An de an, pe 9 martie, creștinii-ortodocși îi prăznuiesc pe cei 40 de mucenici din Sevastia (Armenia zilelor noastre).
Prin Bucovina și Moldova li se zice mucenici, prin Muntenia sfinți, sâmți, mocenici sau măcini. Despre ei circulă multe legende. Dintr-una aflăm de ce odinioară atât femeile, cât și bărbații se abțineau în această zi de la „lucruri grele”. Să ne lăsăm, împreună, conduși de firul poveștii: „Se zice că într-un an un om a pornit plugul spre a-și ara țarina tocmai în ziua de 40 de Sfinți. Văzând aceasta, Sfinții au venit la dânsul și i-au dat: Doamne ajută! Omul le-a mulțămit. Iar sfinții l-au întrebat: De ce trebuință ari aice? De grâu, răspunse omul. Atunci fiecare sfânt i-a juruit câte-o pătrare de grâu mai mult. Și așa a scos el toamna 40 de pătrări de grâu mai mult decât cum ar fi avut să scoată. Al doilea an, aducându-și omul aminte de norocul ce l-a pălit anul trecut, se duse tot în ziua de 40 de Sfinți la arat și de astă dată cu mult mai dimineață decât în anul trecut. Și iarăși au venit la dânsul cei 40 de Sfinți. Dar acuma nu i-au dat mai mult 40 de păstrări de grâu, ci să bolească 40 de boale peste an. Și cum i-au dat, așa s-a întâmplat. Și de atunci se tem oamenii a lucra în ziua de 40 de Sfinți”.
Pe 9 martie, doar semănatul legumelor (ceapă, usturoi, curechi) era îngăduit, mai ales că în popor se spunea că pe legumele semănate în această sfântă zi nu le va vătăma vreo omidă, vreun vierme sau vreo insectă. Românii credeau că fiecare legumă semănată de praznicul mucenicilor va rodi înșeptit sau chiar, ca în basme, de 40 de ori mai mult.
Felurite erau și motivele pentru care oamenii îi cinsteau pe mucenici prin nelucrare: unii nu munceau pentru a fi feriți „de boale”, alții fiindcă moșteniseră de la străbuni credința că toți sfinții din cer participă, în sobor, acum la Sfânta Liturghie, alții fiindcă sfinții alungau din pământ sau apă înghețul.
Româncele nu doar semănau legume sau împărțeau moși sau sfințișori, ci, prin unele zone, mai ales în Bucovina, strângeau apă de ploaie sau de nea pentru a o folosi în cursul anului împotriva bolilor (dureri de cap sau de ochi). În Munții Apuseni întâlnim un obicei interesant: localnicii își stropeau vitele cu mujdei pentru a le feri de mușcătura șerpilor și a nevăstuicilor.
Pe 9 martie se făceau predicții despre noul an agricol. Unii ziceau că dacă plouă în ziua celor 40 de mucenici, va ploua și de Sfintele Paști. Alții spuneau că de va ploua acum, toată primăvara va fi ploioasă. În popor se zicea că acum revin la noi cocostârcii și berzele.
Zilele Moșilor încep chiar pe 9 martie. Dacă Babele sunt rele (fie ploioase, fie cu ninsoare abundentă) Moșii sunt buni: credința străveche ne spune că ei bat cu botele (bâtele) sau ciocanele în pământ, să intre în el gerul și să iasă căldura, atât de necesară creșterii vegetației. Bătând cu botele glia, zic unul către celălalt:
40 de mucenici,
40 de sfinți voinici,
Dați cu botele-n pământ
Ca să tune (intre) frigul
Și să iasă căldura!
Un alt obicei interesant întâlnim în Bucovina de altădată: în vechime, țăranii, mai ales tinerii băteau, pentru fiecare mucenic, o metanie ca să fie sănătoși și să trăiască ani îndelungați.
Hmmm! Ce buni sunt măcinicii pe care îi mâncăm pe 9 martie, indiferent sub ce formă ni se prezintă în farfurie: copți, unși cu miere, tăvăliți prn nucă – așa cum se fac prin Bucovina și Moldova – sau fierți, ca în Muntenia. Măcinicii/sfințișorii/bradoșii/brândușii sunt turte în formă de om (uneori li se face chiar gură, nas, ochi, mâini și picioare), porumbel sau albină. Prin Bucovina sfințișorii sunt duși la biserică pentru a fi sfințiți, apoi dați de pomană creștinilor prezenți, copiilor și oamenilor săraci. Alții îi duc la biserică ca prinos adus lui Dumnezeu, sperând ca recolta să le fie bogată în noul an.
În vechime, prin Muntenia se făcea Uitata - întru pomenirea tuturor morților, care în timpul anului ar fi fost uitați, nepomeniți la sfântul altar. Femeile frământau un bradoș „mai mare, în formă de om, cu gură, urechi, nas, dar orb, și-l numesc Uitata. (...)Această Uitată este jucată de copii în jurul focului, ce se face în bătătură, apoi unsă cu miere și mâncată”. (Cf. S. Fl. Marian, Sărbătorile la români, volumul 2, Editura Fundației Culturale Române; 1994, p.19)
Ciprian Voicilă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu