât stătuse pe patul spitalului. Atât
de împăcat, de liniștit. Totul arăta că va fi ultima împărtășanie. Mi
s-a părut că și el știe acest lucru. A închis ochii și nu i-a mai
deschis până ce-a murit. Am plecat să slujesc Sfânta Liturghie. Când am
terminat, mi-am dat odăjdiile jos și m-am întors la ușa apartamentului
său. Atunci el a murit. Parcă așteptase să se sfârșească Liturghia.”
La înmormântarea rămășițelor sale pământești în Belgrad a luat parte în jur de un milion de oameni.
Ciprian VOICILĂ