Se afișează postările cu eticheta editura predania. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta editura predania. Afișați toate postările

luni, 27 mai 2019

MONAHUL KALIST, UCENICUL SFÂNTULUI NICOLAE VELIMIROVICI: De la eroism la sfințenie

(Articol apărut în Lumea Monahilor. Sursa aici )

Singura fotografie rămasă de la părintele Kalist ne înfățișează un bătrânel cu chipul inundat de bucurie. Bucuria de a trăi. O bucurie care trece – datorită credinței sale încercate în fel și chip, de-a lungul unei vieți îndelungate – dincolo de limitele vieții biologice și indică modul în care poate fi transfigurat omul, odată intrat în comuniune cu Hristos, izvorul vieții nestricăcioase. Rândurile pe care le veți citi mai jos zugrăvesc o viață care ar fi meritat, cu prisosință, să fie ecranizată. Poate că așa ar fi putut ajunge la inimile mai multor tineri care, nemulțumiți sau exasperați de lipsa unui ideal existențial, și-ar fi găsit în smeritul monah Kalist întruchiparea a două arhetipuri: eroul și sfântul, deopotrivă.
Ceea ce m-a impresionat pe mine în mărturiile scrise despre viața sa a fost, mai înainte de toate, sinceritatea cu care și-a povestit biografia. Aceeași sinceritate se citește și printre rândurile testamentare care îi oglindesc, fulgurant, viața: 
„Eu din fire am fost mai nestăpânit. M-am eliberat de această trăsătură a mea de caracter abia după mulți ani și după multe înfruntări cu oamenii, de pe urma cărora și eu, și ei am avut multe de suferit. Fiind încăpățânat, am făcut de multe ori după voia și după mintea mea și de aceea am fost supus multor greșeli, dar m-a salvat faptul că am împlinit întru totul poruncile. Datorită voinței mele de fier, m-am forțat să trăiesc cum se cade. De aceea nu m-am temut de nimeni și de nimic în afară de Dumnezeu. Astfel am aflat că numai cel care trăiește drept poate să spună despre sine că este liber și, într-adevăr, așa este. Cugetând la viața mea acum, când se apropie vremea plecării mele din această lume, îmi este limpede că șansa mea a fost faptul că în tinerețe l-am avut duhovnic și învățător pe Vlădica Nicolae Velimirovici. (…) A fost un mare duhovnic și un sfânt.”

Visând cu ochii deschiși la glorie

În copilărie, în stările sale de reverie, Dobrivoie visa să călărească un pursânge arab, negru ca pana corbului, cu grumaz puternic, spre uimirea consătenilor, care i-ar fi aruncat priviri pline de invidie. Când îngenunchea seara înaintea patului, se ruga pentru sănătatea părinților, fraților și surorilor sale și nu uita să Îi ceară Domnului mult râvnitul cal de rasă.
Părinții săi erau oameni evlavioși, mai cu seamă mama. Încă de mic, Dobrivoie s-a deprins să postească și să meargă, duminică de duminică, la Sfânta Liturghie. Atât de puternică era credința lui în preot încât într-o bună zi l-a întrebat: „Părinte, nu-i așa că n-o s-o lași să moară pe mama? Nu-i așa că n-o să moară?”
Dobrivoie și-a finalizat studiile primare în Kaonik, un fost sat care în prezent a primit statutul de oraș, situat la aproximativ 15 kilometri de urbea Krușevațului. Apoi a urmat gimnaziul la Krușevaț. Își dorea să ajungă cineva, să fie respectat de semenii săi: fie preot, fie învățător, fie funcționar de stat.
Anii de gimnaziu au fost ani plini de suferințe și încercări. Stătea în gazdă la un hangiu cu care tatăl său se înțelesese să îi muncească în schimbul sumei de bani pe care ar fi trebuit să i-o dea în contul chiriei. Orele fiecărei zile, umplute fie cu lecțiile pentru școală, fie cu robotirea continuă prin gospodăria hangiului, erau principalele pârghii ale unei pedagogii pe care o ticluise tatăl său. Când îl vizita, din vreme-n vreme, în casa hangiului – unde fiul nu mai pregeta cu treaba: ba trebuia să scoată și să care apa de la fântână, ba să crape lemnele, ba să dea de mâncare orătăniilor din ogradă –, tatăl său nu uita să îi amintească: „Învață, dacă vrei să trăiești bine! Dacă nu, acasă te așteaptă destulă muncă: sapa sau morăritul; adică vei fi slab, obosit și plin de praf. Alege!”
Dobrivoie se întorcea, în vacanțe, în satul său natal, pe care îl îndrăgise. Monahul Kalist povestea la bătrânețe: „Acolo totul îmi era drag și cunoscut, eram liber și fericit.” Era bucuros fiindcă scăpa, pentru o vreme, de privirile iscoditoare și reci ale străinilor din Krușevaț.
După doi ani de gimnaziu, abandonează școala. Și pentru că sătenii se amuzau pe seama lui zicând că e incapabil să învețe carte, nerămânându-i altceva mai bun de făcut decât să se facă în sat porcar, îngrijitor de cai sau morar, pe la 15 ani se hotărăște să plece în Rajani, un ținut pe care un doctor i-l zugrăvise în culori ademenitoare: „La noi, în fața fiecărei case vezi șiraguri de ardei iute, ceea ce înseamnă că oamenii sunt sănătoși. Toți merg la biserică și se roagă, ceea ce înseamnă că se încred în Dumnezeu, nu în doctori. După cum vezi, nici nu prea e de muncă pentru mine!”
De la acest doctor, Dobrivoie află de existența unei organizații care instruia tineri luptători pentru eliberarea Serbiei și Macedoniei de sub jugul turcesc. Acolo le erau asigurate hrana, îmbrăcămintea, un adăpost și posibilitatea de a-și continua studiile școlare, dacă ei ar fi intenționat asta.
Dobrivoie, neștiind ce să decidă, a început să petreacă mai multă vreme îngenuncheat în fața icoanei Sfântului Nicolae, protectorul casei lor. Credea că Dumnezeu îi va arăta negreșit ce cale să urmeze. În timpul liber, citea cărți în care erau cuprinse biografiile și învățăturile sfinților, cărți pe care le împrumuta de la biserică: Sfântul Athanasie Athonitul, Ioan Damaschinul, Sfântul Sava, protectorul poporului sârb. Întreaga familie se aduna seara într-o cameră, înainte de culcare. El le citea un capitol din Evanghelii și un fragment din Epistolele apostolice.
Într-o noapte, l-a trezit din somnul adânc un glas puternic: „Dobrivoie, ieși din casă și te uită!” Părăsind casa, cum stătea el pe trepte, a văzut chiar în mijlocul curții un vârtej, care se înălța de la pământ la cer. Vârtejul mai întâi s-a aplecat într-o parte, apoi s-a îndreptat spre Miazăzi, făcându-se nevăzut. Frica i-a pătruns inima, iar gândurile au început să i se învălmășească în minte: vârtejul „era lat ca de o jumătate de metru și strălucea precum tabla zincată de pe turla bisericii”. Ce puteau să însemne toate acestea? Glasul ceresc l-a întrebat: „Vezi, Dobrivoie?” „Văd”, a răspuns el timid. „Și știi ce înseamnă ceea ce vezi acum?”, a continuat glasul. „Cum aș putea să știu?”, răspunse Dobrivoie, căutând să vadă de unde venea acel glas. „Ceea ce vezi înseamnă că vei fi trimis în depărtări, că vei străbate multe țări și că te vei întoarce de acolo vindecat de răni, sănătos întru totul.” Pentru Dobrivoie, înțelesul acestor cuvinte profetice avea să se dezvăluie în următorii ani ai îndelungatei și tumultuoasei sale vieți.
Vedenia de care s-a învrednicit în acea noapte a avut un efect imediat și direct asupra întregii sale personalități: l-a maturizat. Mai târziu, monahul Kalist îi povestea unui ucenic: „(…) Am început să simt că conștiința mea se schimbă foarte repede, ca și cum s-ar fi deschis ceva în mine, lărgindu-mi-se orizonturile în toate sensurile; simțeam cum mă maturizez… Dintr-odată, copilul Dobrivoie care eram a dispărut și în locul lui a apărut un bărbat tânăr, copt la minte și puternic.”

Partizanul lui Tankosici

Fiindcă părinții săi s-au împotrivit intenției lui de a se cununa cu frumoasa Radmila, Dobrivoie se hotărăște să o pornească, fără știrea lor, spre tabăra organizației care lupta pentru eliberarea sârbilor de sub dominația turcă. Sub supravegherea maiorului de infanterie Voia Tankosici, liderul partizanilor comitagii, Dobrivoie devine un războinic desăvârșit: „Ne-a învățat cum să mânuim grenada, pistolul, cuțitul; cum să ne luptăm, să ne furișăm, să ne stabilim contactele, să localizăm dușmanul. Eram în stare să țintesc cu pistolul o țigară așezată la o distanță cât cuprinzi cu privirea și să reușesc nouă din zece încercări.”
În timpul războiului din 1912, luptă pe mai multe fronturi: în Novi Pazar, Tutin, Graceanița și Suva Reka. Arsenalul pe care îl foloseau era format din grenade sârbești, pistoale și cuțite. Îi atacau pe turci pe nepregătite, apoi se făceau nevăzuți. Dobrivoie, împreună cu cei 24 de camarazi ai săi, formau avangarda armatei sârbe: „În urma noastră venea armata sârbă regulată, care, forțându-i pe dușmani să se retragă, înainta spre Kumanovo și Macedonia.”
În momentele de singurătate, pe Dobrivoie începea să îl mustre conștiința pentru faptele pe care le săvârșea împreună cu ceilalți comitagii: „(…) Mă cuprindea neliniștea când ascultam vaietele oamenilor loviți de grenadele noastre; în asemenea momente, îmi pierea entuziasmul. Când rămâneam singur, îndeosebi noaptea, îmi tremura inima și eram măcinat de îndoiala îndreptățirii faptelor mele.” (Milivoie Iovanovici, Kalist Monahul, ucenic al Sfântului Nicolae Velimirovici, Ed. Predania, 2011, p. 23, trad. din lb. sârbă de Ruxandra Lambru) Noaptea, în timpul somnului, visa chinurile iadului. Își revenea după rugăciuni îndelungate și după râuri de lacrimi. În sufletul său se dădea o luptă pe viață și pe moarte între legea lui Dumnezeu și comandamentele diavolului: „Visele erau acelea care mă preveneau că trebuie să-mi schimb comportamentul, dar rațiunea nu accepta ideea renunțării la luptă.” Aceste chinuri s-au curmat în momentul în care armata sârbă a pătruns în Macedonia: minorii care se oferiseră ca voluntari au fost trimiși acasă. Revenit acasă, Dobrivoie își îmbrățișă în lacrimi părinții, îngenunche înaintea lor și le ceru iertare fiindcă plecase să se înroleze la partizani fără binecuvântarea lor.
Armata sârbă avea să recâștige de la turci regiunea Skadar, redând-o sârbilor din Muntenegru, cucerind și Edirne pentru bulgari, și Pelagonia pentru greci.

Eroul poporului sârb

Revenit în satul natal, Dobrivoie va munci acasă, la câmp sau la moară. După declanșarea Primului Război Mondial, în 1914, Dobrivoie se hotărăște să plece voluntar în armată: „Acum îmi era limpede deosebirea dintre a lupta ca militar înrola în armata care își apără poporul și pe sine și a lupta în organizații secrete. Nu mai simțeam mustrări de conștiință că voi fi iarăși în situația de a ucide oameni; somnul îmi era liniștit, visele senine și odihnitoare.”
Dobrivoie luptă împotriva austriecilor la Țer, Kulubara și în satul Kopliara. În luna decembrie 1914 este trimis la vatră, fiind considerat prea tânăr chiar și pentru voluntariat, dar este decorat, pentru vitejia de care dăduse dovadă, cu șase medalii.
După ce devine major în 1915, pornește cu armata sârbă spre Albania. Participă la multe bătălii împotriva austriecilor, bulgarilor și albanezilor. În momentele de grea cumpănă, Dobrivoie se mângâia amintindu-și vedenia pe care o trăise înainte de a intra în organizația partizanilor sârbi.
Pronia dumnezeiască l-a ferit de moartea prematură. Odată, într-o noapte, pe vremea luptelor de la Kraviciki Potok împotriva bulgarilor, s-a auzit strigat pe nume de o voce care l-a înștiințat: „Fugi, Dobrivoie, dacă nu vrei să mori!” Iată cum redă personajul nostru principal ceea ce a urmat: „M-am cutremurat, presimțirile mă îndemnau să ies repede din avanpost și să alerg spre tranșee. Nu au trecut nici 15 secunde și un proiectil tras cu merzerul (un tun de tranșee folosit cu precădere de armata germană în Primul Război Mondial) a căzut chiar pe avanpost și, străpungând acoperișul și rupând în două banca pe care tocmai stătusem, s-a înfipt în podea cam la un metru adâncime și apoi a explodat.”
Dobrivoie a primit comanda de a distruge merzerul care făcuse o mulțime de victime în rândurile soldaților sârbi. L-a aruncat în aer, folosind șase grenade pe care le-a aruncat de la mică distanță. Pe drumul de întoarcere spre tranșeea în care se adăposteau sârbii a fost grav rănit: „O explozie m-a proiectat dincolo de piatra după care voiam să mă ascund. Mi-am pierdut cunoștința. Dacă explozia nu m-ar fi aruncat în spatele stâncii, aș fi murit negreșit, dar așa am fost la adăpost. Mina mi-a produs o fractură la piciorul stâng, deasupra gleznei, o schijă mi-a străpuns craniul în zona urechii, iar explozia mi-a perforat timpanul. Gloanțele mi-au nimerit șoldul drept și coșul pieptului, unul oprindu-se în plămânul stâng. Mâna dreaptă mi-a rămas suspendată pe piatră. După aceea, camarazii mi-au povestit cum bulgarii trăgeau cu puștile în direcția mea, dar am avut norocul să mă nimerească doar în antebraț.” În cele din urmă, a fost transportat la Spitalul „Regentul Alexandru” din Salonic, unde, după două zile de îngrijiri, a fost transferat la un spital din Alger. Aici, medicii francezi și-au dat toată silința pentru a-i tămădui rănile. Fiindcă o posibilă intervenție chirurgicală l-ar fi condamnat la invaliditate, a rămas pentru tot restul vieții cu acel glonte în plămân, în apropierea inimii.
În timpul convalescenței, s-a cufundat în citirea cărților duhovnicești pe care le avea – camarazii săi avuseseră grijă să i le așeze pe targa cu care îl ridicaseră dintre tranșee. Printre ele se găsea și Viața Sfântului Ioan Damaschinul. Povestea la vârsta senectuții: „Mă gândeam cum oamenii cei răi i-au tăiat mâna Sfântului Ioan Damaschinul, iar el s-a rugat Maicii Domnului să-i redea mâna, promițând că o să alcătuiască o cântare despre milostivirea ei și că o să-și dăruiască întreaga viață Bisericii. Iar Maica Domnului i-a îndeplinit rugăciunea. De ce nu aș face și eu la fel? M-am cufundat și eu în rugăciune și i am promis că o să zidesc sau că o să ajut la zidirea bisericilor și că o să dau de pomană săracilor. Tare de folos mi-au fost în acele vremuri cărțile mele. Le citeam sorbind învățătura lor și încercând să le înțeleg tâlcul.”
Pentru că a distrus în mod eroic merzerul, Dobrivoie a fost decorat cu Ordinul „Vulturul Alb cu Săbii”. Primind o scrisoare în care era înștiințat că bulgarii i-au ucis fratele mai mare și că i-au torturat pe tatăl și pe sora sa, Dobrivoie se decide pe dată să se întoarcă la unitatea sa militară, în focul conflictelor.
Participă la luptele pe care le dădeau sârbii pentru a străpunge frontul de la Salonic. În toiul atacului cu ghiulele de tun, care cădeau necontenit din cer, supraviețuiește doar prin rugăciunile pe care le-a adresat Sfântului Nicolae și arhanghelului Mihail.
În zona Banatului, soldații sârbi luptau cu cei maghiari. Ajunge, prin Arad, la Timișoara, unde petrece o iarnă întreagă. Aici este decorat cu noi medalii: Ordinul „Vulturul Alb cu Săbii”, Medalia de Aur „Obilici”, Memorialul „Albania” (Albanska Spomenita).
Într-o noapte, două făpturi cerești l-au vestit: „Ei, acum a venit vremea să te întorci acasă, Dobrivoie.” După demobilizare, a revenit în satul natal vindecat de răni, așa cum i se prevestise în prima vedenie. Privindu-și retrospectiv viața, va spune peste ani: „La întoarcerea din război aveam 24 de ani, glontele din plămâni nu mă supăra, iar celelalte răni nici nu le simțeam. Eram tânăr, sănătos, bogat, decorat, erou, așa că pentru fete eram cea mai bună partidă.”
După o vreme, simți că se îndrăgostește de Milunka, o fată blândă și sfioasă. Din nefericire, Milunka s-a îmbolnăvit de tuberculoză galopantă, iar în clipele de pe urmă l-a chemat pe Dobrivoie la patul ei și, privindu-l duios, i-a spus: „Știu, Dobrivoie, că tu o să ajungi preot sau călugăr. Mă uitam la tine în biserică cu câtă credință te rogi. Să știi că pe tine te-am iubit mereu. Numai pe tine… O să mor în curând… Te-aș ruga să nu mă uiți.”

Ostaș al lui Hristos. Viața de sihastru

Moartea Milunkăi s-a adăugat unui lung șir de morți: prietenii căzuți în lupte, pe front, tatăl și sora sa schingiuiți de bulgari, pe care Dobrivoie i-a îngropat după rânduiala creștinească… Nu este deci de mirare că a început să simtă acut prăpastia dintre idealul său de viață și lumea semenilor săi, în sufletele cărora musteau patima lăcomiei și a voinței de putere: „Nu mai păstrasem nimic din visurile copilăriei despre o viață frumoasă. Toate încercările erau încă proaspete în mintea mea. Trecusem printr-un război crunt, călărisem în goana calului, trăsesem nenumărate gloanțe, tăiasem cu sabia, mă umplusem cu decorații. Cu ce aș mai fi putut să îmi înfrumusețez imaginea despre viitor? Nu puteam decât să mă aștept la noi vărsări de sânge! (…) Doream să trăiesc o viață adevărată, în înțelegere și în iubire cu toată lumea; doar o astfel de viață este vrednică de un om. De aceea mă rugam la Dumnezeu și la toți sfinții să mă ferească de nelegiuirile oamenilor.”
În anul 1920, la trei luni după încheierea războiului și întoarcerea lui Dobrivoie pe tărâmurile natale, vizitează Mânăstirea Sfântului Naum de la Ohrid. Starețul i-a îngăduit să petreacă aici șapte zile, dar când Dobrivoie i-a destăinuit intenția sa de a îmbrăca haina monahală și de a se statornici în acest sfânt locaș, acesta i-a răspuns: „Ești prea mândru, ai prea multe decorații, ai făcut și școală, mai ești și bogat pe deasupra. Ești aspru și nestăpânit. Cum și când crezi tu că te vei liniști? Cum o să faci ascultare? Cum o să poți tu să fii sărac? Cum vei putea tu, cu felul tău de a fi, să trăiești cu înțelepciune și să te slobozești de trufie?”
În cele din urmă, a fost primit în obște. În primele zile, i-a fost războită în fel și chip patima mândriei. L-au îmbrăcat în haine ponosite și i-au dat ca ascultare să păzească porcii mânăstirii. Când trebuia să dea drumul porcilor, frații din obște îi strigau: „Porcarule! Măi, porcarule! Numai de asta ești bun: să păzești porcii! De nimic altceva nu ești în stare!”
Ziua se ostenea cu porcii și vitele, iar noaptea și-o petrecea în rugăciune. „Făceam tot ce mi se spunea, mâncam ceea ce mi se dădea, mă gândeam la Dumnezeu și la mântuirea mea. În fiecare zi în inima mea creșteau bunătatea, smerenia și puterea… Mă simțeam ușor, fără griji și slobod ca pasărea cerului… Pentru mine a început atunci cu adevărat o viață nouă.”
După o vreme, fiind cuprins de nerăbdarea de a primi o ascultare mai apropiată de țelurile vieții duhovnicești, îl rugă pe stareț să îi dea o altă sarcină. Ca pedeapsă că nu a făcut până la capăt ascultare și nu a așteptat ca starețul însuși să i-o schimbe, Dobrivoie a fost trimis să păzească nebunii aflați în grija mânăstirii – oameni cu probleme psihice sau care se aflau sub o înrâurire demonică. Mulți dintre ei, după un timp, se vindecau aici, în Mânăstirea Sfântului Naum, după ce luau parte la Sfântul Maslu, posteau, iar părinții din obște le citeau numeroase dezlegări și rugăciuni. Starețul Kalist povestea: „Îi trăgeam pe nebuni după mine peste tot, zi și noapte, și înduram destoinic zâmbetele ironice ale celor din jur. Cel mai rău era că nu puteam să mă rog așa cum îmi doream și cum ar fi trebuit.”
Pe frontul de la Salonic, Dobrivoie îl cunoscuse pe Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, care în anul 1921 fusese înălțat la treapta de Episcop. El l-a luat pe Dobrivoie să îi slujească pe post de secretar. Amintirile monahului Kalist despre Vlădica Nicolae sunt impresionante și se constituie într-un portret memorabil, din care iradiază darurile cu care îl împodobise Dumnezeu. Printre acestea se remarcau râvna pentru tot lucrul dumnezeiesc și darul străvederii. Mărturisește părintele Kalist: „Era cel mai școlit Episcop al nostru din acea vreme. Nici până astăzi nu s-a găsit unul mai bun decât el și pentru multă vreme nici n-o să se găsească. Era un mare duhovnic, cu studii în Anglia, un om cunoscut aproape în întreaga lume. (…) Îl ascultam cu smerenie, din toată inima. În timpul zilei făceam ordine în cărțile bisericești, apoi pregăteam colete și le duceam la poștă. Seara, în camera lui și alături de el, citeam psalmii și rugăciunile și abia după aceea mergeam la culcare. El rămânea în continuare să lucreze. Până noaptea târziu se vedea lumina aprinsă în camera lui. Când mă sculam devreme, băgam de seamă că lumina tot aprinsă era și îl auzeam plimbându-se, tușind. Pentru mine, cel lipsit de experiență, el era un om extraordinar, straniu. Se uita la om cumva dintr-o parte; pătrundea cu privirea până în adâncul sufletului. Noi toți eram conștienți că el ne cunoaște gândurile chiar înainte de a-i da răspuns la întrebarea pe care ne-o punea. Eram zi de zi în preajma lui și mi-am dat seama că de acolo, din camera în care stătea, știa tot ce se întâmplă la mânăstire, în oraș, ba chiar și mai departe.”
Sfântul Nicolae Velimirovici îl va asista (și însoți) pe Dobrivoie într-o nevoință aspră: un post negru, de 16 zile, însoțit de multe metanii și rugăciuni. La începutul acestei încercări deosebite, vlădica i-a spus ucenicului său: „Este ușor, Dobrivoie, să te lupți cu oamenii și să rabzi când trebuie. Dar acum te vei lua la trântă cu tine, voința ta ți-o vei pune la probă și o vei oțeli. Ține minte aceasta: în fața trupului lor miliarde de oameni tremură, îl răsfață, i se supun. Pregătește-te!”
Înainte de a fi primit în cinul monahal, Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici i-a încercat lui Dobrivoie virtutea smereniei. Într-o zi, un călugăr de care Dobrivoie se simțea apropiat sufletește l-a chemat în mijlocul curții și, pe nepregătite, i-a tras cu putere o palmă. „Fără să înțeleg de ce face acest lucru, dar și fără să mă străduiesc prea mult să o fac, i-am întins și celălalt obraz. Nu m-a lovit și a doua oară. Nu eram supărat. Nici rușinat. Chiar când am vrut să-l întreb de ce face asta, am băgat de seamă că monahii, preoții, argații stăteau și se uitau la noi, care pe la ferestre, care pe după ziduri.” La ceasul după-amiezii, trecând pe lângă Episcopul Nicolae, acesta l-a privit blând, l-a chemat la sine și i-a spus zâmbind: „Dobrivoie, du-te îndată la stareț și spune-i să-ți pregătească veșmintele pentru călugărie. Apoi spală-te, piaptănă-te, fii gata să arunci pentru totdeauna aceste straie de pe tine!” La vremea slujbei, vlădica i-a întrebat pe frații întru Hristos adunați în biserică dacă Dobrivoie este vrednic să fie făcut călugăr. Părinții și credincioșii i-au răspuns ca un singur om: „Vrednic este!” Astfel, Dobrivoie Milunovici a devenit monahul Kalist.
Pe parcursul îndelungatei sale vieți, părintele Kalist a dus, în mai multe rânduri, viață sihăstrească, exersându-se în apriga luptă cu propriile patimi. Își împuținase hrana și se ruga ore în șir, iar într-o zi, „în zori, dintr-o dată, peste mine a coborât o lumină cerească, care m-a învăluit întru totul, împrăștiind toate amintirile și toate dorințele. M-a umplut de o fericire de nedescris și de o bucurie nemaitrăită până atunci. Eram fericit că mă aflu acolo, pe acel munte, chiar în acel loc, cu totul singur.”
Cum petrecea el în pustie? „La început mă rugam toată noaptea, după aceea câte trei sau patru ore. Omul duhovnicesc, retras în singurătate, nu are cu cine să vorbească, și acesta este un motiv să se roage neîncetat. M-am rugat până am simțit căldură și bucurie în inimă. Restul timpului îl petreceam în lectură și cugetare, iar peste zi făceam cruciulițe de lemn, citeam Noul Legământ, Psaltirea și alte cărți duhovnicești.” Își împuținase drastic orele de somn. Se hrănea doar cu ceea ce îi dăruia natura. A viețuit săptămâni întregi fără pâine sau mâncare gătită. Cu binecuvântarea Sfântului Nicolae, a pustnicit doi ani în Munții Petrinski. Acolo a avut o vedenie dumnezeiască în care se făcea că Iugoslavia și Serbia vor fi cotropite de comuniști, iar Vlădica Nicolae va fi nevoit să plece într-o țară îndepărtată, unde, în cele din urmă, își va afla sfârșitul. Nu peste multă vreme, vedenia s-a adeverit.
În 1924, s-a mutat pe insula de pe lacul Prespa, care era populată cu foarte mulți șerpi. Aici hrana o reprezentau, de obicei, niște rădăcini amare la gust. După alți doi ani de sihăstrie, Vlădica Nicolae îl cheamă la Mânăstirea Ohrid, unde îl hirotonește diacon și îl însărcinează să ridice din temelii sau să renoveze câteva mânăstiri din eparhie. În ținutul Trebișki zidește o mânăstire. Acel teritoriu era sub stăpânirea unui haiduc albanez, Alia, care se lăudase că îi va veni de hac monahului Kalist. Dumnezeu a rânduit ca, într-o bună zi, lucrurile să se petreacă exact pe dos: părintele Kalist l-a găsit pe Alia în pădure. I-a cruțat viața și, din acea clipă, Alia nu a mai căutat să îl omoare.
Părintele Kalist a viețuit în eparhia Ohridului până în anul 1939, când a plecat la Jicea. Va trăi aici un an de zile, apoi se va muta la Mânăstirea Rudenița. Viața sa a fost greu încercată și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Odată, un cetnic al cărui șef era Kosta Pecianaț l-a snopit în bătaie, vrând să îl prade de puținele bunuri pe care acesta le avea. Aflând Kosta Pecianaț, a ordonat ca tâlharul să fie împușcat, dar părintele Kalist a căzut în genunchi dinaintea lui, implorându-l să îi cruțe viața celui care îl chinuise. Tot în timpul războiului l-au căutat partizanii comuniști, iar după încheierea lui un alt comunist a vrut să îl omoare și l-a amenințat că în noul stat „nu e loc pentru Dumnezeu și popi”.
Elocventă pentru caracterul dârz al părintelui Kalist este și ancheta la care l-a supus UBA (securitatea comunistă iugoslavă) pentru că îl suspecta că are legături cu cetnicii. După ce s-au scurs cele nouă ore de anchetă, părintele Kalist le-a strigat: „Destul cu chinul. Nu sunt vinovat, nu vreau să vă mai răspund.” Cel care ordona ancheta a pus mâna pe un pistol și a răcnit la părintele: „Aici eu hotărăsc! Știi că eu pot să te condamn și să te execut pe loc?” Monahul Kalist i-a răspuns, fără pic de frică: „Cine ești tu ca să mă judeci? Și ce putere ai ca să mă omori? Minți când spui că poți să faci asta! Îndrăznește să faci asta!”
Tremurând de enervare, anchetatorul a continuat: „Ești conștient, măi popă, de ceea ce ai spus?”  Răspunsul a venit îndată: „Sunt conștient de tot. Iar tu să știi asta: Nu recunosc decât judecata lui Hristos. Dacă El îngăduie, doar atunci poți să mă omori. Aruncă fierătania aia din mână!” Sfârșindu-și cuvintele, părintele Kalist s-a ridicat și a vrut să părăsească odaia în care îl anchetaseră. L-au luat forțat și l-au dus înapoi. Anchetatorul-șef i-a mai spus doar atât: „Starețule, niciodată nu te voi mai deranja. Într-adevăr, tu crezi în Dumnezeu! Nu te temi de moarte!”

„Iubiți-vă și voi între voi și luptați!

Monahul Kalist și-a păstrat caracterul dârz până la sfârșitul vieții. În anii ’90, i se plângea unui ucenic: „Of, cum sunteți voi, tinerii sârbi, astăzi? Nu sunteți buni de nimic! Eu și acum, la vârsta aceasta (pe atunci era trecut bine de 90 de ani), aș lua o pușcă și aș apăra Kosovo!”
Părintele Kalist a viețuit 18 ani în Mânăstirea Rudenița. Prin predicile și sfaturile sale duhovnicești îi călăuzea pe creștinii care îl cercetau, însetați de cuvânt dumnezeiesc. În toată această perioadă a renovat bisericile din satele Ratai și Stanișinaț. În toamna anului 1982 s-a întors la Mânăstirea Jicea, unde, pe 12 aprilie 1991, a trecut la cele veșnice. A fost înmormântat în cimitirul Mânăstirii Jicea. Pentru starețul Kalist, ca pentru orice creștin autentic, nu exista moartea. Le mărturisea ucenicilor săi: „Când va veni moartea, ea mă va despărți de lumea aceasta, dar nu mă va nimici, pentru că un creștin trăiește veșnic la Domnul său. Voi trece dintr-o lume în alta, dintr-o viață în altă viață, dar, cum n-am murit încă, nu știu în amănunt cum va fi aceasta. De aceea, deși sunt încredințat că moartea a fost biruită, mă și tem puțin de taina ei.”
Potrivit mărturiei credincioșilor care i-au vegheat ultimele clipe, înainte de a pleca, în pace, la Domnul, a simțit puternic prezența Sa. Părintele Kalist i-a privit pe cei adunați în jurul său, pe fiecare în parte, și le-a spus: „Ne iubește!… Și eu vă iubesc. Iubiți-vă și voi între voi și luptați!” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Suta de capete de la Liubostinia, Ed. Sophia/ Ed. Cartea Ortodoxă, 2009, pp. 82-100).

Ciprian Voicilă

duminică, 23 septembrie 2018

Pavle, sfântul în haină patriarhală

[Articol apărut în cel mai recent număr al revistei Lumea Monahilor]


Preafericitul Pavle iradia sfinţenie. Spiritul de jertfă, dăruirea sa extraordinară pentru toţi oamenii – indiferent de etnie, condiţie socială sau apartenenţă religioasă – a născut în inima poporului sârb, credincios, o evlavie sinceră şi credinţa fermă că Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Sârbe a fost un bineplăcut al lui Dumnezeu. O „icoană călătoare”, gata oricând să pornească degrabă acolo unde era mai multă nevoie să aline suferinţa. Cuviosul Pavle a fost un ierarh al Bisericii care şi-a păstrat simplitatea structurală, deşi a urmat studii înalte de teologie şi a avut prilejul să îi cunoască pe mai-marii politici ai lumii şi să stea o vreme în vecinătatea lor. A făcut din votul călugăresc al sărăciei un adevărat şi exemplar stil de viaţă.

Primii pași în viață… și primele încercări
Micul Goiko Stoicevici a apărut pe lume în ziua praznicului Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, pe 11 septembrie 1914. Pentru un creștin, evenimentele ce par rodul întâmplării ascund rațiuni dumnezeiești. Din ele cel care le recunoaște poate extrage înțelesuri esențiale pentru viața sa duhovnicească. De pildă, starețul Varsanufie de la Optina îi atrăgea atenția ucenicului său, Nicon Beliaev, că nu întâmplător acesta a fost tuns rasofor în ziua prăznuirii Sfintelor Agapia, Irina și Hionia. Ele întrupau virtuțile pe care trebuie să le agonisească de-a lungul vieții monahul: dragostea (Agapia), pacea (Irina) și curăția aidoma zăpezii (Hionia). Cuviosul Varsanufie îl povățuia pe Nicon – ultimul duhovnic al Optinei din tradiția vestiților stareți –, arătându-i înlănțuirea cauzală dintre cele trei virtuți: „Dacă vei avea dragoste în inimă, atunci nu-ți va lipsi nici pacea și într-o asemenea stare a inimii vei putea să te ocupi de rugăciune. Rugăciunea îți va curăța inima, încât vei putea atinge scopul suprem al tuturor nevoințelor – curăția inimii.” În cazul lui Goiko, nașterea sa în ziua în care creștinii prăznuiesc Tăierea Capului Înaintemergătorului Domnului anticipa viața sa plină de încercări, dar și virtuțile și harismele de care s-a învrednicit de-a lungul îndelungatei sale existențe.
Din fragedă copilărie Goiko a avut de înfruntat greutățile vieții: sărăcia, singurătatea, neajunsurile traiului printre străini. Ștefan, tatăl său, după o perioadă petrecută la lucru în America, îmbolnăvindu-se de tuberculoză, revine acasă, unde avea să își dea obștescul sfârșit. Mama lui Goiko, Ana Stoicevici, s-a văzut astfel văduvă, purtând grija a doi orfani: Goiko și Dușan. Goiko avea trei ani, iar Dușan abia se născuse. După câțiva ani, Ana se va recăsători și va mai aduce pe lume două fete. La cea de-a treia naștere, Ana părăsește lumea cea stricăcioasă, pășind în Împărăția cea veșnică.
De obicei, pentru un om cele mai frumoase amintiri sunt cele din copilărie. De multe ori, dezamăgiți de viața de zi cu zi, ne refugiem în ambientul cald și protector al amintirilor care ne-au populat primii ani ai vieții: lipsiți de grijile prezentului, viața pe atunci ne apărea ca o nesfârșită, generoasă paletă de promisiuni și bucurii. Pentru micul Goiko lucrurile au stat pe dos: într-una din puținele amintiri despre tatăl lui se făcea că acesta zăcea neputincios în pat, iar o mătușă, Cristina, jelea amarnic la căpătâiul său.
Părinții lor trecând la Domnul, Goiko și fratele său, Dușan, au fost crescuți de bunica Draghina și de mătușa lor, Senka. La maturitate, Patriarhul Pavle va reînvia cu multă duioșie, din negura vremii, chipul mătușii sale: „Ea mi-a fost cu adevărat ca o mamă… așa că mi-aș dori ca atunci când voi muri s-o văd mai întâi pe mătușa mea și abia apoi pe ceilalți.” (Iovan Ianici, Să fim Oameni! Viața și cuvântul Patriarhului Pavel al Serbiei, Ed. Predania, 2011, p. 13, trad. din lb. sârbă de Ionuț și Sladjana Gurgu) Mătușa Senka s-a îngrijit să sădească în sufletele lui Goiko și Dușan dragostea și evlavia pentru Dumnezeu. Preafericitul Pavle își amintea peste timp: „Duminica mergeam la biserică, iar la școală ni se preda religia, așa că de mic am avut o simțire și-o practică creștină. Încă de atunci eram învățați rugăciunea «Tatăl nostru», dar cu totul altfel pricepe un orfan înțelesul de «Tată ceresc», îl trăiește mult mai puternic… Mătușa ne îngrijea cu dragoste, dară când făceam vreo prostie ne mai pedepsea și cu nuiaua.”
Goiko a fost un copil bolnăvicios. Odată a fost la un pas de moarte, așa încât rudele sale i-au aprins o lumânare, gândind că zilele îi sunt pe sfârșite.

Anii de ucenicie
Terminând clasele primare la școala din satul natal, bunica și mătușa au hotărât să îl trimită să studieze la liceul din Tuzla, unde locuia un unchi de-al său. Pe de o parte, Goiko era prea plăpând pentru muncile agricole, iar pe de alta manifestase de timpuriu înclinația spre studiu. Mai înainte de a pleca spre Tuzla, bunica Draghina și mătușa Senka l-au trimis pe timpul verii să cunoască viața de mânăstire. Patriarhul Pavle își va aminti, mulți ani mai târziu: „Am petrecut acolo o lună de zile și, cu toate că nu puteam înțelege totul din slujbele bisericești, simțeam foarte aproape veacurile trecute și rugăciunile înaintașilor. Pentru mine, rugăciunile lor erau prezente, le simțeam până și suflarea, și bucuriile… Toate acestea mi s-au înfipt adânc în minte, deși pe atunci nici cu gândul nu gândeam că viitorul meu va fi legat de Biserică.”
Este admis, în anul 1925, la liceul din Tuzla. Aici va fi coleg și bun prieten cu „Meșa” (Mehmed) Selimovici, romancier iugoslav devenit celebru mai ales după apariția, în 1966, a romanului Dervișul și moartea. Rememorând anii de formare a personalității sale duhovnicești, Preafericitul Pavle spunea: „Locuiam la periferia Tuzlei și ne duceam traiul mulțumită unei vaci, pe care toți eram datori s-o ducem la păscut cu rândul, chiar cu prețul de-a lipsi de la școală sau de-a lăsa temele deoparte. Unchiul meu era aspru, dar drept. I-a școlit pe toți copiii săi, asemenea și pe mine, și fiecare am terminat câte o facultate, iar unii și-au dat și doctoratul.” (idem, p. 14)
Deși era pasionat de fizică, la încheierea studiilor liceale, în 1930, Goiko decide să se înscrie la Seminarul din Saraievo: „Dorința familiei era să intru la Seminar, deși eu eram atras de fizică, pe care aveam s-o studiez în continuare, în special în timpul liber.”
În anul 1936, Goiko este admis la Facultatea de Teologie din Belgrad, urmând totodată Liceul de băieți nr. 6 din Belgrad. Își va lua licența în Teologie în 1942. Vremurile istorice erau extrem de tulburi pentru poporul sârb. După intrarea Iugoslaviei în Al Doilea Război Mondial, croații devin autonomi, prin crearea Statului Independent Croat, și declanșează o prigoană fără precedent împotriva sârbilor. Goiko este nevoit să se refugieze în Belgrad și, pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele, se angajează muncitor în construcții: „Când am fugit la Belgrad în ’41, am lucrat pe mai multe șantiere și s-a întâmplat să-mi cadă o grindă pe picior și să-mi strivească degetul mare, în timp ce descărcam un camion. Apoi n-am mai putut lucra… După asta, în primăvara lui ’42, colegul meu de școală, ieromonahul Elisei Popovici, m-a dus la Mânăstirea Sfânta Treime din Ovcear. Mânăstirea avea o bună așezare materială, așa încât își putea permite să mă hrănească și pe mine. Mi-au rânduit ascultări mai ușoare…”
În toamna anului 1941, de praznicul Nașterii Maicii Domnului, nemții bombardează Mânăstirea Sfânta Treime. În 1943, bulgarii – care primiseră, prin intermediul nemților, porțiuni extinse din Iugoslavia, inclusiv clisura Ovcear-Kablar, „Sfântul munte sârbesc”, unde era așezată Mânăstirea Sfânta Treime – invadează mânăstirea și fac prăpăd în rândul monahilor. În urma bătăilor suferite, unii călugări mor, alții își pierd mințile. Fratele Goiko scapă cu ajutorul ieromonahului Pahomie Krali, care, auzind că „vin bulgarii”, îl ia cu sine și se refugiază împreună într-o peșteră din apropierea vârfului Muntelui Ovcear.

Chemarea pentru viața monahală. Goiko devine Pavle
În 1942, în timpul luptelor din Slavonia, sfârșește Dușan, fratele lui Goiko. Nu peste multă vreme acesta devine învățător și profesor de religie în Bania Koviliacea. Le preda unor copii refugiați din Bosnia. El va trăi aici o minune care va decide, odată pentru totdeauna, cursul vieții sale. Reamintindu-și întâmplările de odinioară, Preafericitul Pavle povestea: „Într-o zi călduroasă de vară, prin 1944, noi, învățătorii, i-am scos pe copii la scăldat în Drina. Le-am arătat până unde au voie să intre în apă, dar știți cum sunt copiii… Când mă uit, văd un băiat că înaintează în larg și nu mai are putere să se țină la suprafață. Am sărit imediat după el și l-am scos. L-am pus pe genunchi și i-am tras o mamă de bătaie… I-am spus: «Fiule, ai scăpat din Bosnia, tatăl și mama ți s-au prăpădit și-acum vrei să te îneci sub ochii noștri? Unde ți-e capul?» Îndată după asta m-am îmbolnăvit. Am făcut febră, am mers la control… Medicii îmi spun: tuberculoză!” I-au mai dat doar trei luni de viață.
Monahii l-au primit cu multă dragoste la Mânăstirea Vuian, însă i-au impus câteva restricții menite să ferească obștea de contaminarea cu înfricoșătoarea tuberculoză. Goiko se ruga, cu lacrimile șiroindu-i pe chip, în sfânta biserică doar după încheierea slujbelor și nu mânca alături de ceilalți frați la trapeză. Rugăciunea îi era singurul, neprețuit, ajutor. Stând în singurătatea chiliei sale, Goiko a realizat că planurile sale de viitor, visul său de a-și întemeia o familie și de a deveni preot într-o parohie se năruise. Bunul Dumnezeu i-a ascultat rugăciunile și l-a izbăvit pe robul său credincios de cumplita boală. În inima lui Goiko a încolțit dorința fierbinte de a se afierosi pe sine Domnului, îmbrăcând haina monahală.
Ca semn al dragostei față de frații săi întru Hristos, care își căutau mântuirea în Mânăstirea Vuian, Goiko sculptează în lemn o cruce pe care era înfățișată Răstignirea Domnului și scrie pe spatele ei, în limba slavonă, cu litere încrustate: „Mânăstirii Vuian, pentru vindecare, a dăruit robul lui Dumnezeu, Goiko.”
În anul 1945, starețul Mânăstirii Vuian, egumenul Iulian Knejevici, este mutat la Mânăstirea Blagoveștenie. Îl vor însoți acolo trei frați, printre ei – Goiko Stoicevici. Ne putem face o imagine fidelă despre perioada petrecută de Goiko în acest sfânt așezământ citind însemnările fratelui Milisav, viitorul arhimandrit Iovan Radosavlevici, viețuitor în acea vreme la Mânăstirea Blagoveștenie: „A sculptat în lemn cruci minunate, mai știa să repare și-o mulțime de lucruri, ceea ce prindea foarte bine în vremurile de sărăcie care au urmat războiului. Până și ceasurile se pricepea să le desfacă și să le pună la punct. Pe atunci nu prea se găsea încălțăminte, dar el nu se îngrijora din pricina asta, pentru că, dacă dădea peste-o pereche de pantofi vechi, fără tălpi, dar cu fețe cât de cât întregi, își făcea din ei o pereche de încălțări numai bune, folosind pentru tălpi cauciuc de la anvelope. Dacă nu găsea cauciuc, își potcovea încălțările cu lemn. Așa căpăta pantofi călduroși cu care trecea iarna. Ca să nu se îmbolnăvească de plămâni, boală pentru care nu era leac pe atunci, a fost nevoit să stea liniștit în pat, zăcând din pricina febrei ridicate care l-a chinuit vreme de 20 de ani. Iar ca să petreacă cu folos timpul ăsta, și-a făcut un analog pe care îl sprijinea de pat și putea citi astfel stând culcat. Citea mult și repede. Avea o mulțime de reviste eparhiale luate de la biblioteca mânăstirii, precum și multe alte cărți de folos.” (idem, p. 23) Goiko le împărtășea din cele citite fraților săi de mânăstire mai puțin școliți.
O întâmplare elocventă, survenită în 1946, ne ajută să ne facem o opinie adecvată despre cultura profundă pe care deja și-o agonisise tânărul Goiko. Un milițian cu convingeri comuniste a sosit în Mânăstirea Blagoveștenie și a început să îl îndoctrineze pe Goiko, vorbindu-i plin de patos despre Marx și Engels și zugrăvindu-i comunismul ca pe o veritabilă și „nouă soluție de orânduire socială”. Goiko l-a ascultat politicos, apoi a început să-i expună milițianului viziunea marxist-leninistă, relevându-i aspecte ascunse, care țineau de micile detalii. Dându-și seama că interlocutorul său cunoaște în profunzime doctrina marxistă, milițianul a răbufnit plin de mânie: „Pe tine ar trebui să te împușcăm! Văd că știi foarte bine toate astea, dar nu vrei să le pui în practică…”
În 1948, Goiko se învrednicește de „îngerescul chip” și primește un nou nume: Pavel. Sfântul Apostol convertit pe drumul Damascului îi va fi pentru tot restul vieții model de trăire și de propovăduire a învățăturii Domnului nostru Iisus Hristos.
În 1949, obștea monahului Pavle s-a mutat la Mânăstirea Racea. Încă din 1946 începuse pătimirea Bisericii Sârbe: în acest an puterea comunistă promulgă Legea Reformei agrare și a colonizării, prin care Bisericii îi sunt luate aproximativ 70.000 de hectare de pământ arabil și de pădure.
În aceste vremuri de cernere, monahul Pavle se frământa să găsească răspunsul la întrebarea de ce Dumnezeu îngăduise instaurarea orânduirii comunist-atee. Va mărturisi mulți ani mai târziu: „Parcă se lucra în chip silnic ceva nefiresc, ce ducea la o sfâșiere nu numai între noi, ci și înlăuntrul sufletelor noastre. Îmi era greu să înțeleg această nouă lovitură ca fiind voia lui Dumnezeu, sau poate nu reușeam să mă împac cu ea. Mi se părea că trăim mari ispite care trebuie întâmpinate cu mare tărie duhovnicească. Nimic altceva nu se putea împotrivi acestei orânduiri care supraveghea toată viața publică, ba chiar și viața personală a oamenilor.”
În acest context, viitorul Patriarh surprinde consecința nocivă a procesului industrializării forțate întreprinse de regimul comunist: descreștinarea Serbiei și schimbarea etosului tradițional sârbesc (observații care, mutatis mutandis, sunt valabile și pentru societatea românească de ieri și de astăzi): „De la poalele Tarei și până pe malurile Drinei, în primii ani după război, poporul rămăsese credincios Bisericii, iar la mânăstiri nu veneau doar de praznice și doar bătrânii, ci și mulți tineri. Așa au mers lucrurile până când au început să se ridice fabrici, iar tinerii au fost atrași să părăsească satele și să se mute la oraș. Cred că acesta a fost începutul marilor schimbări în viața și obiceiurile – chiar și cele duhovnicești – ale poporului nostru de la țară.” (idem, p. 27)
În timpul liber, între ascultările monahale, ierodiaconul Pavle le ținea fraților săi întru Hristos prelegeri din Vechiul și Noul Testament, din Liturgică și Istoria bisericească și națională. Pavle se remarca în obștea mânăstirii prin smerenia sa aleasă și prin grija veghetoare față de semenii aflați în lipsuri și încercări. Astfel, într-o iarnă, văzând cu uimire că micul Dimitrie Blagoievici mergea prin brumă spre școala din satul Racea în picioarele goale, i-a confecționat o pereche de încălțări din materialele pe care le-a avut la îndemână: din niște scândurele de lemn a încropit tălpile și din cauciuc de la anvelope fețele. În anul școlar 1950-1951, Patriarhia din Belgrad îl numește pe Pavle suplinitor la Seminarul de la Prizren. În 1954, Sfântul Sinod îl trimite la Atena pentru a-și aprofunda studiile de Vechiul și Noul Testament și de Liturgică. Tot în 1954 este hirotonit ieromonah și nu peste multă vreme este făcut protosinghel. Conștiinciozitatea și evlavia sa deosebită îi impresionează pe colegii și profesorii săi greci. Când, în 1956, Arhiepiscopul elen Dorothei vizitează Patriarhia din Belgrad le mărturisește înalților ierarhi sârbi: „Nu aveți a vă îngriji de viitorii Episcopi, atâta vreme cât aveți călugări precum părintele Pavle!”

„Pe acest Episcop, teolog cu înalte școli, îl vedeam cățărat pe scară, reparând acoperișuri de biserici sau chilii monahale…”
Cuvintele Arhiepiscopului grec aveau să se adeverească în anul 1957, când ieromonahul Pavle a primit cinul de arhimandrit, iar pe 29 mai Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Sârbe l-a numit Episcop al Eparhiei de Ras-Prizren. Preasfințitul Pavle va păstori aici vreme de 33 de ani. În aceste ținuturi – Kosovo și Metohia – va avea multe de îndurat, în special din partea populației albaneze: jigniri, lovituri, șicane felurite.
Într-o scrisoare pe care o trimite în ianuarie 1981 Sfântului Sinod, Preasfințitul Pavle scrie: „În Prizren, când preoții prohodesc morții, trec pe lângă școli, mai ales pe lângă Școala Pedagogică, elevii strigă lucruri necuviincioase și înjurături, iar câteodată aruncă cu pietre.” Patriarhul Pavle va rememora mai târziu acei ani de necontenite încercări: „Am fost prevenit să am grijă cu declarațiile pe care le trimiteam regulat către Sfântul Sinod, pentru că ele ajungeau și în mâna reprezentanților statului… Dar nouă ne era din ce în ce mai limpede că undeva anume se hotărâse ca provincia Kosovo și Metohia să nu mai fie ale sârbilor.”
Dispoziția sa lăuntrică, de permanentă jertfelnicie pentru aproapele său, și stilul său simplu de viețuire lăsau o pecete indelebilă în inimile cunoscuților Preasfințitului Pavle. Istoricul de artă Jivorad Stoikovici își amintește: „Prin cea mai întinsă eparhie sârbească, el călătorea singur, așa cum nici un țăran gospodar nu merge azi pe acest pământ… De la Prizren la Belgrad nu o dată călătoarea în vagoane fără geamuri, cu zăpadă pe scaune… Pe acest Episcop, teolog cu înalte școli, îl vedeam cățărat pe scară, reparând acoperișuri de biserici sau chilii monahale, iar reședința sa episcopală nu era vreun conac, ci o chilie fără telefon și fără secretar personal, cu o mașină de scris pe birou la care scria singur înștiințări, acte, scrisori…”
Episcopul avea o grijă părintească față de toți elevii Seminarului din Prizren: își împărțea salariul elevilor săraci, le repara încălțările sau le peticea hainele. Când grijile cotidiene nu îi îngăduiau să discute multă vreme cu seminariștii, găsea prilejul să-l întrebe pe fiecare în parte: „Cum îți este, măi copile?”
Celor intrigați de faptul că Preasfințitul Pavle se ostenea atât de mult, stăpânind meserii atât de diverse, le răspundea: „Unii spun că Episcopul n-ar trebui să repare țiglele de pe acoperiș, că n-ar trebui să muncească… De parcă munca ar fi rușinoasă! Nu munca umilește pe om, ci viața păcătoasă și plină de răutate… Așa că dacă Mântuitorul a putut lucra ca tâmplar cu mâinile Sale, de ce n-aș putea și eu? Dacă pe El nu L-a umilit munca, nu mă va umili nici pe mine.” (idem, p. 36)

„Programul nostru este Evanghelia”

În 1990, la vârsta de 76 de ani, Episcopul Pavle devine Patriarh al Serbiei. Această alegere l-a luat prin surprindere. Peste ani, va mărturisi: „Mi-am venit în fire abia după ce am înțeles că primirea celui mai înalt cin nu înseamnă a fi stăpânul cuiva, ci a fi întâiul în slujirea și îngrijirea celorlalți.”
În „Cuvântul său la întronizare”, Sfinția sa Pavle le-a spus celor prezenți: „Așezându-ne în tronul Sfântului Sava ca cel de-al 44-lea Patriarh al Serbiei, nu avem nici un program anume de făptuiri arhierești. Programul nostru este Evanghelia, Buna Vestire a lui Hristos în mijlocul nostru și a Împărăției lui Dumnezeu în noi – în măsura în care o primim cu credință și cu dragoste.”
În discursurile Patriarhului Pavle întâlnim o idee recurentă: „Datori suntem să ne purtăm ca Oameni și în cele mai grele împrejurări. Nu este pricină, nici națională, nici personală, care ar putea să ne îndreptățească a fi neoameni.” Atât de mult circula această deviză în rândul credincioșilor sârbi încât o cunoșteau și copiii, care l-au denumit plini de dragoste „Patriarhul Pavle-să-fim-oameni”.
El însuși întrupa virtutea omeniei: odată, în timpul războiului care izbucnise în 1991, stând în reședința Patriarhiei, a văzut mai mulți refugiați care îndurau ploaia nemiloasă. A ieșit la ei și i-a rugat să poftească înăuntru. Cineva din anturajul său i-a atras atenția că în grupul refugiaților ar fi putut să se strecoare vreun individ care i-ar fi putut vrea răul. Patriarhul i-a răspuns: „Dar cum oare aș fi dormit eu sus la căldură, iar acei copii să stea afară în ploaie?”
În interviurile și predicile sale, Preafericitul Pavle s-a declarat de multe ori împotriva lăcomiei consumeriste, a opulenței care a acaparat lumea întreagă. Mărturisea: „Dacă aș avea vreme, și Dumnezeul cel Înviat mi-e martor, m-aș duce în fața bisericilor, spitalelor, chiar și a restaurantelor luxoase și aș cerși pentru frații, surorile și copiii noștri aflați în încercări. Fiecare din noi ar trebui, într-un mod activ, să rușineze toată acea lăcomie disprețuitoare ce domnește în atâtea locuri publice, nu doar să ne plângem și să deznădăjduim pentru că obrăznicia amară stăpânește peste tot în jurul nostru.”
S-ar putea spune că votul călugăresc al sărăciei de bunăvoie devenise pentru Patriarhul Pavle un adevărat stil de viață: se întreținea doar dintr-o pensie modestă primită de la Episcopia de Ras-Prizren (banii care îi prisoseau îi împărțea refugiaților și celor nevoiași), își cosea singur hainele și își repara pantofii.
Poporul sârb îl iubea, socotindu-l încă din timpul vieții un sfânt, un bineplăcut slujitor al Domnului. Când preoții îi pomeneau la Sfânta Liturghie numele, credincioșii își făceau semnul crucii cu adâncă evlavie, iar când își făcea apariția – potrivit mărturiei biografului său, Iovan Ianici – „în popor se simțea o înflăcărare aparte, o mare bucurie duhovnicească, în urma căreia mulți începeau să plângă.”
În toate cele se așeza pe sine mai prejos de semenii săi. Când primea pânză nouă pentru rasă, o păstra și i-o dăruia unui preot sau monah sărac. Într-o bună zi, l-a vizitat la Patriarhie verișoara sa, Aghița, care, văzându-l îmbrăcat în aceeași rasă, l-a întrebat: „Ce fel de Patriarh ești tu dacă ai numai o rasă?” Acesta i-a răspuns: „La ce-mi trebuie mai multe? Doar nu pot să îmbrac două deodată!”
Într-o altă zi, întorcându-se cu tramvaiul la Patriarhie, un călător l-a recunoscut și a început să strige: „Iată-l pe Patriarh!” Apoi s-a îndreptat grăbit spre el, să primească binecuvântare. Călătorul a fost imediat urmat de mulți alții, iar în tramvai s-a produs o îmbulzeală de nedescris: toți doreau să fie binecuvântați de Patriarhul Pavle. Ca să reinstaureze ordinea, vatmanul a oprit tramvaiul, le-a cerut călătorilor să coboare, rămânând în vehicul doar Patriarhul. A deschis o singură ușă și i-a invitat pe călători: „Acum intrați pe rând, unul câte unul…” Stând cuviincios la rând, au primit toți binecuvântarea mult dorită.
Umorul constituia o trăsătură aparte a personalității Patriarhului Pavle. Odată, întrunindu-se Sfântul Sinod al Bisericii Sârbe, a văzut adunate la un loc o mulțime de automobile negre, luxoase. L-a întrebat nedumerit pe preotul care îl conducea: „Ale cui sunt mașinile astea luxoase?” Preotul i-a răspuns: „Ale Episcopilor noștri, Sfinția voastră; au venit cu ele la Sinod.” Plin de uimire, Preafericitul Pavle a continuat: „O, Doamne, cine știe ce-ar mai fi condus dacă n-ar fi depus votul sărăciei!”
Altădată, un celebru fotoreporter, Vițan Vițanovici, a sosit la Patriarhie pentru a-i face o serie de fotografii. Vițan, fiind ateu, nu cunoștea formulele de protocol, așa că i s-a adresat Preafericitului astfel: „Lumina voastră…” Patriarhul Pavle i-a răspuns îndată: „Dacă tot sunt lumină, la ce-ți mai trebuie
blițul?”

Pătimind împreună cu poporul sârb
După alegerea sa ca Patriarh, unul dintre contracandidații săi, Episcopul Ștefan al Jicei, avea să declare: „Pentru întâia dată în istoria Bisericii Ortodoxe Sârbe am întrebuințat tradiția apostolică în alegerea Patriarhului și, după cum vedeți, a fost foarte folositoare. Am plâns de bucurie, căci cel mai sfânt, cel mai bun, cel mai rugător dintre noi a ajuns în scaunul Sfântului Sava. Venirea sa în fruntea Bisericii Ortodoxe Sârbe, în aceste vremuri când rugăciunea s-a rărit, dar nevoia de rugăciune a crescut, este vădirea voirii Sfântului Duh ca Biserica Sfântului Sava să se întărească mai mult duhovnicește.”
Pavle, Întâistătătorul Bisericii Sârbe, a condus-o într-o vreme de cumpănă: țara era pustiită de războiul civil, din trupul ei fuseseră desprinse Kosovo și Metohia, albanezii îi prigoneau în fel și chip pe sârbii creștini. Pavle a participat trup și suflet la pătimirile poporului său. În 1993, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe, sub conducerea sa, a semnat și înaintat un „Apel la omenie” către Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite „pentru a ridica fără întârziere sancțiunile economice, embargoul și izolarea poporului sârb din Republica Federală Iugoslavia (Serbia și Muntenegru), izolare care nu are precedent în istorie, căci sancțiunile și embargoul, așa cum sunt aplicate, chiar dacă ne referim numai la materia primă necesară producției medicamentelor, au transformat o țară întreagă într-un imens lagăr de concentrare sau ghetou și un întreg popor într-o masă de condamnați, de la copilul din pântecele mamei până la bătrânul aflat în pragul morții.” (idem, p. 100)
Preasfințitul Pavle slujise vreme de 44 de ani în Kosovo și Metohia, ca Episcop de Ras-Prizren. De aceea, din luna iunie a anului 1999 – când armata și poliția sârbă s-au retras din Kosovo și Metohia, fiind înlocuite cu trupe internaționale, moment care marchează începutul unor pătimiri teribile îndurate de creștinii sârbi –, Patriarhul Pavle a început să se roage zilnic pentru aceștia, compunând rugăciuni speciale pe care toți slujitorii Domnului din Biserica Ortodoxă Sârbă le citeau în timpul Sfintei Liturghii. Astfel, la Ectenia mare se rugau: „Pentru ca Domnul Dumnezeul nostru să trimită mila și ocrotirea Sa poporului nostru ortodox păcătos și pătimitor, pentru cei muceniciți, prigoniți, chinuiți: bărbați, femei și copii, pentru păzirea bisericilor și a mânăstirilor ortodoxe, a familiilor și caselor din Kosovo și Metohia, Domnului să ne rugăm. Doamne miluiește!”

La Liturghiile slujite de Preafericitul Pavle participau foarte mulți oameni

Ca Patriarh, și-a urmat programul călugăresc de viețuire: dormea într-un pat simplu, din scânduri, fără pernă, se trezea în fiecare dimineață la ora patru, își citea rugăciunile din pravila monahală, iar la ora șase se îndrepta spre Paraclisul Sfântul Simeon Izvorâtorul de mir, care se găsea în Palatul Patriarhiei, și începea să săvârșească Sfânta Liturghie. La Liturghiile slujite de Preafericitul Pavle participau foarte mulți oameni. Acestea durau mult fiindcă Patriarhul îi pomenea pe toți care îi solicitau mijlocirea la Dumnezeu, pe toți oamenii oropsiți de care avea știință.
Patriarhul Pavle a contribuit semnificativ la refacerea comuniunii canonice dintre Patriarhia Moscovei și Biserica Ortodoxă Rusă din afara granițelor. Deși împlinise 91 de ani, a întreprins mai multe călătorii misionare în Australia și a luptat să refacă unitatea între membrii dezbinați ai diasporei sârbe. În călătoriile sale îl însoțeau negreșit Sfânta Scriptură și cartea de rugăciuni.
Duminică, 15 noiembrie 2009, la ora 10,45, Patriarhul Pavle a trecut cu pace la Domnul. Ieromonahul Metodie i-a fost alături în ultima perioadă a vieții. El își va aminti mai târziu: „În ultima vreme, Patriarhul ținea tot timpul ochii închiși, dar auzea totul. Când i-am citit rugăciunile pentru împărtășanie, a deschis ochii și s-a uitat drept în ochii mei. M-a auzit și când l-am întrebat: «Sfinția voastră, vreți să vă împărtășiți?» A răspuns în șoaptă: «Vreau… Domnul să ajute… Domnul să binecuvânteze!» S-a împărtășit ca niciodată în acel an și jumătate, cât stătuse pe patul spitalului. Atât de împăcat, de liniștit. Totul arăta că va fi ultima împărtășanie. Mi s-a părut că și el știe acest lucru. A închis ochii și nu i-a mai deschis până ce-a murit. Am plecat să slujesc Sfânta Liturghie. Când am terminat, mi-am dat odăjdiile jos și m-am întors la ușa apartamentului său. Atunci el a murit. Parcă așteptase să se sfârșească Liturghia.”
La înmormântarea rămășițelor sale pământești în Belgrad a luat parte în jur de un milion de oameni.

Ciprian VOICILĂ

luni, 11 decembrie 2017

O nouă apariție la Editura Predania: „Propunere pentru nemurire” de Viorel Grigore

[Poate fi achiziționată de aici.]
„În 2014, am avut ocazia să vorbesc la lansarea unei cărţi literalmente năucitoare, „Cancerul, dragostea mea” de Mioara Grigore. Un titlul şocant, paradoxal, de nu chiar imposibil...
Cu aceeaşi vinovăţie şi cu o certitudine a inedecvării totale am acceptat, totuşi onorat, propunerea lui Viorel Grigore de a înşira câteva "cuvinte înainte" la reportajul de faţă - un fel de making of al acelui "film" biografic la capătul căruia Mioara Grigore, deşi a câştigat toate luptele, a pierdut războiul.
Citeşti, când cu încântare, când cu înfiorare şi nu ştii pentru ce formulă să optezi: "Doamne, fereşte" sau "Doamne, ajută!". În tot cazul, morala fabulei e de neclinit şi neocolit: tocmai umilinţele şi durerile care ne copleşesc ajung în cele din urmă să ne înnobileze”.
Dan C. Mihăilescu
„Propunere pentru nemurire nu îşi dezminte titlul şi intenţia. Viorel Grigore îl poartă cu măiestrie pe cititor până la limita absurdului, comicului, grotescului, desperării, suferinţei mute îndreptându-l, în final, spre polul plus al fiinţei. Îl depune cuviincios la picioarele tainei. Doar aici cititorul are şansa să înţeleagă cum poate da un sens nonsensului, cum în moarte stă pitită viaţa şi încă viaţa cea veşnică. Până şi în faţa morţii iminente firava trestie cugetătoare îşi poate da un rost, integrând nefirescul ei înfricoşător, anihilând-o: putem alege să murim cu demnitate”.
Ciprian Voicilă

sâmbătă, 26 aprilie 2014

Contul unde pot dona cei care vor să o ajute pe Mioara Grigore, autoarea cărții „Cancerul, dragostea mea”.


"Cancerul, dragostea mea" - povestea MIOAREI si... de medialert
Povestea MIOAREI GRIGORE, mama cu cinci copii... de medialert Contul unde puteți dona pentru Mioara este: RO03 BTRL 04801 20122 5679XX, deschis la Banca Transilvania, Sucursala Piaţa Chibrit, Bucureşti. Titular cont: Viorel Grigore. „Cancerul, dragostea mea - cel mai frumos roman de dragoste. Am citit cartea Mioarei Grigore (apărută la Editura Predania) într-o zi de duminică. M-a șocat, mai întâi, titlul: Cancerul, dragostea mea. L-am înțeles abia când am sfârșit lectura. Titlul volumului este amăgitor. Te face să crezi că ții între mâini o carte despre cancer și când colo cartea este, de fapt, o poveste de dragoste. Crezi că vei citi o carte despre moarte și la sfârșit constați că ai aflat, în sfârșit, ce este învierea. Este un roman de dragoste trepidant, crud, în care viața își atinge propriile limite și i se dezvăluie cititorului în toată nuditatea ei. Mioara - care este un scriitor veritabil în al cărei condei se îmbină observația naturalistă a tragismului cotidian, ironia corozivă, autoironia persiflantă, portretistica moraliștilor francezi, absurdul camusian, știința reportajului, aroma binefăcătoare a scrierilor duhovnicești- a scris cel mai frumos roman de dragoste apărut în literatura noastră postdecembristă. Până să îmi cadă în mâini cartea asta, cu titlul ei amenințător și amețitor- dureros de frumoasă- socoteam ca fiind cel mai frumos roman de dragoste Spuma zilelor (Boris Vian), în care gustam cu delicii tonul narațiunii permanent comic și continuu tragic. Cancerul, dragostea mea, fiind o oglindă necruțătoare a vieții, a învins la scor Spuma zilelor, care va rămâne de-a pururi o simplă, frumoasă, suprarealistă ficțiune. Povestea de dragoste a Mioarei se desfășoară amplu și alert pe mai multe planuri ale realității. Mai întâi cititorul ia contact cu Dumnezeu care, iubind-o, i-a dat întâlnire Mioarei exact acolo unde omul (oricare dintre noi) se așteaptă mai puțin: în boala și suferința ei/lui. Iubind-o atât de mult, El i-a scos în cale - de regulă, în perimentrul sacru al bisericii- oameni adevărați, în care ard nevăzut inimi calde și săritoare, sensibile la durerea și disperarea semenului lor. În al doilea rând, cartea Mioarei Grigore ne învață ceva despre dragostea adevărată dintre bărbat și femeie. O dragoste dementă, de nemăsurat cu instrumentele intelectului sau ale rațiunii. Dragostea lui Viorel, soțul Mioarei, crește incredibil, enervant chiar, de la pagină la pagină. Din dragostea lor exemplară răsar niște flori: Maria, Antonie, Iustina, Macrina și Nectarie. Toți cinci luptă pe viață și pe moarte pentru existența mamei lor, pentru fiecare fărâmă de viață pământească. Cine se plânge că din lume a fost evacuată solidaritatea umană, cine se pregătește de parastasul familiei tradiționale, cine tratează cu neîncredere semnele minunate pe care ni le trimite în dar, la tot pasul, Dumnezeu - toți, și mulți alții ca ei, vor fi șocați când vor citi cartea aceasta. Cancerul, dragostea mea ne învață concret, empiric, cum să discernem între ceea ce este esențial, central, în viață și ceea ce este insignifiant, periferic. Cartea reașază valorile în miezul vieții, exact acolo de unde le-a smuls tornada lumii fără de Dumnezeu, nihiliste sau apostate, în care trăim. Nu poți iubi cu adevărat, dacă a dispărut din tine orice urmă de frumos. Și nu îi poți învăța ceva valabil pe ceilalți, dacă nu ești autentic. Dacă ai ales să fii, pentru totdeauna, un simulacru uman. Am recunoscut în Mioara un om frumos și autentic (suferința ne redă dimensiunea autentică a propriei ființe). Am descoperit în ea un scriitor de mare talent care a câștigat pariul cu viața (cartea se încheie cu personajul-narator care urcă un munte nu doar al suferinței, ci și al acceptării; parcurge un drum ascendent pe care își revede filmic întreaga existență, fiind însoțită- cum altfel?- de Viorel și de cele 5 roade ale dragostei lor, iar la capătul itinerarului îl regăsește pe Dumnezeu: „Slavă Ție, Doamne, mai apuc să zic, și pentru prima dată mi-am iubit boala, mi-am iubit cancerul, mi-am iubit suferința, suferință care de acum parcă era brăzdată de frânturi de bucurie. Urcam... urcam... urcam spre cer, urcam spre asumare... urcam spre cruce...”). A câștigat și marele pariu cu literatura. A scris un roman realist, dens, convingător, pe care îl citești plângând, râzând, bucurându-te, parcurgând întregul spectru al stărilor afective, participând empatic la lupta ei pentru viață. Și pentru Viață. (Ciprian Voicilă)

sâmbătă, 19 aprilie 2014

În pragul Învierii Domnului, să o ajutăm pe Mioara Grigore, autoarea minunatei cărți, „Cancerul, dragostea mea”

Aici veți găsi o filmare cu Mioara și familia ei, exemplară din diverse unghiuri. Distribui cu întârziere (o întârziere pentru care îmi cer iertare) această postare. Despre „testamentul” Mioarei am scris - după cum m-a călăuzit Dumnezeu - aici. Nu am făcut-o din milă: am făcut-o cu mândria că am descoperit în Mioara Grigore un scriitor veritabil. Pentru mine romanul ei autobiografic - apărut la Editura Predania, „Cancerul, dragostea mea”, nu este un testament. Este un pansament. Pe care îl folosești când ți se pare că durerile și urâtul tău existențial sunt unice, fără sinonimii. Folosindu-l, pansamentul își arată negreșit eficacitatea: durerile tale se relativizează, devin mult mai mici, ridicol de insignifiante. Cartea este mărturia unei vieți în care Dumnezeu își face simțită din plin prezența. Testamente scriu numai oamenii care stau să moară. Mioara trăiește și ne va mai trăi. Dacă aș avea banii necesari, i-aș da lunar - fără să clipesc - suma asta, 6000 de euro. Dar, din păcate, nu o am. Vă îndemn pe toți cei care îmi sunteți prieteni aici, în mediul virtual, să transmiteți mai departe acest mesaj. Până când va ajunge la cei care și pot, nu doar ar vrea să o ajute pe Mioara. Astăzi, spre mâine, este ziua Învierii Domnului. Să ne bucurăm, descoperindu-L în Mioara, în soțul ei, Viorel, și în cei 5 copilași ai lor, pe Cel ce suferă de-a pururi cu cei ce suferă acut și mut și să-I întindem o mână caldă și fermă. (Ciprian Voicilă)

duminică, 16 martie 2014

Ciprian Voicilă: „Cancerul, dragostea mea”- cel mai frumos roman de dragoste

Am citit cartea Mioarei Grigore (în curs de apariție la Editura Predania) într-o zi de duminică. M-a șocat, mai întâi, titlul: Cancerul, dragostea mea. L-am înțeles abia când am sfârșit lectura. Titlul volumului este amăgitor. Te face să crezi că ții între mâini o carte despre cancer și când colo cartea este, de fapt, o poveste de dragoste. Crezi că vei citi o carte despre moarte și la sfârșit constați că ai aflat, în sfârșit, ce este învierea. Este un roman de dragoste trepidant, crud, în care viața își atinge propriile limite și i se dezvăluie cititorului în toată nuditatea ei. Mioara - care este un scriitor veritabil în al cărei condei se îmbină observația naturalistă a tragismului cotidian, ironia corozivă, autoironia persiflantă, portretistica moraliștilor francezi, absurdul camusian, știința reportajului, aroma binefăcătoare a scrierilor duhovnicești- a scris cel mai frumos roman de dragoste apărut în literatura noastră postdecembristă. Până să îmi cadă în mâini cartea asta, cu titlul ei amenințător și amețitor- dureros de frumoasă- socoteam ca fiind cel mai frumos roman de dragoste Spuma zilelor (Boris Vian), în care gustam cu delicii tonul narațiunii permanent comic și continuu tragic. Cancerul, dragostea mea, fiind o oglindă necruțătoare a vieții, a învins la scor Spuma zilelor, care va rămâne de-a pururi o simplă, frumoasă, suprarealistă ficțiune. Povestea de dragoste a Mioarei se desfășoară amplu și alert pe mai multe planuri ale realității. Mai întâi cititorul ia contact cu Dumnezeu care, iubind-o, i-a dat întâlnire Mioarei exact acolo unde omul (oricare dintre noi) se așteaptă mai puțin: în boala și suferința ei/lui. Iubind-o atât de mult, El i-a scos în cale - de regulă, în perimentrul sacru al bisericii- oameni adevărați, în care ard nevăzut inimi calde și săritoare, sensibile la durerea și disperarea semenului lor. În al doilea rând, cartea Mioarei Grigore ne învață ceva despre dragostea adevărată dintre bărbat și femeie. O dragoste dementă, de nemăsurat cu instrumentele intelectului sau ale rațiunii. Dragostea lui Viorel, soțul Mioarei, crește incredibil, enervant chiar, de la pagină la pagină. Din dragostea lor exemplară răsar niște flori: Maria, Antonie, Iustina, Macrina și Nectarie. Toți cinci luptă pe viață și pe moarte pentru existența mamei lor, pentru fiecare fărâmă de viață pământească. Cine se plânge că din lume a fost evacuată solidaritatea umană, cine se pregătește de parastasul familiei tradiționale, cine tratează cu neîncredere semnele minunate pe care ni le trimite în dar, la tot pasul, Dumnezeu - toți, și mulți alții ca ei, vor fi șocați când vor citi cartea aceasta. Cancerul, dragostea mea ne învață concret, empiric, cum să discernem între ceea ce este esențial, central, în viață și ceea ce este insignifiant, periferic. Cartea reașază valorile în miezul vieții, exact acolo de unde le-a smuls tornada lumii fără de Dumnezeu, nihiliste sau apostate, în care trăim. Nu poți iubi cu adevărat, dacă a dispărut din tine orice urmă de frumos. Și nu îi poți învăța ceva valabil pe ceilalți, dacă nu ești autentic. Dacă ai ales să fii, pentru totdeauna, un simulacru uman. Am recunoscut în Mioara un om frumos și autentic (suferința ne redă dimensiunea autentică a propriei ființe). Am descoperit în ea un scriitor de mare talent care a câștigat pariul cu viața (cartea se încheie cu personajul-narator care urcă un munte nu doar al suferinței, ci și al acceptării; parcurge un drum ascendent pe care își revede filmic întreaga existență, fiind însoțită- cum altfel?- de Viorel și de cele 5 roade ale dragostei lor, iar la capătul itinerarului îl regăsește pe Dumnezeu: „Slavă Ție, Doamne, mai apuc să zic, și pentru prima dată mi-am iubit boala, mi-am iubit cancerul, mi-am iubit suferința, suferință care de acum parcă era brăzdată de frânturi de bucurie. Urcam... urcam... urcam spre cer, urcam spre asumare... urcam spre cruce...”). A câștigat și marele pariu cu literatura. A scris un roman realist, dens, convingător, pe care îl citești plângând, râzând, bucurându-te, parcurgând întregul spectru al stărilor afective, participând empatic la lupta ei pentru viață. Și pentru Viață. (Ciprian Voicilă)

joi, 10 ianuarie 2013

Expoziție de cruci la Librăria Predania: ”De la meșteșug la mărturisire”

Adresa librăriei Predania este: Str. Vulturilor, Nr.8 (zona Hala Traian), 030855 București. Librăria Predania găzduiște în perioada 13 - 27 ianuarie 2012 expoziția de cruci ”De la meșteșug la mărturisire”. Expoziția va fi vernisată pe data de 13 ianuarie ora 18.00 în prezența lui Teodor Bindea. Meșteșugul a fost cel care i-a ales pe ei în momentul în care au optat, cu câțiva ani în urmă, pentru un mod de viață tradițional, reașezat pe singura temelie adevărată: raportarea permanentă la Dumnezeu. Din întâlnirea cu arta populară românească s-a născut ulterior pasiunea pentru lemn și pentru motivul crucii, omniprezent în reprezentările ei. Prin crestătură, gravură și sculptură Ioana și Teodor Bindea crează cruci tradiţionale româneşti, precum și modele de cruci romane (bizantine), etiopiene, nigeriene, persane sau celtice. Lemnul din care sunt crestate crucile provine din esenţe autohtone - tei, paltin, nuc, păr sălbatic, dar şi exotice - chiparos, komora, eucalipt, merbau sau wenge, iar finisarea se face fie cu seu şi praf de cărbune, fie cu diverse amestecuri de uleiuri. Crucile create de Ioana și Teodor Bindea și-au găsit deja locul în colecţii particulare româneşti la Alba Iulia şi Bucureşti, la Bisericile Etiopiană şi Siro-Antiohiană din Koln, cât şi în uzul unor parohii şi mănăstiri din România şi din Sf. Munte Athos. Expoziția cuprinde 20 de cruci și un engolpion. Meşteşugul de crucer reprezinta un mod de transfigurare, atât pentru noi, cât şi pentru lemn, pentru că, aşa cum spunea şi Petre Jucu, „toate sunt într-o vrăjmăşie: materia n-ascultă dalta, dalta n-ascultă mâna, mâna n-ascultă mintea, şi toate trebuie domolite, domesticite.” (Teodor Bindea) „Pentru un om, pentru un creştin, a alege tema crucii este un act de mărturisire. A mărturisi înseamnă însă şi a depune mărturie; şi asta înseamnă mai mult decât un act de credinţă, capătă un sens social. Noi facem aici un gest public, simţim nevoia să afirmăm CRUCEA, într-un moment cum este cel prezent. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori.”(Horia Bernea)

sâmbătă, 28 aprilie 2012

O noua aparitie la editura Predania: INTRE DUMNEZEU ŞI ROCK`N` ROLL - Arsenie Monahul

Nota: Recomand cu caldura cartea tuturor celor pasionati de literatura convertirii la Hristos. Grafica volumului e deosebita si ilustreaza magistral calatoria sufletului adolescentin spre Adevar si Viata. (CV) Ce-i muzica? O trăire a sufletului? O creaţie artistică? Un mod de viaţă? Asta-i prima întrebare pe care-o ridicăm înainte de-a începe povestea lungă şi dramatică a Rock’n’roll-ului. Căci numai răspunsul la întrebarea asta ne va da cheia înţelegerii neobişnuitulului experiment spiritual numit Rock’n’roll. Fără îndoială, muzica este trăire. Şi una din cele mai fine trăiri ţâşnite din sufletul omenesc. Ne gândim, spunând acestea, atât la procesul de creaţie al compozitorilor, cât şi la receptarea muzicii de către ascultători. Muzica vine din adâncurile fiinţei omeneşti şi se întoarce în ele. [...] Un lucru este sigur. În faţa muzicii, nu putem rămâne indiferenţi. Nimeni nu poate spune vreodată despre vreo creaţie muzicală că ar fi neutră din punct de vedere al emoţiilor transmise. Căci orice melodie aduce cu sine lumea spirituală a creatorului ei, mişcările lăuntrice ale cugetului său şi trăirile inimii sale. Şi iată cum muzica ajunge să modeleze duhul unui întreg popor. Cu toţii sântem muzica pe care-o ascultăm: îi respirăm duhul, tindem către idealurile pe care ni le oferă şi vibrăm la trăirile ascunse în ea. Dar o muzică născută pe alte meleaguri, nu aduce ea ceva străin cu sine? De bună seamă, căci nu vine singură, ci poartă ca-ntr’un căuş întreaga-i cultură de provenienţă, asemenea şi ritmurile sufleteşti ale creatorilor ei. Cu toţii ştim că muzica naţională este o importantă caracteristică a identităţii fiecărui popor. Să nu uităm, aşadar, că unul din cei mai mari poeţi Sârbi ai secolului XX, Momcilo Nastasievici, vorbea despre însemnătatea muzicii ca despre un stâlp de temelie al identităţii naţionale şi, în eseurile sale, descoperea existenţa „melodicităţii materne.” Muzica la care-ţi saltă inima, aceea-i patria ta. Şi inima generaţiilor noastre de astăzi la ce muzică saltă acum? Boşko Obradovici

duminică, 26 februarie 2012

La inceputul Postului Mare o carte interesanta: "Inima in Marele Post" de Sfantul Nicolae Velimirovici



O puteti descarca de pe site-ul Editurii Predania.

O carte plină de folos duhovnicesc, scrisă în duhul aparte al Vlădicii Nicolae, ce îşi doreşte să-l îndrume şi însoţească pe tot creştinul de-a lungul Marelui Post, săptămână de săptămână, în această tainică călătorie a inimii către învierea lăuntrică şi împreună-petrecerea cu Hristos, Paştile cele noi şi sfinte.



biografie

Nicolae Velimirovici s’a născut în sătucul Lelici, din Serbia apuseană, la 5 Ianuarie 1880. A urmat cursurile Seminarului Sfântul Sava din Belgrad, absolvind în 1905. A obţinut o bursă de doctorat la Universitatea din Berna (1908), publicându-şi teza în limba germană, în 1910; doctoratul în filosofie a fost pregătit la Oxford şi susţinut la Geneva, în franceză, pe tema „Filosofia lui Berkeley,” în 1909. La sfârşitul anului 1909 a fost tuns în monahism. În 1919, Arhimandritul Nicolae a fost hirotonit episcop al Jicei. În Aprilie 1915, în timpul Primului Război Mondial, a fost trimis de către guvernul Serbiei în Anglia şi America, unde a susţinut numeroase cuvântări, luptând pentru unitatea sârbilor şi a popoarelor Slave de miazăzi. La începutul lui 1919 se întoarce în Serbia, iar în 1920 este numit episcop al Ohridei. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în 1941, Episcopul Nicolae este arestat de către Gestapo pe când se afla în Mănăstirea Jicea, fiind apoi închis în Mănăstirea Liubostinia. Mai târziu a fost transferat în Mănăstirea Voiloviţa (lângă Pancevo), unde a stat închis împreună cu Patriarhul sârb Gavriil (Dozici), până la sfârşitul lui 1944. La 14 Decembrie 1944, a fost trimis în lagărul de la Dahau, împreună cu Patriarhul Sârb Gavriil, unde a avut parte de un tratament deosebit de aspru. După război imigrează în Statele Unite ale Americii. Aici va începe să predea în cadrul câtorva seminarii Creştine ortodoxe, precum Seminarul Ortodox Sârb Sfântul Sava din Libertyville, Illinois, Seminarul Theologic Ortodox Sfântul Tihon, din South Canaan, Pennsylvania şi Seminarul Theologic Ortodox Sfântul Vladimir, din Crestwood, New York. A trecut la Domnul pe 18 Martie 1956. La 19 Mai 2003, Sfântul Sinod al episcopilor Bisericii Ortodoxe Sârbe a hotărât, în unanimitate, trecerea Episcopului Nicolae (Velimirovici) al Ohridei şi Jicei în sinaxarul sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Sfântul Ioan Maximovici, Arhiepiscopul Rus al San Francisco-ului, care a fost o vreme profesor la Seminarul Ortodox din Bitolia, spunea despre el că este „un mare sfânt, un Hrisostom al zilelor noastre, a cărui însemnătate pentru Ortodoxia contemporană poate fi comparată doar cu cea a Mitropolitului Antonie (Hrapoviţki)… Amândoi au fost dascăli soborniceşti ai Bisericii Ortodoxe.”

miercuri, 2 noiembrie 2011

Invitaţie eveniment "Aromânii. Poveşti de ieri şi de azi"- Proiect Avdhela, Biblioteca Culturii Aromâne, 6 nov. 2011, terasa " La Copac”



Proiect Avdhela, Biblioteca Culturii Aromâne vă invită duminică, 6 noiembrie 2011, la o zi aromânească la barul "La Copac", Pitar Moş nr. 23, începând cu orele 12.00.


Aromânii. Poveşti de ieri şi de azi

Fiecare obiect aromânesc îşi are povestea. Paftaua, năframa, brâul vorbesc despre cei care le purtau, despre neamul, bogăţia şi câte se petrecuseră în trecutul lor. Fiecare familie de aromâni îşi are istoria ei, care circulă de epoci de la o generaţie la alta, până azi. Cât timp istoriile vechi se estompează treptat şi devin aduceri aminte, altele noi le iau locul, în dorinţa de a vorbi despre un Aromân de Azi.



Duminica aceasta, 6 noiembrie, la barul La Copac se împletesc poveştile de demult ale aromânilor cu cele de azi în expoziţii de obiecte de colecţie, veşminte, fotografie şi pictură cu tematică aromânească. La ora 19.00 se va proiecta trailerul unui documentar în lucru care vorbeşte despre poveştile grupului de cântăreţi aromâni fârşeroţi din Cogealac. Cât timp te vei delecta cu mâncare tradiţională aromâneascâ, vei putea deschide file cu momente şi întâmplări de viaţă aromânească.


Vă aşteptăm cu drag, cu povestiri şi plăcinte calde!


Din program

Expoziţie de pictură- Mariana Bileca Constantinescu, Laura Armeanu

Expoziţie de fotografie- Iulian Ignat

Proiecţie trailer de prezentare documentar în lucru "Iho" – Proiect Avdhela şi ViraFilms (ora 19.00)

Expoziţie de obiecte şi straie aromâneşti vechi- Proiect Avdhela, Tiberiu Răsădeanu

Basme, poveşti, povestiri- Proiect Avdhela

Mâncăruri tradiţionale aromâneşt- Elena Vlahbei

În concert: Vanghele Gogu


***



Armâńil'i. Isturii di vâr' chiro şi di azâ

Cathi lucru armânescu ş-ari pârmithlu a lui. Ciuprachea, lâhurea, bârnulu azburăscu di aţel'i cari li purta, di taifâ, aveari şi câti s-avea faptâ tu isturia a loru. Cathi fumeal'i di Armańi ş-ari isturia a l'ei, ţi urdina di eti di la unu bârnu la alantu, până azâ. Câtu chiro isturiili vecl'i s-aştergu pi-ayalea şi s-prifacu aduţeri aminti, alti noauâ li l'ea loclu, cu vreari s-azburascâ di Armânlu di Azâ.

Dumânica aestâ, 6rlu di Brumaru, la hanea La Copac s-ampâltescu pârmithili di vâr' chiro a Armâńiloru cu aţeali di azâ tu expoziţii di lucri, strańi, cadri şi picturâ cu harizmâ armâneascâ. La sihatea 19.00 va si-aspunâ unâ cumatâ video di la unu documentaru ţi azburaşti di isturiili a Armańiloru Fârşiroţ cântâtori di Cogealac. Cât chiro va ti hârseşţâ cu mâcări armâneştâ, va s-poţ s-dişcl'idz frândzâ cu sticuri di banâ armâneascâ.

V-aştiptămu cu pârmithuseri şi piti caldi!




--

sâmbătă, 29 octombrie 2011

Marți, 1 noiembrie 2011, ora 17, lansăm la librăria Sophia romanul inspirat din viața monahului Kalist



Evenimentul va avea loc la librăria Sophia marţi, 1 noiembrie 2011, ora 17.00

Invitaţi:
Părintele Jean Nedelea
Simona Ciobanu, psiholog
Ciprian Voicilă, sociolog M.Ţ.R.

marți, 13 septembrie 2011

Editura Predania ne propune un roman despre KALIST MONAHUL- ucenicul Sfantului Nicolae Velimirovici- de Milivoie Iovanovici



„Am avut mare iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, şi de aici am primit putere să mă lupt pentru ceea ce am socotit eu că îmi este de trebuinţă în viaţă. […] În viaţa mea am căzut adesea, dar după aceea m’am ridicat şi m’am luptat, am înţeles că viaţa este o luptă şi că aici, pe pământ, omul nu are linişte.” Aceste cuvinte, cel mai probabil rostire/scriere autentică a Părintelui Kalist (1896-1991), parte dintr-un testament spiritual al său, cuprins în partea finală a cărţii de faţă, sintetizează cel mai bine conţinutul şi rostul ei. Deşi redactată la persoana întâi singular în întregime, ea nu se încadrează în tiparul autobiografiilor, ci în cel al romanelor cu elemente biografice. Autorul - un laic Sârb - şi-a întocmit scrierea pe multe mărturisiri personale ale Părintelui, pe care l-a cunoscut îndeaproape. De altfel, este uşor de remarcat acest lucru în iconomia textului, anume faptul că stilul monahicesc al Părintelui - cum se poate uşor identifica în fraza mai sus citată - diferă de stilul laic al autorului cărţii. De asemenea, modul cum au fost preluate şi redate în scris relatările Părintelui celui ce ,,de mic a fost mândru şi încăpăţânat” trădează nu arareori stângăcia dogmatică a autorului, străin de profunzimile învăţăturii de credinţă Ortodoxă, fascinat însă de personalitatea Părintelui Kalist.

traducere/
Ruxandra Lambru

redactor
/ Nina Bercan

layout/ Atelierul de grafică

dtp/ Remus Brihac



anul apariţiei/ 2011


număr de pagini/ 246

ISBN/ 978-606-8195-15-5

preţ/ 17.50 ron

joi, 21 iulie 2011

O CARTE INTERZISĂ PUBLICULUI, DAR CITITĂ CU MARE ATENŢIE DE SECURITATE




O puteţi cumpăra de la librăria Sophia.

http://www.predania.ro/editura/ernest-bernea/criza-lumii-modernehttp//www.predania.ro.



Cartea aceasta nu oglindeşte doar istoria lumii moderne, într-un chip luminos şi profund, ci ea însăşi are o istorie aparte. Vremurile trecute au făcut-o posibilă iar stăpânii vremurilor au declarat-o imposibilă marelui public. De ce? Un răspuns ni-l dă Ioana Diaconescu, în articolul „Urmărirea lui Ernest Bernea.”[1] Savantul Creştin Ernest Bernea, spune Ioana Diaconescu, deşi „a fost încercuit de Securitate timp de 40 de ani,” „a avut puterea să reziste.” Despre ce fel de rezistenţă este vorba? Despre cea fizică, în lagăre? Şi despre aceasta, dar nu numai. Despre cea intelectuală, în laboratorul ideologic[2] din Republica Socialistă România? Şi despre aceasta, dar nu numai. Despre cea morală, în faţa torturilor şi a presiunilor Securităţii de a deveni turnător? Şi despre aceasta, dar nu numai. Regimul comunist - un autentic ev întunecat - a beneficiat, totuşi, de o sursă limitată de lumină: cea a raţiunii ideologice. În virtutea inconsistenţei sale, aceasta a desconsiderat şi a căutat să suprime orice altă înţelegere a istoriei, a omului şi a vieţii în societate. A preţuit „omul nou,” reeducat şi înregimentat politic, şi a dispreţuit orice persoană capabilă să-i străpungă întunericul până la rădăcină.

În veacul trecut, un astfel de om străvăzător era Românul Ortodox, iubitor de Dumnezeu, de Biserică, de neam şi de vrăjmaşi. Să fi fost oare Ernest Bernea un astfel de om? Da. Şi aceasta o mărturisesc nu doar prietenii săi, ci chiar şi neprietenii lui, securiştii, în dosarele sale de urmărire informativă din intervalul 1948-1988. Viaţa acestui Român deosebit se defineşte, aşadar, ca o eroică rezistenţă pe drumul mântuirii în Hristos, Dumnezeu-Omul, departe de religia Omului fără Dumnezeu, care a fost ateismul comunist.[3]

Parcurgând articolul Ioanei Diaconescu, aflăm că, după 1979, Securitatea semnalează „poziţia ostilă orânduirii socialiste” a lui Ernest Bernea şi că, în 1984, pe 4 octombrie, îi face o „percheziţie domiciliară.”[4] Locot. colonel M.V., scriindu-şi raportul de percheziţie, nota: „Printre lucrările filozofice confiscate enumerăm: „Un fenomen de criză în arta nouă,” „Criza contemporană” şi altele cu un conţinut necorespunzător recunoscut în declaraţia dată de Bernea Ernest.”[5] Intuim că multe dintre ideile cărţii de faţă, dacă nu chiar toate, s-au aflat în paginile confiscate. Aşadar, Securitatea, prin cenzorii ei, îi citea cu mare atenţiei pe autorii interzişi. Dacă n-ar fi de plâns, am putea surâde. Însă cum s-ar explica această apetenţă pentru lectura cărţilor ostile orânduirii? În mod paradoxal, pentru a se menţine în postura fariseică de far călăuzitor a societăţii socialiste, raţiunea ideologică a fost obligată să iasă constant (şi riscant[6]) din cadrele sale.

Fiindcă se instalaseră la conducererea poporului Român în mod ilegitim, prin minciună, fraudă, teroare şi crimă, comuniştii, majoritatea străini de neamul nostru, se simţeau hărţuiţi din toate părţile. De aceea, ei aveau nevoie, zi de zi, să ştie cum gândesc cei asupra cărora nu aveau nicio putere ideologică. Nu le trebuia deloc gândirea „ostililor partidului,” căci aceasta, precum o oglindă curată, îi înfăţişa apostaţi şi dezumanizaţi, dar, confiscându-le manuscrisele, simţeau ceva din bucuria unei victorii amare şi efemere. Nu le trebuiau nici Poruncile lui Dumnezeu, căci dumnezeul lor era „tatăl minciunii,”[7] diavolul.

Bieţii comunişti au încercat din răsputeri să năruiască firavele luminiţe ale Creştinilor, dar acestea luminează şi astăzi, pe când mulţi dintre ei, „bărbaţii vărsători de sânge şi vicleni,”[8] s-au stins, vorba psalmistului, mai înainte de a ajunge la jumătatea zilelor lor.



O ÎNŢELEGERE PROFUNDĂ A ISTORIEI,

IZVORÂTĂ ÎNTR-O VREME DE SUFERINŢĂ PROFUNDĂ




Ce este istoria? „Poveste,” precum spunea Grecul Herodot? „Documente,” precum învăţa Germanul Leopold von Ranke? „Recipient al culturii,” precum gândea un alt Nordic, Wilhelm Dilthey? „Realitate şi cunoaştere,” precum arăta Chilianul Jorge Acevedo? „Paşii lui Dumnezeu pe pământ,” precum socotea Românul Petre Ţuţea? Din toate acestea câte ceva şi mai mult decât atâta.

„Istoria, este viaţă şi anume viaţă umană,” scrie Ernest Bernea în chiar începutul cărţii sale. „Istoria este destin uman,” revine mai încolo. Iată un înţeles profund al istoriei, un înţeles radical, căci în interiorul acestei „realităţi radicale” care este viaţa umană se petrece vremelnica trecere a omului pe acest pământ. În interiorul vieţii sale omul face istorie, suportă batjocura istoriei (Blaga), Îl întâlneşte pe Dumnezeu, speră să redevină cel care a fost mai înainte de „căderea în timp” (Cioran). Propoziţia de debut a lui Bernea m-a dus imediat cu gândul la un contemporan de-al său din Apus.[9] Nu pot afirma însă, în chip absolut, că Ernest Bernea urmează îndeaproape, în aceste pagini, modul de a înţelege istoria al filosofului Spaniol José Ortega y Gasset.[10] Şi nu o pot face întrucât viziunea spirituală asupra istoriei a savantului Român pare să rezulte dintr-un vast studiu transdisciplinar (istorie, filosofie, artă, ştiinţă, theologie, sociologie, etnologie, politologie), dar mai ales dintr-o biografie Ortodoxă întreţesută cu multă suferinţă. De la un anumit punct al urcuşului său duhovnicesc, în paginile sale apare o viziune asemănătoare cu înţelegerea evanghelică a istoriei pe care o întâlnim la Sfântul Nicolae Velimirovici.[11] Şi adevărul este că doar într-o viaţă plină de suferinţă pentru Hristos, poate avea loc „o Înviere a sensurilor” în tine şi în celălalt, precum scria atât de inspirat savantul tecucean de la Rugul Aprins, Alexandru Mironescu.[12]

Fiindcă tot l-am invocat aici, merită reţinute de la el şi puse în comparaţie cu gândurile lui Bernea, câteva idei. Spre exemplu, faptul că înţelegerea a ceea ce este tainic reprezintă un miracol;[13] faptul că trebuie depăşită înţelegerea abstractă a istoriei şi înlocuită cu una „pe dinlăuntru,” „axată pe o viziune metafizică,”[14] „pe textura spirituală a tâlcului adânc pe care l-a trăit şi îl trăieşte mereu lumea;”[15] faptul că trăirile duhovniceşti şi căderile noastre influenţează lumea în care trăim;[16] faptul că supravieţuirea în istorie vine nu prin iubirea unor doctrine, ci a Adevărului.[17] În fine, de observat la amândoi, ar mai fi mărturisirea că interesul pentru istorie al omului sporeşte cu cât creşte suferinţa şi tulburarea între popoare.

Revenind la textul lui Bernea, înţelegem mai uşor de ce „fenomenele de criză” dobândesc o vizibilitate mai mare când sunt cercetate în mod inseparabil de viaţa omului, de trăirile şi faptele lui. Viaţa este tragică, dramatică, cu suişuri şi coborâşuri. Crizele istoriei, spune Bernea, sunt o consecinţă a crizelor omului. Cum acesta este făptură cu trup şi suflet, crizele afectează atât partea materială, cât şi cea spirituală a omului. În diversitatea felurilor de crize (economice, politice, spirituale, morale etc), Bernea subliniază nuanţe fine şi le ierarhizează. În esenţă, orice criză înfăţişează o ruptură fie între om şi Dumnezeu în Sfânta Treime, fie între om şi semenul său, fie între om şi natură. Categoria aceasta patristică de „ruptură” devine foarte importantă de-a lungul cărţii sale şi vedem aceasta încă din fragmentul al doilea, unde analizează starea tradiţiei Creştine într-o societate Europeană guvernată de viziuni liberale şi de pulsiuni revoluţionare.

Cercetarea sa urcă pe firul istoriei până în zilele sale şi ajunge la starea omului Creştin în comunism. Pe acest drum ascendent, în multe afirmaţii, Bernea se aseamănă cu Romano Guardini din Sfârşitul modernităţii,[18] cu Max Picard din Fuga de Dumnezeu,[19] cu Edmund Husserl din Criza umanităţii europene şi filosofia.[20] În fraze precum „Omul în faţa istoriei este activ şi răspunzător,” se întrevede influenţa magistrului său, Heidegger. În cuvinte precum „Experimentarea istoriei de către om are un caracter tragic” observăm iarăşi viziunea filosofică a lui Ortega, dar şi a lui Nae Ionescu.

Dincolo de aceste frumoase asemănări ideatice, întâmplătoare sau nu, care se pot regăsi în paginile sale şi în cele ale autorilor invocaţi, ceea ce surprinde până la admiraţie este împletirea a două tipuri de analiză a crizei: cea fenomenologică şi cea duhovnicească, evanghelică. Soluţia sa hermeneutică surprinde esenţialul, dar nu în chip abstract, despărţit de detalii, şi cuprinde detaliile, dar nu disparat, ci în chip organic. De fapt, în aceasta constă şi originalitatea metodologică a acestei cărţi.



O VIZIUNE EVANGHELICĂ A OMULUI, PENTRU

O EXPLICAŢIE A CRIZELOR ŞI O DEPĂŞIRE A LOR




De ani de zile lumea a fost cufundată într-o vorbărie uluitoare pe tema crizelor. Superficialitate, tehnicism, demagogie, subiectivitate – toate, abordări exterioare. Mii de pagini, scrise de savanţi şi analişti de pretutindeni au acoperit crizele pentru că nu le cunosc rădăcinile. Vorbesc despre trunchi, ramuri, coroană şi roade, dar nu pomenesc nimic despre rădăcină. În planul vieţii concrete, criza ne-a derutat, fiindcă trăiam în cadrele fixe ale obişnuitului; ne-a obosit, fiindcă ne-am pierdut răbdarea în societatea vitezei; ne-a moleşit, fiindcă am uitat să privim spre cer; ne-a smerit, fiindcă ne-am socotit descurcăreţi şi stăpâni peste toate; ne-a pus în faţă nişte oameni dezamăgiţi, fiindcă aşa am devenit noi şi nu ne-am fi dat seama fără această criză. Cu adevărat, omul de azi pare că nu mai cunoaşte decât efectele crizei. Dacă ar şti că poartă în sine şi explicaţia nu s-ar mai lăsa dezorientat.

Istoria nu se repetă, dar păcatele şi crizele da. Oare să nu fie nicio legătură aici? Omul care nu împleteşte văzutul cu nevăzutul sugerează, în chip indirect, că nu mai crede în cele nevăzute. Şi iarăşi, acela care nu împleteşte cauzal păcatele cu suferinţele, sugerează că nu mai crede în rostul înalt al ascultării de Dumnezeu. Invers, cu cât omul se sfinţeşte mai mult, alipindu-se de Dumnezeu, cu atât gândurile sale intră într-o armonie mai înaltă cu cele ale Sfinţilor. O astfel de persoană cred că a fost şi Ernest Bernea. Multe dintre gândurile sale despre Europa modernă conglăsuiesc cu cele ale Sfântului Nicolae Velimirovici. Fiindcă au văzut lucrurile cu adâncime duhovnicească, după cum le-a arătat lor Duhul Sfânt, au înfăţişat amândoi ruptura omului de Dumnezeu drept cauză a tuturor crizelor. Omul modern s-a dezlipit de Rai şi s-a alipit de raiul pământesc, de comoara sa. Şi nu doar că s-a alipit; aproape că a devenit una cu lumea. De aceea, Dumnezeu i-a tulburat pacea, i-a împuţinat hrana, i-a risipit banii, i-a zguduit metropolele. De aici crizele politice, alimentare, economice. Toate acestea le-a făcut Dumnezeu spre a-l trezi pe om din rătăcire, spre a-şi veni în fire, căci El preţuieşte întoarcerea omului la calea sfinţeniei.

Frumuseţea viziunii evanghelice a omului vine din profunzimea descoperirilor sale şi din înălţimea soluţiilor. Să încheiem pe tonul optimist al lui Ernest Bernea:

„Există, oare, o ieşire? Da! Renunţarea la formula de viaţă a lumii moderne începute în Renaştere, formulă azi definitiv consumată […] şi găsirea unei alte formule, care să satisfacă nevoile temporale ale momentului istoric într-o ordine spirituală specifică naturii complexe a omului şi destinului său.”

Note

[1] Ioana Diaconescu, „Urmărirea lui Ernest Bernea,” România literară, nr. 17/1 mai 2008, pp. 18-19.



[2] Sabrina P. Ramet în Prefaţa la cartea Religion and Politics in Post-Communism Romania, Oxford University Press, 2007, p. XIII, scrisă de Lavinia Stan şi Lucian Turcescu, nota cu vădită uimire că „în combaterea sistemelor de valori religioase, se făceau eforturi de reinterpretare a Creştinismului.” Astfel, „Iisus Hristos era înţeles drept un comunist timpuriu, iar Martin Luther drept un precursor al socialismului.” Astfel de răstălmăciri ideologice cu privire la Creştinismul primar găsim şi mai recent, la Bob Avakian, în studiul „Comunismo y religión” din Obrero Revolucionario #912, 22 de junio, 1997. Vezi http://rwor.org.



[3] Bertrand Vergely, Le silence de Dieu face aux malheurs du monde, Ed. Presses de la Renaissance, Paris, 2006, p. 97.



[4] Documentele securităţii sugerează că aceste percheziţii se desfăşurau pe baza consimţământului locatarului, dar acest consimţământ era o formalitate birocratică şi fariseică, în condiţiile în care, în România socialistă, nu existau nici viaţă privată, nici proprietate privată.



[5] Ioana Diaconescu, p. 19.



[6] Contactul, fie el şi intermitent, cu o altă gândire, cu o altă viziune a vieţii - obligatoriu mai înaltă, precum este Creştinismul, înalţă şi mintea celui captiv într-o ideologie. Şi e în acest contact un „risc” dublu: mai întâi pentru stabilitatea ideologică a membrului de partid, iar mai apoi, pentru persoana eliberată din temniţa ideologiei. Victor Frunză, pe când scria prima versiune a Istoriei Partidului Comunist Român, Editura Nord, Aarhus (Danemarca), 1984, era încă membru de partid. Cu toate acestea, conştient de cele ce puteau urma, spunea că „pentru adevăr, pentru rostirea şi răspândirea lui, merită să fac orice sacrificiu.”



[7] In. 8, 44



[8] Ps. 54, 27



[9] Pe când lucram la un studiu despre receptarea filosofiei lui José Ortega y Gasset în România, am intuit (mai mult din lipsa materialelor) că influenţa acestuia în mediul intelectual Românesc nu ar putea fi descoperită în întregime şi localizată punctual, ci doar aproximată. Lectura cărţii lui Ernest Bernea îmi reconfirmă, în chip fericit, intuiţia.



[10] Vezi Jorge Acevedo, La sociedad como proyecto en la perspectiva de Ortega, Editorial Universitaria, Santiago de Chile, 1994 şi cărţile lui Ortega, Spania nevertebrată (1921), Interpretarea belică a istoriei (1925), Despre sfârşitul Romei (1926), Despre Galilei (1933), carte al cărei subtitlu este „Schema crizelor,” Istoria ca sistem (1935), Despre Imperiul roman (1940), O interpretare a istoriei universale. Pornind de la Toynbee (postum, 1960), Meditaţie despre Europa (textul principal al cărţii fiind din 1949), Trecut şi viitor pentru omul actual (conferinţă din 1951), Despre raţiunea istorică (1979).



[11] Vezi Tărâmul inaccesibil (Cathisma, 2007), Prin fereastra temniţei (Predania, 2009), Războiul şi Biblia (Sophia, 2010, ed. a II-a) etc.



[12] Alexandru Mironescu, Kairos. Eseu despre teologia istoriei, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 12.



[13] Ibidem, p. 11.



[14] Ibidem, p. 17.



[15] Ibidem, p. 19.



[16] Ibidem, p. 25.



[17] Ibidem, p. 46.



[18] Romano Guardini, Sfârşitul modernităţii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004.



[19] Max Picard, Fuga de Dumnezeu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999.



[20] Edmund Husserl, Criza umanităţii europene şi filosofia, Ed. Paideia, Bucureşti, 2003.